Decizia nr. 1494/2016
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/3/2009, reclamanta A. a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin B., C., D. și E., să se dispună obligarea pârâtului Statul Român prin B. la plata de despăgubiri reprezentând valoarea de piață a apartamentului situat în, sector 1, București, conform standardelor internaționale de evaluare, cuantum evaluat provizoriu de reclamantă la suma de 600.000 euro; obligarea pârâtului C. la plata acestor despăgubiri conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009; obligarea pârâților D. și E. la despăgubiri către reclamantă constând în valoarea îmbunătățirilor făcute la apartamentul menționat, actualizate la zi, estimate la suma de 30.000 euro; acordarea dreptului de retenție asupra apartamentului, în contradictoriu cu pârâții D. și E., până la plata integrală a despăgubirilor datorate de aceștia, cu cheltuieli de judecată.
Au formulat cerere reconvențională pârâții E. și D., prin care s-a solicitat contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pentru perioada cuprinsă între data la care a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare din 20 decembrie 1996 până la zi, calculate la nivelul chiriilor practicate pe piața liberă.
Pe parcursul procesului a decedat pârâtul E., fiind introdusă în cauză moștenitoarea acestuia, F.
Prin sentința nr. 881 din 24 aprilie 2013, s-a luat act de faptul că reclamanta renunță la judecarea capetelor 2 și 3 din acțiunea precizată, s-a luat act că pârâții renunță la judecata cererii reconvenționale și a fost respinsă acțiunea reclamantei.
Pentru a se pronunța astfel tribunalul a reținut că prin Decizia nr. 1512 din 05 decembrie 2007 a Tribunalului București, devenită irevocabilă, A. a fost obligată să lase pârâților persoane fizice din prezenta cauză în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul în litigiu, dobândit de către autorul său în baza Legii nr. 112/1995, reținându-se reaua credință a acestuia la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare.
S-a constatat că, potrivit Legii nr. 10/2001, prețul de piață pentru apartamentul dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995 și restituit foștilor proprietari ori moștenitorilor acestora, poate fi acordat numai în situația încheierii acelor contracte cu respectarea legii și în condiții de bună credință, ceea ce nu este și cazul autorului reclamantei, pierderea proprietății și posesiei cu privire la imobil fiind rezultatul relei credințe la încheierea contractului de vânzare cumpărare, așa cum rezultă din Decizia irevocabilă a Curții de Apel București nr. 803/2009.
Ca atare, reclamanta ar fi fost cel mult îndreptățită a beneficia, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de prețul reactualizat plătit de autorul său.
Având în vedere această situație, tribunalul a respins pretențiile reclamantei privind acordarea prețului de piață, ca neîntemeiate.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta, arătând că autorul său, G., a dobândit apartamentul sus menționat, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, neexistând nicio probă în sens contrar, contractul de vânzare cumpărare fiind lipsit de efecte doar ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare formulată de foștii proprietari ai imobilului.
S-a considerat că invocarea relei-credințe în acțiunea în revendicare excede acestei acțiuni, întrucât se întemeiază strict pe compararea de titluri, iar reținerea relei-credințe în temeiul deciziei Tribunalului București sus menționate nu beneficiază de putere de lucru judecat și nu împietează asupra dreptului cumpărătorului evins de a obține despăgubiri pentru bunul astfel pierdut, în temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 61/A din 24 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul reclamantei și s-a dispus schimbarea în parte a sentinței în sensul că a fost admisă acțiunea și s-a dispus obligarea pârâtului Statul Român, prin B., la plata în favoarea reclamantei a sumei de 313.000 euro, în echivalent în lei la data plății, constând în prețul de piață pentru apartamentul, situat în București, au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a constatat că din probele administrate a rezultat că foștii proprietari, D. și E., au formulat acțiune în revendicare în contradictoriu cu pârâții Municipiul București și cumpărătorul-chiriaș G., solicitând constatarea nulității absolute a titlului statului, respectiv a preluării apartamentului nr. 3 de către stat și obligarea pârâtului G. (cumpărătorul din contractul de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995) la restituirea imobilului, în deplină proprietate și posesie, celor dintâi.
Prin Decizia nr. 1512/A din 05 decembrie 2007, Tribunalul București a admis apelul formulat de reclamanții D. și E. împotriva sentinței nr. 5237 din 03 aprilie 2007 a Judecătoriei sector 1, a admis cererea de chemare în judecată modificată, pârâta A. (moștenitoarea cumpărătorului chiriaș G. decedat) fiind obligată să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul în discuție.
