Acțiune în revendicare. Litigiu evaluabil în bani. Determinarea căii de atac în raport cu valoarea obiectului cererii indicată prin acțiunea introductivă. Contestarea în recurs a valorii bunului revendicat.
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Recursul.
Index alfabetic : acțiune în revendicare
-certificat de atestare fiscală
-valoare de impozitare
-raport de expertiză extrajudiciară
-inadmisibilitate
NCPC, art. 98, art. 104, art. 194
Legea nr. 2/2013, art. XVIII
Contestarea, prin cererea de recurs, de către reclamantă a valorii obiectului acțiunii şi depunerea unui raport de expertiză extrajudiciară întocmit ulterior pronunţării deciziei din apel, în cuprinsul căruia se menţionează o valoare a imobilelor revendicate de peste 1.000.000 lei, nu este de natură a deschide părţii calea de atac a recursului, câtă vreme prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a precizat că valoarea de impozitare a imobilelor în litigiu, conform certificatelor de atestare fiscală depuse la dosar, este inferioară pragului valoric de 1.000.000 lei, prevăzut de art. XVIII din Legea nr. 2/2013.
Secția I civilă, decizia nr. 1625 din 23 septembrie 2016
Prin sentinţa civilă nr. 335 din data de 18.02.2015 a Tribunalului Constanţa, a fost admisă acţiunea reclamantei Parohia A., formulată în contradictoriu cu pârâta Asociaţia B., s-a constatat că reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra Bisericii X., situată în municipiul Constanţa, număr cadastral electronic x5, imobil intabulat în cartea funciară x5 şi „Oficiului parohial”, anexă a bisericii, situat la aceeaşi adresă, identificat cu numărul cadastral x9-C1, imobil intabulat în cartea funciară nr. x9-C1 şi a fost obligată pârâta să lase reclamantei, în deplină proprietate şi posesie, aceste imobile.
Prin decizia civilă nr. 110/C din data de 12.10.2015, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, Secţia civilă, a fost admis apelul formulat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 335/2015 pronunţată de Tribunalul Constanţa, a fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a fost respinsă acţiunea reclamantei cu privire la imobilul „oficiu parohial D+P+M, sediul social-administrativ”, situat în Constanţa, având număr cadastral x9-C1, înscris în cartea funciară x9-C1, fiind menţinute restul dispoziţiilor hotărârii apelate, cât priveşte imobilul cu număr cadastral x5.
Prin încheierea de şedinţă din data de 8.06.2015, pronunţată în acelaşi dosar, Curtea de Apel Constanţa a dispus amânarea judecării cauzei în vederea administrării probei testimoniale solicitată de către părţi, astfel cum a fost încuviinţată la acel termen de judecată, constatând administrată proba cu înscrisuri prin depunerea lor de către părţi la dosarul cauzei.
Prin aceeaşi încheiere de şedinţă, s-a reţinut că, la solicitarea Curţii în sensul de a preciza dacă sunt chestiuni care să pună în discuţie, în caz de soluţionare a cauzei, raportarea la calea de atac a recursului, apărătorul ales al pârâtei a arătat că, atât timp cât aspectul valorii obiectului cererii nu a fost contestat la fond, nu îl contestă nici în calea de atac, iar apărătorul ales al reclamantei a precizat că achiesează la opinia părţii adverse.
Împotriva deciziei civile nr. 110/C din data de 12.10.2015 şi a încheierii de şedinţă din data de 8.06.2015, în temeiul art. 483 şi urm. C.proc.civ., a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea în tot a deciziei recurate şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile nr. 335/2015, pronunţată de Tribunalul Constanţa.
Recurenta-reclamanta a precizat că înţelege să atace şi încheierea de şedinţă din data de 8.06.2015, pronunţată de aceeaşi instanţă.
Motivul de nelegalitate pe care se întemeiază cererea de recurs a fost încadrat de către recurenta-reclamantă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. (8) C.proc.civ., respectiv „când hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.
Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 9.02.2016.
