Contract de împrumut. Acţiune în stabilirea termenului de restituire. Incidenţa dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958. Efecte
Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripţia extinctivă
Index alfabetic: acţiune în stabilirea termenului de restituire
-contract de împrumut
-prescripţia dreptului la acţiune
C. civ. din 1864, art. 1582, art. 1583
Decretul nr. 167/1958, art. 7 alin. (2)
Potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, în obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului precum şi în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept.
În cazul în care părţile unui contract de împrumut nu au prevăzut un termen pentru restituirea împrumutului, împrumutătorul are la îndemână o acţiune prin care poate să solicite instanţei să stabilească un termen de restituire, doar că această acţiune nu este imprescriptibilă, ci trebuie formulată în trei ani de la data încheierii contractului, după care ar avea o acţiune în restituire, prescriptibilă în trei ani de la data la care se fixase termenul de restituire.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2004 din 24 noiembrie 2016
Notă : Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la 01 octombrie 2011.
Prin cererea înregistrată sub nr. x/182/2013 pe rolul Judecătoriei Baia-Mare, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul B., admiterea acţiunii şi stabilirea termenului de restituire a împrumutului acordat, în sumă de 357.899 RON şi 46.070 Euro.
Prin sentinţa civilă nr. 9.163 din 17 septembrie 2013, pronunţată de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr. x/182/2013 s-a admis excepţia insuficientei timbrări a acţiunii, s-a anulat cererea de chemare în judecată ca insuficient timbrată şi s-a respins ca rămasă fără obiect excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Baia Mare.
Prin decizia civilă nr. 13/A din 23 ianuarie 2014 pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosarul nr. x/182/2013 a fost admis apelul declarat de către apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 9163 din 17 septembrie 2013, pronunţată de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr. x/182/2013, care a fost anulată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Prin decizia civilă nr. civilă nr. 775/R din 26 aprilie 2014 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în dosarul nr. x/182/2013, s-a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 13/A din 23 ianuarie 2014 pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosarul nr. 2337/182/2013, care a fost menţinută.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Corect a reţinut instanţa de apel că prima instanţă a fost învestită cu o acţiune în stabilirea termenului de restituire pentru împrumutul acordat pârâtului, în sumă de 357.899 Ron şi 46.070 Euro.
În doctrină s-a statuat că instanţa este îndreptăţită să stabilească un termen pentru restituirea împrumutului, potrivit art. 1583 C. civ., în două situaţii.
Prima situaţie, când în contract se stipulează că împrumutatul va restitui împrumutul când va putea - contractul de împrumut fiind afectat de un termen suspensiv incert. În acest caz instanţa de judecată este chemată să transforme un termen suspensiv incert într-un termen suspensiv cert.
O a doua situaţie care se subsumează dispoziţiilor art. 1583 C. civ. este aceea în care persoana împrumutată se obligă să restituie împrumutul când va voi şi în această situaţie este vorba de un termen incert pe care instanţa (învestită cu acţiunea de stabilire a termenului pentru restituirea împrumutului) este chemată să-l transforme într-un termen cert.
O atare acţiune nu echivalează cu o acţiune de obligare a pârâtului să restituie împrumutul, care este patrimonială şi evaluabilă pecuniar.
În ceea ce priveşte acţiunea de stabilire a termenului pentru restituirea împrumutului, în doctrină există mai multe opinii, una majoritară, în sensul că această acţiune precede acţiunea de executare silită a contractului, prin care împrumutătorul solicită restituirea împrumutului şi este imprescriptibilă şi o altă opinie, potrivit căreia, pentru stabilirea termenului de restituire a împrumutului şi restituirea lui, instanţa este învestită cu o acţiune unică, însă această opinie a rămas izolată în doctrină.
În prezenta cauză, reclamantul a învestit instanţa cu o acţiune pentru stabilirea termenului pentru restituirea împrumutului, nu a solicitat constatarea unui drept patrimonial, nulitatea, anularea, rezoluţiunea unui act juridic patrimonial astfel încât să se impună stabilirea taxei judiciare potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (11) din Legea nr. 146/1997.
Prin urmare, instanţa de apel a reţinut corect că obiectul acţiunii civile nu poate fi schimbat de către instanţă şi corect a fost casată hotărârea şi trimisă cauza spre rejudecare.
