Decizia nr. 1804/2016
Asupra recursului de față;
Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 6183 din 18 octombrie 2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea prin care reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. SA, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 825.000 lei, cu titlu de despăgubire pentru revocarea contractului de mandat, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume și a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție a Ministerului Transportului și Infrastructurii, formulată de pârâtă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin Ordinul nr. 1079 din 1 septembrie 2008 al Ministrului Transporturilor reclamantul a fost numit în funcția de director general și președinte al consiliului de administrație al pârâtei, iar membrii consiliului de administrație au fost mandatați să încheie un contract de mandat cu acesta.
În temeiul acestui act administrativ, s-a încheiat între pârâtă, în calitate de mandant și reclamant, în calitate de mandatar, contractul de mandat din 27 februarie 2008, care la art. 11.1 lit. e) prevedea că își încetează efectele ca urmare a revocării mandatului, iar potrivit art. 11.4, dacă revocarea intervenea fără o justă cauză, mandatarul era îndreptățit la plata de daune-interese din partea societății, într-un cuantum egal cu numărul de remunerații brute egale cu numărul de luni rămase până la încheierea mandatului.
A mai reținut tribunalul că prin Ordinul nr. 3 din 24 decembrie 2008 al Ministrului Transporturilor și Infrastructurii s-a dispus eliberarea reclamantului din funcția de director general și președinte al consiliului de administrație al pârâtei, începând cu 24 decembrie 2008. Reclamantul nu a contestat acest act administrativ, conform susținerilor comune ale părților.
Subsecvent ordinului sus-menționat, prin Hotărârea nr. 13 din 29 decembrie 2008, consiliul de administrație al pârâtei a decis încetarea contractului de mandat din 27 februarie 2008 ca urmare a eliberării acestuia din funcția de director general și de președinte al consiliului de administrație.
A reținut prima instanță că pârâta este o societate comercială pe acțiuni, al cărei unic acționar este Statul Român, iar modul de organizare, conducere și desfășurare a activității până la finalizarea procesului de privatizare este prevăzut de H.G. nr. 582/1998, privind înființarea B. SA, care reprezintă un act administrativ cu caracter individual, derogatoriu de la prevederile Legii nr. 31/1990.
Un regim special se aplică și în ceea ce privește remunerarea directorului general, care este reglementată de O.U.G. nr. 79/2008 privind măsuri economico-financiare la nivelul unor operatori economici, care la art. 2 și 3 prevede și că directorii generali ai societăților naționale la care statul este acționar unic asigură conducerea operatorului economic în baza unui contract de mandat, încheiat în condițiile acestui act normativ și ale Legii nr. 31/1990, în care vor fi indicate atât criteriile de performanță specifice, care se actualizează anual, cât și remunerația lunară.
În continuare, prima instanță a reținut că, întrucât potrivit legislației speciale invocate mai sus numirea directorului general al pârâtei se realizează de ministrul transporturilor printr-un act administrativ individual, pe cale de consecință și revocarea actului administrativ de numire este tot o prerogativă a ministrului transporturilor și că de aceste acte administrative, care din punct de vedere al naturii juridice sunt acte administrative - condiție, depinde și încheierea și revocarea actului juridic de drept privat, respectiv a contractului de mandat.
În acest context, a subliniat prima instanță că, deși datorită efectelor pe care le produc în circuitul juridic civil, actele administrative - condiție constituie o excepție de la principiul revocabilității actelor administrative, în cazul particular al revocării directorului general al unei societăți comerciale, datorită particularităților acestei funcții, al cărei exercițiu presupune în principal încrederea de care persoana învestită se bucură din partea acționarilor fiind indiscutabilă existența dreptului ministrului transporturilor (în calitatea sa de reprezentant al acționarului unic al pârâtei - statul) de a-l revoca ad nutum pe directorul general al unei societăți comerciale cu capital integral de stat, acest drept fiind de altfel stipulat și în mod expres la art. 11.1 lit. e) din contractul de mandat.
Altfel, art. 11.4 din contractul de mandat, de care s-a prevalat reclamantul în cererea de chemare în judecată, stipulează doar, în strictă corelație cu art. 1431 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, situațiile în care directorul general revocat din funcție este îndreptățit la plata de despăgubiri, respectiv în acele cazuri în care revocarea s-a realizat fără justă cauză.
Dreptul de revocare ad nutum presupune că cel ce ia o astfel de măsură nu este ținut să invoce sau să justifice cauza revocării.
Astfel, reținând că ministrul transporturilor avea dreptul de a-l revoca ad nutum pe reclamant din funcția de director general al societății comerciale cu capital integral de stat, nefiind necesar să invoce sau să justifice cauza luării acestei măsuri, prima instanță a apreciat că revine reclamantului, care dorește să beneficieze de efectele clauzei penale stipulate la art. 11.4 din contractul de mandat, sarcina de a proba faptul că revocarea sa din funcția de director general al CFR a intervenit fără o justă cauză.
În continuare, tribunalul, notând că reclamantul s-a limitat doar la a indica în cererea de chemare în judecată că revocarea sa din funcție nu a fost determinată de motive ce i-ar fi fost imputabile, fără a proba însă că revocarea sa din funcție s-a produs fără o justă cauză, a subliniat că faptul că motivele ce au determinat revocarea reclamatului din funcție nu ar fi fost imputabile acestuia (aspect necontestat de pârâtă) nu echivalează cu absența unei juste cauze a măsurii de revocare, câtă vreme ministrul transporturilor avea un drept de revocare ad nutum, iar simpla pierdere a încrederii în persoana ocupantului funcției este o împrejurare suficientă pentru luarea măsurii de revocare.
S-a constatat astfel că, întrucât reclamantul nu a probat că revocarea sa din funcția de director general al pârâtei nu s-a realizat fără justă cauză, acesta nu este îndreptățit la plata despăgubirilor prevăzute la articolul 11.4 din contractul de mandat.
