Decizia nr. 939/2016
Asupra cauzei de față constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova, la data de 29 mai 2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând desfacerea căsătoriei încheiate în 20 septembrie 2008, din culpa exclusivă a acesteia, revenirea pârâtei la numele de „C.", stabilirea domiciliului minorului D. la reședința tatălui din Belgia, exercitarea autorității părintești exclusiv de către acesta, stabilirea contribuției pârâtei la cheltuielile de creștere, educare și învățătură ale minorului, în funcție de venitul obținut sau de venitul minim pe economie.
Prin sentința civilă nr. 10823 din 22 septembrie 2015, Judecătoria Craiova a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 București.
În motivarea sentinței s-a reținut că părțile s-au căsătorit ia data de 20 septembrie 2008, la Primăria municipiului Craiova, iar, din cuprinsul cererilor formulate, precum și din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că, atât la data introducerii acțiunii, cât și în prezent, acestea locuiesc în Belgia, împreună cu minorul rezultat din căsătoria lor.
În ceea ce privește competența teritorială de soluționare a cauzei, își găsesc aplicabilitatea dispozițiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora „Dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară ,,părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România, în lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei sectorului 5 al municipiului București."
Din analiza acestor prevederi, rezultă că alegerea de competență poate ti făcută numai în cazul divorțului prin acord, având in vedere terminologia textului „părțile pot conveni să introducă", iar nu „să fie introdusa" acțiunea de divorț.
Or, în pricina dedusă judecății, reclamantul a formulat cerere de divorț întemeiată pe culpa exclusivă a pârâtei și, fața de faptul că, la data introducerii acțiunii, cât și în prezent, niciuna dintre părți nu locuiește în România, instanța competentă teritorial să judece cauza este Judecătoria sectorului 5 București.
La rândul său, Judecătoria sectorului 5 București, secția a II-a civilă, prin sentința nr. 1929 din 10 martie 2016 a dispus declinarea competenței soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova și, constatând ivit conflictul negativ de competență a înaintat dosarul spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În fața acestei instanțe, pârâta a depus la dosar întâmpinare și note scrise, rară a ridica excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Craiova.
Prin raportare la dispozițiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ., s~a statuat că este subsidiară competența Judecătoriei sectorului 5 de a soluționa cererea de divorț, norma legală devenind aplicabilă dacă nu există niciun fel de convenție între părți pentru a alege o altă judecătorie din România.
Astfel, pentru alegerea competenței teritoriale nu este necesar acordul expres al soților, voința reclamantului de a se judeca la această instanță devenind evidentă odată cu introducerea acțiunii, precum și din mențiunea cuprinsă în procura specială dată mandatarului său, prin care îl împuternicește să-l reprezinte la Judecătoria Craiova. Așadar, manifestările de voință ale părților sunt evidente, chiar dacă la dosarul cauzei nu a fost depus un înscris cu mențiunea de „acord expres de alegere a Judecătoriei Craiova drept instanța competentă teritorial." În acest caz, legiuitorul nu circumstanțiază în nici un fel modul de exprimare al acordului părților și, câtă vreme, din actele dosarului, reiese existența unui acord, operează alegerea de competență.
Prevederile art. 915 alin. (2) C. proc. civ. se referă la posibilitatea părților de a „conveni", fără a impune necesitatea unui acord expres în acest sens și nici C. civ. nu conține dispoziții cu privire la forma acordului în căzui alegerii instanței competente. Legiuitorul a procedat în acest mod, de exemplu, în cazul acordului prevăzut pentru alegerea legii aplicabile desfacerii căsătoriei (art. 2599 C. civ.).
În speța, convenția alegerii de competență reiese din faptul că pârâta a depus întâmpinare, neinvocând excepția necompetenței teritoriale, putând rezulta, de altfel, și din mențiunile pârâtului în procura dată mandatarului, prin care este de acord ca cererea de divorț să fie soluționată de instanța pe care a învestit-o reclamantul
Competența teritorială stabilită astfel este, în cazul proceselor referitoare la persoane, exclusivă și absolută, după cum reiese din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 126 C. proc. civ., în sensul că părțile pot conveni ca pricinile referitoare la bunuri să fie judecate de alte instanțe decât acelea, care, potrivit legii, au competența teritorială. Așadar, dacă în materia cererilor patrimoniale părțile pot deroga de Ia competența teritorială prevăzută de legea procesuală, în materia cererilor privitoare la persoane, competența este obligatorie.
