Decizia nr. 1724/2012*
Asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 216/CA, a Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă excepția prescripției invocată de pârâtă, a fost admisă în parte cererea reclamanților A. și B, formulată în contradictoriu cu pârâta SC C. SA, prin Sucursala Brașov și au fost constatate abuzive clauzele din convenția de credit nr. 0141549 din 18 februarie 2008 - condiții generale, de la punctele 3.2 și 5.1 referitoare la dobânda penalizatoare, cele de la punctele 8.1, lit. c) și d) și de la punctul 13.1, referitoare la obligația împrumutatului de a achita comisionul aferent modificării clauzelor convenției prin acordul părților stabilit de către bancă, fiind dispusă înlăturarea acestora. Au fost obligați reclamanții la plata către pârâtă a sumei de 1240 lei cheltuieli de judecată. Au fost respinse restul pretențiilor reclamanților.
Prin încheierea din Cameră de Consiliu de la 29 iulie 2013, s-a dispus îndreptarea din oficiu a erorilor materiale strecurate în Sentința civilă nr. 216/CA de la 26 iunie 2013, în sensul că, în minuta și în dispozitivul hotărârii, în loc de "convenția de credit nr. 0141549 din 18 februarie 2008", cum din eroare s-a menționat, se va trece "convențiile de credit nr. 0141549 din 18 februarie 2008 și nr. 0158238 din 13 august 2008".
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B. și pârâta SC C. SA București.
Prin Decizia civilă nr. 148/Ap din 10 decembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost respins apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Sentinței civile nr. 216/CA/2013, a fost admis în parte apelul declarat de pârâta SC C. SA împotriva aceleiași sentințe, care a fost schimbată în parte, în sensul că au fost respinse și cererile formulate de reclamanții de constatare ca fiind abuzive și în consecință nule, a clauzelor de la pct. 3.2 și 5.1, referitoare la dobânda penalizatoare și pct. 13.1, referitoare la obligația împrumutatului de a achita comisionul aferent modificării clauzelor convenției prin acordul părților stabilit de bancă. Au fost păstrate dispozițiile de respingere a excepției prescripției, de constatare ca fiind abuzive clauzele de la pct. 8.1, lit. c) și d), de respingere a restului pretențiilor reclamanților și de obligare a acestora la plata cheltuielilor de judecată. A fost respins motivul din apelul pârâtei privitor la clauzele de la pct. 8.1, lit. c) și d) din convenția de credit.
Împotriva Deciziei nr. 148/Ap din 10 decembrie 2013 au declarat recurs reclamanții, iar prin Decizia nr. 2453 de la 26 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul a fost admis, decizia a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeași instanță de apel, pentru a fi cercetată în fond.
Prin Decizia civilă nr. 384/Ap de la 16 martie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/62/2012*, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, au fost admise în parte apelul formulat de către apelanta pârâtă C. SA București și apelul declarant de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva Sentinței civile nr. 216/CA din 26 iunie 2013 a Tribunalului Brașov. A fost anulată în parte sentința apelată, în sensul că: s-au constatat ca abuzive următoarele clauze și s-a dispus înlăturarea acestora din convențiile de credit nr. 0141549 din 18 februarie 2008 și nr. 0158238 din 13 august 2008 și actele adiționale nr. 2 din 24 noiembrie 2010 încheiate între părți:
1. pct. 3, lit. d) din convenții "data ajustării dobânzii", respectiv clauza prin care "banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii" (din cele 2 contracte de credit), precum și clauza de la pct. 7.2, lit. c) din convenția de credit 0141549/2008 și pct. 7. 2, lit. d) din convenția de credit nr. 0158238 din 13 august 2008, din condițiile generale, secțiunea 7 "Obligațiile părților"-"Obligațiile băncii", respectiv a clauzei care permite băncii de a comunica împrumutatului noua rată a dobânzii stabilită ca urmare a exercitării de către bancă a dreptului de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară;
2. pct. 3, lit. c) din convenții care prevede că "perioada de calcul a dobânzii", se face raportat la un nr. de 360 de zile, precum și a clauzei pct. 3.2 din condițiile generale din secțiunea 3 "Costuri", - respectiv a clauzei care permite băncii să stabilească o dobândă penalizatoare care să fie calculată după o formulă în care anul calendaristic este de 360 zile:
3. pct. 5, lit. a) din convenții, referitoare la "comisionul de risc" de 0.22% aplicat la soldul creditului, precum și clauza de la pct. 3.5. din condițiile generale din secțiunea 3 "Costuri" "Comisionul de risc" (din ambele convenții);
4. art. 2 pct. 5.1 lit. b) din cele două acte adiționale nr. 2 încheiate la data de 24 noiembrie 2010 -"Comision de administrare credit";
5. pct. 8.1, litera a) liniuța a doua și a treia și lit. c) și d), privind scadența anticipată în cazul neîndeplinirii unor obligații din alte convenții încheiate de împrumutat cu banca sau cu alte societăți financiare/de credit; și în cazul apariției unei situații neprevăzute(din cele două convenții);
6. pct. 10.1 și 10.2 din secțiunea 10, din condițiile generale, "Costuri suplimentare"(din ambele convenții);
7. pct. 4.2 din condițiile generale, din secțiunea 4 "Plăți" din convenția de credit nr. 0158238 din 13 august 2008, care permite băncii în mod unilateral să convertească în RON creditul acordat, precum și clauza de la pct. 7.2, lit. c) din aceeași convenție, condițiile generale, prin care se prevede că banca va înștiința în scris pe împrumutat despre realizarea conversiei;
8. pct. 7.1, lit. d) din condițiile generale, din secțiunea 7 "Obligațiile părților", "Obligațiile împrumutaților", privind obligația împrumutaților de a asigura bunurile aduse în garanție la o societate de asigurări agreată de bancă (din ambele convenții);
9. pct. 13.1 din secțiunea 13 din condițiile generale, care permite băncii stabilirea unui comision pentru modificarea clauzelor contractuale (din ambele convenții). A fost respins restul pretențiilor din acțiune, precum și din cererile de apel. Au fost păstrate dispozițiile privind soluționarea excepției prescripției, admiterea în parte a acțiunii astfel cum a fost precizată și obligația de plată a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut, în esență, următoarele:
Prima instanță nu a analizat motivele invocate de reclamanți pentru fiecare clauză în parte, iar acest lucru echivalează cu necercetarea cauzei în fond, motiv pentru care, în baza art. 297, alin. (1), teza a II-a, curtea a procedat la judecarea procesului cu evocarea fondului, întrucât nici una dintre părți nu a solicitat în mod expres trimiterea cauzei spre rejudecare prin cererea de apel sau prin întâmpinare.
Curtea a reținut că, în fapt, între reclamanți, în calitate de împrumutați, și pârâtă, împrumutător, au fost încheiate contractele de credit nr. 0141549 din 18 februarie 2008 (pentru suma de 200.000 CHF) și nr. 158238 din 13 august 2008 (pentru suma de 350.000 CHF) pentru o perioadă de 300 de luni.
La data de 23 noiembrie 2010 convenția de credit nr. 158238 din 13 august 2008 a fost modificată prin actul adițional nr. 2, iar la data de 24 noiembrie 2010, contractul de credit nr. 0141549 din 18 februarie 2008, a fost modificat prin actul adițional nr. 2.
Reclamanții și-au întemeiat solicitările de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale inserate în cele două convenții de credit, invocând, în principal, dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
În raport de dispozițiile prevederile art. 4, alin. (1) din această lege, instanța a reținut că pentru a se constata existenta unei clauze abuzive, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerințe:
- clauza contractuală analizată să nu fi fost negociată;
- prin ea însăși o astfel de clauză să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților;
- dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei-credințe.
Potrivit alin. (2) al aceluiași text de lege, "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv", iar "faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens".
Verificând cele două contracte de credit, în raport de dispozițiile legale arătate mai sus curtea a reținut că acestea sunt contracte standard preformulate, întrucât banca nu a făcut dovada negocierii directe cu consumatorul a niciunei clauze contractuale, cu atât mai puțin a celor din condițiile generale din cele două contracte, astfel încât prima condiție în analiza caracterului abuziv este îndeplinită pentru toate clauzele invocate prin acțiune, drept care această condiție nu va mai fi analizată distinct cu ocazia cercetării fiecărei clauze în parte.
