Decizia nr. 1666/2016
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x din 17 decembrie 2010, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 74.216,31 lei, reprezentând avans, și la plata sumei de 1.000.000 dolari plus TVA, la cursul BNR din ziua plății efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că între părți s-a încheiat contractul din 11 ianuarie 2010 având ca obiect prestări servicii "lucrări de dezafectare structuri metalice, recuperare și valorificarea materialelor neferoase rezultate în urma procesului de dezafectare a obiectivului D.".
S-a susținut de către reclamantă că, încă de la început, contractul nu a fost respectat de pârâtă, în timp ce reclamanta și-a manifestat interesul în executarea acestuia. La solicitarea sa a fost emis ordinul de începere a lucrărilor din 23 martie 2010 și a fost încheiat procesul-verbal de predare amplasament care precizează data începerii lucrărilor respectiv 20 martie 2010 și a fost desemnat coordonator de lucrare. Contractul a debutat cu plata unui avans în cuantum de 140.000 lei, precum și într-o zi de lucru la obiectiv. Reclamantei i-a fost solicitat să sisteze activitatea de tăiere și prelucrare a deșeurilor.
Cu privire la al doilea capăt de cerere s-a arătat că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contract, care a fost modificat prin actul adițional din 12 ianuarie 2010 și astfel devine activă clauza penală contractuală privind plata sumei de 1.000.000 dolari SUA plus TVA.
În actul adițional este prevăzut că pârâta nu are dreptul să încheie un contract de vânzare-cumpărare cu o altă societate comercială.
La termenul din 3 mai 2012 pârâta a depus la dosar întâmpinare și cerere reconvențională.
Prin întâmpinare pârâta a invocat excepția informității cererii de chemare în judecată și excepția insuficientei timbrări.
Pe fondul cauzei pârâta a solicitat respingerea cererii, cu motivarea că reclamanta nu a înțeles să respecte obligațiile contractuale asumate, în sensul că activitatea acesteia viza altceva decât respectarea prevederilor contractuale, respectiv dezasamblarea și demolarea obiectivului fără a avea autorizația necesară în acest sens. Tocmai din aceste considerente, prin adresele nr. x1/2010, x2/2010, x3/2010, x4/2010, x5/2010 i-a solicitat să sisteze activitatea până la obținerea autorizației de demolare și a celorlalte autorizații.
Pe cale de cerere reconvențională pârâta a solicitat obligarea reclamantei să-i pună la dispoziție graficul de execuție lucrări pe stadii fizice și situațiile de valorificări a materialelor feroase și neferoase rezultate ca urmare a executării parțiale a contractului de vânzare-cumpărare și prestări servicii din 11 ianuarie 2010 și lista bunurilor valorificate de reclamantă ca urmare a executării parțiale a contractului precum și lista subcontractorilor care au avut acces la activele aferente platformei industriale a C. SA, situată în județul Mureș, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
La termen instanța a constatat că cererea de chemare în judecată este legal timbrată și a respins excepția informității cererii. La termenul din 7 iunie 2012 instanța a dispus disjungerea cererii reconvenționale și formarea unui alt dosar și a suspendat judecata în dosarul nr. x/3/2010 până la soluționarea irevocabilă a cauzei ce face obiectul dosarului nr. x/3/2011.
Reclamanta a depus la dosar cerere de repunere pe rol, iar la data de 8 mai 2014 instanța a admis cererea și a dispus repunerea pe rol a cauzei.
La termen pârâta a depus la dosar cerere reconvențională prin care a solicitat în principal nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare și prestări servicii nr. x din 11 ianuarie 2010 așa cum a fost modificat prin actul adițional nr. 1 din 12 ianuarie 2010, întrucât a fost întemeiat pe o cauză ilicită, respectiv lipsa prețului, iar în subsidiar rezilierea contractului pentru neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor asumate prin contract, cu cheltuieli de judecată.
Instanța a constatat că cererea reconvențională este depusă tardiv și a dispus continuarea judecății acestei cereri reconvenționale în prezentul dosar, punând în vedere pârâtei-reclamante ca, sub sancțiunea anulării, să timbreze cele două capete de cerere ale cererii reconvenționale.
Pârâta-reclamantă a formulat cerere de reducere/amânare/eșalonare a taxei judiciare de timbru, respinsă de instanță la data de 22 mai 2014.