Criticile pârâtului-recurent referitoare la faptul că între părţi nu există un contract de împrumut cu clauze clare nu vizează considerentele sau dispozitivul deciziei pronunţate în apel, întrucât prin acea hotărâre instanţa de apel nu a tranşat natura raportului juridic existent între părţi, ci a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare pentru a fi judecată cauza în limita învestirii.
Nu a putut fi primită critica potrivit căreia clasificarea pe care o face Legea nr. 146/1997 cu privire la acţiunile evaluabile şi neevaluabile în bani nu are nicio legătură cu natura patrimonială sau nepatrimonială prevăzută de Codul de procedură civilă.
Deşi Legea nr. 146/1997 are un vădit caracter fiscal, evident taxa judiciară de timbru s-a stabilit ţinând seama de natura patrimonială a litigiului - când taxa judiciară de timbru este stabilită în funcţie de obiectul dedus judecăţii sau pentru litigiile nepatrimoniale, cu taxă fixă, însă clasificarea litigiilor în patrimoniale şi nepatrimoniale se face ţinând seama de dispoziţiile de procedură civilă în materie.
În faţa primei instanţe s-a invocat şi excepţia netimbrării şi excepţia necompetenţei materiale, însă ordinea invocării nu este extrem de riguros stabilită de legiuitor, care, în art. 137 C. proc. civ., a stabilit doar că instanţa se va pronunţa asupra excepţiilor de procedură şi apoi asupra celor de fond care fac de prisos cercetarea cauzei.
Fiind sesizată cu două excepţii: una referitoare la competenţa materială a instanţei şi cealaltă referitoare la sancţiunea aplicabilă în cazul în care nu este legal timbrată acţiunea, instanţa va stabili prioritatea soluţionării excepţiilor în funcţie de efectele pe care le produc.
Este real că acţiunea trebuia timbrată la data învestirii instanţei sau până la primul termen de judecată, iar în cazul în care nu se respectă aceste dispoziţii legale se aplică sancţiunea anulării cererii, însă verificarea timbrajului, aplicarea sancţiunii trebuie efectuată de către instanţa legal învestită, deoarece, în caz contrar, actele de procedură efectuate de către un judecător necompetent sunt nule, potrivit art. 105 alin.(1) C. proc. civ.
Prin urmare, instanţa de recurs a constatat că instanţa trebuia să soluţioneze cu prioritate excepţia necompetenţei materiale şi abia ulterior, dacă această excepţie era respinsă, se putea analiza problema legalei timbrări a cererii.
Însă, în ipoteza în care temeiul juridic al acţiunii nu este clarificat, instanţa nu este ţinută de temeiul de drept invocat de parte, dar această problemă trebuie clarificată în contradictoriu cu părţile din proces, pentru respectarea principiului contradictorialităţii.
În cazul de faţă, prima instanţă a stabilit taxa judiciară de timbru pentru acţiunea în restituire împrumut deşi nu a pus în discuţie schimbarea temeiului juridic al acţiunii, în condiţiile în care reclamantul a învestit instanţa cu o acţiune în stabilirea termenului pentru restituirea împrumutului.
Prin urmare, corect a statuat instanţa de apel că prima instanţă trebuia să judece, strict, în limita învestirii şi, raportat la cererea cu care a fost învestită, să-şi verifice competenţa şi să stabilească taxa judiciară de timbru.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 7839 din 18 septembrie 2014 a Judecătoriei Baia Mare, pronunţată în dosarul nr. x/182/2013, s-a admis excepţia necompetenţei materiale de soluţionare a cauzei şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureş.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş, Secţia I civilă sub nr. x/100/2014.
Prin sentinţa civilă nr. 875 din 30 septembrie 2015 a Tribunalului Maramureş, pronunţată în dosarul nr. x/100/2014, s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul B.
S-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtul B.
