Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Recursul. / Dreptul proprietății intelectuale. Marcă.
Index alfabetic : motive de ordine publică
- marcă comunitară
- acțiune în contrafacere
NCPC, art. 485, art. 489
Regulamentul (CE) NR. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară, art. 13
1. După intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă – 15 februarie 2013 - în etapa procesuală a recursului, motivele de casare de ordine publică nu pot fi invocate decât de instanță din oficiu, iar nu și de părțile cauzei sau, mai precis decât atât, nu și de către recurent, întrucât o parte nu ar fi putut invoca un motiv de casare de ordine publică (nevalorificat prin motivarea recursului în condițiile art. 485 C.proc.civ.), în absența declarării căii de atac.
Prin urmare, dispozițiile art. 489 alin. (3) C.proc.civ. se opun nu numai la analiza unor motive de ordine publică, ci chiar la invocarea lor de către părțile din proces, câtă vreme din raportul întocmit în condițiile art. 493 alin. (3) și (4) C.proc.civ. asupra admisibilității în principiu a recursului, rezultă că instanța de recurs nu a identificat motive de ordine publică pe care să le invoce din oficiu.
2. Faptul că un produs pe care este aplicată o marcă înregistrată se găseşte deja pe piaţa comunitară şi face obiectul unor acte de comerţ subsecvente nu conduce prin el însuşi la concluzia epuizării dreptului la marcă, cât timp o asemenea consecinţă poate rezulta doar din demonstrarea existenţei manifestării de voinţă a titularului mărcii pentru prima introducere a produsului pe piaţa comunitară.
Sarcina unei asemenea probe revine persoanei care invocă epuizarea dreptului la marcă, în virtutea principiului de drept consacrat de prevederile art. 249 C.proc.civ., dat fiind că incidenţa epuizării dreptului reprezintă o apărare de fond în cadrul acţiunii în contrafacerea mărcii. Regula de probaţiune menţionată a fost confirmată în jurisprudenţa Curţii de Justiţie, în sensul că terţul care invocă existenţa consimţământului titularului mărcii este cel care trebuie să dovedească acest fapt, fără ca titularul mărcii să fie ţinut să probeze absenţa consimţământului (hotărârea pronunţată în cauzele conexate C – 414/99 până la C – 416/99 Zino Davidoff SA).
În acest context, terţul care invocă epuizarea dreptului la marcă, chiar dacă a achiziţionat produsele de pe piaţa din afara Uniunii Europene/Spaţiului Economic European, nu este dispensat de obligaţia de dovedire a împrejurării că prima intrare pe piaţa comunitară a produselor achiziţionate a fost operată chiar de către titularul mărcii sau cu consimţământul acestuia.
Totodată, în materia epuizării dreptului la marcă, acordul titularului mărcii trebuie să vizeze fiecare exemplar al produsului pentru care este invocată epuizarea dreptului la marcă, astfel cum s-a arătat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (dispozitivul hotărârii pronunţate în cauza C – 173/98 Sebago Inc.). Pentru exemplarele aceluiaşi produs care nu au fost puse în comerţ pe piaţa comunitară cu consimţământul titularului, acesta din urmă este îndreptăţit să interzică folosirea mărcii de către terţi (hotărârea din aceeaşi cauză C – 173/98, paragr. 19).
Prin urmare, dovada consimţământului trebuia făcută pentru fiecare exemplar al produselor comercializate de către pârâtă, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, nefiind suficientă simpla dovadă a punerii pe piața comunitară de către titular a unor produse identice celor importate de recurentă din afara Uniunii.
Faţă de acest obiect al probei a cărei sarcină revenea pârâtei, este lipsită de relevanţă, din punct de vedere probator, împrejurarea că reclamanta însăși a introdus pe piaţa Uniunii Europene, prin intermediul unor distribuitori autorizaţi, piese de schimb Toyota, chiar dacă ar fi vorba despre produse identice cu cele comercializate de către pârâtă.