Cererea motivată de recurs formulată de către recurenta-reclamantă a fost comunicată pârâtei care, în termen legal, a depus întâmpinare cu privire la calea de atac declarată de către partea adversă şi recurs incident împotriva deciziei nr. 110/C din 12.10.2015.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat, în principal, respingerea recursului formulat de către reclamantă ca inadmisibil, în raport de dispoziţiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 şi de valoarea de impunere a celor două imobile, astfel cum rezultă aceasta din certificatele de atestare fiscală, respectiv pentru imobilul clădire sediul social administrativ – 208.510,07 lei, iar pentru imobilul biserică de lemn – 80.000 lei.
În susţinerea recursului incident, pârâta a considerat că hotărârea instanţei de apel este, în
parte, nelegală, această instanţă, interpretând, în opinia sa, eronat dispoziţiile art. 22 alin. (4) şi (6) din C.proc.civ., precum şi ale art. 645 Cod civil 1864.
Întâmpinarea formulată de către recurenta-pârâta a fost comunicată recurentei-reclamante, care, în termen legal, a depus răspuns la întâmpinare, prin care a apreciat că recursul pe care l-a declarat este admisibil şi fondat.
De asemenea, s-a procedat la comunicarea către recurenta-reclamantă şi a recursului incident formulat de către recurenta-pârâtă, recurenta-reclamantă depunând întâmpinare cu privire la aceasta, prin care a solicitat respingerea recursului incident, ca nefondat.
Întâmpinarea la recursul incident formulată de către recurenta-reclamantă a fost comunicată recurentei-pârâte, care, în termen legal, nu a formulat răspuns la aceasta.
Prin rezoluţia din 16.05.2016, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (2) C.proc.civ. a fost dispusă întocmirea de către magistratul-asistent a raportului asupra admisibilităţii, în principiu, a recursurilor.
La data de 10.06.2016, completul de filtru căruia i-a fost repartizat spre soluţionare cauza, analizând conţinutul raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor şi constatând că întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C.proc.civ. şi că a fost întocmit în termenul prevăzut de art. 493 alin. (2) din acelaşi cod, în temeiul art. 493 alin. (4) C.proc.civ., a dispus comunicarea acestuia părţilor, în vederea formulării unui punct de vedere, în termen de 10 zile de la comunicare.
Conform dovezilor aflate la dosar, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor a fost comunicat părţilor la data de 14.06.2016.
Recurenta-reclamantă a depus punct de vedere la raport, prin care a apreciat că recursul pe care l-a declarat este admisibil întrucât, în speţă, valoarea impozabilă este stabilită în mod greşit prin raportare la certificatele fiscale, această valoare, în opinia sa, urmând să fie stabilită potrivit art. 98 C.proc.civ. şi avându-se în vedere raportul de expertiză extrajudiciară depus la dosarul cauzei odată cu cererea de recurs.
Constatându-se încheiată procedura de filtru, în condiţiile art. 493 alin. (5) C.proc.civ., s-a fixat termen pentru soluţionarea căii de atac la data de 23.09.2016, fără citarea părţilor.
Examinând recursurile, în condiţiile art. 493 alin. (5) Cod procedură civilă, în raport de excepţia de inadmisibilitate, reţinută prin raportul întocmit în cauză, a cărei analiză este prioritară, Înalta Curte urmează a le respinge, ca inadmisibile, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă – aplicabil proceselor începute până la data de 31 decembrie 2016 - nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.
Din interpretarea literală a dispoziţiilor legale amintite rezultă că hotărârile pronunţate în cauze înregistrate ulterior datei de 15.02.2013, având obiectul evaluabil în bani, în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv, nu sunt supuse recursului.
Din această perspectivă, pentru determinarea admisibilităţii prezentei căi de atac, are relevanţă valoarea obiectului cererii, având în vedere că obiectul prezentei pricini îl reprezintă o cerere în revendicare, iar aceasta este evaluabilă în bani.
Astfel, ca regulă generală, potrivit dispoziţiilor art. 98 C.proc.civ.: „Competenţa se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere. (2) Pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere accesoriile pretenţiei principale, precum dobânzile, penalităţile, fructele, cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data scadenţei, şi nici prestaţiile periodice ajunse la scadenţă în cursul judecăţii. În caz de contestaţie, valoarea se stabileşte după înscrisurile prezentate şi explicaţiile date de părţi”.