Totodată, prima instanță a apreciat că, întrucât cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca nefondată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă a rămas fără obiect.
Prin Decizia civilă nr. 451 din 18 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva Sentinței civile nr. 6183 din 18 octombrie 2013 în contradictoriu cu intimata pârâtă B. SA și cu intimatul chemat în garanție Ministerul Transporturilor, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea așa cum a fost precizată, a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 825.000 lei daune - interese pentru perioada 1 ianuarie 2009 - 31 august 2012 și a sumei de 52.605 lei dobândă pentru perioada 1 ianuarie 2009 - 31 decembrie 2011, a respins cererea de chemare în garanție ca neîntemeiată și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 38.635,17 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Totodată, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă B. SA împotriva Sentinței civile nr. 7020 din 6 decembrie 2013, în contradictoriu cu intimatul reclamant A. și a obligat-o pe intimata B. SA la plata către apelantul A. a sumei de 6.448,52 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Prin Decizia nr. 502 din 13 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția II-a civilă, s-a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă B. SA împotriva Deciziei civile nr. 451 din 18 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost casată în parte decizia atacată și s-a trimis cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului declarat de apelantul A., fiind menținute dispozițiile deciziei atacate privind apelul declarat de apelanta B. SA.
Instanța de casare a motivat că, întrucât pârâta nu a dovedit justa cauză a revocării mandatului, aceasta datorează reclamantului daune-interese conform art. 11.4 din contractul de mandat încheiat de părți. Astfel, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a arătat care sunt motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea și au condus la concluzia că intimata datorează apelantului penalități conform art. 11.4 din contractul de mandat.
Înalta Curte a constatat că și criticile recurentei vizând greșita aplicare a art. 1088 C. civ. sunt neîntemeiate. Este adevărat că, potrivit alin. (2) al articolului sus-menționat dobânzile nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, însă numai afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept. Or, potrivit, art. 43 C. com., în vigoare la data încheierii și revocării contractului de mandat "datoriile comerciale lichide și plătibile în bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile".
Înalta Curte a constatat că sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte vizând faptul că instanța de apel nu a analizat apărările sale vizând cuantumul daunelor-interese și nu a motivat respingerea cererii de chemare în garanție a Ministerului Transporturilor.
Înalta Curte a constatat că prin întâmpinarea depusă la dosarul primei instanțe, pentru termenul din 14 decembrie 2012, dar și prin întâmpinarea depusă în apel pentru termenul din 2 aprilie 2014, pârâta a precizat că la 28 octombrie 2008 O.U.G. nr. 79/2008 a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 135/2008, care la art. 31 alin. (1) lit. a) stabilește că directorul general beneficiază de o remunerație lunară acordată prin contractul de mandat, care nu poate depăși indemnizația lunară acordată prin lege pentru funcția de subsecretar de stat, astfel că, începând cu 1 ianuarie 2009, remunerația directorului general ar fi fost modificată conform celor de mai sus. Totodată, prin notele scrise depuse la dosarul primei instanțe pentru termenul din 28 iunie 2013, însoțite de modul de calcul al remunerațiilor, pârâta a arătat că, ulterior acestei modificări legislative, remunerația directorului general ar fi fost în sumă de 187.526 lei.
Cu toate acestea, curtea de apel nu a analizat aceste susțineri, reținând în mod eronat că pârâta nu a contestat cuantumul sumelor solicitate de reclamant, respectiv 825.000 lei.
De asemenea, nu au fost analizate condițiile de admisibilitate a cererii de chemare în garanție a Ministerului Transporturilor, curtea de apel limitându-se la a reține că nu a fost indicat niciun temei juridic pentru obligarea acestuia la plata sumelor solicitate de reclamant cu titlu de daune.
În fine, instanța de apel nu a expus raționamentul în urma căruia a apreciat că, deși pârâta este în subordinea Ministerului Transporturilor, care a emis ordinele de numire și de revocare a mandatului reclamantului, această împrejurare nu este aptă să conducă la angajarea răspunderii chematului în garanție, întrucât acesta este un terț față de contractul de mandat, motivarea fiind, sub acest aspect, lacunară, dar și contradictorie. Așa fiind, în ce privește soluția dată cererii de chemare în garanție, decizia atacată nu creează transparența asupra silogismului judiciar, care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și grație căreia să poată fi realizat controlul judiciar.
S-a decis ca, în rejudecarea apelului declarat de apelantul A., curtea de apel trebuie să analizeze numai cuantumul daunelor - interese datorate și al dobânzii legale aferente, raportat la cele susținute de intimată cu privire la cuantumul indemnizației directorului general ca urmare a modificării O.U.G. nr. 79/2008 prin O.U.G. 135/2008 și condițiile de admisibilitate a cererii de chemare în garanție.
După casare dosarul a fost înregistrat la Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă sub nr. 169/2/2014*.
Prin Decizia civilă nr. 181 A din 29 ianuarie 2016 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 6183 din 18 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2011 și a schimbat sentința apelată în sensul că a admis acțiunea, cu consecința obligării pârâtei B. SA la plata către reclamant a sumei de 825.000 lei daune-interese pe perioada 1 ianuarie 2009 - 31 august 2012 și dobândă de 52.605 lei pentru perioada 1 ianuarie 2009 - 31 decembrie 2011.
A respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Transporturilor București, ca nefondată.
Pentru a decide astfel, instanța de apel în rejudecare a reținut incidența art. 1371 din Legea nr. 31/1990 care stabilește că administratorii pot fi revocați oricând, însă în cazul în care revocarea ar surveni fără justă cauză, administratorul este îndreptățit la plata unor daune-interese.