La termenul din 19 iunie 2014 instanța a admis excepția de netimbrare a capătului de cerere reconvențională depusă la termenul din 8 mai 2014 având ca obiect constatarea nulității contractului din 11 ianuarie 2010 încheiat între părți și a actului adițional la contract nr. 1 din 12 ianuarie 2010. În consecință, instanța a anulat ca netimbrat capătul de cerere din cererea reconvențională depusă al data de 8 mai 2014 având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare și prestări servicii din 11 ianuarie 2010 așa cum a fost modificat prin actul adițional nr. 1 din 12 ianuarie 2010.
Urmare a admiterii excepției de netimbrare instanța a rămas învestită, pe cererea reconvențională depusă la termenul din 8 mai 2014, cu cererea de reziliere a contractului și cu cererea accesorie de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
La termenul din 7 august 2014 instanța a respins probele cu înscrisuri noi, interogatoriu și martori solicitate de pârâta-reclamantă.
Prin Sentința civilă nr. 3773/2014 Tribunalul București, secția a VI-a a anulat ca netimbrat capătul de cerere din cererea reconvențională depusă la dosar la termenul din 8 mai 2014 având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare și prestări servicii din 11 ianuarie 2010 așa cum a fost modificat prin actul adițional nr. 1 din 12 ianuarie 2010, a respins ca nefondată cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC B. SRL; a respins ca nefondată cererea reconvențională depusă la dosar la termenul din 8 mai 2010 având ca obiect rezilierea contractului de vânzare-cumpărare și prestări servicii din 11 ianuarie 2010 așa cum a fost modificat prin actul adițional nr. 1 din 12 ianuarie 2010 și cererea accesorie de obligare a reclamantei pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta-pârâtă, solicitând desființarea sentinței, admiterea cererii de chemare în judecată, cu obligarea pârâtei-intimate la plata sumei de 74.216,31 lei reprezentând avans, 1.000.000 dolari SUA + TVA la cursul BNR din data plății efective și la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 1718/2015 din 27 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a admis apelul formulat de reclamanta-pârâtă SC A. SRL fiind schimbată în parte sentința atacată, în sensul că, s-a admis acțiunea principal, s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 74.216,31 lei, precum și a sumei de 1.000.000 dolari SUA plus TVA, plătibili în lei la cursul BNR din ziua plății, fiind păstrate celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Instanța de apel a dispus obligarea intimatei-pârâte la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 69.583 lei reprezentând cheltuieli de judecată - taxe timbru în fond și apel.
Pentru a pronunța această decizie, analizând actele și lucrările dosarului și în limitele devolutive de apelul formulat, instanța de apel a reținut că:
Raporturile juridice dintre părți, devenite litigioase ca urmare a neînțelegerilor apărute între acestea, derivă din contractul de vânzare-cumpărare și prestări servicii din 11 ianuarie 2010 (dosar fond), așa cum a fost el modificat de actul adițional intitulat de părți anexa nr. 1 din 12 ianuarie 2010 (dosar inițial fond).
Este evident (aspect necontestat de părți și care rezultă din întregul material probator - corespondență părți, notificări, acte executare silită), că respectivul contract nu a fost executat, obiectul specific al contractului, prevăzut de art. II al acestuia ("lucrări de dezafectare structuri metalice, recuperarea și valorificarea materialelor feroase și neferoase rezultate în urma procesului de dezafectare a obiectivului D. proprietate a SC B. SRL"), nefiind prestat/îndeplinit.
Or, deși în faza procesuală a fondului, ambele părți au arătat, în esență, că cocontractantul se face vinovat pentru neexecutarea contractului, instanța de fond a respins atât cererea principală, cât și cea reconvențională, fără a indica o eventuală cauză străină, exoneratoare de răspundere pentru părți, care ar motiva neexecutarea contractului. O altfel de cauză străină nu a fost de altfel nici măcar invocată, cu atât mai puțin să fie dovedită de părți.
Cum soluția pronunțată asupra cererii reconvenționale nu a fost atacată cu apel, Curtea s-a aflat învestită formal doar cu soluționarea cererii principale, astfel că a analizat dacă și în ce măsură sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale a pârâtei SC B. SRL, față de cele afirmate de apelanta-reclamantă.
Analizând condiția faptului ilicit contractual al beneficiarului, instanța de apel a constatat că acesta s-a angajat mai întâi, conform art. 6.15 din contract "să pună la dispoziția prestatorului documentația tehnică necesară execuției lucrărilor contractate, autorizația de demolare și să întocmească procesul-verbal de predare a amplasamentului în două exemplare", precum și, conform art. 6.19 din contractul dintre părți "să asigure exploatarea în conformitate cu destinația obiectivului", și, conform art. 6.20 "să nu angajeze, fără consultarea prestatorului, subcontractori care să desfășoare lucrări la obiectiv".
