Decizia nr. 1557/2016
Deliberând asupra cererii de recurs, Înalta Curte constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 29 decembrie 2011, revizuenta A. a solicitat instanței în contradictoriu cu intimații B. și SC C. SRL, revizuirea Sentinței comerciale nr. 681/2005 pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. x/2004 și menținută prin Decizia nr. 75/2007 pronunțată de ÎCCJ în Dosarul nr. x/1/2006 și pe cale de consecință, ca urmare a admiterii cererii de revizuire să se dispună schimbarea în totalitate a sentinței mai sus-menționate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul Muntean Valentin, ca neîntemeiată.
Prin Sentința civilă nr. 1897 din 7 decembrie 2012, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea de revizuire, a schimbat în tot Sentința comercială nr. 681 din 9 februarie 2005 pronunțată în dosarul nr. x/2004 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială; a respins cererea intimatului B. de constatare a nulității absolute a contractului de cesiune încheiat la data de 19 decembrie 2003. A obligat intimatele la plata sumei de 2.010,13 lei reprezentând cheltuieli de judecată, în favoarea reclamantei și a respins cererea intimatului B. de obligare a revizuentei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
În motivarea acestei soluții, s-a reținut că, prin Sentința comercială nr. 681 pronunțată la data de 9 februarie 2005, în dosarul nr. x/2004 prima instanță a admis cererea astfel cum a fost modificată, formulată de reclamantul B. și, pe cale de consecință, a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune având ca obiect cele 49 de părți sociale deținute de reclamant la SC C. SRL încheiat la data de 19 decembrie 2003 și a dispus repunerea părților în situația anterioară încheierii actului anulat.
Totodată, s-a mai reținut că, din expertiza criminalistică depusă de reclamant la dosarul cauzei și efectuată în dosarul penal nr. x/P/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, a rezultat că semnăturile de la poziția "cedent" din actul de cesiune aparțin reclamantului, fiind executate înaintea redactării și imprimării textului acestuia, fiind semnături date "în alb".
În consecință, prima instanță a apreciat că actul dedus judecății este nul pentru lipsa totală a consimțământului, de vreme ce prin semnăturile prezentate "în alb" din încredere, soției sale, intenția sa a fost exclusiv în sensul încheierii unui contract de mandat.
Prin Decizia nr. 701 din 27 octombrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr. x/2005, a fost admis apelul declarat împotriva hotărârii primei instanțe și schimbată în tot sentința atacată și, pe fond, a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a avut în vedere concluziile celui de-a doilea raport de expertiză efectuat în dosarul penal, respectiv raportul de expertiză criminalistică din 25 mai 2005 potrivit căruia semnăturile de pe actul adițional au fost realizate după imprimarea textului.
Prin Decizia nr. 75 din 11 ianuarie 2007 pronunțată în dosarul nr. x/1/2006 și încheierea din 10 mai 2007 pronunțată în dosarul nr. x/1/2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admis recursul declarat împotriva Deciziei nr. 701 din 27 octombrie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București pe care a modificat-o, în sensul că a respins apelul declarat împotriva Sentinței nr. 681 din 8 februarie 2005 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială.
În motivarea hotărârii, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că din fișa de evidență a arestului Inspectoratului General al Poliției nu rezultă că recurentul-reclamant ar fi fost vizitat la data de 19 decembrie 2003 de către avocatul D. și intimata-pârâtă.
În atare situație, atestarea făcută de avocat în conformitate cu dispozițiile art. 3 din Legea nr. 51/1995 privind identitatea părților și conținutul actului adițional a fost înlăturată ca nereală.
Totodată, s-a mai reținut că recurentul-reclamant trebuia să primească aprobarea din partea procurorului desemnat de P.N.A. pentru semnarea oricărui act sau contract, având în vedere că la data încheierii contractului de cesiune acesta era încarcerat la Penitenciarul E., iar din adresa din 4 octombrie 2005 emisă de penitenciar, nu rezultă că s-ar fi dat o astfel de aprobare.
În consecință, instanța de recurs, apreciind că nu au fost elucidate de către Curtea de Apel condițiile în care s-au dat aceste semnături, a dat deplină forță probantă raportului de expertiză efectuat în dosarul nr. x/P/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, prin care s-a stabilit că semnăturile de pe actul adițional au fost date "în alb" înaintea redactării și imprimării textelor, stabilind astfel lipsa consimțământului în privința încheierii actului juridic contestat.
În continuare, s-a mai reținut că, paralel acțiunii civile având ca obiect constatarea nulității absolute a actului de cesiune, s-a desfășurat și acțiunea penală declanșată ca urmare a depunerii unei plângeri penale de către intimatul B. împotriva revizuentei din prezenta cauză pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave și evaziune fiscală.