Astfel fiind mandatul administratorilor desemnează, în esență, un raport juridic intuitu personae. A reținut și că raporturile de mandat trebuie să aibă o anumită stabilitate și, că prin urmare, nu pot fi rupte fără o justă reparație a prejudiciului adus printr-o asemenea revocare. Prin urmare, revocarea este îndreptățită atunci când ea se fundamentează pe existența unor cauze de incapacitate, de incompatibilitate, pe lipsa de abilități manageriale sau incompetență, precum și pe încălcarea de către administratori, în mod culpabil, a îndatoririlor legale și statutare care le revin.
Revocarea înainte de expirarea termenului mandatului, este o formă de răspundere a administratorului, o sancțiune aplicată pentru ineficiență, incompetență, etc., fiind, deci, determinată de evaluarea negativă cu privire la rezultatele activității administratorului. S-a apreciat că instanța de judecată nu este chemată să stabilească răspunderea administratorului, ci trebuie să verifice doar existența unei "juste cauze" a revocării intempestive. În absența acesteia, prejudiciul constând în imaginea negativă creată administratorului prin revocare, urmează a fi reparat prin obligarea societății la daune-interese.
În ce privește societățile unde Statul este acționar unic/majoritar, așa cum era și cazul societății pârâte, criteriile de performanță specifice ale activității directorilor care asigură conducerea în baza contractului de mandat, în condițiile Legii nr. 31/1990, erau actualizate anual, în termen de 30 zile de la data aprobării bugetului de venituri și cheltuieli, fiind însoțite și de obiective cuantificate privind reducerea creanțelor și plăților restante, a pierderilor, precum și creșterea productivității muncii (în temeiul O.U.G. nr. 79/2008 privind măsuri economico-financiare la nivelul unor operatori economici).
Din actele dosarului, rezultă că prin hotărârea consiliului de administrație au fost aprobate criteriile de performanță și indicatorii economico-financiari ai B. SA, hotărându-se plata integrală a drepturilor salariale cuvenite reclamantului apelant, în calitatea sa de director general.
Instanța de recurs a stabilit cu putere obligatorie că pârâta intimată B. SA nu a dovedit și nu a invocat vreun motiv, revocarea intervenind, deci, fără justă cauză, astfel încât apelantul-reclamant este îndreptățit la daune-interese în temeiul dispozițiile art. 1371 din Legii nr. 31/1990.
Prin art. 11.4 din contractul de mandat din 27 august 2008 încheiat de părți, s-a convenit că, dacă revocarea directorului general intervine fără o justă cauză, în raport de dispozițiile art. 1371 pct. 4 din Legea nr. 31/1990, acesta este îndreptățit la plata de daune-interese din partea societății într-un cuantum egal cu numărul de remunerații brute egale cu numărul de luni rămase până la încheierea mandatului.
Față de cuantumul acestor despăgubiri, pârâta intimată a formulat apărări, în sensul limitării acestora la suma de 187.526 lei, ca urmare a modificărilor aduse O.U.G. nr. 79/2008 începând cu data de 1 ianuarie 2009, aspecte care nu au fost analizate în primul ciclu procesual.
Curtea a constatat că argumentele pârâtei intimate privind limitarea despăgubirilor stabilite potrivit art. 11.4 din contractul de mandat, ca urmare a modificărilor legislative prin care s-a limitat remunerația unui director general începând cu data de 1 ianuarie 2009, nu pot fi primite.
Astfel, prin O.U.G. nr. 135 din 22 octombrie 2008, de modificare și completare a O.U.G. nr. 79/2008, s-a introdus art. 31 care, la alin. (1) lit. a) stabilea că "directorul general/directorul beneficiază de o remunerație lunară acordată prin contractul de mandat compusă din o sumă fixă egală cu indemnizația lunară acordată prin lege pentru funcția de subsecretar de stat".
În speță, reclamantul apelant a fost eliberat din funcția de director general și președinte al Consiliului de Administrație al B. SA prin Ordinul nr. 3 din 24 decembrie 2008 al Ministrului Transporturilor și Infrastructurii.
Prin Hotărârea nr. 13 din 29 decembrie 2008 a Consiliului de Administrație al B. SA, s-a hotărât încetarea contractului de mandat din 27 august 2008 încheiat cu reclamantul apelant A.
Prin urmare, cuantumul despăgubirilor cuvenite acestuia se stabilește în temeiul clauzei penale inserate în cuprinsul contractului de mandat ale cărui efecte au încetat în data de 29 decembrie 2008.
În art. III din O.U.G. nr. 135/2008 se prevedea la alin. (1) că se modifică în mod corespunzător contractele de mandat, astfel încât să intre în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2009.
Prin urmare, efectele O.U.G. nr. 135/2008 se aplicau abia din data de 1 ianuarie 2009, după modificarea prealabilă a contractului de mandat, care, în speță, nu mai era posibilă. Dată fiind revocarea mandatului ca urmare a eliberării din funcția de director general și președinte al consiliului de administrație a reclamantului apelant în 29 decembrie 2008, cu consecința nașterii răspunderii contractuale pentru prejudiciul produs, nu s-ar fi putut aplica efectele O.U.G. nr. 135/2008 începând din data de 1 ianuarie 2009, în sensul diminuării despăgubirilor calculate în temeiul clauzei penale, decât cu încălcarea principiului neretroactivității, potrivit căruia o lege civilă se aplică numai situațiilor ce se ivesc după adoptarea ei, iar nu și situațiilor juridice anterioare (art. 1 vechiul C. civ.).
Curtea a mai reținut și că O.U.G. nr. 135/2008, pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 79/2008, a fost, de altfel, respinsă prin Legea nr. 205 din 2 iunie 2009.
Nu ar putea fi avute în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor criteriile legate de îndeplinirea/neîndeplinirea performantă a obiectivelor economice ale societății pentru perioada ulterioară încetării efectelor contractului de mandat, astfel cum susține pârâta-intimată B. SA.