Secția I civilă, decizia nr. 2004 din 21 octombrie 2016
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 06.06.2013, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta SC B. SRL, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei să înceteze actele de comerţ, import, export, distribuţie, vânzare, precum şi orice altă folosire în scop comercial, a produselor purtând mărcile comunitare nr. 000512780/15.04.2007, nr. 000512665/L5.04.1997 şi nr. 008571077/04.09.2009, atât de la societatea C., cât şi de la orice altă societate din afara spaţiului comunitar şi care nu au fost puse în comerţ în Uniunea Europeană cu acordul titularului de marcă; de asemenea, să se dispună în sarcina pârâtei interzicerea actelor de comerţ, import, export, distribuţie, vânzare, precum şi a oricărei alte folosiri în scop comercial, dar şi a finalizării operaţiunilor de vămuire a celor 364 de piese auto, reţinute conform Deciziei vamale nr. 11880 3325/1196MC/07.05.2013; care poartă mărcile comunitare nr. 000512780/15.04.2007, nr. 000512665/15.04.1997 şi nr. 008571077/04.09.2009 şi care nu au fost puse în comerţ în Uniunea Europeană cu acordul titularului de marcă.
Prin sentinţa civilă nr. 686 din 10.06.2014, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis acţiunea, a dispus obligarea pârâtei să înceteze actele de comerț, import, export, distribuție, vânzare, precum și orice altă folosire în scop comercial a produselor purtând mărcile comunitare nr. 000512780/15.04.2007, nr. 00051665/15.04.1997 şi nr. 008571077/07.09.2009 atât de la societatea C., cât şi de la orice altă societate din afara spaţiului comunitar şi care nu au fost puse în comerț în Uniunea Europeană cu acordul titularului; s-a dispus în sarcina pârâtei interzicerea oricărui act de comerţ, import, export, distribuție, vânzare, precum și a oricărei alte folosiri în scop comercial, dar şi a finalizării operaţiunilor de vămuire a celor 364 de piese auto, reţinute conform Deciziei vamale nr.118803325/1196MC/7.05.2013 ce poartă mărcile comunitare menţionate şi care nu au fost puse în comerţ în Uniunea Europeană cu acordul titularului mărcilor
comunitare.
Împotriva acestei sentințe pârâta a formulat apel, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 439/A din 07.10.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, apelul pârâtei a fost respins ca nefondat.
Împotriva acestei decizii, pârâta a promovat recurs, prevalându-se de motivul de nelegalitate descris de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. – hotărârea a fost dată cu încălcarea sau
aplicarea greșită a normelor de drept material.
Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă susține următoarele:
Instanța de apel a aplicat în mod greșit dispoziţiile Hotărârii preliminare din data de 8 aprilie 2003, dată în Cauza C-244/00 în interpretarea art. 28 CE și 30 CE și a art. 7 alin. (1) din Prima Directivă a Consiliului 89/104/CEE din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci.
În acest context, s-a stabilit în mod nelegal faptul că sarcina probei revenea pârâtei, iar nu intimatei-reclamante.
Recurenta-pârâtă susține că instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul ca în cauza supusă judecăţii, titularul mărcii comunitare (intimata-reclamantă) comercializează, pe teritoriul Uniunii Europene, ea însăși produsele de natura celor importate de către pârâtă, folosind un sistem de distribuire exclusivă, iar prin prisma hotărârii CJUE anterior menționată, recurenta consideră că sarcina probei ii revenea intimatei-reclamante.
Din înscrisurile ataşate cererii de recurs, se poate observa cu uşurinţă că toate produsele purtând marca comunitară Toyota și pe care recurenta le-a importat de la societatea C. sunt comercializate de către intimată pe teritoriul Uniunii Europene, inclusiv în România.
