Decizia nr. 1697/2016
Deliberând asupra prezentelor recursuri,
Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
1. Cadrul procesual
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/3/2011, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună:
1. desființarea Deciziei din 1 octombrie 2010 privind soluționarea contestației administrative formulată de persoanele fizice A. și B.;
2. desființarea Deciziei de impunere din 22 iunie 2010 emisă de către pârâtă, privind TVA și alte obligații fiscale (majorări de întârziere) stabilite de inspecția fiscală la persoane fizice ce realizează venituri impozabile din activități economice nedeclarate organelor fiscale;
3. desființarea Raportului de inspecție fiscală emis în 22 iunie 2010 de către pârâtă (ca act premergător Deciziei de impunere);
4. obligarea pârâtei la restituirea sumei de 380.486 RON, cu titlul de TVA, plătită nedatorat, împreună cu dobânda aferentă pe zi (plătită la nivelul dobânzii fiscale) începând cu data de 28 iunie 2010 (data plații nedatorate) și până la data restituirii;
5. obligarea pârâtei la plata de daune interese, la nivelul sumei de 300 RON pe zi, pentru sechestrarea asiguratorie a unor imobile ale reclamanților, în temeiul Procesului-verbal de sechestru asiguratoriu din data de 13 august 2010.
6. în subsidiar, desființarea în parte a Raportului și a Deciziei de impunere, urmând ca obligațiile de plată să fie stabilite în urma unei expertize contabile.
La data de 29 septembrie 2015, reclamanții au completat acțiunea, solicitând și restituirea sumei de 344.175 RON, reprezentând majorări de întârziere achitate ulterior introducerii cererii de chemare în judecată.
Ulterior soluționării acțiunii, reclamanții au formulat cerere de completare a dispozitivului Sentinței nr. 2482 din 6 octombrie 2015, în sensul admiterii și a capătului de cerere privind restituirea sumei de 344.175 RON.
2. Soluția instanței de fond
Prin Sentința civilă nr. 2482 din 6 octombrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B. și a dispus anularea Deciziei din 1 octombrie 2010, a Deciziei de impunere din 2 iunie 2010 și a Raportului de inspecție fiscală din 22 iunie 2010, obligând pârâta să restituie reclamanților suma de 380.486 RON cu dobânda aferentă, începând cu data de 28 iunie 2010 până la data restituirii efective, precum și cheltuieli de judecată în cuantum de 7.039 RON (taxă timbru, onorariu expert și onorariu avocat cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.). A respins capătul de cerere privind plata daunelor interese.
Prin Sentința civilă nr. 3251 din 8 decembrie 2015, aceeași instanță a admis cererea formulată de reclamanții A. și B., de completare a Sentinței nr. 2482 din 6 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/3/2011, și a obligat pârâta să restituie reclamanților și suma de 344.175 RON reprezentând majorări de întârziere.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în prima sentință, că la data de 22 iunie 2006, Agenția Finanțelor Publice Sector 6 a întocmit Raportul de inspecție fiscală, în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere din 28 iunie 2010, prin care s-au stabilit suplimentar obligații de plata în sarcina reclamanților, în sumă totală de 721.998 RON, care se compun din: 380.486 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugată și 341.512 RON reprezentând majorări de întârziere aferente.
Aceste acte administrativ-fiscale au fost contestate de reclamanți prin reclamația administrativă din 22 iulie 2010, ce a fost respinsă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul A.N.A.F. prin Decizia din 1 octombrie 2010.
Situația de fapt, reținută conform constatărilor din Raportul de inspecție fiscală din 22 iunie 2010, a fost că în perioada 1 ianuarie 2005 - 20 decembrie 2007, reclamanții A. (34%) și B. (34%) au realizat următoarele tranzacții cu construcții noi: un contract de vânzare-cumpărare care a fost tratat de organele de inspecție fiscală ca fiind ocazional, în valoare totala de 1.241.000 RON; în anul 2006 un antecontract de în valoare de 114.923 RON, pentru un apartament ce a fost vândut ulterior; în anul 2007, un număr de 7 antecontracte de vânzare-cumpărare și un număr de 13 contracte de vânzare-cumpărare pentru suma totală de 2.537.400 RON.
La data de 30 aprilie 2007, s-a depășit plafonul prevăzut la art. 152 alin. (1) din C. fisc., iar din totalul sumei de 2.537.400 RON obținută în anul 2007, veniturile obținute după data de 1 iunie 2007 sunt în valoare de 2.002.556 RON.
Cele 7 antecontracte de vânzare-cumpărare și cele 13 contracte de vânzare-cumpărare încheiate pe parcursul anului 2007 au fost considerate de autoritatea fiscală ca fiind operațiuni economice cu caracter de continuitate, a căror valoare a depășit plafonul de scutire, fără ca reclamanții să se înregistreze ca plătitori de TVA.