Cu privire la temeinicia acestei plângeri, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat prin Decizia penală nr. 3798 pronunțată la data de 28 octombrie 2010 în dosarul nr. x/3/2009 respingând ca nefondat recursul declarat de petentul B..
Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a validat soluția de neîncepere a urmăririi penale pronunțată de procuror prin rezoluția nr. x/P/2008 din 11 noiembrie 2009 și prin care s-a reținut că lipsește un element constitutiv al faptelor reclamate de către petent și anume latura obiectivă atât în ceea ce privește infracțiunea de fals notarial în înscrisuri sub semnătură privată și înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, cât și în ceea ce privește săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală și complicitate la această infracțiune, astfel că, în cauză, acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare ori exercitată.
Astfel, s-a reținut de către Înalta Curte de Casație și Justiție că, în cauză, probele administrate au reconfirmat aceeași stare de fapt stabilită inițial de către parchet, actul de cesiune a fost tehnoredactat la data de 18 decembrie 2003 și semnat după imprimarea textului de către petent.
Ca urmare a pronunțării acestei decizii de către instanța penală, revizuenta a promovat cerere de revizuire întrucât în cuprinsul sentinței comerciale a cărei revizuire se solicită s-a reținut semnarea actului de cesiune de către reclamant în alb, înainte de redactarea și imprimarea textului.
S-a constatat că, prin decizia penală pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a menținut rezoluția procurorului de neîncepere a urmăririi penale, motivat de faptul că fapta penală de falsificare a contractului de cesiune prin aplicarea semnăturii pe un înscris în alb, tehnoredactat și imprimat ulterior semnării sale, nu există.
Astfel, instanța penală a reținut în mod irevocabil că semnăturile reclamantului nu au fost date în alb, că au fost apoziționate ulterior tehnoredactării cuprinsului contractului atacat.
Prin urmare, instanța reținând că decizia penală invocată ca înscris nou atestă o altă situație de fapt decât aceea cuprinsă în actele anterioare care au fost analizate de instanță, văzând și faptul că acest înscris nou este determinant pentru pronunțarea soluției atacate cu revizuirea, a admis cererea de revizuire astfel cum a fost formulată și, soluționând în fond litigiul, a respins cererea de constatare a nulității absolute a contractului de cesiune, reținând că intimatul-reclamant nu mai poate invoca lipsa consimțământului la încheierea acestui act, pe care l-a semnat, după ce acesta a fost imprimat.
Totodată, s-a mai reținut că și cel de-al doilea motiv de nulitate este neîntemeiat, întrucât nicio dispoziție legală nu obligă părțile să prevadă un preț în cazul cesiunii părților sociale, această înstrăinare a valorilor mobiliare putându-se face cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
Împotriva acestei soluții și împotriva încheierii de ședință din data de 12 octombrie 2012, au formulat apel intimații B. și SC C. SRL Oradea, prin care au solicitat schimbarea în tot a hotărârilor atacate, în sensul respingerii cererii de revizuire ca fiind tardiv formulată și ca inadmisibilă, iar în subsidiar au solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată. Prin Decizia civilă nr. 233 din 11 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost admisă excepția tardivității formulării apelului și, în consecință, acesta a fost respins ca tardiv formulat.
Împotriva acestei decizii recurenții B. și SC C. SRL au declarat recurs, care a fost soluționat de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 1434 din 9 aprilie 2014, în sensul admiterii recursului, cu consecința casării hotărârii atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel.
În rejudecare dosarul a fost înregistrat sub nr. x/3/2011*.
Prin Decizia nr. 1843/A din 10 noiembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de intimații B. și SC C. SRL împotriva încheierii de ședință din data de 12 octombrie 2012 și împotriva Sentinței civile nr. 1897 din 7 decembrie 2012 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011, în contradictoriu cu revizuenta A..
A fost schimbată sentința apelată în sensul că a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuenta A. Totodată, a fost obligată intimata să plătească apelantelor suma de 10,3 lei cheltuieli de judecată.
Curtea a constatat că, prin încheierea din data de 12 octombrie 2012, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins excepția inadmisibilității cererii de revizuire reținând că, pentru a se invoca motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. trebuie ca partea interesată să se bazeze pe un înscris nou, care nu a fost folosit în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată. O hotărâre judecătorească intervenită după soluționarea în fond poate fi considerată ca act nou, care să poată fi invocată într-o cerere de revizuire, atunci când acea hotărâre a fost obținută pe baza unei cereri introdusă înainte de soluționarea definitivă a litigiului în care se solicită revizuirea. S-a mai apreciat că, în cazul de față, această condiție este pe deplin satisfăcută, plângerea penală fiind formulată de intimat la data de 8 octombrie 2004, iar hotărârea invocată ca înscris nou de către revizuentă a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/35/2009, la data de 28 octombrie 2010, părții fiindu-i cu neputință să se servească de ea în soluționarea dosarului nr. x/2004. Prin urmare, tribunalul a apreciat că revizuenta se poate servi de acea hotărâre judecătorească, care din punct de vedere probator reprezintă un înscris autentic și poate fi considerată, în condițiile de față, ca act nou.
