Decizia nr. 945/2016
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 4 noiembrie 2010, pe rolul Tribunalul București, secția a V-a civilă, astfel cum a fost completată la data de 23 mai 2013, reclamanta A., prin procurator B., a chemat în judecată pe pârâții C., D., E., F., G., H., I. și Municipiul București prin primarul general, solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care pârâții să fie obligați să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, format din teren și construcție în suprafață totală de 921 mp și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că imobilul revendicat a fost proprietatea numitului J., căsătorit cu K., astfel cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare autentificat din 25 mai 1946 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat. Prin sentința civilă nr. 7480 din 20 noiembrie 1961, imobilul a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, sub pretextul părăsirii acestuia de către proprietar, deși, în realitate, proprietarul și soția acestuia locuiau în imobil, alături de personalul angajat pentru treburile casnice, fiind alungați de reprezentanții statului român din propria casă, iar ulterior stabilindu-și domiciliul în Franța.
S-a susținut de reclamantă că sentința pronunțată în temeiul Decretului nr. 111/1991 nu constituie titlu valabil de dobândire a proprietății imobilului de către statul român, motiv pentru care a formulat în instanță acțiune în revendicare.
La termenul de judecată din 14 martie 2013, instanța de fond a dispus disjungerea acțiunii în revendicare a apartamentelor și a cererilor de chemare în garanție formulate în legătură cu aceste apartamente, formându-se Dosarul cu nr. x/3/2013.
În această modalitate, instanța de fond a rămas competentă material să se pronunțe asupra cererilor formulate împotriva pârâților C., D., E., Municipiul București prin primarul general și asupra cererilor de chemare în garanție formulate de pârâții C., D., E.
Prin sentința civilă nr. 5111 din 14 martie 2013, instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și, pe cale de consecință, a respins acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâților C., D., E. și Municipiul București prin primarul general, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, a respins cererile de chemare în garanție formulate de pârâții persoane fizice, ca lipsite de interes.
Împotriva sentinței instanței de fond a declarat apel reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În al doilea ciclu procesual după casare, Curtea de Apel București, prin Decizia civilă nr. 57/A din 01 februarie 2016, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 511 din 14 martie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, potrivit deciziei de casare (Decizia nr. 802 din 19 martie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă), rejudecarea apelului privește în exclusivitate soluția dispusă de instanța de fond asupra capetelor de cerere care nu au fost disjunse, respectiv cererea de revendicare formulată de apelanta reclamantă împotriva intimaților pârâți C., D., E., Municipiul București prin primarul general și cererile de chemare în garanție formulate de acești pârâți, în contradictoriu cu L., M., N., O., P. și Statul Român prin R.
Criticile din apel sunt nefondate, în condițiile în care, parte din situațiile de fapt și de drept invocate de apelanta reclamantă au fost reținute și de prima instanță, iar pentru celelalte nu s-au administrat probatorii la fond și nici ulterior în apel.
În acord cu susținerile apelantei, instanța de fond a reținut corect că imobilul revendicat prin acțiune a fost dobândit de numitul J., prin actul de vânzare cumpărare autentificat din 25 mai 1946 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat, la o dată la care era căsătorit cu K., iar reclamanta este, conform actelor depuse la dosar, unica succesoare a defunctei K.
Cu privire la natura juridică a imobilului dobândit de defunct, instanța a reținut că este bun propriu al acestuia, dar nu prin omisiunea de a lua în considerare starea sa civilă, de persoană căsătorită cu autoarea reclamantei K., astfel cum susține apelanta, ci reținând că legislația în vigoare la data dobândirii imobilului (C. civ.) reglementa, ca și regim de drept comun, regimul separației de bunuri, comunitatea de bunuri născându-se numai în temeiul convenției soților.
Soluția este temeinică și legală, fiind pronunțată în conformitate cu probele administrate în cauză și cu respectarea regulii potrivit căreia efectele actelor juridice sunt guvernate de legea în vigoare la momentul încheierii actului. La data încheierii actului de vânzare cumpărare autentificat din 25 mai 1946 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat, invocat de reclamantă drept titlu de proprietate pentru revendicarea imobilului în litigiu, C. civ. reglementa regula regimului separației de bunuri, iar în lipsa administrării unor dovezi din care să rezulte că ar fi existat convenția soților cu privire caracterul de bun comun al imobilului, în mod corect instanța de fond a apreciat că imobilul revendicat prin acțiune a fost proprietatea exclusivă a defunctului J.
Soluția este susținută și de înscrisurile depuse la dosarul de fond (filele 11, 230) din care rezultă că imobilul a fost trecut în patrimoniul statului din proprietatea numitului J., prin hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu acesta (nu și cu soția sa), în temeiul art. 1 litera d din Decretul nr. 111/1951.