În considerentele acestei decizii, tribunalul a reținut că revendicarea comportă analiza implicită a titlului de preluare al statului, care este unul abuziv. Cum statul vânzător nu a fost veritabilul proprietar, care să transmită valabil dreptul de proprietate către chiriașul-cumpărător, s-a dat preferabilitate vechiului titlu al titularilor acțiunii în revendicare, în contradictoriu cu chiriașul-cumpărător, respectiv cu moștenitoarea acestuia. S-a apreciat că buna-credință nu are relevanță în compararea de titluri prin revendicarea dedusă judecății, întrucât dacă s-ar analiza nevalabilitatea titlului cumpărătorului, s-ar admite revendicarea pentru faptul existenței doar a unuia dintre cele două titluri de proprietate, celălalt fiind inexistent; or, compararea presupune existența a două titluri aflate în confruntare, dându-se prioritate celui mai bine caracterizat, cel al foștilor proprietari.
Efectele juridice ale Deciziei nr. 1512/A din 05 decembrie 2007 pentru cauza pendinte constau în evicțiunea suferită prin admiterea acțiunii în revendicare de către chiriașul-cumpărător, respectiv de moștenitoarea acestuia, reclamanta A.
Decizia nr. 1512/A din 05 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 803 din 11 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. În motivarea deciziei, s-a analizat în plus și aspectul relei-credințe a chiriașului-cumpărător G., care a cumpărat în condițiile în care deja se exercitaseră acțiuni în revendicare în instanță și se cunoștea că bunul nu aparținea veritabilului proprietar, statul vânzător fiind de rea-credință la cumpărare.
În soluționarea cauzei, instanța (de apel) a apreciat că aceste considerente nu exclud de la aplicare textul care dă dreptul celui evins la despăgubiri, întrucât ele nu sunt susținute de o dispoziție privind constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995; prin Decizia nr. 803/2009 doar s-a respins recursul pârâtei-moștenitoare a chiriașului-cumpărător. În plus, acestea răspund unui petit inexistent privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, dincolo de faptul că o astfel de cerere ar fi fost prescrisă, avându-se în vedere termenul special de prescripție prevăzut pentru atacarea contractelor de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 prin art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
S-a reținut că aceste considerente nu au putere de lucru judecat asupra unui lucru ce nu a fost cerut de către titularii acțiunii în revendicare, și că nu poate conduce la constatarea, în propriul recurs respins, că G., autorul reclamantei, chiriașul-cumpărător, ar fi eludat prevederile Legii nr. 112/1995, pe care instanța de apel a constatat că, dimpotrivă, le-a respectat la data încheierii contractului de vânzare cumpărare din 20 decembrie 1996, bunul fiind pierdut doar în confruntarea dintre titlul vechi de proprietate și contractul de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, care a rămas lipsit astfel de eficiență juridică, deși nu a fost constatat nul absolut printr-o hotărâre judecătorească.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Statul Român, prin B. și B. reprezentat de H.
Prin Decizia nr. 2662 din 9 octombrie 201, Înalta Curte de Justiție și Casație a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare, reținând în considerente că hotărârea nu a fost motivată în ceea ce privește întinderea obligației ce îi revine pârâtului Statul Român prin B. și nu s-a stabilit situația de fapt pe acest aspect.
Instanța de recurs a reținut că nu fac obiect al controlului judiciar, nefiind recurate, cele statuate de instanța de apel referitoare la împrejurarea că reaua credință a cumpărătorului, autorul reclamantei, nu exclude aplicarea textului care dă dreptul celui evins la despăgubiri, întrucât nu este susținută de o dispoziție privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare. Problemele de drept dezlegate de instanța de apel, câtă vreme nu au fost contestate pe calea recursului de niciuna din părți, au intrat în puterea lucrului judecat și nu mai pot face obiect de analiză în prezenta cale de atac.
Nu au fost reținute nici criticile formulate de recurenții pârâți potrivit cărora încheierea contractului de vânzare cumpărare de către autorul reclamantei s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, întrucât s-a apreciat că dreptul pârâților de a invoca nevalabilitatea contractului de vânzare cumpărare ce constituie titlul reclamantei, chiar pe excepție, este prescris.
S-a mai reținut că titlul reclamantei, deși neanulat, nu își mai produce consecințele juridice, ceea ce face ca în speță să devină incidente dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora reclamanta este îndreptățită la restituirea prețului de piață al imobilului în litigiu, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, obligație ce revine, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, pârâtului Statul Român prin B.