În motivarea hotărârii, instanța de apel a reținut că, în raport de temeiul juridic invocat, respectiv art. 322 pct. 5 teza a II-a C. proc. civ., hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat nu a fost pronunțată în temeiul unei alte hotărâri care să fi fost desființată sau modificată. De altfel, din cuprinsul Sentinței comerciale nr. 681 din 9 februarie 2005 pronunțată în dosarul nr. x/2004 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială rezultă fără echivoc că soluția nu s-a întemeiat pe nicio hotărâre, cu atât mai puțin o hotărâre penală care ulterior să fi fost modificată prin decizia penală a Înaltei Curți.
S-a mai reținut că nici revizuenta nu a invocat o astfel de împrejurare.
Instanța a constatat că, deși revizuenta a indicat drept temei juridic teza a II-a a art. 322 pct. 5 C. proc. civ., în cuprinsul cererii de revizuire aceasta a făcut referiri ample la procesul penal pornit ca urmare a plângerii formulate de B. în data de 8 octombrie 2014, finalizat prin Decizia penală nr. 3798 din 28 octombrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/35/2009.
În motivarea soluției, Curtea nu a avut în vedere susținerile din concluziile scrise formulate de revizuentă întrucât a apreciat că, schimbarea temeiului juridic al unei cereri se realizează cu respectarea dispozițiilor procedurale prevăzute de art. 132 C. proc. civ., ipoteză care în opinia sa nu se regăsește în cauză, și nu printr-un înscris denumit "concluzii scrise".
S-a apreciat că, în mod greșit prima instanță a apreciat drept admisibilă cererea de revizuire în condițiile în care în speță nu a fost vorba despre o hotărâre pe care prima instanță să-și fi motivat hotărârea și care ulterior să fi fost desființată sau modificată, cu alte cuvinte să nu mai existe ca suport pentru hotărârea care a menționat-o.
Curtea de apel a mai constatat că, în mod greșit instanța care a pronunțat soluția de admitere a cererii de revizuire a reținut o ipoteză nesusținută de revizuentă, respectiv teza I a art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
S-a apreciat că raportul de expertiză criminalistică a înscrisului nu poate echivala cu o hotărâre judecătorească pentru a fi incident cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 teza a II-a C. proc. civ.
În consecință, s-a reținut că în mod greșit revizuenta, prin formularea cererii de revizuire, a solicitat schimbarea soluției pronunțate în dosarul nr. x/2004 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială prevalându-se de faptul că raportul de expertiză criminalistică din 25 mai 2005 a conchis că semnăturile de pe actul adițional încheiat la 19 decembrie 2003 au fost aplicate după imprimarea textelor, iar acest raport a fost validat prin rezoluția din 11 noiembrie 2009 dată în dosar nr. x/P/2008 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, soluție menținută prin Decizia nr. 3798/2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. x/35/2009.
Față de aceste considerente, Curtea a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 322 pct. 5 teza a II-a C. proc. civ., motiv pentru care cererea de revizuire a fost respinsă ca inadmisibilă.
Împotriva Deciziei civile nr. 1843/A din 10 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția V-a civilă, a formulat recurs revizuenta A., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului și menținerii Sentinței civile nr. 18974 din 7 decembrie 2015 a Tribunalului București, prin care a fost admisă cererea de revizuire și s-a schimbat în tot Sentința comercială nr. 681/2005 pronunțată de Tribunalul București.
În motivarea recursului, recurenta-revizuentă a arătat că temeiul de drept al cererii sale de revizuire este art. 322 pct. 5 C. proc. civ., încadrare care rezultă și din situația de fapt expusă în cuprinsul cererii și în concluziile scrise depuse la dosar.
Astfel, se susține că, în considerentele hotărârii atacate, instanța de apel analizează art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ. și apreciază că aceasta ipoteză este incidentă în cauza, însă dispune respingerea cererii ca inadmisibilă întrucât, temeiul juridic invocat ar fi art. 322 pct. 5 teza a II-a C. proc. civ., iar în raport cu acest temei cererea nu îndeplinește condițiile de admisibilitate.
Precizează recurenta că, în mod greșit, instanța de apel nu a avut în vedere susținerile din concluziile scrise formulate în fața instanței de fond, pe care le-a înlăturat, apreciind ca echivalează cu o schimbare a temeiului juridic care se poate realiza numai cu respectarea dispozițiilor procedurale prevăzute de art. 132 C. proc. civ.