De asemenea, potrivit art. 129 alin. (3) din aceeași lege, necompetența este de ordine publică atunci când pricina este de competența unei instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura, excepția necompetenței putând fi invocată în acest caz chiar de instanță, din oficiu.
În motivarea sentinței au fost avute, de asemenea, considerentele Deciziei nr. 908 din 26 martie 2015 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, secția I civilă, referitoare la modalitatea de exprimare a acordului de voință al părților pentru alegerea instanței competente în cazul divorțului.
Investită cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte în majoritate va constata că, în cauză, competența soluționării litigiului revine Judecătoriei Craiova, pentru considerentele ce succed:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe, la data de 29 mai 2015, reclamantul A. a solicitat în contradictoriii cu pârâta B. desfacerea căsătoriei încheiate între părți, precum și soluționarea capetelor de cerere accesorii.
Ulterior, au fost depuse la dosar întâmpinare și note scrise de către pârâta, prin care nu a fost invocată excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Craiova.
Înalta Curte constată că, așa cum au reținut cele două instanțe în conflict, nici reclamantul, nici pârâta nu mai aveau domiciliul în România, la data introducerii acțiunii de divorț.
Potrivit art. 915 alin. (2) C. proc. civ. ,,Dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România, In lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei sectorului 5 al municipiului București."
Această dispoziție legală consacră posibilitatea alegerii de către părți a instanței competente din punct de vedere teritorial să soluționeze cererea de divorț, în ipoteza expres arătată de legiuitor, aceea în care niciuna dintre părți nu are locuința în România la data formulării cererii.
Norma specială în discuție este incidență atât în cazul divorțului remediu (prin acordul soților ori din motive de sănătate) reglementat de art. 929-933 C. proc. civ., cât și al divorțului din culpa soților, pentru care sunt aplicabile prevederile art. 934-935 din aceeași lege, deoarece este plasată în cadrul dispozițiilor comune procedurii divorțului.
Ca atare, indiferent de forma aleasă pentru desfacerea căsătoriei, urmează a se verifica dacă, în ipoteza expusa, părțile au convenit în privința instanței competente, deoarece numai în cazul contrar, competența soluționării cererii de divorț aparține Judecătoriei sectorului 5 București.
Înalta Curte apreciază că, în ceea ce privește acordul de voință, textul de la art. 915 alin. (2), redat mai sus nu cere ca acesta să fie dat printr-un înscris semnat de ambele părți, astfel că interpretarea noțiunii din lege nu trebuie să fie una restrictivă câtă vreme din manifestarea de voință a părților, exprimată în fața instanței, rezultă în mod neîndoielnic consimțământul lor ca acțiunea de divorț sa fie soluționată de către instanța sesizată de reclamant.
În speță, odată cu introducerea acțiunii de divorț, reclamantul și-a manifestat voința ca litigiul să fie soluționat de Judecătoria Craiova, în a cărei rază teritorială s-a aflat, de altfel, ultimul domiciliu comun al soților, iar, prin procura specială din 27 aprilie 2015 emisă de Ambasada României în Regatul Belgiei a mandatat un avocat care sa-l reprezinte la această instanță în susținerea cererii.
Pârâta, la rândul său, s-a manifestat similar, în sensul ca divorțul să fie soluționat de aceeași instanță, prin neinvocarea excepției de necompetență teritorială în cuprinsul întâmpinării, părțile arătând, de altfel, în mod expres, la termenul de judecată din 10 martie 2016 (în urma invocării excepției de necompetență teritorială a Judecătoriei sectorului 5 București) că sunt de acord ca litigiul să fie soluționat de Judecătoria Craiova.
Prin urmare, în cauză este întrunit acordul de voință pentru soluționarea cererii de divorț de către Judecătoria Craiova, motiv pentru care Înalta Curte va stabili competența de soluționare în favoarea acestei instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu majoritate:
Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 aprilie 2016.