S-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B. şi, în consecinţă, s-a stabilit la 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri termenul de restituire a împrumutului, în sumă de 71.000 lei RON (710.000.000 lei ROL) acordat de reclamantul A. pârâtului B.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Pentru a soluţiona excepţiile inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune s-a procedat la analiza naturii raportului juridic dintre părţi, pentru a stabili dacă între părţi s-a încheiat un împrumut sau bunurile au fost date cu alt titlu. În această ordine de idei s-a reţinut că sumele cu privire la care reclamantul a invocat natura juridică de împrumut sunt sume ridicate de pârâtul B. din contul bancar al reclamantului A., cont asupra căruia avea împuternicire, astfel: 200.000.000 ROL cu ordin de plată 2 din 3 august 2004; 200.000.000 ROL cu ordin de plată 3 din 3 august 2004; 200.000.000 ROL cu ordin de plată 1 din 4 august 2004; 110.000.000 ROL cu ordin de plată 4 din 5 august 2004; 134.000.000 ROL cu ordin de plată 115 din 12 octombrie 2004; 386.019.193 ROL cu ordin de plată 6 din 8 iunie 2005; 82.470 RON cu ordin de plată 9 din 5 septembrie 2005; 142.901 RON cu ordin de plată 4 din 7 aprilie 2006; 46.070 EUR cu ordin de plată 1170377OP08 din 11 noiembrie 2003.
Din înscrisurile depuse la dosar (ordinele de plată, extrase cont etc.) este în mod cert dovedit că sumele au fost ridicate de pârât din contul reclamantului, însă, era necesar a se stabili dacă sumele ridicate au caracterul unui împrumut sau au fost ridicări şi viramente efectuate de pârât în executarea mandatului dat de reclamant pentru efectuarea de diferite plăţi sau achiziţionarea unor servicii sau mărfuri, achitare facturi, etc.
În ordinele de plată nr. 1 din 4 august 2004, nr. 2 din 3 august 2004, nr. 3 din 3 august 2004 şi nr. 4 din 5 august 2004 beneficiar al sumelor este trecut pârâtul B., pe ordinele de plată fiind menţiunea olografă a acestuia conform căreia numele respective reprezintă „împrumut”. Cu privire la aceste patru ordine de plată, totalizând suma de 71.000 lei Ron (710.000.000 ROL) prima instanţă a reţinut că s-a făcut dovada naturii juridice de împrumut, fiind probată calitatea de plătitor a reclamantului A., calitatea de beneficiar a pârâtului B. şi faptul că sumele reprezintă un împrumut, menţiunea „împrumut” fiind efectuată olograf de însuşi pârâtul.
Împrumutul este un act consensual, părţile sunt rude (cumnaţi) au colaborat în afaceri, pârâtul fiind la un moment dat asociat cu fiul reclamantului şi cu reclamantul într-o societate comercială, astfel încât împrumutul s-a realizat fără întocmirea unui înscris în forma clasică. De altfel, condiţiile de formă prevăzute de lege nu sunt prevăzute „ad validitatem”, ci „ad probationem”.
Având în vedere aspectele de mai sus, prima instanţă a reţinut ca dovedită natura juridică de împrumut pentru sumele totalizând 71.000 lei cuprinse în ordinele de plată nr. 1, 2, 3, 4 emise în august 2014, ordine de plată menţionate mai sus.
În restul ordinelor de plată şi documentelor depuse de reclamant şi invocate de acesta se poate observa foarte clar că ridicările sau viramentele s-au făcut pentru terţe persoane şi reprezintă achitare facturi, aport asociat A., restituire dividende încasate eronat (la SC C. SRL unde au fost asociaţi părţile) sau plată către D., vânzătorul terenului din Braşov, achiziţionat de SC E. SRL, unde erau asociaţi pârâtul şi fiul reclamantului.
Reclamantul a probat existenţa împrumutului, însă numai cu privire la cele patru ordine de plată emise în august 2004. Nu s-a dovedit prin probele administrate că restul sumelor ar fi avut aceeaşi natură juridică de împrumut.
Reclamantul a invocat răspunsul pârâtului la întrebarea nr. 12 din interogatoriu, însă prima instanţă nu a reţinut că acest răspuns ar reprezenta o recunoaştere a naturii juridice de împrumut a sumei de 46.070 Euro ridicată de pârât din contul reclamantului, la data de 11 noiembrie 2003, conform ordinului de plată nr. 11703770P08. Ambele părţi au confirmat că suma respectivă a fost plătită pentru achiziţionarea unui teren în Braşov de către pârât împreună cu fiul reclamantului. Împrejurarea ridicării sumei de mai sus şi destinaţia ei nu probează, prin ea însăşi, în lipsa unor alte dovezi, natura juridică de împrumut a acestei sume ridicate de pârât. Ea ar fi trebuit coroborată cu alte probe astfel încât să rezulte că suma a fost ridicată ca împrumut, şi nu în virtutea împuternicirii pe cont şi a mandatului dat de reclamant pârâtului asupra contului bancar. Nu s-a reţinut că beneficiar al acestei sume a fost pârâtul, în mod exclusiv, din moment ce ambele părţi au confirmat că s-a plătit un teren în Braşov achiziţionat de o societate comercială ai cărei asociaţi erau pârâtul şi fiul reclamantului. Nici cu privire la sumele cuprinse în OP nr. 6 din 8 iunie 2005, OP nr. 9 din 5 septembrie 2005, OP nr. 4 din 7 aprilie 2006 nu s-a reţinut că au fost folosite de pârât în scop strict personal, din moment ce s-au achitat debite ale societăţii în care pârâtul şi fiul reclamantului erau asociaţi. Nu s-a probat nici natura juridică de împrumut a acestor sume, pârâtul nerecunoscând împrumutul.