Părțile au fixat anticipat prin clauza inserată în art. 11.4 din contractul de mandat echivalentul prejudiciului suferit de reclamantul apelant, în calitatea sa de director general, în ipoteza revocării din funcție fără o justă cauză. Astfel, acesta este îndreptățit la daune-interese din partea societății într-un cuantum egal cu numărul de remunerații brute egale cu numărul de luni rămase până la încheierea mandatului, avându-se în vedere nivelul remunerației de la data revocării, scopul acestei clauze fiind tocmai acela de a facilita evaluarea prejudiciului.
Prin urmare, prejudiciul constând în imaginea negativă creată reclamantului apelant prin revocare, urmează a fi reparat prin obligarea societății la daune-interese în sumă de 825.000 lei pentru perioada 1 ianuarie 2009 - 31 august 2012, cu dobânda de 52.605 lei pentru perioada 1 ianuarie 2009 - 31 decembrie 2011, dobânda datorată în temeiul art. 1088 vechiul C. civ., raportat la dispozițiile art. 43 vechiul C. com., care își găsește aplicabilitatea în speță, astfel cum rezultă din Decizia de casare nr. 502/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.
Chemarea în garanție este o formă de participare a terțelor persoane în procesul civil care conferă părții posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane ce ar avea obligația de garanție sau de despăgubiri și împotriva cărora s-ar putea îndrepta cu o acțiune separată (art. 60 Vechiul C. proc. civ.).
Pârâta intimată B. SA și-a întemeiat cererea de chemare în garanție îndreptată împotriva Ministerului Transporturilor pe dispozițiile privind răspunderea civilă delictuală, motivând că fapta care i-a cauzat prejudiciul o constituie Ordinul Ministrului nr. 3 din 24 decembrie 2008, prin care s-a dispus revocarea reclamantului apelant din funcție și s-a mandatat Consiliul de Administrație al societății să înceteze contractul de mandat al acestuia, astfel încât este îndreptățită să formuleze cerere de despăgubire.
Potrivit art. 2 din H.G. nr. 582/1998, în forma în vigoare la data de 24 decembrie 2008 (data revocării reclamantului), acționarul unic al pârâtei intimate B. SA era Statul Român, acesta exercitându-și drepturile și obligațiile prin Ministerul Transporturilor.
În art. 18 alin. (1) și 2 din același act normativ, se stabilea că președintele consiliului de administrație, care era și directorul general al CFR Marfă, era numit prin ordin al ministrului transporturilor.
Aceleași dispoziții referitoare la numirea directorului general de către ministrul transporturilor și nu de către adunarea generală, se regăsesc și în Statutul B. SA, aprobat prin H.G. nr. 582/1998.
Atât numirea, cât și revocarea reclamantului apelant au avut la origine actele emise de ministrul transporturilor, în baza atribuțiilor sale de reprezentant al unei autorități publice centrale, acte emise în baza unor dispoziții legale.
Astfel cum rezultă din chiar conținutul Ordinului nr. 3 din 24 decembrie 2008, acesta a fost emis în temeiul art. 18 alin. (1) și 2 din H.G. nr. 582/1998 privind înființarea B. SA, și al O.U.G. nr. 79/2008 privind măsurile economico-financiare la nivelul unor operatori economici, având natura juridică a unui act administrativ, care, până la o eventuală contestare și anulare, potrivit legii, beneficiază de prezumția de legalitate și validitate.
Fapta ilicită presupune o acțiune sau inacțiune care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.
Prin urmare ordinul ministrului, în absența contestării și invalidării acestuia, prin procedurile speciale, jurisdicționale prevăzute de lege, nu poate constitui o "faptă ilicită" în sensul art. 998 - 999 Vechiul C. civ., care să justifice un drept la despăgubire în temeiul răspunderii civile delictuale, cererea de chemare în garanție formulată de pârâta intimată nefiind, deci, întemeiată.
Împotriva acestei decizii, B. SA a formulat recurs, solicitând modificarea sa, în principal în sensul respingerii apelului declarat de apelantul-reclamant A. iar în subsidiar, în sensul admiterii cererii de chemare în garanție a intimatului-pârât Ministerul Transporturilor și a obligării acestuia la plata către recurentă a sumelor pe care trebuie să le achite în favoarea reclamantului.
În motivare, recurenta a arătat că decizia atacată a fost pronunțată cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, cu schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al său, dar și cu aplicarea greșită a legii; a invocat astfel motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. de la 1865.
În dezvoltarea acestor motive de recurs a susținut că instanța de apel prin hotărârea pronunțată a nesocotit dispozițiile instanței de recurs asupra cuantumului daunelor-interese și ale dobânzii legale care sunt obligatorii potrivit art. 315 C. proc. civ.
Învederează că în cauză nu a fost administrat un probatoriu, că nu au fost analizate toate modificările aduse de prevederile O.U.G. nr. 135/2008 care a modificat O.U.G. nr. 79/2008, cu privire la cuantumul daunelor-interese, și că în mod eronat a apreciat instanța de apel că, prevederile acestei ordonanțe nu erau aplicabile contractului de mandat din 27 august 2008, în condițiile în care aceasta a intrat în vigoare la data de 28 octombrie 2008.
Se arată că prin O.U.G. nr. 135/2008 s-a modificat și completat O.U.G. nr. 79/2008 privind măsuri economico-financiare la nivelul unor operatori economici.
Potrivit prevederilor O.U.G. nr. 135/2008 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 79/2008 privind măsuri economico-financiare la nivelul unor operatori economici, s-a stabilit la art. III alin. (1) că "contractele de mandat se modifică în mod corespunzător, astfel încât să intre în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2009. Alin. (2) "contractele încheiate până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență își păstrează valabilitatea până la data modificării acestora, dar nu mai mult de 31 decembrie 2008".