Din actele depuse la dosar, invocate de apelantă prin motivele de apel (filele 9-10, 108, 110, 166-171, 193-195, 227-229 și 249 din dosar) a rezultat calitatea acesteia de succesoare a numitei K., soția supraviețuitoare a defunctului J., dar nu și calitatea acesteia din urmă de unic succesor al defunctului.
Înscrisurile administrate de apelant - reclamantă în cauză, deși dovedeau calitatea autoarei acesteia - K. - de soție supraviețuitoare a defunctului J., născând chiar prezumția simplă, potrivit căreia defunctul nu a avut copii din această căsătorie (fila 193 din dosarul de fond), nu puteau dovedi, faptul că autoarea reclamantei a înțeles să valorifice vocația pe care o avea, potrivit legii, la succesiunea rămasă de pe urma soțului său prin acceptarea moștenirii în termenul prevăzut de lege, cum în mod corect a apreciat și instanța de fond.
Este adevărat că în motivarea soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, instanța de fond a reținut și nelegalitatea certificatului de moștenitor din 04 mai 2004 pentru nesocotirea reglementărilor privind competența teritorială a notarului public, în condițiile în care această nelegalitate nu fusese invocată în cauză și nu exista hotărâre de anulare a acestui act, în condițiile prevăzute de Legea nr. 36/1995, dar instanța apreciază că prin aceste considerente nu s-a adus apelantei reclamante o vătămare care să nu poată fi altfel înlăturată decât prin anularea sentinței primei instanțe.
În acest sens, instanța de apel a observat că, utilizând aceleași considerente, instanța de fond a analizat calitatea procesuală activă a reclamantei și prin luarea în considerare a acestui act, reținând, însă, că pentru dovedirea calității numitei K. (autoarea reclamantei, conform certificatului de moștenitor anterior arătat) nu este suficientă dovedirea calității acesteia de soție supraviețuitoare a defunctului J., ci este necesar să existe un certificat de moștenitor care să constate îndeplinite în persoana sa, condițiile de a moșteni pe fostul proprietar, potrivit legii aplicabile.
În consecință, instanța de fond a apreciat că reclamanta nu are calitate procesuală activă în cauză, dar nu în exclusivitate prin lipsirea de efecte juridice a certificatului de moștenitor din 04 mai 2004, invocat de apelantă și prin motivele de apel, ci mai ales în considerarea lipsei de dovezi care să probeze calitatea autoarei reclamantei, reținută în acest certificat, de succesoare a fostului proprietar al imobilului revendicat prin acțiune.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., criticând soluția pentru nelegalitate și invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În cuprinsul motivelor de recurs s-a arătat că au fost chemați în judecată un număr de șase persoane fizice și Municipiul București prin primarul general, solicitându-se ca aceștia să fie obligați să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele construcție în suprafață de 375 mp și 921 mp teren din care 645,02 deținuți de Municipiul București, imobile situate în București, sector 2.
Reclamanta a arătat, în esență, că autorul său J. deținea în proprietate imobilul revendicat, dobândit potrivit actului autentic de vânzare-cumpărare din 29 ianuarie 1940, iar, ulterior prin sentința civilă nr. 7480 din 20 noiembrie 1961, pronunțată de Tribunalul Popular al raionului 1 Mai București, imobilul a fost preluat de statul român, cu motivarea că proprietarii l-au abandonat, deși aceștia au fost alungați abuziv din locuința lor.
J. a fost căsătorit cu K., ambii decedați, sora soției fiind S., care a decedat înaintea surorii sale, iar aceasta din urmă a fost moștenită de reclamanta A., pentru care a fost emis și certificat de moștenitor, în calitate de nepoată de soră predecedată. Așa fiind, aceasta are calitate procesuală activă și poate să revendice imobilul preluat abuziv de statul român.
Reclamanta a susținut că instanța de apel nu a dat valoare probatorie certificatelor de moștenitor depuse la dosarul cauzei, din care rezultă calitatea de moștenitoare a reclamantei A. de pe urma defunctei K., precum și a celorlalte documente depuse în cursul judecării litigiului ce dovedesc susținerile din cererea de chemare în judecată. De asemenea, instanța nu a avut în vedere actele de stare civilă din care rezultă, în mod neîndoielnic că la data decesului lui J., acesta a fost moștenit de soția sa K., care avea calitatea de moștenitor legal. Ignorând aceste aspecte, instanța a încălcat dispozițiile C. civ. din 1864 privind moștenirea legală, precum și cele ale art. 1 din Legea nr. 319/1944, potrivit cărora soția supraviețuitoare are dreptul la moștenire, în concurs cu toate clasele de moștenitori, iar în lipsa altor succesori, moștenirea îi revine în întregime.
S-a mai arătat că nu are relevanță convenția matrimonială dintre cei soți J., deoarece nu există nicio dovadă în acest sens, iar imobilul a fost dobândit în timpul căsătoriei. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar admite că imobilul era bun propriu al soțului, la moartea acestuia, atâta timp cât nu existau alți succesori, moștenirea i-ar reveni soției supraviețuitoare.