Alegerea tipului de contract financiar nu echivalează cu negocierea care se poartă asupra clauzelor contractuale, contractele de credit analizate fiind contracte preformulate impuse de bancă clienților, libertatea de voință a acestora rezumându-se la a semna sau nu contractul oferit de bancă, alegere care este și ea controlată de bancă, aceasta fiind cea care stabilește profilul clientului, elementele în funcție de care banca indică clientului tipul de credit în care se încadrează conform ratingului.
Lista cuprinsă în anexa, care face parte integrantă din lege, redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca abuzive.
Instanța de apel a considerat ca fiind clauze abuzive:
1. pct. 3, lit. d) din convenții "data ajustării dobânzii", respectiv clauza prin care "banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii" (din cele 2 contracte de credit).
Instanța de apel a reținut că ceasta clauză a fost modificată prin cele 2 acte adiționale încheiate ca urmare a implementării O.U.G. nr. 50/2010, astfel încât caracterul abuziv al acesteia a fost analizat doar pentru perioada în care a produs efecte, adică de la data încheierii convențiilor și până la modificare, ținând cont, în acest sens, de faptul că regimul juridic al sancțiunii inopozabilității unei clauze abuzive, prevăzut de art. 6 din Legea nr. 193/2000, este identic cu cel al nulității absolute, fapt ce decurge și din practica Curții de Justiție a Uniunii Europene, astfel încât poate fi invocat oricând.
În acest sens, curtea de apel a avut în vedere că natura interesului protejat prin normele Legii nr. 193/2000, este unul general, iar nu unul individual, protecția legii referindu-se la o categorie generică, aceea a consumatorilor, legea reprezentând transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, iar potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică.
Instanța de apel a reținut că dispoziția instanței de fond, de respingere a excepției prescripției, nu a fost atacată cu apel și recurs de către pârâtă, astfel încât a intrat sub puterea lucrului judecat.
Curtea a reținut caracterul abuziv al acestei clauze, pe perioada în care a produs efecte juridice, întrucât creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Este posibilă modificarea unilaterală, de către bancă, a ratei dobânzii, cu condiția existenței unui motiv întemeiat, prevăzut în contract, respectiv o situație clar descrisă, predictibilă, care să ofere posibilitatea împrumutatului să știe, încă de la semnarea contractului, că dacă respectiva situație va interveni, el va trebui să suporte o dobânda mărită, situația respectivă trebuind să poată fi analizată de către instanță, în cazul unui litigiu. Sintagma "schimbări semnificative pe piața monetară" nu este clară și precisă, dând posibilitatea băncii să modifice clauzele contractului de împrumut bancar, doar în funcție de interesele sale, fără să negocieze cu împrumutații, aceștia din urmă neavând posibilitatea de a cunoaște, încă de la încheierea contractului, faptul că, dacă va interveni o anumită schimbare pe piața financiară, (care nu este clar descrisă) vor fi nevoiți să plătească o dobândă mai mare.
Instanța de apel a înlăturat apărarea pârâtei, potrivit căreia părțile ar fi negociat direct această clauză, motivat de faptul că aceasta ar fi înscrisă în condițiile speciale ale contractului și nu în condițiile generale, știut fiind faptul că orice contract de împrumut bancar este un contract de adeziune, reclamanții neavând posibilitatea de a negocia, în mod real, cu banca, clauzele contractuale.
Curtea nu a reținut nici apărarea pârâtei, potrivit căreia nu ar fi fost posibilă examinarea caracterului abuziv al clauzei conținute la art. 3, lit. d) din contract, pe motiv că această examinare este exclusă, potrivit art. 4, parag. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE și respectiv, art. 4, alin. (6) din Legea nr. 193/2000, deoarece aceste texte au în vedere caracterul neevaluabil al naturii abuzive al clauzelor ce se referă la obiectul principal al contractului, precum și la prețul contractului, arătând că în ultima parte a acestor texte de lege, se prevede că această evaluare nu este posibilă doar în măsura în care respectivele clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor, inteligibil, or, tocmai această condiție nu este îndeplinită de clauzele respective, întrucât acestea nu sunt clare și precise, dând posibilitatea doar băncii de a interpreta, strict în interes propriu, aceste clauze, creând, astfel, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Mai mult, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-484/08-Caja de Ahorros y Monte'-de Piedad de Madrid) "dispozițiile art. 4, alin. (2) și art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil".
Ca o consecință, curtea a constatat caracterul abuziv și al clauzei de la pct. 7.2, lit. c) din convenția de credit 0141549/2008 și lit. d) din convenția de credit nr. 0158238 din 13 august 2008 din condițiile generale din secțiunea 7 "Obligațiile părților"-"Obligațiile Băncii", respectiv a clauzei care permite băncii de a comunica împrumutatului noua rată a dobânzii stabilite ca urmare a exercitării de către bancă a dreptului de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară.
2. Clauza de la pct. 3, lit. c) din convenții prevede că "perioada de calcul a dobânzii", se face raportat la un nr. de 360 de zile.
Această clauză a fost considerata abuzivă având în vedere modul în care este detaliată în condițiile generale ale celor două convenții, secțiunea 3.1.2, prin care se prevede că dobânda lunară se calculează utilizând formula: soldul creditului x rata dobânzii curente x nr. efectiv de zile între scadențe/360. Această formulă de calcul a fost menținută și prin actele adiționale încheiate pentru implementarea cerințelor impuse de O.U.G. nr. 50/2010, deși contravenea în mod vădit prevederilor imperative ale art. 38, alin. (1) din această ordonanță prin care se prevăd două modalități de calcul a ratei lunare: a) fie pe baza anului calendaristic de 365 sau 366 de zile în cazul anului bisect, luând în calcul la numărătorul fracției formulei, numărul efectiv de zile cuprins între scadențe, iar la numitorul aceleiași fracții, 365 sau 366 de zile, după caz; b) fie luând în calcul la numărătorul fracției numărul 30 zile, iar la numitorul fracției numărul 360.
Instanța de apel a constatat că prin formula de calcul utilizată de bancă nu se respectă niciuna dintre cele două formule de calcul legale, ci se face un mixt în sensul că la numitorul fracției se utilizează nr. 360 iar la numărător, în loc de 30 de zile este trecut nr. de zile efectiv al fiecărei luni, această formulă de calcul încălcând prevederile imperative ale art. 38, alin. (1), lit. a) și b) din O.U.G. nr. 50/2010 fapt care se prezumă a fi în detrimentul reclamanților.
3. Clauza de la art. 5, lit. a), referitoare la "comisionul de risc" de 0.22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a celor două convenții de credit, este una abuzivă, prin raportare la dispozițiile art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000.
Instanța de apel a reținut că nu au fost evidențiate condițiile de funcționare și nici destinația comisionului de risc, iar în condițiile generale ale celor două convenții terminologia folosită nu este folosită pentru ca împrumutatul să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc.
De asemenea, curtea a reținut că, într-o astfel de situație, orice consumator se află într-o poziție dezavantajată față de bancă, fiind în imposibilitate reală de a negocia acest comision. Atâta timp cât riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanții reale ce poate fi suplimentată, în anumite condiții stabilite prin contract, cât și prin încheierea unei polițe de asigurare cesionate în favoarea băncii, este evident că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei obligații corelative, se creează un dezechilibru între contraprestațiile părților, contrar bunei-credințe, situație ce contravine caracterului sinalagmatic al convenției de credit.
Pentru aceleași considerente curtea a apreciat că este întemeiată și cererea de constatare ca abuzivă a clauzei de la pct. 3.5. din condițiile generale din secțiunea 3 "Costuri" "Comisionul de risc", respectiv a clauzei care permite băncii sa stabilească un comision de risc aplicat la soldul creditului, plătibil lunar pe toata perioada creditului și a modului de calcul al acestuia conform celor stabilite prin clauza 5, lit. a) din Condițiile speciale ale convenției.
4. Clauza art. 2, pct. 5.1, lit. b) din cele două acte adiționale -"Comision de administrare credit", este una abuzivă, prin raportare la dispozițiile art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000.