Din declaraţia martorului F., martor care a fost contabilul părţilor, a rezultat că între părţi a existat o vastă colaborare, că exista încredere reciprocă, părţile fiind asociaţi într-o societate comercială şi pârâtul fiind administrator atât în SC C. SRL (unde era asociat cu reclamantul), cât şi în SC E. SRL (unde era asociat cu fiul reclamantului), pârâtul fiind rudă prin alianţă cu reclamantul (cumnaţi). Martorul menţionat a arătat că părţile aveau planuri de afaceri comune, că achiziţionarea terenului din Braşov făcea parte dintr-un astfel de proiect de afaceri comun.
Aspectele relevate de martorul F., coroborate cu înscrisurile depuse la dosar, au condus la concluzia că natura juridică de împrumut a fost dovedită numai în ceea ce priveşte suma totală de 71.000 lei din OP 1, 2, 3, 4 din august 2004, nu şi pentru restul sumelor cu privire la care beneficiarul a fost SC E. SRL.
Drept urmare, excepţiile invocate şi fondul cererii reclamantului au fost analizate numai raportat la suma de 71.000 lei cu privire la care s-a probat existenţa împrumutului.
Excepţia inadmisibilităţii a fost invocată de pârât în contextul în care, în opinia sa, nu se poate formula o acţiune în constatare întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., din moment ce reclamantul ar avea la dispoziţie o acţiune în realizare, întemeiată pe dispoziţiile art. 1582 C. civ.
În cauza de faţă însă nu există stabilită o scadenţă a obligaţiei de restituire. Existenţa scadenţei (termenului de restituire) este esenţială pentru formularea unei acţiuni în realizare.
Or, la momentul formulării cererii de chemare în judecată nu exista un astfel de termen de restituire, reclamantul solicitând a se constata existenţa dreptului său de creanţă, fără a cere realizarea lui în cauza de faţă.
Lipsind posibilitatea exercitării unei acţiuni în realizare la momentul formulării acţiunii în constatare, nu s-a putut primi excepţia inadmisibilităţii.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune prima instanţă a reţinut următoarele:
Atunci când părţile nu prevăd prin contract un termen pentru restituirea împrumutului, prescripţia dreptului la acţiune în restituire nu începe să curgă de la data încheierii contractului, ci de la data încetării acestuia, ca urmare a cererii de restituire făcută de împrumutător.
Restituirea împrumutului nu poate fi cerută înainte de scadenţă (art. 1581 C. civ.). În cazul în care termenul de restituire nu a fost prevăzut de părţi sau atunci când părţile au stabilit că restituirea se va face când împrumutatul va putea, instanţa este aceea care va stabili termenul de restituire, în raport cu împrejurările cauzei (art. 1582 - 1583 C. civ.).
În cazul împrumutului la care termenul urmează să fie stabilit de către instanţă există două opinii: într-o opinie, minoritară, se consideră că termenul de prescripţie curge de la data încheierii contractului, conform art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958; într-o altă opinie, majoritară, se consideră că este vorba de două acţiuni: o acţiune imprescriptibilă prin care se solicită instanţei să stabilească un termen de restituire şi o acţiune ulterioară, de restituire, care se prescrie în trei ani de la data expirării acelui termen, conform art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958.
Împărtăşind opinia majoritară, prima instanţă a reţinut că prezenta acţiune este imprescriptibilă solicitându-se stabilirea unui termen de restituire, nu restituirea propriu-zisă.