Cum contractul viza conform documentelor atașate o cantitate totală de material recuperat și valorificat estimat la 20.000 tone material feros și 3.000 tone material neferos, s-a considerat evident că, pentru a se considera îndeplinită obligația de "asigurare a exploatării", aceasta ar fi trebuit să vizeze un timp suficient pentru dezafectarea unor astfel de cantități importante. De asemenea, s-a considerat evident că toate obligațiile indicate, reprezentau obligații esențiale pentru executarea contractului, fără îndeplinirea cărora nu era posibilă nici îndeplinirea obiectului acestora.
Din corespondența comercială a părților, instanța de apel a reținut (cu valoare probatorie în condițiile art. 46 C. com., aplicabil în speță față de data nașterii raportului juridic dintre părți), rezultă că, după cel puțin 3 amânări dovedite solicitate de pârâtă din motive ce pot fi considerate exterioare voinței ei (dosar inițial fond), părțile au întocmit procesul-verbal de predare amplasament la 23 martie 2010 (dosar inițial fond), în aceeași zi fiind emis și ordinul de începere a lucrărilor din 23 martie 2010, ce vizează începerea acestora la 25 martie 2010.
La doar câteva zile distanță pârâta-reclamantă solicită însă "sistarea activității de tăiere și preluare a deșeurilor feroase și neferoase", făcând acest lucru de mai multe ori, prin adrese cu conținut aproape identic, respectiv pârâta nu a înțeles să respecte obligațiile contractuale asumate întrucât activitatea acesteia viza altceva decât respectarea prevederilor contractuale, respectiv dezasamblarea și demolarea obiectivului fără a avea autorizația necesară în acest sens (spre exemplificare dosar inițial fond). Instanța de apel a reținut că timpul scurt ce se scursese implică automat o neexecutare de către pârâtă a obligației de a asigura exploatarea perimetrului pe timp suficient pentru îndeplinirea contractului; s-a mai observat că solicitarea de sistare e motivată doar de "bunele relații dintre firmele noastre", neindicându-se niciun fel de neexecutare culpabilă a apelantei-reclamante sau încălcare de către aceasta a propriilor sale obligații contractuale, care să permită o invocare a unei excepții de neexecutare de către intimata-pârâtă.
Apărarea intimatei-pârâte, adusă direct în fața instanțelor și nerezultând din corespondența anterioară dintre părți, în sensul că dezasamblarea și demolarea obiectivului se făcea fără a avea autorizația necesară în acest sens, pe lângă faptul că nu este în niciun fel dovedită (iar, dacă s-ar fi întâmplat acest lucru, ca proprietar îndreptățit să asigure și paza obiectivului, ar fi putut face ușor o asigurare de dovezi sau ar fi putut strânge probe în acest sens, la momentul presupusei dezafectări nelegale), s-a reținut că este și nepertinentă din moment ce, tot conform contractului dintre părți, obținerea autorizației de demolare era în sarcina beneficiarului, conform art. 6.15 din contract, iar nu a prestatorului. Beneficiarul nu a indicat de altfel niciun motiv exterior, exonerator de răspundere (de natura cazului fortuit sau forței majore) pentru nepunerea la dispoziția părții adverse a autorizației de demolare.
În aceste condiții, s-a apreciat că ilicitul contractual se află în legătură de cauzalitate cu prejudiciul efectiv (damnum emergens) a negat respectiv suma de 74.216,31 lei, rest avans. Instanța de apel a observat de altfel că intimata-pârâtă nu a negat existența avansului de 140.000 lei, ci doar a negat datorarea lui, considerând că întreruperea executării contractului aparține prestatorului, aspect care nu poate fi reținut din materialul probator și că reclamanta nu ar fi făcut dovada a ceea ce a preluat inițial de pe platformă, aspect pe care însă nu a înțeles să-l conteste inițial, după întreruperea contractului, prin multipla corespondență transmisă, ci doar ulterior, la data nașterii neînțelegerilor; astfel, utilizând prezumțiile simple permise de dreptul comercial, instanța de apel a considerat că această apărare este nepertinentă și invocată doar pentru a bloca plata daunei propriu zise.