Totodată, la art. 31 alin. (1) lit. a) s-a stabilit că directorul general beneficiază de o remunerație lunară acordată prin contractul de mandat, sumă fixă care nu poate depăși indemnizația lunară acordată prin lege pentru funcția de subsecretar de stat.
Astfel fiind prevederile acestei ordonanțe sunt opozabile contractului de mandat din 27 august 2008, începând cu data de 1 ianuarie 2009, iar mandatarul avea să încaseze o remunerație lunară într-un cuantum mult mai mic, respectiv de 5.122 lei.
La stabilirea sumei cuvenite cu acest titlu trebuia să fie avută în vedere remunerația stabilită inițial prin contractul părților, modificat prin actul adițional nr. x/2009, precum și actele normative care au reglementat această materie, respectiv O.U.G. nr. 79/2008 cu modificările ulterioare, prin care s-a stabilit limita maximă a remunerației lunare acordată directorilor prin contractul de mandat.
Reținând cele de mai sus, respectiv posibilitatea îndeplinirii/neîndeplinirii obligațiilor asumate cu luarea în calcul și a prevederilor O.U.G. nr. 135/2008, se poate conchide fără urmă de tăgadă că prejudiciul nu are un caracter cert întrucât posibilitatea de evaluare a acestuia este imposibilă.
Față de această situație, a arătat că în cazul în care începând cu 3 ianuarie 2009 criteriile și obiectivele de performanță ar fi fost aprobate, remunerația directorului general ar fi fost la nivelul 187.526 lei. În dovedirea acestor susțineri s-a depus la dosarul cauzei adresa Direcției Juridice și Resurse Umane din cadrul MTI (adresa din 21 iunie 2013) prin care a fost redată modalitatea de calcul a remunerațiilor aferente celor 44 de luni rămase până la încetarea contractului de mandat.
Totodată, potrivit dispozițiilor legale, acela care consideră că revocarea a fost abuzivă, poate introduce acțiune în pretenții pentru daune-interese dacă prin revocare i-au fost aduse anumite prejudicii, fiind deci ținut a dovedi aceste prejudicii.
Potrivit art. 1169 C. civ. "cel ce face o propunere înaintea judecății este ținut să o dovedească".
Astfel, sub aspectul dovedirii prejudiciului, instanța trebuia să plece de la analizarea condițiilor necesare ale acestuia, cunoscut fiind că pentru a fi susceptibil de reparare prejudiciul trebuie sa fie cert și să nu fi fost reparat încă, caracterul cert presupunând atât existența cât și posibilitatea de evaluare a acestuia.
În ceea ce privește "posibilitatea de evaluare a prejudiciului" se arătă următoarele:
Reclamantul, potrivit contractului de mandat (anexa 1) era ținut la îndeplinirea anumitor obiective cuantificate (reducerea creanțelor, a plăților restante etc.) și criterii de performanță, acestea fiind supuse revizuirii anuale în conformitate cu art. 3 din O.U.G. nr. 79/2008, putând fi modificate cu acordul părților, în timpul unei execuții bugetare, prin corelarea cu BVC-ul societății, ori de câte ori acesta se rectifica.
Faptic, în lipsa aprobării criteriilor de performanță și a obiectivelor cuantificate de către acționarii societății pentru perioada ianuarie 2009 - 31 august 2012, consideră că nicio instanță nu poate stabili ca obligație de plată contravaloarea daunelor-interese constituind în fapt așa cum reclamantul arată "o remunerație pentru îndeplinirea acestora".
Mai mult, susține că obiectivele/criteriile de performanță nu ar fi putut fi realizate cu atât mai mult cu cât încă din 2008 recurenta s-a confruntat cu un deficit financiar de notorietate.
Se critică de asemenea soluția privind acordarea dobânzii legale pe perioada 1 ianuarie 2009 - 31 decembrie 2011, în temeiul art. 1088 C. civ. cu motivarea că dobânzile curg din ziua formulării cererii de chemare în judecată afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept (art. 1088 alin. (2) C. civ.), consacrându-se astfel regula conform căreia debitorul nu este pus în întârziere de plin drept prin simpla ajungere a obligației la scadență, fiind necesară în acest scop o somație (dies non interpellat pro homine), somație ce nu a fost transmisă societății noastre.
Având în vedere cele arătate mai sus, se solicită instanței de recurs să constate că, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a articolului invocat anterior, interpretând în mod eronat art. 1088 C. civ., în speță, termenul de la care curge dobânda legată
Deși, instanța de apel potrivit art. 1088 alin. (2) C. civ. trebuia să analizeze dacă reclamantul A. a suferit sau nu o pagubă ca urmare a revocării din funcție, analiză neefectuată, a acordat în schimb dobânzile legale începând cu data când sumele solicitate cu titlu de daune-interese au devenit scadente, ceea ce contravine dispozițiilor art. 1088 C. civ.
Sub aspectul respingerii cererii de chemare în garanție se arată următoarele:
B. a formulat cerere de chemare în garanție în temeiul art. 60 C. proc. civ., în contradictoriu cu Ministerul Transporturilor în calitatea sa de "autoritate" de emitent al ordinelor de numire și de revocare a mandatului reclamantului, pentru ca, în cazul în care pârâta va fi obligată la plata sumelor solicitate de reclamant să se poată îndrepta împotriva emitentului ordinului.
Instanța de apel nu a făcut o analiză a susținerilor părților în raport de dispozițiile legale, respectiv: Statutul societății aprobat prin H.G. nr. 582/1998, faptul că revocarea a fost făcută ca urmare a Ordinului Ministrului Transporturilor și Infrastructurii nr. 3 din 24 decembrie 2008 cât și faptul că membrii Consiliului de Administrație al B. au revocat mandatul domnului A. ca urmare a mandatului dat de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii.
