Decizia nr. 1472/2016
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vlll-a conflicte de muncă și asigurări sociale, și precizată la data de 12 februarie 2016, contestatoarea A. a formulat, în contradictoriu cu intimatul B., contestație împotriva Deciziei nr. 76 emisă de acesta la data de 07 august 2015, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună : în baza art. 266 și 268 C. muncii, anularea Deciziei nr. 76 din 07 august 2015; în baza art. 146 C. muncii obligarea intimatului la plata sumei de 3.516 lei, reprezentând drepturi salariale cuvenite din concediul de odihnă neefectuat și compensat; În baza art. 1341 C. civ. obligarea intimatului la restituirea sumei de 666 lei cu titlu de plată nedatorată; în baza art. 166 C. muncii obligarea intimatului la plata drepturilor salariale aferente perioadei 01 iulie 2015-11 august 2015, indexate cu indicele de inflație de la data plății efective; în baza Legii. nr. 263/2010, a Legii nr. 76/2002 și a Legii nr. 957/2006 obligarea intimatului la plata tuturor contribuțiilor sociale pentru drepturile salariale datorate începând cu 17 aprilie 2015 și până la data de 11 august 2015 către bugetele asigurărilor sociale de stat; în baza art. 453 C. proc. civ. obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința nr. 1551 din 12 februarie 2016 a admis contestația astfel cum a fost precizată, a anulat Decizia nr. 76 din 07 august 2015, a obligat intimatul să plătească contestatoarei suma de 3.516 lei, reprezentând compensarea în bani a zilelor de concediu de odihnă neefectuat și la restituirea sumei de 666 lei plată nedatorată. A obligat pârâta să plătească reclamantului drepturile salariale aferente perioadei 01 iulie 2015-01 august 2015, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective. A obligat intimata la plata contribuțiilor sociale pentru drepturile salariale datorate începând cu 17 aprilie 2015 și până la 11 august 2015 către bugetele asigurărilor sociale de stat. A obligat intimata să plătească contestatoarei suma de 2.729,35 iei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.
Împotriva acestei hotărâri a declarai apel intimatul B., solicitând separat și suspendarea executării provizorii a hotărârii apelate, în temeiul art. 450 C. proc. civ.
Cu soluționarea căii de atac a apelului și a cererii de suspendare provizorie a executării hotărârii apelate a fost învestită Curtea de Apel București, care a acordat termen în vederea soluționării acesteia din urmă la data de 19 mai 2016.
Prin încheierea de ședință din 19 mai 2016, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondată, cererea de suspendare provizorie a executării silite a sentinței nr. 1551/2016, formulată de petentă, dispunând și restituirea cauțiunii
În sumă de 1.086 lei, consemnată de apelantă, cu mențiunea că încheierea este supusă apelului în termen de 10 zile de la comunicare.
Împotriva acestei încheieri a declarat apel petentul B., solicitând în temeiul art. 480 C. proc. civ., admiterea acestuia, modificarea în totalitate a încheierii apelate în sensul admiterii cererii de suspendare a executării provizorii a sentinței nr. 1551 din 12 februarie 2016 a Tribunalului București, până la soluționarea căii de atac a apelului declarat împotriva acestei hotărâri, și anume la 29 septembrie 2016.
Prin rezoluția din data de 20 iulie 2016, instanța supremă a stabilit că soluționarea cauzei nu necesită procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 113 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015, a fost fixat termen de judecată, în ședință publică, ia data de 31 august 2016, complet nr. B, cu citarea părților.
Examinând, cu prioritate, excepția de inadmisibilitate a căii de atac formulate în cauză, potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că este întemeiată și urmează să o admită, pentru următoarele considerente:
Potrivit, dispozițiilor art. 274 din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii, cu modificările ulterioare, hotărârile pronunțate în fond sunt definitive și executorii de drept.
În temeiul art. 450 alin. (1) C. proc. civ., în apei poate fi solicitată suspendarea executării, iar potrivit alin. (3) cererea de suspendare se va judeca de instanța de apel, prevederile art. 719 alin. (6) din același act normativ fiind aplicabile.
Potrivit acestor dispoziții, la care norma care reglementează procedura de suspendare a executării provizorii în apel face trimitere, încheierea asupra suspendării poate fi atacată numai cu apel, în mod separat.
Pe de altă parte, dispozițiile art. 719 alin. (7) C. proc. civ. prevăd că dacă există urgență .instanța poate dispune, prin încheiere și fără citarea părților, suspendarea provizorie a executării până ia soluționarea cererii de suspendare, încheierea instanței în această situație nefiind supusă niciunei căi de atac.
Aparent, între textele legale menționate există o neconcordanță cu privire la calea de atac la care poate fi supusă hotărârea pronunțată în temeiul art. 450 alin. (1) C. proc. civ.
În speță, hotărârea împotriva căreia s-a formulat cerere de suspendare provizorie a executării este dată într-un litigiu de muncă, iar potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., hotărârile pronunțate în cererile privitoare la conflictele de muncă nu sunt supuse recursului, fiind supuse numai apelului, la curtea de apel.