Curtea de apel a reținut că din interpretarea acestei clauze, astfel cum este cuprinsă în cele două acte adiționale rezultă că, după implementarea prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, banca a redenumit comisionul de risc ca fiind comision de administrare de 0.07%, aplicat la soldul creditului, datorat și plătibil lunar pe toată durata creditului, pentru "administrarea de către bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale la dispoziția împrumutatului" și "vizează administrarea riscului de credit".
Prin O.U.G. nr. 50/2010 legiuitorul a venit în sprijinul consumatorului, în sensul că a limitat comisioanele pe care băncile puteau să le perceapă. Printre aceste comisioane permise de art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 nu se numără și comisionul de risc, redenumit de administrare, pe care părțile l-au inserat în actele adiționale, întrucât încheierea acestora avea drept scop tocmai asigurarea conformității convențiilor de credit cu acest act normativ.
Instanța a reținut că, pentru a opera modificarea clauzelor contractuale, în cazul de față pentru ca un comision de risc să se transforme în comision de administrare, era necesar ca banca să facă dovada că a depus diligențe pentru a informa consumatorul despre schimbarea denumirii acestui comision și, de asemenea, să facă dovada negocierii directe a acestuia, ori o astfel de dovadă nu a fost făcută, iar negocierea nu se poate nici prezuma, conform prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000. Pentru a opera modificarea comisionului din risc în cel de administrare trebuia să se realizeze voința juridică de a contracta. Nefiind realizată această voință juridică comună a părților, modificarea contractuală nu poate opera. Din interpretarea art. 35 din O.U.G. nr. 50/2010, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 288/2010, rezultă că modificarea unilaterală a contractului de credit dintre părți, operată de intimată, cu privire la comisionul de risc și de administrare reprezintă o încălcare gravă a principiului consensualismului prevăzută în legea civilă română și consacrată expres în art. 969 C. civ. și în special în materia contractelor de credit, cu privire la comisioanele bancare.
5. clauza de la pct. 8.1, lit. a), b), c), d), e) din condițiile generale din secțiunea 8 "Scadența anticipată".
Din cuprinsul acestei clauze curtea a reținut că sunt abuzive cele înscrise la art. 8.1, a) liniuța a doua și a treia și lit. c) și d), potrivit cărora: "în cazul în care se ivește vreuna dintre situațiile următoare, atunci, în orice moment, banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului, codebitorului și garantului, să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției: a) împrumutatul nu își îndeplinește obligația de plată a sumei principale, a dobânzilor sau a altor costuri datorate -conform altor convenții încheiate de împrumutat cu banca sau cu alte societăți financiare/de credit; c) în cazul apariției unei situații neprevăzute care, în opinia băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate conform convenției și d) în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător". Aceste clauze au fost menținute și după încheierea celor două acte adiționale încheiate de părți în scopul asigurării conformității convențiilor cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, deși încalcă în mod vădit dispozițiile art. 40, alin. (4), lit. c) din această ordonanță prin care "se interzice introducerea în contractele de credit a clauzelor prin care c) creditorul poate declara scadent anticipat creditul în cazul în care consumatorul nu și-a îndeplinit obligațiile conform altor contracte de credit încheiate cu alți creditori".
Curtea a constatat că banca și-a rezervat dreptul declarării scadenței anticipate în situația neîndeplinirii obligațiilor din alte convenții, care nu privesc raporturile dintre părți, precum și la apariția unei situații neprevăzute și apreciate ca atare de pârâtă, fără însă a fi particularizată această situație în vreun mod, astfel încât, la momentul încheierii convenției de credit reclamanții să aibă reprezentarea clară și neechivocă asupra situațiilor în care ar fi supuși scadenței anticipate.
Nu există o enumerare a situațiilor în care banca ar putea să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat și nici o raportare a stabilirii acestora prin prisma unor elemente obiective, la momentul încheierii convenției, această clauză creând un avantaj în favoarea pârâtei, fără a exista un remediu în sprijinul reclamanților, care s-ar putea găsi în situația activării clauzei în discuție fără ca, în prealabil, să cunoască, în concret, situațiile care determină scadența anticipată și să-și poată adapta conduita în raport de natura acestor situații, permițând, totodată, băncii să declare anticipat scadența, în baza conduitei presupus culpabile a reclamanților, în cadrul altor convenții încheiate de aceștia.
Raportat la aceste considerente, instanța de apel a apreciat că și clauza inserată la art. 8.1, lit. a), liniuța a doua și a treia și lit. c) și d) este abuzivă, având în vedere că potrivit art. 4, alin. (1) din Legea nr. 193/2000 este calificată ca atare o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, este aptă să creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, constatându-se nulitatea absolută parțială a convenției de credit în ceea ce privește această clauză.
Pentru a nu fi abuzivă, scadența anticipată trebuie să vizeze exclusiv raporturile contractuale dintre părți, iar nu cele încheiate de client cu alte unități de creditare sau chiar cu aceeași bancă, în caz contrar creându-se un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților întrucât consumatorul se poate vedea în situația de a rambursa imediat creditul cu toate că plătește ratele constant și la termen, pentru că nu a achitat ratele scadente ale unui alt credit. O astfel de situație nu poate fi acceptată pentru că expune consumatorul într-o poziție defavorabilă față de bancă pentru situații ce exced culpei debitorului în contractul analizat.
Instanța a reținut că celelalte clauze ale secțiunii 8 din condițiile generale ale convențiilor părților, criticate prin acțiunea dedusă judecății, astfel cum a fost modificată, nu constituie clauze abuzive în sensul legii, ele încadrându-se între situațiile normale, care îndreptățesc banca să declare scadența anticipată, precum neîndeplinirea obligațiilor de plată asumate conform convențiilor analizate ori inițierea de către împrumutat a unor acțiuni sau proceduri prin care veniturile acestuia să fie distribuite către creditori [8.1, lit. a) prima liniuța, lit. b) și e)]. La fel este și situația cauzelor de la pct. 8.2. și 8.3 din condițiile generale din aceeași secțiune, respectiv a clauzei care permite băncii ca, la data scadenței anticipate a creditului, să debiteze orice cont de disponibilități sau de depozit (chiar neajuns la termen) al împrumutatului, pentru stingerea sumelor datorate în baza convenției, precum și a clauzei care exonerează de orice răspundere a băncii pentru consecințele declarării scadentei anticipate a creditului și a celei subsecvente de executare silită. Instanța a constatat că, în speță în ambele credite s-a declarat scadența anticipată la data de 06 august 2012, întrucât ultima plată făcută de reclamanți a fost în ianuarie 2011.
6. Secțiunea 10 din condițiile generale "Costuri suplimentare", respectiv pct. 10.1 și 10.2 constituie clauze abuzive, întrucât prin acestea se permite băncii să oblige împrumutatul la plata unor sume suplimentare, astfel încât să compenseze Banca pentru creșterile costurilor sau a altor rambursări (din cele 2 contracte de credit). Prin clauza din această secțiune se prevede că "referitor la Convenție pot apărea, la data semnării sau ulterior, modificări (inclusiv de interpretare) ale oricăror acte normative care: lit. a) supun Banca la orice impozit, taxă cu privire la creditele acordate sau la obligațiile sale de a acorda credite sau care schimbă baza de impozitare pentru suma principala și dobânzi la creditele acordate sau care se referă la orice alte sume datorate, rezultând din Convenție cu privire la creditele acordate sau la obligația sa de a acorda credite în conformitate cu prevederile legale în baza cărora funcționează și este organizată banca, lit. b) impun, modifică sau consideră aplicabile orice rezervă, depozit special sau orice cerință similară (de ex., în corelație sau în legătură cu propunerea noului Acord de la Basel privind capitalul propus de către Comitetul de Supraveghere a Băncilor de la Basel) afectează activele Băncii, depozitele constituite cu sau pentru conturile Băncii sau care impun băncii orice altă condiție care afectează creditele acordate sau obligația de a acorda credite, lit. c) al căror rezultat este i) creșterea costurilor Băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziție a oricărui credit; ii) reducerea cuantumului oricărei sume primite sau a oricărei creanțe a Băncii în baza Convenției". Art. 10.2 din Condiții Generale ale Convenției prevăd că "în oricare din cazurile mai sus menționate, în termen de 15 zilele lucrătoare bancare de la data la care a fost notificat în scris de către Bancă, împrumutatul va plăti acesteia sumele suplimentare, astfel încât să compenseze Banca pentru creșterile costurilor sau altor rambursări."