Pe fondul cauzei, pornind de la premisa că reclamantul a dovedit natura juridică de împrumut pentru suma de 71.000 lei cuprinsă în OP 1, 2, 3, 4 din august 2004, prima instanţă a reţinut că, raportat la momentul naşterii raportului juridic de împrumut, sunt aplicabile dispoziţiile vechiului Cod civil (1864).
Potrivit art. 1582 C. civ. din 1864, incident cauzei de faţă, „Nefiind defipt termenul restituţiunii, judecătorul poate să dea împrumutatului un termen, potrivit cu împrejurările”, iar conform art. 1583 C. civ., „Dacă însă s-a stipulat numai ca împrumutatul să plătească când va putea sau când va avea mezii (mijloace), judecătorul va prescrie un termen de plată după împrejurări.”
Împrumutul unei sume de bani este un contract cu executare succesivă sau continuă şi poate fi denunţat unilateral printr-o cerere de restituire, aşa cum s-a pronunţat Instanţa Supremă în deciziile sale.
Atunci când împrumutul este fără termen, cererea de restituire este, în realitate, o expresie a denunţării unilaterale a contractului, care pune capăt raporturilor contractuale dintre părţi şi face să devină scadentă obligaţia de restituire a sumei împrumutate.
Când părţile nu prevăd prin contract un termen pentru restituirea împrumutului, prescripţia dreptului la acţiune în restituire începe să curgă de la data încetării contractului ca urmare a cererii de restituire făcută de împrumutător.
Posibilitatea instanţei de a acorda un termen pentru restituirea împrumutului, prevăzută de art. 1582 şi art. 1583 C. civ., nu este de natură să înlăture concluzia de mai sus, întrucât aceste termene nu privesc executarea contractului, ci executarea voluntară a hotărârii judecătoreşti prin care împrumutatul a fost obligat la restituire şi sunt menite să amâne începerea executării silite până la împlinirea lor.
Reţinând că reclamantul a dovedit că a acordat pârâtului un împrumut în sumă de 71.000 lei conform O.P. 1, 2, 3, 4 din august 2004, că împrumutul s-a acordat fără stabilirea unui termen de restituire, că reclamantul a denunţat unilateral contractul, exprimând prin cererea de restituire că pune capăt raporturilor contractuale, prima instanţă a concluzionat că sunt îndeplinite cerinţele art. 111 C. proc. civ. şi ale art. 1582 C. civ. de la 1864, a admis în parte acţiunea şi a stabilit termenul de restituire a împrumutului acordat de reclamant pârâtului, în sumă de 71.000 lei, conform OP nr. 1 din august 2004, OP nr. 2 din august 2004, OP nr. 3 din august 2004 şi OP nr. 4 din august 2004.
Termenul de restituire a fost fixat la 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei sentinţe, termen apreciat de instanţă ca rezonabil, raportat la vechimea împrumutului şi valoarea acestuia.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtul B. şi reclamantul A.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 296 C. proc. civ.
Prin apelul reclamantului A. s-a solicitat schimbarea, în parte, a sentinţei atacate, în sensul admiterii, în parte, a acţiunii, stabilirea la 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri a termenului de restituire şi a împrumutului în sumă de 13.400 Ron şi suma de 46.070 Euro şi păstrarea celorlalte dispoziţii ale sentinţei apelate de stabilire la 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a sentinţei a termenului de restituire a împrumutului în sumă de 71.000 Ron, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
În probaţiune, reclamantul a solicitat refacerea probei cu interogatoriul intimatului pârât B., asupra acestei probe instanţa de apel pronunţându-se în sensul respingerii, în şedinţa publică din 12 aprilie 2016.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 296 - 297, art. 172, art. 218, art. 295 C. proc. civ., art. 1582-1583, art. 1191, art. 1197, art. 1180 C. civ. din 1864 şi art. 3 din Legea nr. 71/2011.
Reclamantul A. a depus întâmpinare la apelul formulat de pârâtul B. prin care a solicitat respingerea acestuia şi a excepţiilor formulate, respectiv excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi cea a prescripţiei.
Pârâtul B. a depus întâmpinare la apelul formulat de reclamant prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, reiterând, în principiu, aspectele invocate prin apelul declarat împotriva sentinţei atacate.
Prin decizia nr. 991/A/2016 din 19 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă a fost admis, în parte, apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 875 din 30 septembrie 2015 a Tribunalului Maramureş, pronunţată în dosarul nr. x/100/2014, pe care a schimbat-o, în sensul că a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi, în consecinţă, a fost respinsă cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B., ca prescrisă.