Prin urmare, cum în speță sentința civilă nr. 1551 din 12 februarie 2016 a Tribunalului București este supusă numai căii de atac a apelului, încheierea pronunțată în soluționarea cererii de suspendare provizorie a executării formulată prin cererea de apel este definitivă, pentru că nu se poate ca încheierea de suspendare a executării unei hotărâri să fie supusă altor căi de atac decât cele pe care le are deschise hotărârea supusă executării.
În ceea ce privește normele de competență, se constată că, potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursuri, precum și orice alte cereri date prin lege în competența sa.
În această materie, art. 21 din Legea nr. 304/2004 republicată, privind organizarea judiciara prevede că, secția I civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care mi pot fi atacate pe nicio alta cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel", în ceea ce privește completele de judecată, potrivit art. 31 alin. (2) din aceeași lege „Completele de judecată se compun din 3 judecători ai aceleiași secții".
Coroborând dispozițiile legale incidente, menționate anterior și aplicând cu prioritate normele imperative ce guvernează materia competenței materiale, Înalta Curte apreciază ca prezenta cale de atac este inadmisibilă întrucât, deși potrivit art. 719 alin. (6) C. proc. civ. încheierea asupra suspendării executării se poate ataca cu apel, în mod separat, trebuie avută în vedere particularitatea că încheierea ce face obiectul controlului judiciar în prezenta speță este pronunțată, în faza procesuală a apelului, de către curtea de apel.
În reglementarea dispozițiilor C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010 și ale Legii nr. 303/2004, menționate anterior, Înaltei Curți nu i-au fost atribuite competențe în a judeca litigii aflate în stadiul procesual al apelului, în condițiile în care legile procesuale și de organizare judiciară nu menționează expres o astfel de abilitare.
Pentru a judeca, potrivit art. 97 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., orice alte cereri date prin lege în competență, trebuie ca aceste cereri să fie expres atribuite de lege în sarcina Înaltei Curți de Casație și Justiție. Or, în economia textelor de lege nu există o prevedere care să confere expres instanței supreme competență în soluționarea apelului împotriva încheierii dată de curtea de apel într-o cerere de suspendare a executării unei hotărâri.
Se reține și că, în materia suspendării, art. 484 C. proc. civ. stipulează că, în situația în care se formulează în recurs o cerere de suspendare a executării hotărârii atacate, aceasta se va fi soluționa prin încheiere motivată, definitivă, deci care nu mai este supusă unei alte căi de atac.
Prin urmare, deși conform, prevederilor legale menționate anterior încheierea de suspendare a executării provizorii pronunțată în apel poate fi atacată cu apel, în situația particulară în care aceasta, a fost pronunțată de curtea de apel, devine o hotărâre definitivă, cu un regim juridic ce poate fi asimilat celui reglementat de art. 484 C. proc. civ., nefiind susceptibilă de apel, care să fie judecat la instanța imediat superioară, Înalta Curte de Casație și Justiție.
Pe de altă parte, dispozițiile art. 483 alin. (1) prevăd că hotărârile date în apel sunt supuse recursului, iar art. 466 C. proc. civ. definesc ce hotărâri sunt supuse apelului, astfel, alin. 1 „Hotărârile pronunțate în primă instanță pot fi atacate cu apel dacă legea nu prevede în mod expres altfel", iar alin. (2) prevede că „sunt supuse apelului și hotărârile date în ultimă instanță dacă, potrivit legii, instanța nu putea să judece decât în primă instanță."
Or, încheierea apelată prin prezenta cale de atac nu se regăsește în niciuna din ipotezele textului legal citat, fiind o hotărâre dată. în apel, astfel încât calea de atac cu care a fost învestită instanța în prezenta speță reprezintă, practic, un apel, la apel, ceea ce în condițiile art. 460 alin. (1) nu este posibil decât cu încălcarea principiului unicității căii de atac.
Pentru toate aceste considerente, calea de atac intitulată „apel" formulată de petentul B. împotriva încheierii de ședință din 19 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a VlI-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, va fi respinsă, ca inadmisibilă.
Față de soluția dispusă în cauză, potrivit art. 453 C. proc. civ., petentul a pierdui procesul și, aflându-se în culpă procesuală, urmează a fi obligat Ia plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 lei, în favoarea intimatei A., cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei.
Astfel, în raport de înadmisibilitatea vădită a căii de atac formulată de petentul B., care a fost invocată în mod expres prin întâmpinarea depusă la dosar, Înalta Curte constată ca fiind nepotrivit de mare onorariul de 2.673,30 lei (justificat cu factura din 02 august 2016 și extrasul de cont din 17 august 2016) pretins de avocatul intimatei A., raportat și la complexitatea cauzei, precum și la munca depusă de acesta.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, calea de atac intitulată „apel" formulată de petentul B. cu sediul în București, sector 6, în contradictoriu cu intimata A. domiciliată în București, sector 1, împotriva încheierii de ședință din 19 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.
Obligă petentul să plătească intimatei 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 august 2016.