B. este o societate aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii.
Potrivit dispozițiilor art. 58 din O.U.G. nr. 12/1998, aprobată și modificată prin Legea nr. 89/1999, coroborate cu dispozițiile art. 18 din H.G. nr. 582/1998 și prevederile Hotărârii nr. 367/2007 (art. 13 alin. (4), art. 5 alin. (4) privind organizarea și funcționarea Ministerului Transporturilor, la originea raportului juridic au stat acte emise de ministrul Transporturilor și Infrastructurii, în baza atribuțiilor sale ca reprezentant al unei autorități publice centrale, acte emise în baza unor dispoziții legale care reglementează activitatea unor entități din subordinea ministerului.
În virtutea dispozițiilor invocate anterior, directorul general și președintele consiliului de administrație al societății a fost numit și eliberat din funcție prin ordinele emise de ministrul Transporturilor și Infrastructurii.
De asemenea, tot prin Ordin de ministru au fost mandatați membrii CA al CFR Marfă să înceteze, prin revocare, contractul de mandat încheiat cu directorul general, domnul A.
Prin urmare, în raport de dispozițiile C. civ. 1865 (art. 998 - 999), H.G. nr. 582/1998 privind înființarea B., O.U.G. nr. 79/2008, Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și ministerelor, cu modificările și completările ulterioare, prevederile C. proc. civ., având în vedere și actele normative invocate în prezenta cauză, apare ca întemeiată cererea de chemare în garanție formulată de societate în contradictoriu cu Ministerul Transportului.
Instanța de apel deși a admis cererea de chemare în judecată, reținând că revocarea s-a făcut fără justă cauză, a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Transporturilor, reținând că Ordinul MT este legal.
Potrivit art. 7 din Ordonanța nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române și reorganizarea, B. este o societate aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor. Această prevedere este reluată și în actul de înființare al B., respectiv, H.G. nr. 582/1998.
Analizând conținutul textelor legale mai sus invocate se constată, fără putință de tăgadă, că Ministerul Transporturilor este un organ al puterii de stat competent să ia măsuri și să emită dispoziții cu caracter obligatoriu în ceea ce privește B.
Astfel, contractul de mandat nr. x/2008, a fost încheiat de B. urmare Ordinului nr. 1079/2008 emis de Ministerul Transporturilor prin care domnul A. a fost numit în funcția de director general și președinte al consiliului de administrație al B. SA.
Tot prin Ordinul nr. 1079/2008, la art. 2 ministrul a mandatat membrii consiliului de administrație B. să încheie Contractul de mandat cu directorul general al societății, domnul A.
Ordinul de numire în funcția de director general al companiei este un act unilateral iar prin simetrie și eliberarea din funcție se face tot printr-un act unilateral de revocare. Revocarea este prevăzută la art. 11 lit. e) din contractul de mandat nr. x/2008.
Astfel, Consiliul de Administrație al CFR Marfă, în data de 29 decembrie 2008, ținând cont de mandatul acordat din partea ministrului Transporturilor și Infrastructurii prin OMTI nr. 3 din 27 decembrie 2008, a hotărât revocarea mandatului domnului A. în condițiile art. 11 alin. (1) lit. e) din contractul de mandat nr. 163/2008. (Hotărârea Consiliului de Administrație nr. 13 din 29 decembrie 2008).
Potrivit dispozițiilor art. 998 C. civ. 1865: "Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe aceia din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara" și art. 999 C. civ. 1865 "Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa".
Din analiza art. 998 - 999 C. civ. (actuala reglementare art. 1349), se ajunge la constatarea că răspunderea delictuală în general, presupune existența cumulativă a următoarelor elemente constitutive sau condiții de admisibilitate: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.
La analizarea condițiilor generale de angajare a răspunderii civile delictuale, instanța de apel a reținut în mod injust inexistența faptei ilicite. Aceasta a dat o motivare sumară deciziei de respingere a cererii de chemare în garanție.
Criticabilă este și motivarea instanței de apel cu privire la natura administrativă a ordinului de ministru/hotărârii consiliului de administrație, respectiv, contestarea, invalidarea ordinului de ministru, sens în care se arătă că măsura contestării ordinului ministrului putea fi luată chiar de către reclamant, potrivit procedurilor speciale, jurisdicționale prevăzute de lege.
Cu toate acestea reclamantul prin cererea de chemare în judecată nu a contestat caracterul injust al revocării și nu a cerut anularea hotărârii consiliului de administrație prin care s-a adoptat această măsură.
Instanța de apel a interpretat greșit atât actul dedus judecății cât și dispozițiile legale, astfel:
Potrivit dispozițiilor art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, administratorii societății nu pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din funcție, dispoziții care vin să întărească caracterul de irevocabilitate a deciziei de revocare.
Soluția adoptată de legiuitor este una firească, de vreme ce funcția de administrator este esențialmente temporară, întrucât aceasta se exercită după regulile mandatului (art. 72 din Legea nr. 31/1990, republicată). Ca și contractul de mandat, funcția de administrator are un caracter "intuitu personae", iar acest caracter explică și revocabilitatea "ad nutum" a contractului de mandat și implicit a funcției de administrator.
Așadar, revocabilitatea discreționară a mandatului administratorului ("ad nutum") este de esența acestuia, fiind un principiu foarte puternic materializat în faptul că, și dacă revocarea ar fi abuzivă, administratorul nu ar avea dreptul la reintegrarea în funcție datorită caracterului "intuitu personae" al mandatului. Prin urmare, rezultă că, și în cazul revocării abuzive, intempestive sau fără justă cauză, măsura este definitivă, deci caracterul esențialmente revocabil al mandatului se menține întrucât încrederea care stă la baza mandatului nu poate fi impusă. Pe de altă parte, măsura revocării administratorului este o măsură de control (în sensul cel mai larg al termenului) asupra activității administratorului, măsură care face parte dintr-o serie întreagă de alte posibilități de control al acestei activități menite să asigure protecția intereselor acționarilor și eficiența activității.