Recurenta-revizuentă aduce critici și cu privire la reținerea instanței de apel a faptului că în mod greșit tribunalul a reținut o ipoteză neindicată în cererea de revizuire, și anume teza I a art. 322 pct. 5 C. proc. civ., acest aspect echivalând cu o adăugare la cererea de revizuire, lucru care nu ar fi permis.
În consecință, sub aspectul nelegalității hotărârii atacate, recurenta a mai susținut că, prin raportare la scopul generic al instituției revizuirii, respectiv acela de a îndrepta erori de fapt, de a corecta hotărâri în care starea de fapt nu corespunde adevărului obiectiv, soluția de respingere a cererii de revizuire cu motivarea arătată este vădit nelegala întrucât, în opinia sa, instanța trebuia să analizeze cererea prin raportare motivele de fapt și scopul urmărit prin promovarea cererii, în virtutea principiului rolului activ al judecătorului și al principiului aflării adevărului.
Mai mult decât atât, susține recurenta că în cuprinsul cererii de revizuire a indicat prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., iar împrejurarea că nu a indicat teza I sau teza a II-a a art. 322 pct. 5 C. proc. civ. nu este de natură sa atragă respingerea cererii ca inadmisibila, instanței revenindu-i obligația de a analiza și încadra situația de fapt prezentată în textul de lege indicat.
Sub aspectul admisibilității cererii de revizuire, recurenta a susținut că Decizia penală nr. 3798/2010 pronunțată de Înalta Curte are valoarea unui înscris nou doveditor, determinant în soluționarea cauzei, acesta neputând fi înfățișat în procesul în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se solicită, dintr-o împrejurare mai presus de voința revizuentei, nefiind pronunțată la acea dată.
Totodată, mai învederează recurenta că sunt nefondate susținerile potrivit cărora ar fi inadmisibilă cererea de revizuire întemeiată pe un raport de expertiză criminalistică, precum și faptul că o hotărâre judecătorească nu ar putea avea valoarea unui înscris nou.
Intimații B. și SC C. SRL au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca fiind legală și temeinică.
Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurenta-revizuentă, Înalta Curte reține următoarele:
Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii și trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.
Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real ascultate, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt. Obligația de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei, de circumstanțele acesteia, stilul judiciar și tipologia actului de justiție. Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.
Această concluzie se impune, deoarece numai printr-o motivare clară, precisă și necontradictorie, din care să rezulte justețea soluției pronunțate, se poate înlătura arbitrariul și se poate efectua controlul judiciar.
În speță, Înalta Curte constată că decizia instanței de apel nu îndeplinește aceste cerințe, întrucât nu a fost motivată sub toate aspectele invocate, astfel încât, coroborat cu principiile și regulile de drept substanțial și procesual, să conducă în mod logic la soluția pronunțată și să permită realizarea controlului judiciar.
În realitate, hotărârea instanței de prim control judiciar apare ca fiind neclară cu privire la temeiul de drept al cererii de revizuire formulată de revizuenta A., întrucât din verificarea actelor dosarului rezultă că prima instanță a făcut aplicarea dispozițiilor art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ., iar instanța de apel deși a reținut temeiul de drept ca fiind teza a II-a a art. 322 pct. 5 același cod, totuși nu a pus în discuția părților temeiul de drept al cererii pentru a lămuri acest aspect și a înlătura orice speculație de care părțile se prevalează. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că motivarea instanței de apel este contradictorie, neputându-se stabili dacă în realitate este incidentă teza I sau teza a II-a a prevederilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
În plus, deși se susține că prin concluziile scrise depuse la fond recurenta și-ar fi schimbat cauza juridică, acest lucru este ambiguu formulat, întrucât din expunerea logică a motivelor nu se creează o certitudine cu privire la temeiul de drept asupra căruia instanța s-a oprit în analizarea cererii.
În continuare, Înalta Curte constată că recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care este adevărat că nu constituie un motiv de casare; însă, în condițiile în care aplicarea greșită a legii are ca efect neanalizarea tuturor aspectelor pe care le impune art. 322 pct. 5 C. proc. civ., care conține două teze, precum și necercetarea corespunzătoare a fondului din această perspectivă, cu referire la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., instanța apreciază că se impune casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel.
În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că decizia recurată este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate în raport cu textele de lege enunțate, ceea ce face de prisos examinarea celorlalte critici, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecare instanței de apel, care, cu ocazia rejudecării, va avea în vedere și celelalte susțineri din recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta A. împotriva Deciziei civile nr. 1843/A din 10 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția V-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 octombrie 2016.
Procesat de GGC - CL