Recurenta a arătat că, întrucât instanțele anterioare au rezolvat greșit cauza pe excepție, se impune admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare, primei instanțe, pentru soluționarea pe fond, deoarece reclamanta are calitate procesuală activă, fiind moștenitoarea numitei K.
Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Examinând susținerile reclamantei, Înalta Curte constată că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.
Analizând actele și lucrările dosarului se reține că, în mod legal, instanța de apel a statuat că reclamanta nu are calitate procesuală activă, deoarece nu s-a demonstrat că antecesorii săi ar fi moștenitorii direcți ai defunctului J.
Calitatea procesuală activă, presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat, deoarece reclamantul este cel care pornește acțiunea și trebuie să justifice legitimarea sa procesuală activă.
În consecință, în mod corect s-a apreciat de instanța anterioară că reclamanta, care invocă prin acțiune dreptul de proprietate asupra imobilului dobândit prin actul de vânzare cumpărare anterior menționat, era obligată să dovedească și calitatea sa de succesor al fostului proprietar, care, așa cum s-a arătat deja a fost numitul J.
Astfel, deși reclamanta a susținut că a depus toate documentele relevante ce probau calitatea de moștenitoare legală a soției supraviețuitoare K., de pe urma soțului său J., această situație nu a fost conformată de instanțele anterioare.
Este neîndoielnic că de vreme ce J. a decedat, soția supraviețuitoare, conform C. civ. de la 1864 și Legii nr. 319/1944, are vocație la moștenirea soțului său, în concurs cu toate clasele de moștenitori, iar în lipsa altor succesori, are vocație la întreaga moștenire.
S., mama reclamantei, a decedat, iar numita K. a decedat ulterior, emițându-se certificatul de moștenitor din 5 noiembrie 2004 de către notarul public T., pentru A., în calitate de nepoată de fiică predecedată.
Trebuie făcută însă distincția dintre vocația la moștenire și calitatea de moștenitor, întrucât vocația succesorală trebuie valorificată prin acceptarea în termen a moștenirii, cota succesorală dobândită depinzând de numărul de moștenitori.
Vocația la moștenire înseamnă aptitudinea de a dobândi moștenirea, în virtutea dispozițiilor legale, cu îndeplinirea unor condiții, iar moștenitorul este cel care a acceptat moștenirea, operând confuziunea patrimoniilor, astfel încât bunurile ce au aparținut lui de cuius, au intrat în patrimoniul moștenitorului.
Or, instanța de apel a statuat că soția supraviețuitoare și-a dovedit vocația la moștenirea soțului său J., dar nu și faptul că ar fi acceptat moștenirea și nici că ar fi singura moștenitoare. Actele de stare civilă dovedesc vocația sa succesorală, nu și că a devenit moștenitoare a întregii averi, prin acceptare, ca fiind unicul succesor. Astfel, certificatele de moștenitor depuse la dosar probează că U. este sora numitei K., iar reclamanta A. a moștenit-o pe aceasta din urmă, în calitate de nepoată de soră predecedată.
În cauză nu s-a depus un certificat de moștenitor pentru soția supraviețuitoare, de pe urma soțului său J.
În ceea ce privește critica referitoare la regimul matrimonial ce guverna dobândirea bunurilor de către soții J., în mod corect s-a reținut de către instanța de apel că în anul 1948, regula era cea a separației de bunuri, conform C. civ. din 1864, regimul comunității de bunuri operând numai prin convenția părților. Astfel, conform legii în vigoare la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare (tempus regit actum), exista o prezumție legală că bunul dobândit de unul dintre soți este bun propriu. C. fam. a intrat în vigoare în anul 1954, după această dată, bunurile dobândite de soți, în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, dacă nu se dovedește că sunt bunuri proprii.
În speță, reclamanta trebuia să dovedească existența unei convenții privind regimul matrimonial a soților J., în caz contrar operând prezumția legală a separației de bunuri.
În situația în care K. nu a obținut o cotă-parte asupra imobilului în timpul căsătoriei și nici nu s-a făcut dovada acceptării moștenirii (nici tacit și nici prin certificat de moștenitor) pentru moștenirea lăsată de defunctul J., în mod legal a constatat instanța de apel că reclamanta nu are calitate procesuală activă, de vreme ce nu a dovedit că antecesorii săi l-au moștenit pe cel de la care se pretinde că provine bunul revendicat.
Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1), C. proc. civ. urmează să respingă recursul, ca nefondat.
În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., urmează să oblige recurenta la 3345 lei (fila 64 din dosarul instanței de recurs), cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, către intimații C., D. și E.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 57/A din 1 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Obligă pe recurenta-reclamantă la plata sumei de 3.345 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimații C., D. și E.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 aprilie 2016.