Art. 18 din H.G. nr. 582/1998 privind înființarea B. prevede: "(1) Adunarea generală a acționarilor alege consiliul de administrație. Până la finalizarea procesului de privatizare reprezentanții statului în consiliul de administrație și președintele consiliului de administrație sunt numiți prin ordin al ministrului transporturilor.
(2) Președintele consiliului de administrație al B. este și directorul general al acesteia.
(3) Atribuțiile consiliului de administrație, precum și ale președintelui acestuia sunt stabilite prin statut".
Concluzionând, adunarea generală a acționarilor alege consiliul de administrație. Până la finalizarea procesului de privatizare reprezentanții statului în consiliul de administrație și președintele consiliului de administrație sunt numiți prin ordin al ministrului transporturilor, președintele consiliului de administrație al B. fiind și directorul general al acesteia.
Practic, reclamantul în calitatea sa de director general și președinte al consiliului de administrație a dus la îndeplinire ordinul de ministru prin care s-a dispus revocarea sa din funcție.
B. nu putea solicita instanței anularea hotărârii Consiliului de Administrație prin care s-a dispus revocarea mandatului directorului general întrucât o atare soluție ar veni în contradicție cu dreptul societății de a revoca oricând mandatarul - nu justifica interes. Singurul care justifica un interes în contestarea acestei măsuri era reclamantul.
În continuare se invocă prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. potrivit cărora, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere în situația în care aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a susținut faptul că pe de o parte, instanța de apel a apreciat că revocarea reclamantului din funcție s-a făcut fără justă cauză și pe cale de consecință a apreciat că Ordinul Ministrului Transportului este nelegal iar, pe de altă parte, a apreciat că Ordinul amintit este legal și, pe cale de consecință a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Transporturilor, fără o motivare clară, în concordanță cu probele și actele dosarului.
Arată că motivarea unei hotărâri constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, așa încât ea se circumscrie și noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Intimatul A. a formulat întâmpinare prin care a subliniat că potrivit principiului "tempus regit actum" actele normative invocate de către recurentă nu aveau cum să modifice un contract care a fost reziliat anterior intrării lor în vigoare și că este esențial a se înțelege că ceea ce a solicitat prin cererea de chemare în judecată nu reprezintă salariile neîncasate de la pârâtă ci contravaloarea clauzei penale indicată în contractul părților. Mai arată că discutatul contract de mandat s-a născut și a încetat apoi sub imperiul vechiului C. com. care la art. 43 prevedea expres că "datoriile comerciale lichide și plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile".
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:
Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865, hotărârea poate fi modificată atunci când "instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia".
Se cuvine subliniat că autoarea căii de atac nu a prezentat argumente din care să reiasă că instanța de apel ar fi nesocotit intenția părților decurgând din contractul de mandat din 27 august 2008 al cărui obiect l-a reprezentat mandatarea reclamantului A., de către recurentă, în calitate de director general al B. și că, în realitate, criticile din recurs se îndreaptă împotriva interpretării pe care instanța de apel a dat-o noțiunii de justă cauză.
Sub acest aspect, se observă că recurenta dezvoltă ideea de revocabilitate discreționară a mandatului dat administratorului și faptul că prin Ordinul Ministrului Transporturilor și Infrastructurii se putea revoca oricând contractul de mandat nr. x/2008, instanța de apel necorelând așadar corespunzător, clauzele contractuale cu Ordinul de revocare nr. 3 din 24 decembrie 2008 și cu situația de fapt existentă în dosar, din care transpare lipsa aprobării criteriilor de performanță și a obiectivelor cuantificate de către acționarii recurentei pentru perioada ianuarie 2009 - 31 decembrie 2012.
Înalta Curte consideră că dezlegarea dată de către instanța de apel, în legătură cu aprecierea probelor, nu se subscrie motivului de recurs evocat anterior, dar, că analiza pe care aceasta o avea de făcut prin corelarea art. 11 pct. 1 lit. e) și pct. 4 din contractul de mandat nr. x/2008, cu art. 1371 alin. (4) din Legea societăților nr. 31/1990 rep., se impune a fi verificată, în condițiile în care Legea nr. 31/1990 rep. nu definește noțiunea de justă cauză.
De altfel, în contextul criticilor subsumate de această dată motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a nesocotit îndrumările instanței de casare și că în mod nejustificat a acordat daune-interese pentru faptul revocării intimatului A. din funcția de director general al B.
Potrivit art. 1371 alin. (4) din Legea societăților nr. 31/1990 rep., la care face trimitere și art. 11 pct. 4 din contractul de mandat din 27 august 2008, încheiat între reclamant, în calitate de director general și pârâta B. SA, în calitate de mandant, "administratorii pot fi revocați oricând de către adunarea generală ordinară a acționarilor. În cazul în care revocarea survine fără justă cauză, administratorul este îndreptățit la plata unor daune-interese."
Mai reține că dacă revocarea directorului general intervine fără o justă cauză, în raport de dispozițiile art. 1371 alin. (4) din Legea societăților nr. 31/1990 rep., acesta va fi îndreptățit la plata de daune-interese din partea societății recurente într-un cuantum egal cu numărul de remunerații brute egale cu numărul de luni rămase până la încheierea mandatului, cum se arată în art. 11 din contractul de mandat al părților.
Susține recurenta că, în calitatea sa de societate înființată prin H.G. nr. 582/1998, ca urmare a reorganizării Societății Naționale a Căilor Ferate Române, având ca acționar majoritar statul român care își exercită drepturile și obligațiile prin Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, aduce la îndeplinire actele și ordinele emise de ministrul transporturilor și că, în virtutea O.U.G. nr. 12/1998, a Legii nr. 89/1999 coroborată cu H.G. nr. 582/1998 și H.G. nr. 367/2007, l-a numit și apoi l-a revocat din funcție, prin ordinele emise de ministrul transporturilor și infrastructurii, pe intimatul A.