Curtea de apel a reținut că aceste costuri suplimentare, prin prisma rațiunii pentru care sunt prevăzute și a scadenței, în cadrul prestațiilor reciproce generate de convenția încheiată, nu au legătură cu conduita reclamanților, în calitate de împrumutați, ci cu activitatea de creditare desfășurată de pârâtă, instituind costuri suplimentare nedeterminate la momentul încheierii convenției de credit în ce privește cuantumul sau termenul de plată și care nu implică o anume prestație din partea pârâtei, context în care impunerea acestor costuri este de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, având în vedere că este inadmisibil ca riscurile de administrare ale activității bancare să fie suportate de clienți.
În consecință, clauza respectivă a fost constatată ca abuzivă, din perspectiva art. 4, alin. (1) din Legea nr. 193/2000, urmând a se constata nulitatea acestei clauze. Clauzele în discuție, sub aspectul conținutului și efectelor, servesc doar intereselor pârâtei, încălcând principiile previzibilității, bunei-credințe și corectei informări ce guvernează raporturile contractuale.
7. clauza pct. 4.2 din condițiile generale - din secțiunea 4 "Plăți" din convenția de credit nr. 0158238 din 13 august 2008, care permite băncii în mod unilateral să convertească în RON creditul acordat a fost considerată, de asemenea, o cauză abuzivă.
Prin art. 4.2. din convenția de credit, se prevede că este dreptul, nu și obligația băncii de a realiza o convertire a creditului din CHF în RON în situația în care cursul valutar al leului se majora cu mai mult de 10% față de cursul valutar existent la momentul acordării creditului.
Potrivit art. 970 C. civ. vechi (aplicabil în cauză având în vedere momentul semnării convenției) convențiile trebuie executate de părți cu bună credință. O astfel de clauză a fost introdusă pentru protecția drepturilor băncii de supunere a acesteia la riscul valutar.
Instanța a apreciat că în anul 2008 și anterior momentului semnării contractului, cursul valutar al francului elvețian era de mult timp unul stabil, acest aspect determinând de altfel împrumutătorul să încheie un contract de împrumut în această monedă. Stabilitatea cursului de schimb se reflecta și în valoarea relativ mică a dobânzii pentru acest tip de împrumut, ceea ce făcea și mai atractiv împrumutul. Reclamanții, ca și un consumator mediu și normal informat, nu aveau cum să prevadă o modificare dramatică a cursului de schimb valutar pentru francul elvețian. Banca, având informații mult mai multe de pe piața interbancară, a inserat ca și mod de protecție a sa, clauza în litigiu de la art. 4.2 din contract privind conversia creditului din CHF în RON. Astfel, acordând numai băncii dreptul de a opera o astfel de modificare, fără a permite și împrumutatului să beneficieze de o astfel de protecție și fără a stabili criterii transparente care să fie cunoscute de ambele părți și pe baza cărora banca să ia hotărârea de a converti creditul din CHF în RON, în contract s-a inserat o clauză abuzivă
Instanța de apel a constatat că în contractul de împrumut nu se indică în mod transparent motivul și particularitățile mecanismului de schimb al monedei străine, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește, neputând să prevadă, prin urmare, costul total al împrumutului său. În schimb, părțile au prevăzut un prag minim de la care se activează o astfel de clauză, respectiv atunci când cursul de schimb valutar crește cu peste 10% față de cel avut în vedere la momentul semnării contractului.
Pentru aceleași considerente curtea a reținut că este abuzivă și clauza de la pct. 7.2, lit. c) din aceeași convenție nr. 0158238 din 13 august 2008, respectiv a clauzei corespunzătoare din condițiile generale, prin care se prevede că banca va înștiința în scris pe împrumutat despre realizarea conversiei.
8. clauza de la pct. 7.1, lit. d) din condițiile generale din secțiunea 7 "Obligațiile părților", obligațiile împrumutaților, respectiv clauza care permite băncii să oblige împrumutații să asigure bunurile aduse în garanție la o societate de asigurări agreată de bancă (din cele 2 contracte de credit) este una abuzivă întrucât încalcă dispozițiile imperative ale art. 18 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar, în forma în vigoare la data contractării, care prevăd: "contractele de asigurare se vor încheia cu o societate de asigurări, iar împrumutătorul nu va avea dreptul să impună împrumutatului un anumit asigurător".
În consecință, a fost lipsită de efecte juridice și clauza de la pct. 9.3, lit. c) din secțiunea 9 "Garanții" din condițiile generale ale convențiilor, referitoare la garanția reală imobiliară (ipoteca) asupra bunurilor imobile menționate în condițiile speciale, respectiv a clauzei care permit băncii sa asigure bunurile ce fac obiectul garanțiilor conform clauzelor menționate în condițiile speciale, precum și ale secțiunii 7.1, lit. d) și e) din condițiile generale (din cele 2 contracte de credit).
9. Pct. 13.1 din secțiunea 13 din condițiile generale, respectiv clauza care permite băncii stabilirea unui comision pentru modificarea clauzelor contractuale este una abuzivă, întrucât prin această clauză nu se face trimitere la condițiile speciale ale convențiilor, ci lasă să se înțeleagă că orice modificare a clauzelor contractuale dă dreptul băncii să perceapă un comision. Această clauză nu are un conținut clar și inteligibil formulat, în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Curtea de apel a reținut că nu sunt clauze abuzive:
1. clauza de la pct. 3, lit. e) din convenții - "DAE (dobânda anuală efectivă)" din cele 2 contracte de credit și cele 2 acte adiționale, prin motivele invocate prin acțiune nefiind aduse critici concrete cu privire la această clauză, iar faptul că prin constatarea caracterului abuziv al unor clauze se vor produce consecințe asupra cuantumului DAE, acest lucru nu constituie un motiv de desființare a acestei clauze, dimpotrivă, un contract de credit trebuie în mod obligatoriu să cuprindă informații cu privire la acest element [art. 46, alin. (1), lit. h) din O.U.G. nr. 50/2010].
2. Pentru aceleași considerente, instanța a reținut că este neîntemeiată și cererea de constatare ca abuzivă a clauzei de la art. l, pct. 3, lit. e) din cele două acte adiționale -"Dobânda anuală efectivă - DAE", respectiv a clauzei care permite băncii modificarea DAE a tuturor stipulațiilor menționate la lit. e) în ceea ce privește modul în care DAE poate varia, precum și cererea de constatare ca abuzivă a clauzei de la pct. 3. 11 din condițiile generale - speciale din secțiunea 3 "Costuri " - "DAE - dobânda anuală efectivă", respectiv a clauzei care permite băncii să stabilească în mod unilateral o dobânda anuală efectivă peste rata dobânzii curente, care poate fi modificată în condițiile modificării ratei dobânzii, precum și în condițiile prevăzute de secțiunea 10 "Costuri suplimentare".
3. Pentru aceleași argumente, instanța de apel a apreciat că este neîntemeiată și cererea de la pct. 1.12 și 1.13 din precizarea de acțiune, prin care s-a solicitat constatarea ca abuzivă a clauzelor care permit Băncii modificarea valorii anuităților ca urmare a ajustării dobânzii în condițiile pct. 3, lit. d) în cazul rambursării în avans sau modificării scadenței finale de la pct. 6 din convenții (din cele 2 contracte de credit și cele 2 acte adiționale) și respectiv a clauzelor care permit Băncii modificarea graficului de rambursare periodic automat, ca urmare a ajustării ratei dobânzii, tragerii succesive, rambursării în avans sau modificării scadenței finale de la pct. 6 din convenții - "Rambursare" (din cele 2 contracte de credit).