A fost menţinută soluţia pronunţată asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.
A fost respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva aceleaşi sentinţe.
A fost obligat reclamantul la plata, în favoarea pârâtului, a sumei de 5.910 lei, cheltuieli de judecată pentru fond şi apel.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Având în vedere motivele de apel din cele două cereri de apel formulate în cauză, instanţa de apel a analizat mai întâi apelul declarat de pârât.
Prima critică din cererea de apel formulată de către pârât priveşte modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, excepţie respinsă de către prima instanţă.
Contrar susţinerilor pârâtului din apel, în mod corect a reţinut prima instanţă că acţiunea formulată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1582, 1583 vechiul C. civ., iar nu pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., acest aspect fiind tranşat şi prin decizia civilă nr. 775/2014 a Curţii de Apel Cluj, prin care s-a calificat obiectul acţiunii cu soluţionarea căreia a fost învestită instanţa, reţinându-se că este o acţiune în stabilirea termenului de restituire a împrumutului, întemeiată pe dispoziţiile art. 1582, art.1583 C. civ.
Art. 111 C. proc. civ. este textul general în ceea ce priveşte acţiunile în constatare, în cazul de faţă fiind vorba despre o acţiune pentru care legea prevede un temei de drept distinct, acesta fiind textul legal în baza căruia trebuie soluţionată acţiunea, fiind de altfel invocat în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi reiterat în şedinţa publică din 18 februarie 2015, în dosarul nr. x/100/2014 al Tribunalului Maramureş.
Cea de-a doua critică din cererea de apel formulată de către pârât priveşte modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, prima instanţă respingând această excepţie invocată în cursul soluţionării dosarului.
În ceea ce priveşte această excepţie s-a reţinut, în primul rând, că prin decizia nr. 775/2014 a Curţii de Apel Cluj nu a fost tranşată această problemă de drept, instanţa, în considerentele hotărârii, arătând numai opiniile care există în doctrină referitor la această chestiune, fără însă a arăta pe care dintre acestea o împărtăşeşte şi, în consecinţă, s-ar fi impus a fi avută în vedere de instanţa de fond la soluţionarea cauzei.
Textul de lege aplicabil în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 prin care se prevede că: „în obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum şi în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept.”
În cauză, toate contractele de împrumut de care se prevalează reclamantul în cererea de chemare în judecată sunt contracte în care termenul de restituire a împrumutului nu a fost prevăzut, acesta fiind, de altfel, motivul pentru care a fost promovată acţiunea.
Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, rezultă că în această situaţie acţiunile formulate nu sunt imprescriptibile, fiind incident termenul general de prescripţie de 3 ani, care începe să curgă de la data încheierii contractelor. Teza imprescriptibilităţii acţiunii nu este susţinută de nici un text de lege, prima instanţă nearătând care este temeiul de drept care susţine această opinie, învederând numai faptul că în doctrină a fost exprimată şi această opinie, ceea ce nu este însă suficient pentru a se trage o concluzie pertinentă în acest sens.
Este adevărat că, în aceste situaţii, împrumutătorul nu poate cere imediat restituirea lucrului împrumutat, dar dacă a omis stipularea termenului în contract poate cere instanţei, chiar imediat, în baza art. 1582, art. 1583 C. civ., stabilirea termenului obligaţiei de restituire.
Astfel cum s-a arătat în doctrină, imprescriptibilitatea acestor acţiuni ar contraveni rostului prescripţiei, punând în pericol securitatea raporturilor juridice civile, creditorul putând stabili oricând data la care ar cere executarea obligaţiei de la debitor, fiind în contradicţie şi cu regula din materia drepturilor de creanţă, care este în sensul prescriptibilităţii acţiunilor, excepţiile fiind expres şi limitativ prevăzute de lege.
În consecinţă, raportat la aspectele arătate mai sus, la data încheierii pretinselor contracte de împrumut, care fac obiectul cererii de chemare în judecată, 2003 - 2006, şi la data înregistrării cererii de chemare în judecată, 16 februarie 2013, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a soluţionat în mod greşit excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, impunându-se schimbarea soluţiei pronunţate pe această excepţie, în sensul admiterii sale.