În ceea ce privește prejudiciul evaluat prin clauza penală, acesta vizează în mod evident o evaluare a unei lipse a unui câștig (lucrum cessans), ce s-ar datora vânzării unor terți, în contra contractului, a materialelor, de către beneficiar. Această clauză nu poate fi socotită a crea obligații disproporționate între părți, așa cum afirmă intimata, din moment ce ea nu stabilește obligațiile acestora, ci doar o evaluare convențională a acestui tip de prejudiciu, pentru cazul neîndeplinirii culpabile a obligațiilor. Faptul că această evaluare ar fi mai mare decât veniturile ce se puteau obține nu poate conduce la o diminuare a clauzei penale, din moment ce legea permite ca, prin voința liber exprimată a părților, acestea să evalueze eventualul prejudiciu sau o parte din el.
Cât privește ilicitul contractual special care ar atrage constatarea operării clauzei penale, s-a observat că punctul I din anexa ce prevedea clauza penală viza vinderea cantității de deșeuri feroase și neferoase de pe platforma C.; or, după evacuarea beneficiarului de pe această platformă este evident că o astfel de transmitere efectivă a proprietății asupra deșeurilor nu a mai avut loc, fiind evident produse condițiile ilicitului contractual descris.
În ceea ce privește punctul II din anexă (obligația de a nu vinde aceste deșeuri către terți), din materialul probator administrat rezultă astfel de transferuri, mai mult sau mai puțin reflectate în actele contabile, au avut însă cu siguranță loc. Astfel, în raportul de expertiză contabilă administrat în cauză se arată că, deși nu s-a prezentat vreun act de vânzare-cumpărare de către intimată, aceasta a valorificat în perioada august 2010 - iulie 2011 deșeuri în valoare de 13.644.147,63 lei, pe facturi nefiind trecute contractele în baza cărora au fost valorificate (dosar apel). Aceste constatări se coroborează cu extrasele din documentele declarativ fiscale (dosar apel) în care se arată, chiar sub semnătura reprezentanților intimatei-pârâte, valorificarea în 2011 a structurilor de metal de platforma fabricii de carbid D., în sumă de 3.633.147,59 lei.
S-a considerat de către instanță că nu are relevanță către cine sau prin cine au fost valorificate respectivele deșeuri, fiind evident încălcate pct. I și II din anexa (act modificator) preindicată, ceea ce atrage operarea clauzei penale în valoare de 1.000.000 dolari SUA + TVA. S-a observat (deși nu are relevanță strict juridic sub aspectul posibilității de diminuare a clauzei penale) că anteevaluarea de către părți a daunei (clauza penală), nu era, în niciun caz, departe de valoarea propriu zisă a bunurilor ce trebuiau valorificate.
Argumentele ce vizează furturile ce s-au produs pe respectiva platformă nu pot fi reținute ca pertinente; există probatoriu (dosar apel) în sensul că astfel de infracțiuni s-ar fi produs (aspect ce trebuie însă stabilit de instanțele penale), însă acestea nu afectau posibilitatea ce trebuia oferită apelantei de valorificare a deșeurilor, pe de o parte, iar pe de altă parte, proporția de patrimoniu afectată apare ca fiind redusă față de cea pe care a continuat să o valorifice intimata-pârâtă, prin forțe proprii sau prin contractare cu terții, în contra obligațiilor pe care și le asumase față de apelanta-reclamantă. Totodată, întregul probatoriu vizând posibilele infracțiuni comise de persoane fizice este ulterior întreruperii contractului, fapt ilicit imputabil apelantei-pârâte, astfel că nu poate impieta asupra legăturii de cauzalitate dintre faptul ilicit contractual și prejudiciul rezultând din răspunderea contractuală, constatat în speță; dimpotrivă, s-ar putea considera chiar că, dacă pârâta nu și-ar fi încălcat obligațiile contractuale, este foarte posibil ca deșeurile să fi putut fi valorificate, anterior primelor sesizări privind furturile alegate.
Față de cele învederate mai sus cu privire la raporturile juridice litigioase deduse judecății, instanța de apel în baza art. 296 C. proc. civ. din 1865, a admis apelul, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea principală, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 74.216,31 lei, precum și a sumei de 1.000.000 dolari SUA plus TVA, plătibili în lei la cursul BNR din ziua plății; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Față de faptul că intimata-pârâtă a căzut în pretenții, iar apelanta a solicitat cheltuieli de judecată (taxele de timbru achitate, faza fondului și faza apelului), instanța de apel, în temeiul art. 274 C. proc. civ. din 1865 a admis solicitarea și a obligat intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 69.583 lei reprezentând cheltuieli de judecată - taxe timbru în fond și apel (47.453 lei taxă timbru, 5 lei timbru judiciar dosar fond, 22.125 lei taxă timbru dosar apel, dosar apel).