4. Cu privire la clauza prevăzută la art. 4, pct. 4, lit. a) și litera b), referitoare la "comisionul de penalizare" și la "rata dobânzii penalizatoare" din cele 2 contracte de credit și cele 2 acte adiționale sunt criticate prin motivarea acțiunii ca fiind în realitate o dobândă majorată mascată, curtea a reținut că prin acțiune nu se arată în concret în ce constă caracterul abuziv al acestora, însă instanța de fond a decis că dobânda penalizatoare este abuzivă prin raportare la decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în cadrul recursului în interesul Legii nr. 11/2005. Or, această decizie a fost dată în aplicarea și interpretarea art. 1, 2 și 3 din O.U.G. nr. 9/2000, ordonanță ce a fost abrogată prin art. 11 din O.U.G. 13/2011. De asemenea, raporturile obligaționale stabilite între părți în baza convențiilor de credit bancar au natură comercială, conform art. 3, pct. 11 C. com. în vigoare la data contractării celor două credite, și nicidecum una civilă, iar în materie comercială primează principiul libertății de voință a părților, astfel că se aplică dobânda pieței, și nicidecum criteriile de determinare a dobânzii legale stabilite prin O.G. nr. 2/2000. Decizia 11/2005 a instanței supreme, precum și dispozițiile Legii nr. 313/1879, vizează exclusiv sfera raporturilor civile. Mai mult decât atât, reclamanții au semnat acte adiționale la contractele de credit în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 iar potrivit art. 36, alin. (1) din acest act normativ, dobânda penalizatoare face parte dintre comisioanele ce pot fi percepute la acordarea unui credit. La data încheierii celor două convenții era în vigoare O.G. nr. 9/2000 (abrogată prin O.G. nr. 13/2011, art. 11) care, prin art. 1 prevede că "părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații bănești". Ca o consecință, aceeași soluție a vizat și cererea de constatare ca abuzive a clauzelor ce detaliază acest comision din secțiunea 5 "Plăți efectuate cu întârziere" din Condițiile generale din cele două convenții, respectiv pct. 5.1, 5.2 și 5.3.
5. Cu privire la clauza de la pct. 5, lit. c) privind comision de rambursare în avans din cele 2 contracte de credit, curtea de apel a reținut că prin motivele invocate prin acțiune nu sunt aduse critici concrete cu privire la această clauză, arătându-se doar că prin ea se tinde la plata unei dobânzi mascate. Până la încheierea actelor adiționale de conformitate a celor două contracte cu dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, reclamanții nu au făcut nici o plată în avans, astfel încât clauza analizată nu a produs nici un efect. După încheierea actelor adiționale, prin clauzele 5.1, lit. a), cuantumul acestui comision a fost prevăzut în limitele dispuse prin dispozițiile art. 66 și art. 67 din această ordonanță iar reclamanții au semnat cele două acte adiționale, astfel încât și această cerere este neîntemeiată.
Pentru aceleași considerente, instanța de apel a apreciat că este neîntemeiată și cererea de constatare ca abuzivă a clauzei de la pct. 3.7. din condițiile generale din secțiunea 3 "Costuri" - "Comisionul de rambursare în avans" precum și a secțiunii 6 din condițiile generale "Rambursări anticipate", respectiv a clauzei care permite băncii ca rambursarea sa se facă doar în zilele de scadență și numai după plata comisionului aferent calculat conform secțiunii 3 pct. 3.7. din condițiile generale, precum și a dobânzilor acumulate de la scadențele precedente până la data rambursării anticipate și cererea de constatare ca abuzivă a art. 2, pct. 5, 5.1, lit. a) din cele doua acte adiționale - "Comision de rambursare anticipată".
6. Instanța de apel a considerat că dispozițiile de la pct. 5, lit. e) - "comision de rezervă minimă obligatorie", de la pct. 5, lit. f) - "comision monitorizare polițe de asigurare" din condițiile speciale ale celor 2 contracte de credit, precum și pct. 3 decembrie din condițiile generale din secțiunea 3 nu sunt abuzive, întrucât prevăd că aceste comisioane sunt 0% și, prin urmare, nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, ci dimpotrivă, sunt în favoarea acestuia din urmă. Ca o consecință, nu a fost primită nici cererea privind anularea clauzelor care permit Băncii modificarea valorii sau perioadei de aplicare a comisionului de rezervă minimă obligatorie, neprecizându-se despre ce clauze concrete este vorba și nici a clauzei de la pct. 11 din convenții - "alte mențiuni", care permit băncii modificarea unilaterală a comisionului de monitorizare polița de asigurare (din cele 2 contracte de credit). Ca o consecință, curtea a apreciat că nu poate fi primită nici cererea referitoare la constatarea caracterului abuziv al prevederilor corespunzătoare, prin care se detaliază aceste comisioane în cuprinsul Condițiilor generale din cele două contracte, respectiv pct. 3.9, secțiunea 3 Costuri.
7. Clauza de la pct. 5, lit. d) referitoare la "comisionul de administrare garanții" din Condițiile speciale ale celor 2 contracte de credit nu este una abuzivă, reclamanții neindicând motivele pentru care apreciază ca abuzivă această clauză, curtea reținând că valoarea de 200 euro a acestui comision de administrare este clară și inteligibil precizată și nici nu s-a invocat sau justificat crearea în detrimentul reclamanților, și contrar cerințelor bunei credințe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, astfel încât să fie abuzivă în înțelesul art. 4, alin. (1) din Legea nr. 193/2000. În consecință, a fost respinsă și cererea de constatare ca abuzivă a clauzei corespunzătoare din condițiile generale ce detaliază acest comision, respectiv pct. 3.10, secțiunea 3 "Costuri", pentru aceleași considerente fiind apreciată ca neîntemeiată și cererea de constatare ca abuzivă a clauzei de la pct. 3.6 din condițiile generale din secțiunea 3 "Costuri"-"Comisionul de administrare", întrucât cu privire la modul de stabilire al acestui comision se face trimitere la cele stabilite prin pct. 5, pct. d) din Condițiile speciale ale convențiilor, iar plata a avut loc la data încheierii convenției.
8. Clauza de la pct. 3.3. din condițiile generale din secțiunea 3 "Costuri " - "Dobânda pentru debitul neautorizat" nu constituie o cauză abuzivă, întrucât prin aceasta nu se permite băncii să stabilească ulterior în mod unilateral o dobândă pentru debitul neautorizat, astfel cum se susține prin acțiune, ci se stabilește modul de calcul al unui astfel de comision pentru creditele ce îl conțin în partea specială a contractului, ceea ce nu este cazul în speța dedusă judecății.
9. În ceea ce privește cererea de constatare ca abuzivă a clauzelor care permit băncii să stabilească ulterior în mod unilateral a unui procent cu titlu de rată dobânda pentru debitul neautorizat menționate în secțiunea 1 "Definiții", (din cele 2 contracte) precum și a clauzelor care ar permite băncii să stabilească ulterior, în mod unilateral, a unor sume sau a unui procent cu titlu de risc de dobândă și risc valutar menționate în secțiunea 1 "definiții", din convenția de credit nr. 0158238 din 13 august 2008, curtea a reținut că definirea unor termeni contractuali din secțiunea "Definiții" din cele două contracte nu aduce atingere intereselor debitorilor, întrucât în cadrul acestei secțiuni nu sunt prevăzute drepturi și obligații ale părților, ci doar sunt date definițiile celor mai importanți termeni contractuali.
10. Clauza de la pct. 3.4. din condițiile generale din secțiunea 3 "Costuri" din convenția de credit nr. 0158238 din 13 august 2008. - "comisionul de aranjament" nu este o clauză abuzivă întrucât prin aceasta nu "se permite băncii să stabilească ulterior, în mod unilateral, un comision pentru punerea la dispoziție a creditului", astfel cum se susține prin cererea de chemare în judecată, ci se prevede că modul de calcul al unui astfel de comision este cel stabilit în Condițiile speciale ale convenției, ori în această parte a contractului nu este prevăzută plata acestui comision.