Având în vedere că titularul mărcii comunitare (intimata-reclamantă) comercializează produsele pe teritoriul Uniunii Europene folosind un sistem de distribuţie exclusivă, fapt recunoscut chiar de către aceasta, astfel încât există un risc de partajare a pieţei naţionale, solicitarea recurentei în fața instanțelor de fond de obligare a intimatei-reclamante să facă dovada că aceste produse au fost puse în circulaţie pentru prima dată pe teritoriul unui alt stat din afara spaţiului comunitar sau că a impus vreo restricţie de revânzare în spaţiul comunitar a acestor piese auto, se circumscriu dispoziţiilor date în interpretarea art. 28 CE și 30 CE și a art. 7 alin. (l) din Prima Directiva a Consiliului 89/104/CEE din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci, în Cauza C-244/00.
Recurenta consideră, față de cele anterior arătate, că după ce intimata-reclamantă ar fi făcut dovada că piesele auto au fost puse în circulaţie pentru prima dată pe teritoriul unui alt stat din afara spaţiului comunitar sau că a impus vreo restricţie de revânzare în spaţiul comunitar al acestor piese, recurenta-pârâtă ar fi avut obligaţia de a dovedi că introducerea produselor pe piaţa comunitară s-a făcut cu acordul titularului mărcii.
Aprecierea curții de apel în sensul că pârâta nu a invocat riscul real de partajare a pieţelor naţionale - ceea ce ar fi deplasat sarcina probei către reclamantă -, se datorează împrejurării că această apărare nu a fost invocată de către intimată prin întâmpinare, astfel încât pârâta nu avea motive să invoce și să dovedească aspecte ce țin de Hotărârea preliminară din data de 8 aprilie 2003 în Cauza C-244/00, dată în interpretarea art. 28 CE și 30 CE și a art. 7 alin. (1) din Prima Directiva a Consiliului 89/104/CEE din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislațiilor statelor
membre cu privire la mărci.
Recurenta învederează instanței de recurs că această apărare a fost invocată de către instanţa de apel direct în considerentele deciziei recurate și nu a fost pusă în discuţia părţilor ca mijloc de apărare și de combatere a solicitărilor sale cu referire la sarcina probei.
În cazul în care o astfel de apărare ar fi fost pusă în discuţie de către instanţă sau de către intimată, recurenta susține că ar fi fost în măsură să facă dovada că titularul mărcii comercializează produsele prin reţeaua proprie de distribuire pe teritoriul pieţei comunitare, situaţie în care, potrivit Hotărârii preliminare din data de 8 aprilie 2003 din Cauza C-244/00, dată în interpretarea art. 28 CE și 30 CE și a art. 7 alin. (1) din Prima Directivă a Consiliului 89/104/CEE din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci, sarcina probei privind punerea în circulaţie a produselor pentru prima dată pe teritoriul unui alt stat din afara spaţiului comunitar, îi revenea titularului mărcii, în speţă, intimatei-
reclamante.
De asemenea, nici afirmaţia instanţei de apel privind faptul că intimata ar fi trebuit să facă dovada unui fapt negativ nu poate fi reţinută, întrucât, așa cum precizează Hotărârea preliminară a Curţii de Justiţie din data de 8 aprilie 2003, dovada punerii în circulaţie a produselor într-un alt spaţiu decât cel comunitar nu este un fapt negativ, ci unul pozitiv.
Recurenta precizează că ceea ce a susţinut și solicitat la punctul 3 din apelul formulat nu a fost dovedirea de către intimată a unui fapt negativ, ci a unui fapt pozitiv, și anume ca titularul mărcii să dovedească împrejurarea că produsele purtând marca comunitară Toyota au fost puse în circulaţie pentru prima dată pe teritoriul unui alt stat din afara spaţiului comunitar.
Or, intimata-reclamantă nu a făcut dovada că bunurile importate au fost puse în circulaţie pentru prima dată pe teritoriul unui alt stat din afara spaţiului comunitar sau că a impus vreo restricţie de revânzare în spaţiul comunitar al acestor piese auto. Referitor la împrejurarea că prima punere în circulaţie a acestor produse nu a avut loc pe piaţa ţărilor din Comunitatea Europeană sau că titularul mărcii nu și-a dat acordul privind punerea în circulaţie a acestor produse pe piaţa țărilor din Comunitatea Europeană, recurenta consideră că acest fapt este puţin probabil și nedovedit.