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC B. SRL care a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ. admiterea recursului, în principal casare deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare și, în subsidiar, modificarea deciziei, admiterea apelului, schimbarea sentinței de primă instanță și respingerea acțiunii.
În esență, în dezvoltarea motivelor de recurs recurenta a susținut că:
1. Prin hotărârea data, instanța de apel a încălcat formele de procedura prevăzute sub sancțiunea nulității de dispozițiile art. 105 alin. (2) din C. proc. civ. art. 304 pct. 5 din C. proc. civ.
Recurenta a susținut că nu a avut cunoștință de existența termenelor de judecata dispuse de Curtea de Apel București, actele de procedura intitulate "citație și dovada de îndeplinire a procedurii de citare din data de 27 ianuarie 2015 și 24 martie 2015 au fost făcute cu încălcarea regulilor de procedură. Recurenta a învederat că s-a încălcat nu numai dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil al societății pârâte, dar și principiul egalității armelor consacrat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în condițiile în care și-a însușit exclusiv susținerile societății reclamante și probatoriul administrat exclusiv la propunerea acesteia.
2. Hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost dată cu încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului precum și a dreptului la un proces echitabil.
Recurenta a susținut că instanța de apel a soluționat cererea reclamantei apelante, încălcând dispozițiile art. 129 C. proc. civ., principiul rolului activ al instanței, a pronunțat o hotărâre nelegală, având în vedere că a suprimat în acest sens dreptul pârâtei de a formula apărări corespunzătoare și de a depune înscrisuri doveditoare în cauză.
Raportat la cele expuse mai sus, consideră ca fiind fondat prezentul motiv de recurs, urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. cu referire la art. 304 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. să fie casată hotărârea recurată și trimisă cauza spre soluționare la instanța de fond.
3. Hotărârea instanței de fond este nelegală și nelegală fiind dată cu încălcarea dispozițiilor prevăzute de art. 261 alin. (5) C. proc. civ.
Este deja consacrat ca principiu general faptul că hotărârile trebuie să fie motivate, judecătorii fiind datori să arate, în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea.
Recurenta a susținut că instanța, în considerentele hotărârii, a făcut o scurtă referire cu privire la motivele invocate de reclamanta SC A. SRL, și atât, motivarea fiind sumară și chiar confuză, fără a se specifica din ce considerente se admite cererea de apel.
Potrivit art. 261 C. proc. civ., hotărârea judecătorească se dă în numele legii și va cuprinde mențiunile de la pct. 1 - 8, iar în situația în care se declară una din căile de atac, trebuie să menționeze în mod obligatoriu motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților.
În acest sens, instanța de apel era chemată, să verifice în limitele cererii de introductive, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii în sens material, ceea ce nu s-a întâmplat, în opinia recurentei.
Recurenta a concluzionat că, față de situația mai sus expusă, nemotivarea hotărârii judecătorești în modalitatea menționată echivalează cu necercetarea fondului cauzei, fiind incidente, pe de o parte, dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de alta, este evidentă incidența motivului de modificare a hotărârii în raport de prevederile art. 312 alin. (3) din C. proc. civ.
4. Hotărârea pronunțată în fond de instanța de apel este nelegală și netemeinică întrucât instanța a schimbat natura ori înțelesul lămurit al actului juridic dedus judecății, fiind dată cu aplicarea greșită a legii în raport de probatoriul administrat în cauza precum și în raport de temeiul de drept material aplicabil, (art. 304 pct. 8 - 9 C. proc. civ.).
Prin prezentul motiv de recurs, recurenta a criticat soluția instanței de fond sub aspectul interpretării greșite a actului dedus judecații și al aplicării greșite a legii, urmare reținerii unei stări de fapt eronate.
Întrucât argumentele prezentate de către recurentă în susținerea acestui motiv vor fi primite de către Înalta Curte și prezentate în cele ce urmează, ele nu se vor mai expune în această secțiune a deciziei.
Intimata a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reluând în bună măsură argumentele de fapt și de drept prezentate în celelalte faze procesuale.
Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și găsind că acestea sunt în parte întemeiate, va admite recursul pentru considerentele ce se vor expune în cele ce succed, răspunzând în același timp și susținerilor din întâmpinare.