11. clauzele de la pct. 4.3 și 4.5 (respectiv 4.7 din convenția de credit nr. 0158238 din 13 august 2008) din condițiile generale din secțiunea 4 "Plăți", care permit băncii să debiteze cu sumele corespunzătoare orice cont al împrumutatului de disponibilitate sau de depozit (chiar neajuns la termen), suportarea diferențelor de curs valutar și stingerea debitelor împrumutatului din sumele plătite în ordinea: comisioane restante, dobânda penalizatoare, dobânda restanta, parte din suma principala restantă, comisioane și alte costuri cu excepția celor datorate cu titlu de dobândă, dobânda curentă, parte din suma principală nu sunt abuzive. Curtea a reținut că reclamanții nu au adus critici concrete cu privire la caracterul abuziv al acestor clauze și nici nu s-a făcut dovada că aceștia au deschise la banca pârâtă mai multe conturi ori alte depozite, în afara celui necesar pentru achitarea ratelor. Pentru aceleași considerente a fost respinsă și cererea de constatare ca abuzivă a clauzei de la pct. 7.1. lit. e) din condițiile generale din secțiunea 7 "Obligațiile părților" "obligațiile împrumutaților", respectiv a clauzei care permite băncii de a debita orice cont de disponibilitatea sau de depozit (chiar neajuns la termen) al împrumutaților cu sumele reprezentând primele de asigurare;
12. Nici cu privire la clauza de la pct. 7.1, lit. a) din condițiile generale - din secțiunea 7 "Obligațiile părților", obligațiile împrumutaților, nu sunt aduse critici concrete referitor la caracterul abuziv al acesteia, respectiv a clauzei din cele două convenții de obligare a împrumutaților să aibă în contul curent, la data fiecărei scadente, sumele necesare stingerii obligațiilor de rambursare/plată asumate, în caz contrar banca fiind îndreptățită să aplice prevederile secțiunii 4.3 respectiv secțiunii 8 privind scadența anticipată.
13. Clauza de la pct. 7.1, lit. j) din convenția de credit 0141549/2008 și lit. k) din convenția de credit nr. 0158238 din 13 august 2008 din condițiile generale, secțiunea 7 "Obligațiile părților" - "Obligațiile împrumutaților" nu este abuzivă. Prin această clauză se interzice împrumutaților să dezmembreze, să închirieze, să cedeze posesia, uzufructul bunurilor aduse în garanție fără acordul prealabil în scris al băncii până la rambursarea integrală a creditului și plata dobânzilor comisioanelor și a oricăror altor costuri rezultate din convenție. Fiind vorba despre bunurile aduse în garanție, banca are interesul de a stipula astfel de interdicții, care ar putea diminua valoarea bunului adus în garanție, cu atât mai mult cu cât, în contextul constatării caracterului abuziv al comisioanelor privind riscul și administrarea creditelor, imobilele indicate în cuprinsul convențiilor constituie singurele garanții pentru situația intervenirii riscului neachitării creditului.
14. Clauzele de la pct. 9.1, lit. a), b), c), d), e), f) din condițiile generale din secțiunea 9 "Garanții" se referă la garanția persoanelor menționate în calitate de codebitori/garanți în condițiile speciale. În speță, în contractul de credit nr. 0158238 din 13 august 2009 nu sunt părți decât banca și reclamanții, în calitate de împrumutați, nefiind menționate ca părți alți codebitori ori garanți ipotecari, astfel încât această cauză este lipsită de efecte juridice. În contractul de credit nr. 0141549 din 18 februarie 2008, alături de reclamanți sunt părți și doi garanți ipotecari (D. și E.), dar care nu sunt părți și în litigiul dedus judecății, astfel încât clauzele referitoare la aceștia nu pot fi analizate fără ca hotărârea să le fie opozabilă.
15. Clauzele de la pct. 9.2, lit. a), b), c), din condițiile generale din secțiunea 9 "Garanții" se referă la garanția reală mobiliară asupra bunurilor menționate în condițiile speciale, or din cele două contracte de credit rezultă că împrumutații au garantat împrumuturile doar cu bunurile imobile descrise la pct. 7.a. din condițiile speciale, nu și cu bunuri mobile, astfel încât aceste clauze nu produc nici un efect față de reclamanți, nefiind justificată cererea acestora de constatare ca abuzivă.
16. Clauza de la pct. 13.2 din secțiunea 13 din condițiile generale "Alte cauze", respectiv clauza care stabilește că "în cazul în care o clauză a convenției ar fi declarată nulă printr-o hotărâre judecătorească, acest fapt nu va afecta celelalte clauze care vor rămâne valabile, ca și cum clauza nulă nu ar fi existat", nu constituie o clauză abuzivă deoarece reprezintă o aplicare a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora "Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua".
17. Clauza de la pct. 3.1.2, lit. c) din condițiile generale din secțiunea 3 "Costuri" - "dobânda curentă", nu are caracter abuziv deoarece prin această clauză se prevede că "rata dobânzii curente este fixă sau variabilă, exprimată în forma procentuală (x%), valoarea sa fiind menționată în condițiile speciale".
18. Clauza de la art. l pct. 3 lit. a) și d) din cele doua acte adiționale - "Rata dobânzii curente", respectiv clauza prin care părțile au negociat o dobândă variabilă timp de 181 luni, respectiv 186 luni, (după expirarea unei perioade de 85 de luni de la încheierea celor două adiționale), ce se ajustează periodic în conformitate cu pct. 3 d calculată după formula LIBOR CHF la 3M + marja de 3,89 puncte procentuale pe an nu are un caracter abuziv, întrucât a fost negociată cu reclamanții, care au semnat cele două acte adiționale, și a fost exprimată în mod clar cu respectarea prevederilor art. 37 din O.G. nr. 50/2010 potrivit căruia "dobânda va fi compusă dintr-un indice de referință EURIBOR/ROBOR/LIBOR la o anumită perioadă, sau din rata dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, în funcție de valuta creditului, la care creditorul adaugă o anumită marjă fixă pe toată perioada derulării contractului".
De asemenea, în cauză nu se poate ignora faptul că reclamanții au semnat cele două acte adiționale, astfel că devin aplicabile prevederile art. II din Legea nr. 288/2010, potrivit cărora "actele adiționale încheiate și semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformității contractelor cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 își produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreați între părți."
19. Clauza de la art. l, pct. 3, lit. f) din cele două acte adiționale nr. 2 din 24 noiembrie 2010 - "Valoarea totală plătibilă de către împrumutat", prin care se precizează acest termen contractual ca fiind "suma dintre valoarea totală a creditului și costul total al creditului la consumator și poate varia în funcție de costuri" nu constituie clauze abuzive în sensul legii, dimpotrivă inserarea acestei informații este obligatorie potrivit art. 46, alin. (1), lit. d) din O.U.G. nr. 50/2010.
În ceea ce privește cererea reclamanților de desființare a scadențarelor cu privire la clauzele menționate la punctul 1 din contractul de credit, astfel cum a fost adiționat, curtea a reținut că dispoziția de constatare a caracterului abuziv a clauzelor pentru care acțiunea a fost admisă va produce consecințele prevăzute de art. 6 din Legea nr. 193/2000, această dispoziție fiind suficientă pentru punerea în executare a prezentei hotărâri.
Referitor la cererea de constatarea dobânzii curente a creditelor ca fiind fixă, de 3,99%/an, pentru cele două convenții de credit, pe toata perioada de derulare a acestora, astfel cum această cerere a fost precizată, curtea a reținut că cererea este neîntemeiată, părțile negociind în termeni preciși clauzele referitoare la dobânda curentă, după semnarea actelor adiționale încheiate pentru asigurarea conformității contractelor cu O.U.G. nr. 50/2010.
Cererea privind obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri în cuantum de 5.000 euro, în echivalent în lei la cursul Banca Națională a României din ziua plății, pentru fiecare dintre reclamanți cu titlu de despăgubiri morale, curtea a reținut că această cerere nu poate fi primită, întrucât nu s-a invocat și nu s-a făcut dovada unor suferințe morale determinate de aplicarea clauzelor a căror caracter abuziv s-a constatat prin prezenta hotărâre.
Prin Decizia civilă nr. 683/Ap din 25 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, în Dosarul nr. x/62/2012*, a fost admisă cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de apelanții-reclamanți A. și B. și, în consecință, s-a dispus îndreptarea erorii strecurate în dispozitivul Deciziei civile nr. 384/Ap din 16 martie 2015 a Curții de Apel Brașov, paragraful 3 în sensul că data încheierii actului adițional la contractul de credit nr. 0158238 din 13 august 2008 este 13 august 2008, iar nu 24 noiembrie 2010. A fost admisă în parte cererea de completare a dispozitivului aceleiași decizii și, în consecință, s-a dispus completarea dispozitivului deciziei astfel:
- pct. 2, al parag. 3 din dispozitiv se completează în sensul adăugării și a clauzei de la pct. 3.1.2 din condițiile generale, secțiunea costuri din ambele convenții de credit, ca fiind abuzivă.