Totodată, dispoziţiile art. 104 C.proc.civ. prevăd că „În cererile având ca obiect un drept de
proprietate sau alte drepturi reale asupra unui imobil, valoarea se determină în funcţie de valoarea impozabilă, stabilită potrivit legislaţiei fiscale. În cazul în care valoarea impozabilă nu
este stabilită sunt aplicabile dispoziţiile art. 98”.
Înalta Curte mai reţine şi că potrivit dispozițiilor art. 194 lit. c) C.proc.civ. „Cererea de chemare în judecată va cuprinde (...) obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului (…). Pentru imobile se aplică în mod corespunzător dispozițiile art.104”.
Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale evocate, reiese că legiuitorul a înţeles să reglementeze printr-o normă specială, derogatorie, acţiunile având ca obiect dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, apreciind că, în atare situaţie, determinarea competenţei materiale după valoarea obiectului cererii introductive de instanţă se va realiza prioritar în funcţie de valoarea de impozitare a imobilului în litigiu, şi numai în situaţia în care aceasta nu este determinată sau determinabilă, se va determina competenţa materială în funcţie de preţuirea făcută de către reclamant prin cererea de sesizare a instanţei, prin aplicarea normei generale reglementate de dispoziţiile art. 98 C.proc.civ.
Valoarea obiectului litigiului, potrivit art. 104 C.proc.civ., are valenţă atât sub aspectul determinării competenţei, cât şi sub aspectul stabilirii căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în aceste cauze.
În speţa de faţă, se constată că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanta Parohia A. a chemat în judecată pe pârâta Asociaţia B., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că reclamanta a dobândit la data de 1.08.2010 un drept de proprietate asupra imobilelor – Biserica X., situat în Constanţa, număr cadastral electronic x5, intabulat în cartea funciară x5-C1 şi a „Oficiului parohial” anexă a bisericii, situat la aceeaşi adresă, identificat cu nr. cadastral x9-C1, urmând a se dispune anularea titlului pârâtei asupra imobilelor descrise anterior şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
De asemenea, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a precizat că „prezenta cerere evaluabilă în bani are o valoare de peste 200.000 lei, conform certificatelor de atestare fiscală obţinute de pârâtă pentru imobilele susmenţionate”.
Prin cererea formulată la data de 1.09.2014, reclamanta a formulat cerere de modificare a acţiunii, solicitând obligarea pârâtei să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilele – Biserica X., situat în Constanţa, număr cadastral electronic x5, intabulat în cartea funciară x5-C1 şi a „Oficiului parohial", anexă a bisericii, situat la aceeaşi adresă, identificat cu nr. cadastral x9-C1, înscris în cartea funciară nr. x9-C1, constatând că reclamanta a devenit proprietara acestora în temeiul legii la data de 1.08.2010, când a încetat pretinsul drept de proprietate al Asociaţiei, titlul de proprietate al reclamantei fiind mai bine caracterizat; să se dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
La termenul de judecată din data de 29.10.2014, în raport de dispoziţiile art. 131 alin. (1) C.proc.civ., instanţa de fond şi-a verificat competenţa de soluţionare a pricinii, Tribunalul Constanţa constatând că este competent general, material şi teritorial să soluţioneze cauza, niciuna dintre părţi necontestând valoarea obiectului cererii.
În faza procesuală a apelului, prin încheierea de şedinţă din data de 8.06.2015, Curtea de Apel Constanţa a reţinut că, la solicitarea instanţei în sensul de a se preciza dacă sunt chestiuni care să pună în discuţie, în caz de soluţionare a cauzei, raportarea la calea de atac a recursului, apărătorul ales al pârâtei a arătat că, atâta timp cât aspectul valorii obiectului cererii nu a fost contestat la fond, nu îl contestă nici în calea de atac, iar apărătorul ales al reclamantei a precizat că achiesează la opinia părţii adverse.
Înalta Curte reţine că, potrivit celor menţionate în certificatele de impunere fiscală nr. x0 din data de 20.04.2013 şi nr. x1 din data de 20.04.2013, eliberate de Serviciul Public de Impozite şi Taxe Constanţa, aflate în copie în dosarul de fond precum şi în dosarul de recurs, valoarea de impunere pentru Biserica de lemn este de 80.000 lei, iar pentru Sediul Administrativ este de 208.510,07 lei (valoarea totală de impunere a celor două imobile fiind de 288.510,07 lei).