Găsind fondate criticile subsumate motivului 4 de recurs, Înalta Curte reține că, la data de 11 ianuarie 2010 între reclamantă, în calitate de prestator, și pârâtă, în calitate de beneficiar, s-a încheiat contractul nr. 010 având ca obiect lucrări de dezafectare structuri metalice, recuperarea și valorificarea materialelor feroase și neferoase rezultate în urma procesului de dezafectare a obiectivului "combinat D." proprietate a SC B. SRL - pct. 21 din contract.
Potrivit clauzei 5.1 contractul intră în vigoare la data semnării și încheierii procesului-verbal de predare-primire a amplasamentului și înmânării autorizației de demolare și a celorlalte autorizații.
Prin contract (clauzele nr. 6.1 - 6.14) prestatorul s-a obligat să execute în întregime și să predea beneficiarului lucrările ce fac obiectul contractului, specificate în anexă, să execute toate lucrările de calitate corespunzătoare și să remedieze orice deficiență ori abateri, să garanteze că la data recepției la terminarea lucrărilor, lucrările executate au calitate și sunt în concordanță cu reglementările în vigoare etc. Beneficiarul s-a obligat să pună la dispoziția prestatorului documentația tehnică necesară execuției lucrărilor, autorizația de demolare și să întocmească procesul-verbal de predare a amplasamentului, să vireze prestatorului contravaloarea lucrărilor de demolare în vederea recuperării spre valorificare a materialelor feroase și neferoase, să controleze pe parcursul execuției calitatea lucrărilor și să confirme cantitățile executate pe stadii fizice în vederea decontării periodice a lucrărilor executate etc. (clauzele 6.15 - 6.22 din contract).
Prin actul adițional, încheiat la doar o zi distanță față de data semnării contractului, respectiv la data de 12 ianuarie 2010, pârâta s-a obligat să vândă întreaga cantitate de deșeuri feroase și neferoase de pe platforma D. provenite din bunurile cuprinse în procesul-verbal de predare-primire încheiat pe 30 decembrie 2009, actul de adjudecare din 30 decembrie 2010 și procesul-verbal de licitație din 7 iulie 2010 încheiat între C. SA și B. SRL către reclamantă. Totodată, s-a convenit că pârâta nu are dreptul să încheie contract de vânzare-cumpărare pentru deșeurile feroase și neferoase provenite de pe platforma C. cu o altă societate.
În cuprinsul actului adițional, încheiat la doar o zi distanță față de data semnării contractului, părțile au convenit că în cazul nerespectării acestor obligații pârâta va despăgubi reclamanta cu suma de 1.000.000 dolari SUA la care se adaugă TVA.
Potrivit dispozițiilor art. 942 C. civ. de la 1864 (ce este aplicabil în cauză în raport de dispozițiile art. 102 din Legea nr. 71/2011), contractul este acordul dintre două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânșii un raport juridic. Potrivit dispozițiilor art. 969 C. civ. de la 1864 convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, ele putând fi revocate prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege ("pacta sunt servanda"). Forța obligatorie a contractului se impune atât cocontractanților, cât și judecătorului. Între părți forța obligatorie constă în aceea că părțile sunt ținute să execute întocmai, una față de cealaltă, obligațiile asumate, contractul nu poate fi revocat prin voința uneia dintre părți; obligațiile contractuale trebuie executate întotdeauna cu bună-credință.
Actul juridic încheiat între părți la data de 11 ianuarie 2010, astfel cum a fost completat cu actul adițional (intitulat anexă) din data de 12 ianuarie 2010 este un contract sinalagmatic, fiecare parte având dublă calitate, de creditor și debitor. Trăsătura specifică a contractelor sinalagmatice este caracterul reciproc și interdependent al obligațiilor asumate de părți. Având în vedere această trăsătură specifică, în cazul în care una din părțile contractului sinalagmatic refuză executarea prestației promise, cealaltă parte poate invoca excepția de neexecutare a contractului, poate cere executarea silită a acestuia și, după caz, despăgubiri, ori poate pretinde rezoluțiunea contractului.
Potrivit dispozițiilor art. 1020 C. civ. "Condiția rezolutorie este subînțeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în cazul când una din părți nu îndeplinește angajamentul său", iar potrivit dispozițiilor art. 1021 din C. civ. "în acest caz contractul nu este desființat de drept, partea în privința căreia angajamentul nu s-a executat având alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenția, când este posibil, sau să-i ceară desființarea, cu daune-interese. Desființarea trebuie să se ceară înaintea justiției, care, după circumstanțe, poate acorda un termen părții acționate.