În opinia recurentei, este imposibil ca intimata-reclamantă să producă piese de schimb destinate pieții europene și să le vândă fără a acorda dreptul de punere în circulaţie a acestor piese pe piaţa țărilor din Comunitatea Europeană.
Recurenta conchide în sensul că în prezenta speţă nu operează inversarea sarcinii probei, întrucât intimata nu a făcut dovada faptului ca produsele marca TOYOTA au fost comercializate până în prezent doar pe teritoriul statelor din afara Uniunii Europene.
Probele ce dovedesc epuizarea dreptului la marcă se află în posesia intimatei-reclamantei și acestea ar putea fi puse la dispoziţia instanței prin solicitarea de furnizare a acestor informații cu privire la situaţia vânzărilor efectuate de către intimată în Uniunea Europeană, anterior introducerii cererii de chemare în judecată. Astfel, ulterior punerii pe piața comunitară de către intimată a produselor marca TOYOTA de către titular, acestea au putut fi achiziţionate de către orice comerciant și, ulterior, revândute pe diverse canale de distribuţie.
În ședință publică, recurenta-pârâtă, prin apărătorul ales a invocat pretinse motive de ordine publică, susceptibile de încadrare – în opinia sa – în cazul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C.proc.civ. - instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Din acest punct de vedere, recurenta a avut trei susțineri: (i) instanța de apel a făcut aplicarea unor texte abrogate cu mai mult de doi ani înaintea pronunțării deciziei, respectiv Regulamentul nr. 1383/2003 al CE (în vigoare la data adoptării Legii nr. 344/2005 – contextul în care instanța de apel s-a referit la acest Regulament – s.n.), în locul dispozițiilor în vigoare ale Regulamentului CE nr. 608/2013 care l-a înlocuit (în vigoare de la 1 ianuarie 2014, nu și la data reținerii în vamă a pieselor Toyota importate de către recurentă – s.n); (ii) instanța de apel s-a pronunțat numai pe baza unor dispoziții generale, prin referire la jurisprudența CJUE, ignorând probele din dosar; (iii) instanţa de apel a încălcat dreptul pârâtei la un proces echitabil, în sensul că la primul termen de judecată, deşi reprezentantul acesteia a depus o cerere de amânare pentru imposibilitatea de prezentare, în loc să se limiteze la administrarea de probatorii şi să amâne judecata, a dat direct cuvântul în dezbaterea pe fond a cauzei.
Pe lângă împrejurarea că niciunul dintre motivele enunțate nu este susceptibil de încadrare
în cazul de nelegalitate reglementat prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C.proc.civ. – depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, acestea fiind susceptibile de încadrare fie în cazul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 – încălcarea dreptului la apărare și la un proces echitabil, fie în cel descris de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. – aplicarea unor texte abrogate și pretinsa soluționare a pricinii pe baza unor principii generale reflectate în jurisprudența CJUE, cu ignorarea probelor din dosar -, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 489 alin. (3) C.proc.civ. se opun nu numai la analiza unor veritabile motive de ordine publică, ci chiar la invocarea lor de către părțile din proces.
Textul invocat prevede astfel: ”Dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în ședință publică.”
În consecință, rezultă că după intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă – 15 februarie 2013 - în etapa procesuală a recursului, motivele de casare de ordine publică nu pot fi invocate decât de instanță din oficiu, iar nu și de părțile cauzei sau, mai precis decât atât, nu și de către recurent, întrucât o parte nu ar fi putut invoca un motiv de casare de ordine publică (nevalorificat prin motivarea recursului în condițiile art. 485 C.proc.civ.), în absența declarării căii de atac; în acest context, se impune precizarea că ipoteza anterioară este diferită de situația invocării unor excepții procesuale – de procedură sau de fond - al căror regim juridic permite invocarea lor direct în recurs; or, astfel cum rezultă din raportul întocmit în condițiile art. 493 alin. (3) și (4) C.proc.civ. asupra admisibilității în principiu a recursului, Înalta Curte nu a identificat motive de ordine publică pe care să le invoce din oficiu.