Raportat la soluţia pronunţată asupra apelului declarat de către pârât, s-a apreciat că nu se mai impune analizarea apelului declarat de către reclamant, care priveşte numai cuantumul sumelor dovedite a fi făcut obiectul contractelor de împrumut, invocându-se că împrumutul a fost dovedit şi în ceea ce priveşte suma de 134.000.000 ROL - ordinul de plată nr. 115 din 12 octombrie 2004 şi cea de 46.070 EURO - ordinul de plată nr. 1170377OP08 din 11 noiembrie 2003, ambele contracte de împrumut de care se prevalează reclamantul în apel fiind încheiate la date raportat la care este incidentă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, astfel cum rezultă din considerentele de mai sus.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul-recurent A., aducându-i următoarele critici:
Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor legale privind prescripţia dreptului la acţiune.
În opinia recurentului-reclamant cererea de chemare în judecată formulată de către el este imprescriptibilă, deoarece aceasta reprezintă o acţiune în constatare, declaratorie, prin care se tinde la constatarea judecătorească a existenţei unei situaţii juridice sau a unui drept, pentru înlăturarea unei situaţii de incertitudine.
În cauza de faţă nu există stabilită o scadenţă a obligaţiei de restituire, aceasta fiind esenţială pentru formularea unei acţiuni în realizare.
În momentul formulării cererii de chemare în judecată nu exista un termen de restituire, reclamantul solicitând a se constata existenţa dreptului său de creanţă, fără a cere realizarea lui.
În opinia recurentului-reclamant, atunci când părţile nu prevăd, prin contract, un termen pentru restituirea împrumutului, prescripţia dreptului în restituire nu începe să curgă de la data încheierii contractului, ci de la data încetării acestuia ca urmare a cererii de restituire făcută de împrumutător, indicându-se în acest sens opinii doctrinare.
În cazul împrumutului la care termenul urmează să fie stabilit de către instanţă, există două opinii:
-Într-o opinie, indicată drept minoritară, se consideră că termenul de prescripţie curge de la data încheierii contractului, conform art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958;
-Într-o altă opinie, indicată drept majoritară, se consideră că este vorba de două acţiuni:
a. o acţiune imprescriptibilă prin care se solicită instanţei să stabilească un termen de restituire şi;
b. o acţiune ulterioară, de restituire, care se prescrie în trei ani de la data expirării acestui termen, conform art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958.
În subsidiar, recurentul-reclamant a susţinut şi casarea deciziei recurate, în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite, urmând a se dispune respingerea apelului pârâtului, ca nefondat, reiterând situaţia de fapt reţinută de prima instanţă şi de instanţa de apel.
S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu corecta aplicare a dispoziţiilor legale privind prescripţia dreptului la acţiune.
Nu există nici un text de lege din care să rezulte o acţiune în constatare, declaratorie, prin care se tinde la constatarea judecătorească a existenţei unei situaţii juridice ori a unui drept, ar fi imprescriptibilă.
Aşa după cum s-a stabilit în primul ciclu procesual, prin decizia Curţii de Apel Cluj, acţiunea formulată de către reclamant este o acţiune în constatare, însă una în constatare specială, întemeiată pe dispoziţiile art. 1582 şi art. 1583 C. civ. de la 1864.
Este adevărat că atunci când părţile nu prevăd, prin contract, un termen pentru restituirea împrumutului, prescripţia dreptului în restituire începe să curgă de la data încetării acestuia ca urmare a formulării cererii de restituire de către împrumutător, numai că această cerere de restituire trebuie făcută în termenul de prescripţie prevăzut de art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.
Ca atare, reclamantul-recurent avea la îndemână o acţiune prin care putea să solicite instanţei să stabilească un termen de restituire, doar că această acţiune nu este imprescriptibilă, ci trebuia formulată în trei ani de la data încheierii contractului, după care ar fi avut o acţiune în restituire, prescriptibilă în trei ani de la data la care se fixase termenul de restituire.
Textul art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 este clar, făcând referire la obligaţiile al căror termen de executare nu este stabilit, or, în cauză, toate contractele de împrumut invocate de către reclamant sunt contracte în care termenul de restituire nu a fost prevăzut.
De altfel, imprescriptibilitatea acestei acţiuni ar contraveni rolului prescripţiei, afectând securitatea şi stabilitatea raporturilor juridice civile, mai ales că în materia drepturilor de creanţă regula este prescriptibilitatea acţiunilor.
Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.