În speță, pretențiile reclamantei de restituire a sumei de 74.216,31 lei, achitate cu titlu de avans, reprezintă o repunere în situația anterioară încheierii contractului, fapt care presupune în prealabil desființarea contractului pe calea rezoluțiunii ori a anulării. Reclamanta nu a solicitat însă nici rezoluțiunea, nici anularea convenției, astfel că, în lipsa acestei cereri, contractul este în vigoare, părțile neputând cere direct repunerea în situația anterioară.
Totodată, părțile nu au prevăzut în contract niciun pact comisoriu expres, prin care rezoluțiunea să opereze de drept, fără intervenția instanței.
Or, atâta vreme cât contractul încheiat între părți nu a fost desființat - conform unui pact comisoriu expres ori printr-o hotărâre judecătorească - își produce efectele și partea care pretinde că și-a executat integral sau parțial obligațiile nu este îndrituită la restituirea acestora.
În consecință, reclamanta nu este îndrituită la restituirea avansului de 74.216,31 lei.
Cât privește cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 1.000.000 dolari SUA plus TVA este nefondată. Reclamanta nu a făcut dovada încălcării de către pârâtă a obligațiilor prevăzute de art. I și II din anexa nr. 1 din 12 ianuarie 2010 la contract, nedepunând la dosar niciun înscris din care să rezulte faptul că pârâta a încălcat obligația de a vinde întreaga cantitate de deșeuri de pe platforma C. D. către reclamantă și obligația de a nu încheia contracte de vânzare-cumpărare cu alte societăți. Din extrasele de carte funciară depuse la dosar de reclamantă rezultă că proprietar al imobilelor este pârâta. Reclamanta a depus la dosar (dosar de fond) un contract de vânzare-cumpărare creanțe încheiat între pârâtă și un terț, însă din cuprinsul acestuia nu rezultă că creanța cumpărată este în legătură cu contractul încheiat între părți, creanța fiind vândută de un terț către pârâtă ulterior încheierii contractului, la data de 17 martie 2012.
În datele din arhiva electronică de garanții mobiliare, sunt menționați creditori și debitori care sunt terți față de părțile din prezenta cauză. Reclamanta a depus o plângere penală, însă nu a făcut dovada soluționării definitive a acesteia.
Înalta Curte de Casație și Justiție reține că pârâta a obținut autorizația de demolare la data de 4 martie 2011, în condițiile în care a solicitat Primăriei D. eliberarea autorizației de demolare încă de la data de 15 septembrie 2010. (dosar Tribunal). Acțiunea reclamantei a fost formulată la data de 17 decembrie 2010, deci anterior obținerii autorizației de demolare și ulterior demersului pârâtei de sesizare a autorității competente cu emiterea autorizației de demolare.
Pretinzând dezasamblarea și demolarea obiectivului fără a avea autorizația necesară în acest sens, rezultă că activitatea reclamantei viza altceva decât respectarea prevederilor contractuale. Prin adresele din 6 aprilie 2010, din 12 aprilie 2010, din 19 aprilie 2010, din 27 aprilie 2010, din 5 mai 2010 și din 25 mai 2010, în considerarea dispozițiilor contractuale și legale, pârâta a solicitat reclamantei să sisteze activitatea până la obținerea autorizației de demolare și a celorlalte autorizații necesare derulării contractului întrucât reclamanta proceda la demolarea construcțiilor (halelor) fără a fi autorizată în acest sens. Potrivit art. 24 alin. (1) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 constituie infracțiune sau contravenție orice desființare de construcții fără autorizație.
Mai mult decât atât, instanța de apel ignoră efectele unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile care a statuat asupra relațiilor litigioase dintre părți și încalcă autoritatea de lucru judecat. Prin Sentința comercială nr. 16501 din 21 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Municipiului București, secția a VI-a în dosarul nr. x/3/2010, s-a dispus respingerea cererii formulate de reclamanta SC A. SRL, care avut ca obiect obligarea pârâtei la executarea contractului din 11 ianuarie 2010. Sentința a fost menținută prin Decizia civilă nr. 141 din 23 martie 2012 pronunțată de Curtea de apel București, precum și prin Decizia civilă nr. 502 din 12 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. (dosarul tribunalului).