Prin Decizia nr. 52/A din 9 februarie 2015, pronunțată în rejudecarea apelului de către Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins apelul.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că, prin Decizia nr. 1512 din 05 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, (menținută prin Decizia nr. 803 din 11 mai 2009 a Curții de Apel București) reclamanta a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, în acțiunea în revendicare promovată de fostul proprietar al imobilului.
În considerentele Deciziei nr. 803/2009, s-a reținut că la data încheierii de către autorul pârâtei G., în temeiul Legii nr. 112/1995, a contractului de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996, se afla în curs de desfășurare litigiul inițiat de reclamantul E., în contradictoriu cu B. și Municipiul București, acesta solicitând să se constate că imobilul situat în București, a aparținut părinților săi, și să se constate inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 față de aceștia și inexistența unui titlu legal al statului asupra imobilului.
Cunoscând, sau cel puțin având posibilitatea să cunoască împrejurarea că titlul statului de la care a dobândit imobilul este contestat de o persoană care se pretinde moștenitorul proprietarului deposedat în mod abuziv, cumpărătorul a avut un dubiu cu privire la calitatea celui care i-a transmis proprietatea, ceea ce este de natură să înlăture prezumția de bună-credință.
Simplul fapt al contestării calității de proprietar a celui care a vândut creează, potrivit chiar principiilor de drept comun, un suficient dubiu pentru a dovedi reaua-credință. Există rea-credință nu numai atunci când părțile cunosc împrejurarea că bunul aparține unui terț, ci și atunci când acceptă această posibilitate.
Față de aceste considerente, instanța de apel a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce privește întinderea obligației statului de plată a prețului de piață al imobilului, instanța de apel a constatat că, prin raportul de expertiză de la 01 februarie 2011, experții au stabilit valoarea de 313.200 euro numai pe baza unor oferte de vânzare-cumpărare, fără a indica însă și acte de comparație ori ofertele pe care această expertiză s-a bazat.
Nici prin răspunsul la obiecțiuni nu s-a indicat modalitatea de stabilire a valorii apartamentului, și nici cum s-a ajuns la aplicarea unor majorări de 100% către limita inferioară a intervalului recomandat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A.
Prin Decizia civilă nr. 1241 din 13 mai 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul astfel declarat de reclamantă, dispunând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța de apel.
Pentru a dispune astfel, instanța de casare a reținut în esență că prin Decizia nr. 2662 din 9 octombrie 2014, a reținut într-un mod neechivoc și cu valoare obligatorie că a intrat în puterea lucrului judecat și nu mai poate face obiect de analiză în cauză constatarea instanței de apel privind lipsa de relevanță a relei credințe a cumpărătorului în condițiile în care nu a fost constatată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.
Pentru același argument, al inexistenței unei acțiuni în constatarea nulității, nu a fost analizat nici aspectul referitor la încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către autorul reclamantei, instanța de recurs constatând că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora reclamanta este îndreptățită la restituirea prețului de piață al imobilului în litigiu, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, obligație ce revine, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 pârâtului Statul Român prin B.
Prin aceeași hotărâre, Înalta Curte a constatat că decizia pronunțată nu cuprinde argumentele de fapt și de drept în baza cărora instanța de apel a stabilit că prețul de piață al imobilului în litigiu este de 313.000 euro, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului, și a apreciat că nu poate cerceta aspectul referitor la valoarea reținută în raportul de expertiză înainte de clarificarea situației de fapt dedusă judecății și motivarea corespunzătoare a soluției.
În al doilea ciclu procesual, instanța de apel nu a ținut cont de aceste îndrumări. A constata, în rejudecarea apelului, reaua credință a chiriașului cumpărător, cu efect asupra dispozițiilor legale aplicabile reprezintă o depășire a limitelor casării, în condițiile în care, astfel cum s-a arătat anterior, aceste aspecte au fost dezlegate deja prin decizia de casare și se impun, cu autoritate de lucru judecat, instanței de apel la momentul rejudecării.
Astfel fiind, instanța de rejudecare nu mai putea, decât cu încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. care conferă obligativitate dezlegărilor date de instanța de recurs, să rețină, ca principal argument în respingerea căii de atac, lipsa de temei legal a acțiunii.
Cum instanța de apel a statuat asupra aspectelor intrate în puterea lucrului judecat, și nu cu privire la întinderea obligației de plată stabilită în sarcina pârâților, astfel cum a dispus instanța de casare, a rămas nelămurită situația de fapt pentru care s-a dispus cercetarea pe fond.