În fapt, toate tranzacțiile amintite anterior au fost încheiate de reclamanți, în asociere cu numiții C. și D., toți în calitate de vânzători, din sumele încasate potrivit tranzacțiilor revenindu-le următoarele cote: C. 16%, D. 16%, A. 34%, B. 34% (așa cum rezultă din declarația notarială privind sumele încasate).
Instanța de fond a reținut că pentru sumele încasate și soții C. și D. au fost supuși unui control fiscal, finalizat prin emiterea Deciziei de impunere din 26 octombrie 2010 privind TVA, dobânzi și penalități de întârziere, iar în urma exercitării căilor administrative și judiciare de atac, a fost pronunțată Decizia irevocabilă nr. 5963 din 20 decembrie 2013 de către Curtea de Apel București, prin care au fost anulate actele administrativ-fiscale ce obligau reclamanții la plata de TVA și accesorii.
A considerat că în speță trebuie stabilit dacă se impune aplicarea hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza Salomie și Oltean sau dacă se impune cu putere de lucru judecat decizia civilă pronunțată anterior și rămasă irevocabilă.
A reținut, în acest context, că efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Cum în litigiul anterior, Curtea de Apel București s-a pronunțat irevocabil asupra operațiunilor juridice ce fac și obiectul prezentei spețe, respectiv asupra celor 7 antecontracte și 13 contracte de vânzare-cumpărare încheiate de reclamanți împreună cu părțile din cauza ce a format obiectul Dosarului nr. x/3/2011, stabilind că acestea nu pot fi încadrate în noțiunea de operațiuni economice cu caracter de continuitate din care decurge obligația de plată a TVA, a apreciat instanța că Decizia nr. 5963 din 20 decembrie 2013 se impune cu putere de lucru judecat în cauza de față, chiar dacă ulterior, asupra unei situații juridice similare, în cauza Salomie și Bogdan, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în sens contrar.
A mai reținut instanța de fond dreptul comunitar nu se opune aplicării unor norme interne referitoare la puterea de lucru judecat într-o cauză în care s-a statuat anterior unei interpretări date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, chiar dacă prin aplicarea hotărârii interpretative ar putea fi îndreptată o situație contrară normelor de drept comunitar.
Pentru aceste considerente, a făcut aplicarea în cauză a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, raportat la cele statuate în Decizia nr. 5963 din 20 decembrie 2013 și a dispus anularea actelor administrativ-fiscale emise în sarcina reclamanților, fără a mai analiza celelalte argumente invocate de reclamanți.
A obligat pârâta la restituirea către reclamanți a sumei de 380.486 RON, încasată în temeiul unor acte constatate ca având caracter nelegal, potrivit celor de mai sus, cu dobânda aferentă începând cu data de 28 iunie 2010, data plății și până la restituire, sub acest ultim aspect făcând aplicarea jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza Mariana Irimie, C-565/11, în care s-a arătat că "Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim național, precum cel în discuție în litigiul principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe".
Capătul de cerere privind daunele interese pentru sechestrarea obligatorie a unor imobile proprietatea reclamanților l-a respins ca neîntemeiat, întrucât nu au fost justificate și nici dovedite.
Prin Sentința civilă nr. 3251 din 8 decembrie 2015, de fond a constatat că a omis să se pronunțe asupra cererii completatoare a acțiunii, prin care reclamanții au solicitat și restituirea sumei de 344.175 RON reprezentând majorări de întârziere.
Pe fondul cererii, a apreciat că această soluție se impune, în condițiile în care a fost admis capătul principal de acțiune și s-a dispus anularea actelor administrative constând în Decizia din 1 octombrie 2010, Decizia de impunere din 22 iunie 2010 și Raportul de inspecție fiscală din 22 iunie 2010, acte ce au stat la baza impunerii majorărilor de întârziere a căror restituire se solicită.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva Sentinței nr. 2482 din 6 octombrie 2015 și Sentinței nr. 3251 din 8 decembrie 2015, a declarat recursuri pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București.
În cuprinsul recursului formulat împotriva primei sentințe, recurenta-pârâtă a invocat nerespectarea principiului contradictorii prin anularea unor acte fiscale emise de altă instituție, în speță, Administrația Finanțelor Publice Sector 6, care nu a fost citată în cauză.
De asemenea, a arătat că nu are calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere privind restituirea sumei de 380.486 RON reprezentând TVA și dobândă aferentă, restituirea sumelor nedatorate efectuându-se de organul fiscal competent, care în cazul intimaților reclamanți este AFP sector 2.
A considerat recurenta că se impune casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare în contradictoriu cu cele două administrații ale finanțelor publice.
A criticat soluția dată pe fondul cauzei ca fiind dată cu încălcarea jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv a hotărârii pronunțate de Curtea Europeană în cauza Salomie și Oltean, care are caracter obligatoriu pentru instanțele naționale ale tuturor statelor membre.