Având în vedere considerentele hotărârilor precitate, este evident că instanța de apel nu a avut în vedere că se statuase definitiv și irevocabil că: "în lipsa autorizației de demolare, contractul nu a intrat în vigoare", conform considerentelor din Sentința comercială nr. 16501 din 21 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Municipiului București, secția a VI-a în dosarul nr. x/3/2010.
Dar chiar și în lipsa efectelor acestei sentințe, doar prin lecturarea dispozițiilor contractuale, se putea lesne observa că el nu intra în vigoare decât de la data: "înmânării autorizației de demolare" (art. 5.1 din contractul părților - dosar tribunal). Practic, la data formulării acțiunii, contractul nu intrase în vigoare, autorizația de demolare fiind obținută pe parcursul prezentului litigiu.
Instanța de apel s-a aflat într-o gravă eroare în ceea ce privește pretinsul "ilicit contractual", întrucât noțiunea de faptă ilicită cuprinde o abatere de la normele legale, caracterul ilicit stabilindu-se în legătură nemijlocită cu o dispoziție cuprinsă într-o norma juridică, confundând faptul ilicit cu prejudiciul. Așadar, pentru a vorbi despre un comportament ilicit, acesta trebuie să încalce o normă juridică, ilicitul fiind stipulat de un text de lege, nefiind lăsat la aprecierea subiectivă a unei persoane sau a alteia. Mai mult, instanța de apel se transforma efectiv în apărătorul reclamantei, întrucât în baza unor "prezumții simple permise de dreptul comercial", dar fără să fi fost învestită în acest sens (nici măcar precizate de reclamanta printr-un act de procedura) instanța procedează la interpretarea clauzelor contractuale, fără să ia în considerare că reclamanta este aceea care nu a înțeles să respecte obligațiile contractuale. Activitatea acesteia de dezasamblare și demolare a obiectivului fără a avea autorizația necesară în acest sens este cea care constituie o încălcare a contractului și a normelor deja enunțate prevăzute de Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții.
În concluzie, în lipsa culpei în îndeplinirea obligațiilor contractuale, reclamanta nu avea temei nici contractual și nici legal pentru sumele de bani acordate de către instanța de apel.
Cât privește primele trei motive de recurs, ele sunt apreciate de către Înalta Curte de Casație și Justiție ca fiind nefondate.
Instanța a respins corect excepția nulității actelor procedurale invocate prin întâmpinare de intimată și susținută oral la termenul din 28 aprilie 2015, prin încheierea din 28 aprilie 2015 privitor la termenul de judecată de la 27 ianuarie 2015. La acea dată s-a făcut corect aplicarea art. 98 C. proc. civ. întrucât acela era sediul indicat de chiar partea a fi interesată a fi citată prin notele depuse la data de 8 august 2014.
În consecință, recurenta nu face decât să invoce propria culpă, anume aceea de nu fi comunicat instanței de apel, în termenul procedural, alegerea unui domiciliu procesual sau o eventuală schimbare a sediului social, desigur împreună cu solicitarea expresă ca actele de procedură viitoare să fie efectuate la noua adresă.
Devine de prisos analiza oricăror argumente invocate de recurentă și întemeiate pe această apărare.
Nefondată este și critica privitoare la nemotivarea hotărârii recurate. Chiar dacă instanța de apel nu a răspuns tuturor apărărilor părților, din considerentele hotărârii se deprind temeiurile de fapt și de drept și este posibilă efectuarea controlului de legalitate în recurs, fapt ce rezultă din chiar cele ce preced.
În concluzie, răspunzând prin acest considerent comun atât susținerilor pârâtei, cât și apărărilor intimatei, pentru toate argumentele și temeiurile de drept reținute, conform art. 312 C. proc. civ. se va admite recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 1718 din 27 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. În consecință, se va modifica decizia atacată, în sensul că se va respinge apelul declarat de reclamanta-pârâtă SC A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 3773 din 7 august 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2010, urmând a fi menținută sentința apelată.
Având în vedere dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și înscrisurile depuse de pârâtă, Înalta Curte de Casație și Justiție va obliga intimata-reclamantă SC A. SRL la plata sumei de 22.682 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru achitată în recurs, către recurenta-pârâtă SC B. SRL.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 1718 din 27 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.
Modifică decizia atacată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta-pârâtă SC A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 3773 din 7 august 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2010, și, în consecință, menține sentința apelată.
Obligă pe intimata-reclamantă SC A. SRL la plata sumei de 22.682 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru achitată în recurs, către recurenta-pârâtă SC B. SRL
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 octombrie 2016.
Procesat de GGC - CL