Față de aceste împrejurări, Înalta Curte a admis recursul, a casat în baza art. 312 alin. (1) și (5) C. proc. civ. decizia recurată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, care urmează a se pronunța, exclusiv în limitele prevăzute de decizia de casare anterioară, cu privire la întinderea obligației de plată, având în vedere în soluționarea acestui aspect și celelalte critici referitoare la conduita procesuală a pârâților, respectarea principiilor ce guvernează procesul civil, dispozițiile de ordine publică ale legii.
Rejudecând cauza, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamanta A. și a schimbat în parte sentința civilă nr. 881 din 24 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.
În sensul admiterii cererii și obligării Statului Român reprezentat de B. la plata în favoarea reclamantei a sumei de 103.150 euro (în echivalent lei la data plății) reprezentând contravaloarea apartamentului situat în București, sector 1.
S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
Pentru a se pronunța această decizie, instanța de apel a reținut având în vedere dezlegările din decizia de casare, cu caracter obligatoriu conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., existența dreptului reclamantei apelante de a primi despăgubiri pentru apartamentul în litigiu, bun în raport de care a intervenit evicțiunea și, corelativ, obligația pârâtului Statul Român reprezentat de B. de a plăti aceste despăgubiri la nivelul valorii de piață a bunului imobil, conform cu dispozițiile speciale înscrise în art. 501 din Legea nr. 10/2001.
În aplicarea acestei norme, curtea de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 501 alin. (2) din legea specială, măsură conform căreia „valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză”.
Prin raportare la această modalitate stabilită de legiuitor, în faza rejudecării apelului a fost efectuată o nouă expertiză prin care s-a evaluat imobilul în raport de condițiile de piață concrete, fiind valorificate atât reperele de evaluare rezultate din criticile formulate de pârâtul intimat în motivarea recursului promovat de această parte în primul ciclu procesual, precum și obiecțiunile depuse de intimat la primul raport de expertiză, respectiv impactul asupra evaluării a blocajului pieței imobiliare și a raportului dintre cerere și ofertă, necesitatea aplicării unor corecții pentru uzura fizică, respectiv a gradului de risc seismic.
Curtea a apreciat că se impune ca determinarea prețului de piață în raport de aceste coordonate să fie făcută la un moment contemporan celui la care acestea se solicită, pentru că o evaluare în raport de momentul îndepărtat al încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu ar fi de natură să răspundă scopului măsurii menționate.
În acest sens, instanța de apel a reținut că expertiza efectuată de expert I. cu ocazia rejudecării apelului reflectă o evaluare a bunului imobil prin raportare la imobile similare, respectiv apartamente cu îmbunătățiri aflate în clădiri cu mai multe locuințe, situate în zona centrală a Bucureștiului, cu o vechime semnificativă (construcții anterioare anului 1977), astfel că aceasta constituie o probă pertinentă și concludentă în determinarea valorii de piață a bunului pentru care reclamanta a solicitat despăgubiri conform art. 501 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce privește pârâtul intimat, căruia îi revine obligația de plată, instanța de apel a constatat că acesta este Statul Român, reprezentat de B., ținând seama de faptul că, în primul ciclu procesual, instanța de apel a stabilit în sarcina acestuia obligația de despăgubire a apelantei reclamante, iar obligația astfel stabilită nu a fost contestată în recurs, intrând astfel în puterea lucrului judecat și chestiunea relativă la entitatea căreia îi revine respectiva obligație.
Împotriva deciziei menționate au declarat recurs pârâtul Statul Român prin B. și, B., reprezentat de H. București, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, pârâții au arătat că nu erau îndeplinite condițiile art. 50 alin. (3) și ale art. 501, având în vedere că prin Decizia civilă nr. 1512 din 5 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București s-a statuat reaua credință a autorului reclamantei la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. S-a precizat că autorul reclamantei, fără a depune minime diligențe în sensul cunoașterii situației juridice a imobilului, a înțeles să încheie contractul de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996 cu Primăria Municipiului București, dobândind dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București.
Recurenții au învederat că reclamanta își invocă propria turpitudine și anume încălcarea dispozițiilor legale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru a obține recunoașterea unui drept, ceea ce nu este admisibil, aceasta neputând beneficia de restituirea prețului la valoarea de piață.
În ceea ce privește cea de a doua condiție prevăzută imperativ de lege, art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, recurenții au arătat că nici aceasta nu este îndeplinită, întrucât în speță, deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul litigiului s-a realizat ca urmare a unei acțiuni în revendicare, contractul de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996 încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 între autorul reclamantei și Primăria Municipiului București nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Cea de-a doua critică invocată prin motivele de recurs a vizat omologarea eronată a raportului de expertiză, care nu reflectă prețul real al imobilului în discuție.