Recurenta a precizat că este irelevant faptul că printr-o hotărâre anterioară Curtea de Apel București s-a pronunțat asupra operațiunilor juridice ce fac și obiectul prezentului dosar de vreme ce această hotărâre s-a dovedit a fi contrară dreptului comunitar.
În mod greșit a reținut prima instanță că operațiunile economice nu au caracter de continuitate deși cuantumul și repetabilitatea tranzacțiilor derulate care generează venituri din transferurile imobiliare determină caracterul de continuitate al acestor venituri.
A invocat recurenta dispozițiile pct. 66 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc. aprobate prin H.G. nr. 44/2004.
În recursul formulat împotriva Sentinței nr. 3251 din 8 decembrie 2015, recurenta-pârâtă a criticat soluția de admitere a cererii de completarea dispozitivului, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca o consecință a faptului că soluția de anulare a actelor fiscale este nelegală.
A reiterat considerațiile referitoare la încălcarea priorității dreptului comunitar expuse în primul recurs.
II. Procedura în fața instanței de recurs
Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea soluțiilor pronunțate de curtea de apel ca fiind temeinice și legale.
În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.
III. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor
Examinând cauza în raport cu criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate și apărările formulate, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile pârâtei sunt fondate, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Instanța de fond a reținut că în hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene C-213/13 (Impresa Pizzaroti) se face referire la necesitatea de a nu se mai permite contestarea unei hotărâri rămase definitive, precum și la faptul că "(…) dreptul Uniunii nu impune instanței naționale să înlăture aplicarea unor normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei decizii judecătorești, chiar dacă aceasta ar permite îndreptarea unei situații naționale incompatibile cu acest drept (…)".
Întreaga argumentare este pe deplin valabilă în ceea ce privește Decizia nr. 5963 din 20 decembrie 2013, care a rămas irevocabilă anterior publicării hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din cauza Salomie și Oltean, iar nu în privința prezentei situații litigioase, nesoluționate definitiv la data de referință.
Or, tranșarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene (prin hotărârea din cauza C-183/14) a chestiunii dacă o administrație fiscală națională poate decide, în urma unui control fiscal, să supună anumite operațiuni taxei pe valoarea adăugată și să impună plata unor majorări a intervenit ulterior pronunțării Deciziei nr. 5963 din 20 decembrie 2013, la care s-a raportat instanța de fond.
Constituind o împrejurare nouă care, în temeiul principiului priorității dreptului comunitar, se impunea a fi avută în vedere într-un litigiu încă nefinalizat și a cărui soluționare nu impieta în niciun mod asupra situației părților din celălalt dosar, Înalta Curte constată că în mod greșit prima instanță nu a mai procedat la propria cercetare pe fond a cauzei și nu a expus în motivarea sentinței propriul raționament logico-juridic, bazat pe probele administrate, care a generat soluția pronunțată.
În plus, prima instanță a reținut în mod nejustificat "prioritatea" efectului pozitiv al lucrului judecat al unei decizii anterioare publicării hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din cauza C-183/14 (Salomie și Oltean) și după ce, inițial (la 3 februarie 2015), suspendase judecata cu motivarea că soluția ce urmează să o pronunțe depinde de interpretarea ce va fi dată de instanța europeană.
Potrivit art. 314 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite".
Având în vedere că, în speță, în mod greșit prima instanță nu a intrat în cercetarea pe fond a cauzei, Sentința nr. 2482 din 6 octombrie 2015 va fi casată cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță.
În rejudecare, se va avea în vedere jurisprudența constantă a instanței supreme în materia fiscală privind tranzacțiile imobiliare și se va discuta necesitatea administrării probei cu expertiză specialitatea fiscalitate (solicitată, de altfel, și de reclamanți, în subsidiar), pentru stabilirea cuantumului obligațiilor de plată cu respectarea hotărârilor pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauzele conexate C-249/12 și C-250/12 (Tulică și Plavosin) și, respectiv, C-183/14 (Salomie și Oltean).
Va fi casată, totodată, sentința prin care s-a completat Sentința nr. 2482 din 6 octombrie 2015, pentru a se proceda la o rejudecare unitară a acțiunii completate.
IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia
În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 312 alin. (1) - (3) și (5) raportat la art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, va casa ambele sentințe pronunțate de curtea de apel în Dosarul nr. x/3/2011 și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva Sentinței nr. 2482 din 6 octombrie 2015 și Sentinței civile nr. 3251 din 8 decembrie 2015 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/3/2011.
Casează Sentința nr. 2482 din 6 octombrie 2015 și Sentința civilă nr. 3251 din 8 decembrie 2015 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 71694/3/2011 și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 iunie 2016.
Procesat de GGC - MI