Recursul formulat este nefondat, pentru motivele ce urmează.
Recurenta-pârâtă, în esență, critică dezlegarea dată de instanța de apel celui de-al treilea motiv de apel al său, anume stabilirea sarcinii probei între obligațiile sale procesuale, în condițiile în care - potrivit susținerilor recurentei - titularul mărcilor comunitare Toyota (intimata-reclamantă) avea obligația dovedirii că a pus pentru prima dată ea însăși în afara Spațiului Economic European produse identice de natura celor importate de către recurentă, interzicând revânzarea lor ulterioară în Uniunea Europeană.
Pe de altă parte, se arată de către recurentă că intimata-reclamantă a pus ea însăși în circulație în Uniunea Europeană (inclusiv în România) produse identice de natura celor importate de aceasta (piese auto Toyota) de la o societate comercială din Dubai, astfel cum rezultă din probele anexate motivelor de recurs, folosind un sistem de distribuire exclusivă, așa încât există un risc de partajare a pieței naționale; recurenta a mai susținut că în acest sens se statuează și prin Hotărârea preliminară din data de 8 aprilie 2003, dată în Cauza C-244/00 în interpretarea art. 28 CE și 30 CE și a art. 7 alin. (1) din Prima Directivă a Consiliului 89/104/CEE din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci, caz în care era necesar a se stabili sarcina probei între obligațiile procesuale ale intimatei.
Înalta Curte constată că aceste susțineri vizează finalităţi diferite, numai una singură fiind de natură a profita poziţiei procesuale a recurentei.
Pe de o parte, recurenta susține că intimata-reclamantă a introdus ea însăși pentru prima dată produse identice pe piața din Uniunea Europeană (caz în care dacă acest consimțământ vizează produsele importate de către recurentă operează epuizarea dreptului la marcă), iar pe de altă parte, că intimata ar trebui să fie ținută a face dovada introducerii pentru prima dată a unor produse identice în alte state din afara Spațiului Economic European (situație în care se poate reține că dreptul la marcă nu este epuizat).
În ceea ce privește prima susținere, se constată că recurenta tinde a dovedi o altă situație de fapt decât cea reținută de instanțele de fond, pe baza unor probe care puteau fi administrate în fața primelor două instanțe în competența cărora intră stabilirea și, respectiv verificarea situației de fapt reținute în cauză, în timp ce atribuțiile acestei instanței de recurs sunt limitate exclusiv la controlul de legalitate a deciziei pronunțate în apel; ca atare, Înalta Curte nu va putea proceda la analiza acestor probe ce tind la schimbarea situației de fapt ci, eventual, acestea ar fi putut fi apreciate în rejudecare, dacă oricare dintre celelalte motive de recurs invocate de către recurentă, ar fi condus la casarea deciziei instanței de apel, ipoteză neîntrunită în speţă, dată fiind soluţia adoptată prin prezenta decizie
Referitor la cea de-a doua susținere, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a stabilit că sarcina probei revenea pârâtei din cauză, întrucât aceasta s-a prevalat de această
afirmaţie, având valența unei apărări de fond.
Astfel, se reține că pentru a se apăra în acțiunea în contrafacere formulată de intimata-reclamantă în contra sa, pârâta a invocat epuizarea dreptului la marcă al reclamantei, în condițiile art. 13 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului privind marca comunitară.
Potrivit acestui text: ”Dreptul conferit de marca comunitară nu permite titularului să interzică folosirea acesteia pentru produse care au fost introduse pe piață în Comunitate sub această marcă de către titularul mărcii sau cu acordul său.”