- pct. 8 al parag. 3 din dispozitiv se completează în sensul că se constată caracterul abuziv al clauzei de la pct. 7.1, lit. d) și e) precum și a clauzei de pct. 9, lit. c) din condițiile generale ale ambelor contracte de credit.
A fost respins restul pretențiilor din cererea de completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 384/Ap din 16 martie 2015 a Curții de Apel Brașov.
Prin încheierea din Cameră de Consiliu din data de 16 iunie 2015, pronunțată de aceeași instanță, în același dosar, a fost admisă cererea formulată de apelanții-reclamanți A. și B. și, în consecință: s-a dispus îndreptarea erorilor materiale strecurate în dispozitivul Deciziilor civile nr. 384/Ap din 16 martie 2015 și nr. 684 din 25 mai 2015 ale Curții de Apel Brașov în sensul că data încheierii actului adițional nr. 2 la contractul de credit nr. 0158238 din 13 august 2008 este 23 noiembrie 2010, iar nu 24 noiembrie 2010 sau 13 august 2008; s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul Deciziei civile nr. 684 din 25 mai 2015 a Curții de Apel Brașov, parag. 2, liniuța 2, în sensul că este vorba despre caracterul abuziv al clauzei de pct. 9.3, lit. c) din condițiile generale ale ambelor contracte de credit, și nu despre pct. 9, lit. c) din aceste contracte.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât recurenții - reclamanți A. și B, cât și recurenta - pârâtă F. SA (fostă SC C. SA).
Motivele recursului declarat de recurenții-reclamanți A. și B:
Recurenții consideră că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii - art. 304, pct. 9 din vechiul C. proc. civ.
În ceea ce privește obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată, aceștia apreciază hotărârea netemeinică și nelegală, față de admiterea în parte a acțiunii formulate, aceste cheltuieli urmând a fi analizate de către instanța prin prisma admiterii acțiunii în parte.
Arată că au solicitat constatarea clauzelor abuzive și din actul adițional nr. 2 din 23 noiembrie 2010, instanța în mod greșit neindicând și acest act adițional, deși a admis acțiunea cu privire la anumite clauze abuzive din cele 2 convenții și din actele adiționale, sens în care solicită admiterii acțiunii și cu privire la actul adițional nr. 2 semnat în data de 23 noiembrie 2010 la convenția de credit nr. 0158238 din 13 august 2008.
De asemenea, susțin recurenții-reclamanți că au solicitat constatarea clauzelor abuzive din ambele contracte de credit și deși clauza prevăzută la pct. 3, lit. c) se regăsește în ambele convenții, instanța nu a indicat la care convenții face referire, sens în care solicită constatarea caracterului abuziv al pct. 3 lit. c) - perioada de calcul a dobânzii - din ambele convenții de credit și din actele adiționale.
Un alt aspect invocat vizează faptul ca recurenții au solicitat constatarea clauzelor abuzive din ambele contracte de credit și că, deși clauza prevăzută la pct. 3.1.2 din secțiunea costuri a fost constatată nulă în ambele contracte, în considerentele hotărârii, această clauză nu se regăsește ca fiind nulă în dispozitivul hotărârii, motiv pentru care solicită constatarea caracterului abuziv al pct. 3.1.2. din ambele convenții de credit și din actele adiționale.
De asemenea, recurenții susțin că au solicitat constatarea clauzelor abuzive din ambele contracte de credit și din actele adiționale, cu privire la comisionul de administrare, instanța neindicând cuantumul comisionului de administrare anulat din cele două acte adiționale și deși a indicat ambele acte adiționale cu nr. 2 nu a arătat că face referire și cu privire la actul adițional nr. 2, semnat la data de 23 noiembrie 2010 la convenția de credit nr. 0158238 din 13 august 2008, motiv pentru care solicită admiterea constatării caracterului abuziv al art. 2, pct. 5.1, lit. b) - comisionul de administrare de 0,07% - din ambele convenții de credit și din actele adiționale semnate la data de 23 și 24 noiembrie 2010.
Învederează instanței de recurs faptul că au solicitat constatarea clauzelor abuzive din ambele contracte de credit și că, deși clauza prevăzuta la pct. 9.3, lit. c) din secțiunea 9 "Garanții" și ale secțiunii 7.1, lit. d) și e) din condițiile generale au fost constatate nule în ambele contracte, în considerentele hotărârii, această clauză nu se regăsește ca fiind nulă în dispozitivul hotărârii, sens în care solicită constatarea caracterului abuziv al pct. 9.3, lit. c) și ale secțiunii 7.1, lit. d) și e) din condițiile generale din ambele convenții de credit.
Cu privire la aceste aspecte, solicită modificarea hotărârii instanței de apel, în condițiile în care arată că au formulat și cerere de îndreptare a erorilor și de completare a hotărârii judecătorești.
În ceea ce privește pct. 3, lit. e) din convenții - "DAE (dobânda anuală efectivă)" din cele 2 contracte de credit și din cele 2 acte adiționale, arată că se poate observa că dobânda contractelor de credit este diferită față de DAE, în contracte nespecificându-se din cumulul căror costuri s-a ajuns la determinarea sa.
Arată astfel că, în prima convenție de credit dobânda este de 3,99%, în timp ce DAE este de 6,94%, iar în a doua convenție dobânda este de 3,99%, în timp ce DAE este de 6,9%, acestea modificându-se în actele adiționale, în condițiile generale nefiind specificată componența acestei dobânzi, astfel că prin stabilirea pe lângă dobânda creditului a unei dobânzi anuale efective diferite care aduce costuri suplimentare creditului fără a fi justificate și explicate și fără a oferi alte informații cu privire la destinația DAE, justificarea acestuia, precum și toate clauzele în subsidiar de modificare a DAE au caracter abuziv și trebuie înlăturate din contracte și actele adiționale, precum cele de la art. 1, pct. 3, lit. e) din cele două acte adiționale, pct. 3.11, condițiile de la secțiunea 10 din cele două contracte de credit și acte adiționale, consecința potrivit principiului accesorium sequitur principalem fiind și constatarea caracterului abuziv a clauzelor de la pct. 1.12 , 1.13.
Arată recurenții-reclamanți că DAE este doar un indicator, care se exprimă în formă procentuală și nu ar trebui folosit în calculul dobânzii plătite de client, ori în convențiile ce fac obiectul litigiului nu se specifică din ce este format acest indicator, astfel că față de costul suplimentar pe care îl aduce fără a percepe semnificația, necesitatea și destinația sa, apare efectiv ca având un caracter abuziv în ambele convenții.
Recurenții-reclamanți arată că dispozițiile din cele două contracte de credit și din actele adiționale la acestea referitoare la comisioanele inserate în acestea, respectiv pct. 4, lit. a) - "comision de penalizare, pct. 4, lit. b) - "rata dobânzii penalizatoare" pct. 5, lit. c) - "comision de rambursare în avans", pct. 5, lit. d) - "comision de administrare garanții, pct. 5, lit. e) - "comision de rezervă minimă obligatorie" clauzele care permit băncii de a modifica valoarea sau perioada de aplicare a comisionului de rezervă minimă obligatorie, pct. 5, lit. f) - "comision monitorizare polițe de asigurare" sunt abuziv aplicate și urmează să fie înlăturate.
Întrucât în secțiunea a 3-a, intitulată "Costuri" din condițiile generale ale convenției de credit, la art. 3.5, comisionul de risc este definit ca fiind acel comision perceput pentru punerea la dispoziție a creditului, definiție care este identică în substanță cu cea oferită de art. 3.1 cu privire la dobânda curentă, motiv pentru care instanța putea constata că pentru același serviciu (acordarea creditului) se percep mai multe costuri, fără ca distincția dintre aceste costuri să fie exprimată în mod clar și inteligibil, așa cum cer art. 4, alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.