Cu opinia separată a doamnei judecător E., în sensul că:
Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 București, pentru considerentele ce vor succede:
În susținerea opiniei separate, voi porni de la constatarea că, în mod corect, ambele instanțe au identificat incidența în cauză a dispozițiilor an. 915 alin. (2) C. proc. civ. care reglementează competența teritorială a instanței căreia i-ar reveni atributul soluționării unei cereri de divorț, în ipoteza în care ambele părți nu (mai) au locuința în România.
Conform dispozițiilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ., dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni sa introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența
Judecătoriei sectorului 5 al municipiului București.
Pentru dezlegarea problemei de drept asupra căreia poartă opinia separată, consider că este esențial să se sublinieze natura juridică a normelor de competență reglementate de art. 915 C. proc. civ., și anume că, în materia divorțului, normele de competența sunt de ordine publică, iar competența teritorială nu are un caracter facultativ, ci absolut, reclamantul neavând un drept de opțiune între instanțele menționate în cadrul acestui articol, fiind obligat să aleagă instanța competentă, în funcție de ordinea reglementată de acest text.
În același sens, din coroborarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. care reglementează excepția de necompetență cu dispozițiile art. 126 alin. (1) C. proc. civ. care reglementează alegerea de competență, ultimul interpretat per a contraria, rezultă că, în materia divorțului. competența teritorială este exclusivă.
O altă observație care se impune a fi tăcută este aceea că textul art. 915 alin. (2) C. proc. civ. reglementează stabilirea competenței teritoriale în cazul în care niciunul dintre soți nu mai are o locuință în România, dar instanțele române sunt, totuși, competente să soluționeze divorțul.
În acest sens, apreciez că textul art. 915 alin. (2) C. proc. civ. se corelează cu norma europeană, deoarece, potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) lit. b) din Regulamentul C.E. nr. 2201/2003 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești (numit și Bruxelles II bis), competența teritorială internațională poate fi stabilită și pe criteriul cetățeniei, indiferent dacă soții sau vreunul dintre ei mai au sau nu o locuință pe teritoriul statului membru ai cărui cetățeni sunt.
Mai exact, instanțele din România sunt competente să judece cererea de divorț dintre doi cetățeni români, chiar dacă, la data sesizării instanței, niciunul dintre aceștia nu mai are reședința obișnuită în România, criteriul unic de determinare a acestei competențe fiind acela ca, la data introducerii cererii de divorț, soții să fie cetățeni ai statului român.
În contextul procesual particular al cauzei deduse judecății, problema de drept care a determinat ivirea prezentului conflict de competență și prezenta opinie separată este reprezentată de interpretarea diferită a noțiunii de acord, utilizată de legiuitor în textul art. 915 alin. (2) C. proc. civ., republicat.
Prin acord se înțelege manifestarea de voință a două sau mai multor persoane exprimată cu intenția de a produce efecte juridice, iar exteriorizarea hotărârii de a încheia acordul reprezintă, în această ipoteză, relevanță juridică deosebită, întrucât, numai în prezența acestuia, poate fi vorba despre existența consimțământului.
În considerarea art. 130 alin. (2) C. proc. civ. care reglementează modul de invocare a excepției de necompetență, acest acord poate interveni fie anterior sesizării instanței, fie ulterior, cel mai târziu până la primul termen de judecată la care părțile sunt lega! citate în fața primei instanțe sesizate sau chiar la acest termen, ia momentul procedural la care instanța își verifică competența de soluționare a cauzei.
Consimțământul reprezintă exteriorizarea hotărârii de a încheia un acord juridic. Consimțământul este voința declarată, elementul extern al voinței juridice.
Plecând de la definițiile expuse, atât jurisprudența, cât și doctrina au fost constante în a aprecia că manifestarea de voință trebuie să fie una neechivocă, clară și exteriorizată. Manifestarea tacită de voință nu poate produce efecte juridice decât în măsura în care legea prevede în mod expres această modalitate.
În consecință, în ipoteza în care, într-o acțiune de divorț, niciuna dintre părți nu are locuința în țară, acestea pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România, însă, în absența unui astfel de acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei sectorului 5, București.
Astfel, pentru ca alegerea de competență a părților să producă efectul extinderii competenței în favoarea instanței alese de acestea, este necesar ca înțelegerea părților să fie expresa, indiferent că este exprimată în formă scrisă, caz în care, din cuprinsul său, este necesar să rezulte explicit opțiunea pentru o anumită instanță, iar aceasta să fie determinată în chiar cuprinsul convenției, sau verbală, exprimată oral în fața instanței de judecată.