Se reţine, astfel, că valoarea de impozitare privind imobilele în litigiu este inferioară pragului valoric de 1.000.000 lei inclusiv, prevăzut de art. XVIII din Legea nr. 2/2013.
În ceea ce priveşte, contestarea, prin cererea de recurs, de către recurenta-reclamantă a valorii obiectului cererii şi susţinerea acesteia prin depunerea unui raport de expertiză extrajudiciară, întocmit ulterior pronunţării deciziei din apel, în cuprinsul căruia se menţionează o valoare a construcţiilor de peste 1.000.000 lei, Înalta Curte apreciază că aceasta nu este de natură a deschide părţilor din prezenta cauză calea de atac a recursului.
Referitor la momentul la care se stabileşte valoarea obiectului litigiului, se apreciază că valoarea obiectului cererii se stabileşte în raport cu momentul sesizării instanţei, acesta fiind momentul în care reclamantul are obligaţia de a estima valoarea.
Această regulă este confirmată şi de prevederile art. 106 C.proc.civ., potrivit cărora instanţa legal învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţă după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect; aceste dispoziţii sunt aplicabile şi la judecarea căilor de atac.
Totodată, eventualele modificări ale valorii, generate de durata procesului ori de atitudinea părţilor, nu sunt de natură a influenţa felul căii de atac în litigiul respectiv.
Este adevărat că prevederile art. 98 alin. (3) C.proc.civ. statuează că „în caz de contestaţie, valoarea se stabileşte după înscrisurile prezentate şi explicaţiile date de părţi, însă, pe de o parte, contestarea valorii este limitată în timp, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, termen la care instanţa îşi analizează competenţa raportat la această valoare, iar pe de altă parte, prevederile art. 104 C.proc.civ. derogă de la regula stabilită de art. 98 din acelaşi cod şi se aplică cu prioritate în speţe ca pricina pendinte, astfel că valoarea obiectului prezentei cererii se determină în funcţie de valoarea impozabilă a imobilelor în litigiu, astfel cum a fost determinată prin certificatele de impunere fiscală depuse la dosar.
Astfel, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale anterior menţionate şi reţinând că valoarea obiectului cauzei este sub pragul de 1.000.000 lei inclusiv, prevăzut de art. XVIII din Legea nr. 2/2013, rezultă că decizia nr. 110/C din 12.0.2015 a Curţii de Apel Constanţa, Secţia I civilă, nu este supusă căii de atac extraordinare a recursului, fiind o hotărâre definitivă.
Cu privire la încheierea de şedinţă din data de 8.06.2015 a Curţii de Apel Constanţa, Secţia I civilă, atacată cu recurs de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte reţine că aceasta este o încheiere interlocutorie pronunţată în judecata apelului, care poate fi atacată numai odată cu decizia pronunţată în acea fază procesuală şi care este supusă numai aceloraşi căi de atac ca şi aceasta din urmă.
Prin urmare, având în vedere că decizia nr. 110/C din 12.10.2015 a Curţii de Apel Constanţa, Secţia I civilă, este o hotărâre definitivă ce nu este supusă recursului, se constată că şi încheierea din data de 8.06.2015, pronunţată în acelaşi dosar, nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.
Potrivit dispoziţiilor art. 457 alin. (1) C.proc.civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta.
Astfel că, o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac nu pot exista în afara legii, regula având valoare de principiu constituţional în raport de prevederile art. 129 din Constituţie.
Pentru considerentele mai sus expuse, reţinând caracterul definitiv al hotărârilor atacate, precum şi principul legalităţii căilor de atac, Înalta Curte a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de către reclamantă împotriva deciziei nr. 110/C din 12.10.2015 şi a încheierii din 8.06.2015 ale Curţii de Apel Constanţa.
Cât priveşte recursul incident declarat de către pârâtă împotriva deciziei nr. 110/C din 12.10.2015, dat fiind caracterul accesoriu al acestei căi de atac în raport cu recursul principal, Înalta Curte a apreciat că se impune adoptarea aceleiaşi soluţii ca în cazul recursului principal, motiv pentru care a respins ca inadmisibil recursul incident, în aplicarea dispoziţiilor art. 491 alin. (2) cu referire la prevederile art. 472 alin. (2) C.proc.civ.