Ordinul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii nr. 3 din 27 decembrie 2008 prin care membrii consiliului de administrație al B. SA au fost mandatați să înceteze, prin revocare, contractul de mandat cu directorul general, nu a fost contestat de către intimat.
Părțile nu au înțeles să identifice în concret situațiile în care revocarea este considerată a fi cu justă cauză iar instanța de casare, prin Decizia nr. 502 din 13 februarie 2015 a stabilit cu putere obligatorie că pârâta nu a precizat motivele care au stat la baza revocării reclamantului.
Aprecierea instanței de apel, în rejudecare, cum că instanța de recurs a stabilit fără echivoc că revocarea s-a făcut fără justă cauză nu își găsește suport legal, cu atât mai mult cu cât, sarcina probei revine celui care face o propunere în fața instanței (art. 1169 C. civ. de la 1864). Așa încât, reclamantului îi revenea obligația de a indica în concret în ce constă prejudiciul suferit ca urmare a revocării sale din funcția de director general al pârâtei după doar patru luni de la numirea sa și care au fost demersurile efectuate pentru lămurirea situației create.
În conformitate cu prevederile art. 315 C. proc. civ., instanța de apel trebuia să identifice prejudiciul suferit de reclamant. Din nicio probă administrată în dosar nu a reieșit funcția pe care o deținea anterior numirii sale în funcția de director general, numitul A., care erau competențele sale profesionale și cărui risc s-a supus acceptând calitatea de mandatar al recurentei. Chiar și în prezenta cale de atac, prin întâmpinare, acesta a specificat faptul că solicită să i se acorde contravaloarea clauzei penale inserată în contract iar nu salariile neîncasate pe perioada în care ar mai fi putut să se afle în funcție, făcând apel așadar la funcția reparatorie a sus menționatei clauze. Pe de altă parte, dacă părțile nu au inserat în convenție motivele care permit revocarea contractului de mandat, de management ca în cazul de față, nu se poate vorbi de consacrarea unei prezumții absolute în sensul că orice revocare, pentru alte motive decât cele ce ar fi menționate expres în contract, este abuzivă, și deci fără justă cauză, dând dreptul la despăgubiri.
Instanța de apel avea a analiza dacă revocarea a fost abuzivă, fără temei legal și, în atare situație, care ar fi cuantumul daunelor-interese cuvenite reclamantului.
Se mai observă, pe lângă nesocotirea art. 1371 alin. (4) din Legea societăților nr. 31/1990 rep., că instanța de apel a dat o dezlegare contradictorie cererilor formulate în dosar. Astfel, după ce a apreciat că Ordinul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii nr. 3 din 27 decembrie 2008 de revocare din funcția de director general a reclamantului își produce efectele, nefiind contestat și anulat, nu a mai ținut seama de el și nu l-a considerat că ar constitui o "faptă ilicită" în sensul art. 998 - 999 C. civ., pentru a atrage incidența art. 60 C. proc. civ., referitor la chemarea în garanție a altei persoane, respectiv a Ministerului Transporturilor și Infrastructurii. Or, așa cum s-a subliniat pe tot parcursul procesului, și cum s-a reținut chiar și în considerentele deciziei recurate, atât numirea cât și revocarea reclamantului intimat au avut la origine actele emise de ministrul transporturilor, în baza atribuțiilor sale de reprezentant al unei autorități publice centrale.
Reținerea valabilității ordinului de mai sus nu poate veni în sprijinul ideii acreditate în apel, după casare, cum că instanța de recurs a considerat abuzivă revocarea reclamantului și nici nu permite urmărirea raționamentului instanței de apel care a considerat că nu sunt întrunite cerințele legale referitoare la chemarea în garanție a altei persoane.
Dreptul intimatului de a pretinde despăgubiri implică în mod necesar reaprecierea situației de fapt din dosar și administrarea de probe pertinente din care să rezulte cele afirmate în proces, și-anume că revocarea lui, după patru luni de mandat, s-a făcut fără justă cauză și că i-au fost cauzate prejudicii ce pot fi cuantificate corespunzător cu prevederile art. 11 pct. 4 din contractul de mandat.
Nu poate fi primită susținerea intimatului în sensul că simpla revocare a mandatului său, potrivit cu caracterul "intuitu personae" al mandatului managerului, este suficientă pentru a i se acorda despăgubiri, chiar dacă nu are dreptul la reintegrarea în funcție, deoarece aceasta ar însemna să se golească de conținut însăși clauza din contract referitoare la posibilitatea acordării de despăgubiri în situația revocării abuzive a mandatului său. Spre exemplu, daunele-interese nu ar putea fi acordate în cuantumul ridicat, pretins prin acțiune, după o săptămână de mandat și nici nu s-ar mai putea vorbi de protejarea intereselor societății și ale asociaților, cum impune art. 1521 din Legea nr. 31/1990 rep. care evidențiază natura juridică a raporturilor dintre director și societatea comercială. Aceasta înseamnă că justa cauză se are în vedere la fundamentarea răspunderii societății și că, acțiunea în daune promovată de mandatarul director general, cu atribuții de conducere și de reprezentare a recurentei, implică în mod necesar cercetarea condițiilor în care s-a dispus revocarea mandatului său.
Față de cele expuse, având în vedere și dispozițiile legale invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 raportat la art. 312 alin. (3) și art. 315 C. proc. civ. va admite recursul declarat de către pârâtă și va casa decizia atacată cu consecința trimiterii ei spre rejudecare la instanța de apel. Cu ocazia reanalizării situației de fapt existentă în dosar vor fi avute în vedere și criticile recurentei sub aspectul cuantumului daunelor-interese ce s-ar datora în condițiile art. 11 pct. 4 din contractul părților.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. SA București împotriva Deciziei civile nr. 181 A din 29 ianuarie 2016, pronunțată Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.
Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 noiembrie 2016.
Procesat de GGC - CL