Ceea ce este esențial este natura expresă a convenției părților, respectiv ca, din cuprinsul său, să rezulte explicit opțiunea pentru o anumită instanță. Opțiunea poate fi exprimată într-o clauză atributivă de competență inserată în acord, înțelegere, convenție ori într-o convenție separată. Este posibilă și o convenție verbală, însă doar în cazul litigiilor născute, ceea ce înseamnă, per a contraria, că, anterior declanșării unui litigiu, convenția poate fi încheiată doar în formă scrisă.
În litigiu dedus judecății, astfel cum au reținut ambele instanțe aflate în conflict, ultima locuință comună a soților a fost pe teritoriul Belgiei, iar, la data introducerii acțiunii de divorț, nici reclamantul, și nici pârâta nu mai aveau domiciliul în România. Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, nu a rezultat existența unui acord expres al ambelor părți prin care să fie manifestată intenția de sesizare a unei anumite instanțe. Acest acord nu a fost manifestat nici oral în fața primei instanțe sesizate - Judecătoria Craiova.
Astfel, judecătorul opiniei separate consideră că simpla alegere a instanței de către reclamant, prin depunerea cererii de chemare în judecată la Judecătoria Craiova, și absența invocării excepției necompetenței teritoriale de către pârâtă prin notele scrise, nu pot echivala cu acordul de voință al părților reglementat în cuprinsul art. 915 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, în virtutea argumentelor expuse, manifestarea tacită de voință nu poate produce efecte juridice decât în măsura în care legiuitorul a prevăzut în mod expres aceasta. în această situație, însă, legiuitorul nu a reglementat o astfel de posibilitate, iar neinvocarea excepției poate fi determinată de absența unei apărări calificate, necunoaștere, omisiune, etc, fără semnificație juridică a alegerii de competentă.
În aplicarea principiului excepția est strictissimae interpretationis (excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare), nu se poate interpreta că, în cauza dedusă judecății, absența invocării excepției necompetenței teritoriale de către pârâtă echivalează cu manifestarea tacită de voință, în sensul alegerii instanței competente teritorial.
Astfel, deși conștientă de dificultățile de ordin practic care s-ar putea ivi în administrarea probelor de către Judecătoria sectorului 5, instanță instituită expres de lege, nu pot fi de acord cu interpretarea conform căreia, în cazul normelor de competență absolută, se poate deroga prin acordul tacit al părților dedus de judecător de la caz la caz, impunerea acestui acord fiind o opțiune a legiuitorului, ce nu poate fi „amendată" pe cale pretoriană. Mai mult, nu cred că se poate accepta, într-o interpretare sistematică coerentă, că legiuitorul a impus acordul scris sau verbal în pricinile privitoare la bunuri (a se vedea în acest sens dispozițiile art. 126 C. proc. civ. -„părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca pricinile privitoare la bunuri și la alte drepturi, de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care. potrivit legii, ar ii competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă), dar nu a prevăzut necesitatea unui asemenea acord în cazul litigiilor referitoare la persoane, cum este căzui divorțului reglementat de art. 915 alin. (2) C. proc. civ.
În plus, termenul de „acord" utilizat de legiuitor în textul art. 915 alin. (2) desemnează sau poate fi asimilat cred, de principiu, înțelegerii reglementate de art. 5 alin. (1) din Regulamentul (U.E.) nr. 1259/2010, potrivit căruia soții pot conveni să aleagă legea aplicabilă divorțului și separării de corp.
Or, sub aspectul respectării condițiilor de formă, norma europeană stabilește că acest acord trebuie încheiat în scris, datat și semnat de ambii soți. în același sens, orice comunicare sub formă electronică, ce permite consemnarea durabilă a acordului este considerată ca reprezentând o formă scrisă, însă atunci când legea statului membru participant, în care ambii soți își au reședința obișnuită la data încheierii acordului, prevede condiții formale suplimentare pentru asemenea acorduri, se aplică aceste condiții.
Pentru considerentele expuse, consider că nu mă pot ralia opiniei majoritare exprimate în această cauză și că se impunea stabilirea competenței de soluționare a cererii având ca obiect divorț, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., în favoarea Judecătoriei sectorului 5 al municipiului București.