Se constată că instanţa de apel, confirmând constatările primei instanţe, a apreciat că pârâtei din cauză îi revenea obligaţia de a dovedi că produsele în discuţie au fost introduse în SEE de către titularul mărcilor sau cu consimţământul acestuia, chiar în ipoteza în care a achiziţionat produsele respective de la furnizori din afara Uniunii Europene/Spaţiului Economic European.
Această apreciere reflectă o interpretare corectă a prevederilor referitoare la epuizarea
dreptului la marcă, menţionate anterior, precum şi o aplicare corespunzătoare a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie.
Potrivit dispoziţiei legale anterior citate, ce instituie o excepţie de la regula dreptului exclusiv al titularului unei mărci înregistrate, acest titular nu poate interzice unui terţ folosirea mărcii pentru produse care au fost introduse pe piața comunitară sub această marcă de către
titularul însuşi sau cu consimţământul său.
A contrario, folosirea mărcii poate fi interzisă dacă produsele purtând marca nu au fost introduse pe piața comunitară de către titularul însuşi sau cu consimţământul său, iar această interpretare a Directivei de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci şi a Regulamentului privind marca comunitară este reflectată în jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, inclusiv în hotărârile pronunţate în cauzele citate în decizia recurată în speţă.
Aşadar, faptul că un produs pe care este aplicată o marcă înregistrată se găseşte deja pe piaţa comunitară şi face obiectul unor acte de comerţ subsecvente nu conduce prin el însuşi la concluzia epuizării dreptului la marcă, cât timp o asemenea consecinţă poate rezulta doar din demonstrarea existenţei manifestării de voinţă a titularului mărcii pentru prima introducere a produsului pe piaţa comunitară.
Sarcina unei asemenea probe revine persoanei care invocă epuizarea dreptului la marcă, în virtutea principiului de drept consacrat de prevederile art. 249 C.proc.civ., dat fiind că incidenţa epuizării dreptului reprezintă o apărare de fond în cadrul acţiunii în contrafacerea mărcii, astfel cum deja s-a arătat.
Regula de probaţiune menţionată a fost confirmată în jurisprudenţa Curţii de Justiţie, în sensul că terţul care invocă existenţa consimţământului titularului mărcii este cel care trebuie să dovedească acest fapt, fără ca titularul mărcii să fie ţinut să probeze absenţa consimţământului (hotărârea pronunţată în cauzele conexate C – 414/99 până la C – 416/99 Zino Davidoff SA). De altfel, absenţa consimţământului reprezintă un fapt negativ, motiv pentru care nici nu ar fi posibilă dovedirea sa, astfel cum, în mod corect, s-a reţinut şi prin decizia recurată.
În acest context, terţul care invocă epuizarea dreptului la marcă, chiar dacă a achiziţionat produsele de pe piaţa din afara Uniunii Europene/Spaţiului Economic European, nu este dispensat de obligaţia de dovedire a împrejurării că prima intrare pe piaţa comunitară a produselor achiziţionate a fost operată chiar de către titularul mărcii sau cu consimţământul acestuia, apreciere ce a fost în mod corect formulată de către instanţa de apel din cauză.
Totodată, este important de precizat că în materia epuizării dreptului la marcă, acordul titularului mărcii trebuie să vizeze fiecare exemplar al produsului pentru care este invocată epuizarea dreptului la marcă, astfel cum s-a arătat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (dispozitivul hotărârii pronunţate în cauza C – 173/98 Sebago Inc.). Pentru exemplarele aceluiaşi produs care nu au fost puse în comerţ pe piaţa comunitară cu consimţământul titularului, acesta din urmă este îndreptăţit să interzică folosirea mărcii de către terţi (hotărârea din aceeaşi cauză C – 173/98, paragr. 19).
În acest context, dovada consimţământului trebuia făcută pentru fiecare exemplar al produselor comercializate de către pârâtă, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, nefiind suficientă simpla dovadă a punerii pe piața comunitară de către titular a unor produse identice celor importate de recurentă din afara uniunii.