Astfel s-a susținut că, la calculul prin metoda comparației directe, expertul tehnic a avut în vedere prețuri variind între 88.000 euro și 99.000 euro provenite din patru oferte, fără a ține cont de suprafața apartamentelor, gradul de finisare, anul construirii, numărul de etaje, dotările, etc., valorile astfel stabilite, între 1.048 euro/mp și 990 euro/mp, fiind mai mari decât cele care privesc imobile noi, cu finisaje de lux.
De asemenea, s-a susținut că expertul nu a menționat dacă a avut posibilitatea de a viziona imobilul și în interior, a omis informațiile referitoare la tranzacțiile recente și la cererea de pe piață, nu a avut în vedere uzura fizică a imobilului construit în 1937, comparabilele provenind din anii 1977.
Pentru toate aceste considerente s-a concluzionat că în speță operează îmbogățirea fără justă cauză, obligație de garanție pentru evicțiune nepresupunând în niciun caz valoarea de piață a imobilului, prețul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 fiind unul preferențial, cu mult inferior valorii de piață a acestor imobile, la data edictării legii, precum și în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriași, începând cu anul 1996.
S-a arătat că, în spiritul protejării drepturilor reclamanților în baza Legii nr. 112/1995 și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceștia ar fi îndreptățiți să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcție de prețul plătit la achiziționarea apartamentului, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat de pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil.
Intimata A. a formulat în termenul legal întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Examinând criticile invocate de recurenți, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Criticile invocate prin primul motiv de recurs vizând nelegalitatea deciziei recurate pentru nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, ale Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată și a celor referitoare la evicțiune C. civ. de la 1864, sunt nefondate. Cele două decizii de casare ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au statuat că există autoritate de lucru judecat în ceea ce privește stabilirea împrejurării că autorul reclamantei, G., a acționat cu bună-credință la încheierea, în condițiile Legii nr. 112/1995, a contractului de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996, ca o consecință a faptului că această chestiune nu a fost criticată prin recursul declarat în primul ciclu procesual.
De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că nu mai poate fi analizat, în speță, considerentul referitor la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare al autorului reclamantei pentru încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, datorită faptului că a intervenit prescripția dreptului părților de a invoca, chiar pe calea excepției, nevalabilitatea respectivei convenții, ce constituie titlul reclamantei.
Față de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în lumina dezlegărilor date aspectelor menționate în ciclul procesual anterior, instanța de apel a reținut corect, rejudecând calea de atac, existența dreptului reclamantei de a primi despăgubiri pentru apartamentul în litigiu, bun în raport de care a intervenit evicțiunea și, corelativ, obligația Statului Român reprezentat de B. de a plăti aceste despăgubiri la nivelul valorii de piață a bunului conform dispozițiilor speciale înscrise în art. 501 din legea specială.
Prin urmare, s-a reținut corect că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv dreptul reclamantei la despăgubiri pentru apartamentul în litigiu, în raport de valoarea de piață a bunului, decizia recurată fiind legală sub acest aspect.
Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs vizează, în realitate, modul de apreciere a probelor administrate, respectiv greșita omologare a unui raport de expertiză ce nu reflectă, în opinia recurenților, prețul real al imobilului în discuție.
Atâta timp cât recurenții nu invocă încălcarea sau interpretarea eronată a unor dispoziții legale în ceea ce privește modul de efectuare a expertizei tehnice, exprimându-și doar nemulțumirea în ceea ce privește valoarea stabilită, care ar conduce la o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei, o asemenea critică nu se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat în recurs.
De asemenea, împrejurarea că prețul de cumpărare al imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost unul inferior valorii de piață a acestor imobile, la data edictării legii nu prezintă relevanță în raport de incidența în speță a dispozițiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Totodată, Curtea va reține că cererea de refacere a expertizei, formulată în finalul motivelor de recurs nu poate fi admisă, cu atât mai mult cu cât, în rejudecarea apelului în al treilea ciclu procesual, instanța de apel a constatat că intimatul-pârât Statul Român, prin B. nu a formulat cerere de încuviințare a unei noi expertize în condițiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ., în sensul evaluării apartamentului în raport de prețul de piață de la data cumpărării.
În consecință, instanța de apel, reținând corect că întinderea despăgubirilor ce reveneau reclamantei era singura problemă ce a făcut obiectul rejudecării apelului, a procedat la reevaluarea bunului prin probe dispuse din oficiu, în condițiile în care B. nu s-a prezentat spre a propune alte dovezi.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții B. și Statul Român prin B. împotriva Deciziei nr. 236/A din 18 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 septembrie 2016.