Faţă de acest obiect al probei a cărei sarcină revenea pârâtei, este lipsită de relevanţă din punct de vedere probator împrejurarea că reclamanta însăși a introdus pe piaţa Uniunii Europene, prin intermediul unor distribuitori autorizaţi, piese de schimb Toyota, chiar dacă ar fi vorba despre produse identice cu cele comercializate de către pârâtă.
Din acelaşi motiv, este nerelevant şi faptul că pe piaţa românească a produselor de aceeaşi natură cu cele comercializate de către pârâtă se regăsesc produse originale Toyota, cât timp pârâta ar fi trebuit să probeze că prima intrare pe piaţa comunitară a exemplarelor produselor pentru care a fost acţionată în judecată şi în legătură cu care a invocat epuizarea dreptului la marcă a avut loc cu consimţământul titularului mărcilor comunitare Toyota și de la care, eventual, furnizorul pârâtei din Dubai (C.) le-a achiziționat – ipoteza importurilor paralele.
Or, în legătură cu produsele pentru care recurenta a fost acționată în judecată în cauză (cele 364 piese Toyota) nu era nevoie de administrarea unor probe suplimentare din care să reiasă că acestea au fost puse pentru prima dată pe piața din Dubai, așadar, în afara Spațiului Economic European, câtă vreme această probă rezulta implicit din calitatea societății anterior menționate de furnizor al acestor produse; mai mult decât atât, pentru a se putea apăra cu succes prin invocarea epuizării dreptului la marcă al reclamantei era la îndemâna recurentei să solicite vânzătorului său înscrisuri din care să reiasă circuitul anterior intrării pe piața din Dubai al acestor produse și, eventual să dovedească faptul că respectivele piesele Toyota au fost achiziționate de către furnizorul din Dubai de pe piața din Uniunea Europeană de la un distribuitor autorizat al reclamantei și care, așadar, le deținea cu consimțământul său.
De asemenea, Înalta Curte va înlătura ca nefondate și criticile prin care recurenta invocă aspecte ce pot fi circumscrise încălcării unor reguli de procedură a căror nerespectare ar atrage sancțiunea nulității (ceea ce presupune recalificarea acestora în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ.), anume faptul că instanța de apel a reținut că în speță este aplicabil tiparul descris prin Hotărârea preliminară din data de 8 aprilie 2003 în Cauza C-244/00, dată în interpretarea art. 28 CE și 30 CE și a art. 7 alin. (1) din Prima Directiva a Consiliului 89/104/CEE din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci, fără ca intimata-recurentă să fi invocat acest aspect prin întâmpinarea formulată la motivele sale de apel; pe de altă parte, s-a arătat că aceste argumente au fost redate direct prin considerentele deciziei, nefiind supuse dezbaterii părților în proces.
Înalta Curte constată că în cauză nu poate fi reținută încălcarea obligațiilor procesuale ale instanței de apel statuate prin dispozițiile art. 22 alin. (1) – (7) C.proc.civ., în special, a celor prevăzute de art. 22 alin. (2) teza finală, întrucât aspectul invocat de către recurentă ține de argumentarea deciziei adoptate de instanța de apel, acestea nefiind ”împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare”.
Or, în condițiile în care prin cererea de chemare în judecată și, consecutiv, prin motivele de apel formulate de către pârâtă, au fost supuse analizei instanței o cerere în contrafacerea unor mărci comunitare, cerere față de care pârâta s-a apărat invocând epuizarea dreptului la marcă – în mod evident reglementările de la nivelul Uniunii Europene și jurisprudența CJUE dezvoltată în interpretarea dreptului Uniunii erau aspecte care își găseau o incidență directă în speță (fiind chestiuni de natură a contura cauza juridică a cererii), astfel încât, instanța de apel nu avea o obligație în acest sens; mai mult decât atât, instanța de judecată nu are posibilitatea să supună dezbaterii părților argumentele în fapt și în drept pe care le va reda în cuprinsul considerentelor și care vor servi la motivarea soluției adoptate, fără a-i fi imputabilă antepronunțarea.
Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a respins ca nefondat recursul formulat de către pârâtă.