Recurenții-reclamanți apreciază că argumentul potrivit căruia simpla determinare a prețului, sub forma unui procent din soldul creditului, ar reprezenta o exprimare clară și inteligibilă a clauzei referitoare la preț nu poate fi primită, întrucât scindarea costului contractului induce ideea unor rațiuni diferite de percepere a componentelor prețului, ce trebuie cunoscute de cocontractant, trebuie să fie transparente, condiție ce nu e îndeplinită în speță.
În preambulul Directivei 93/13/CEE se menționează că, deși aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate, totuși acest raport poate fi luat în considerare la aprecierea corectitudinii altor clauze, instanța, raportat la situația din prezenta cauză, putând să aprecieze în sensul că, întrucât, cel puțin aparent, pentru același serviciu sunt percepute mai multe costuri, poate fi analizat caracterul eventual abuziv al unuia dintre ele, prin prisma perceperii, deja, a celuilalt cost.
Arată, de asemenea recurenții-reclamanți că în condițiile în care însăși destinația comisioanelor nu a fost clarificată în contract, nefiind vorba de o funcție evidentă și uzuală, precum cea a dobânzii, era aproape imposibil pentru un consumator diligent, dar fără cunoștințe de specialitate în domeniu, să poată negocia aceste comisioane, al cărui rol și mod de funcționare nu-i erau cunoscute.
Un alt aspect de nelegalitate vizează faptul că instanța de apel a reținut că nu s-a arătat prin acțiunea formulată în ce costă în concret caracterul abuziv al acestor comisioane, deși recurenții-reclamanți au arătat că acestea sunt dobânzi mascate, că destinația comisioanelor nu a fost clarificată în contract, rezultând că ele ar avea același rol ca și dobânda, că aceste comisioane nu sunt determinate sau măcar determinabile, costurile nu au legătură cu conduita reclamanților, ci cu activitatea de creditare a băncii, așa cum în mod corect a reținut la un moment dat instanța de apel, dar cum în mod netemeinic a respins acțiunea în ceea ce privește natura abuzivă a acestor comisioane.
Aceste costuri suplimentare nedeterminate, dar care ar putea fi aplicate recurenților-reclamanți sunt de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturi și obligații, aceștia depinzând de hotărârea discreționară a băncii sens în care apreciază că se impun a fi eliminate, fiind abuzive din perspectiva reglementărilor impuse prin art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000 și a art. 3, lit. a) și b) din O.G. nr. 21/1992.
Formula de calcul, chiar dacă stabilește elementele de reper în funcție de care încasarea comisionului va fi sau nu făcută, nu stabilește și modalitatea/relația cauzală dintre acestea și decizie, astfel că are forma unei condiții pur potestative, care este nulă ope legis.
Menționarea unui număr excesiv de comisioane încalcă dreptul consumatorilor la o informare precisă și corectă, drept reglementat de art. 45 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului, fiind, totodată, și o practică comercială incorectă, care are ca efect deformarea substanțială a comportamentului economic al consumatorilor.
Potrivit definiției reglementate la art. 2, lit. e) din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii, deformarea substanțială a comportamentului economic al consumatorilor reprezintă folosirea unei practici comerciale ce afectează considerabil capacitatea consumatorilor de a lua o decizie în cunoștință de cauză, decizie pe care altfel nu ar fi luat-o.
Art. 6, lit. d) din același act normativ prevede că o practică comercială este incorectă și este considerată o acțiune înșelătoare dacă ea conține informații false (precum calculul dobânzii anuale efective fără să țină seama de toate costurile creditului) sau, în orice situație, induce în eroare sau este susceptibilă să inducă în eroare consumatorul mediu, astfel încât îl determină să ia o decizie pe care altfel nu ar fi luat-o, cu privire la preț sau la modul de calcul al acestuia.
Recurenții-reclamanți apreciază că prin împiedicarea consumatorului să aprecieze costurile creditului, clauzele sus-menționate se încadrează în dispozițiile legale enunțate, trebuind sancționate ca atare cu nulitatea, plata mai multor comisioane fiind nejustificată.
Arată, de asemenea, că în mod greșit instanța de apel în mod netemeinic și nelegal nu s-a pronunțat cu privire la aceste aspecte, motivele invocate fiind străine de natura pricinii.
În ceea ce privește motivarea instanței de apel potrivit căreia se susține dispozițiile trasate de către instanța supremă prin Decizia nr. 11/2005 nu se aplică, întrucât aceasta se referă la dobânda în convențiile de natură civilă și nu comercială, așa cum este în speța dedusă judecății, fapt ce a condus la admiterea apelului pârâtei cu privire clauzele 3.2 și 5.1 - referitoare la dobânzile penalizatoare - în sensul menținerii lor în contract, este greșită, întrucât în această decizie nu se face nicio distincție de maniera reținută de instanță.
Indiferent de natura cauzei deduse judecății potrivit art. 1 C. com. dispozițiile sale se completează cu prevederile C. civ, și mai mult recurenții-reclamanți arată că au invocat dispozițiile Legii nr. 313/1879.
Recurenții-reclamanți arată că în ceea ce privește clauza penală, respectiv dreptul băncii de a percepe penalități pe zi de întârziere, aceasta contravine dispozițiilor Legii nr. 313/1879, potrivit căreia clauza penală aflată în contracte de împrumuturi sau de prestații în natură, este și va rămâne anulată, oricare va fi data actului a cărui executare se cere, însă numai dacă termenul exigibilității creanței va cădea în urma promulgării acestei legi, devenind astfel aplicabile dispozițiile art. 1589 C. civ, sau, în caz de alte obligațiuni, cele referitoare la daune-interese, conform art. 1084 din C. civ.
De altfel, Oficiul pentru Protecția Consumatorilor a apreciat drept abuzivă această modalitate de stabilire a cuantumului penalităților cu referire la comisionul FLAT de 2%, așa cum reiese din procesul-verbal seria ANPC nr. 0610017/2013.
Din modul de redactare al pct. 4, lit. b), rata dobânzii penalizatoare din convenție și dobânda penalizatoare de la pct. 3.2 din condițiile generale speciale de credit rezultă că banca se află plasată într-o poziție de superioritate în raport cu clientul, respectiv condițiile și clauzele sunt impuse fără nici o posibilitate de negociere din partea acestuia. Pentru întârzieri la plată se percepe o majorare de dobândă cu 8,99 puncte procentuale față de rata dobânzii curente (3,99% pe an în primul an), fie o penalitate, pe întreaga perioadă a derulării contractului, de 2% la valoarea sumelor datorate și neplătite la scadență.
Recurenții-reclamanți apreciază, în ceea ce privește comisionul de penalizare de 2% FLAT și rata dobânzii penalizatoare menționate la pct. 4, lit. a) și b) f) și pct. 3.2 din condițiile generale speciale la convenție, că sunt lovite de nulitate absolută, acestea reprezentând în realitate o dobândă majorată mascată, și sub acest aspect instanța de apel făcând o aplicare greșită a legii, raportat la dispozițiile art. 38 din O.U.G. nr. 50/2010, în orice caz acestea neputând depăși debitul restant.
Motivarea instanței de apel că nu s-au arătat în concret critici cu privire la caracterul abuziv al unor clauze din cele două convenții și din actele adiționale este nelegală, întrucât recurenții-reclamanți au arătat care sunt clauzele abuzive, instanța având posibilitatea din oficiu de a aprecia asupra caracterului abuziv, în drept fiind invocate dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, care interzice furnizorului de servicii bancare de a modifica în mod unilateral clauzele contractului.
Cu referire la clauza de la pct. 4.3. și 4.5. din prima convenție, respectiv 4.7 din a doua convenție, recurenții-reclamanți arată că dreptul băncii de a debita conturile împrumutaților chiar și pentru diferențele de curs valutar este una abuzivă, prin prisma anulării clauzei prin care banca ar avea dreptul a converti creditul în altă monedă, respectiv în lei.
Cu referire la clauza de la pct. 7.1, lit. j) apreciază că motivarea instanței este, cel puțin în parte netemeinică și nelegală, în condițiile în care prin interdicția instituită de către bancă de a nu închiria imobilele aduse în garanție, încălcându-se flagrant dreptul de proprietate al acestora și posibilitățile de a le valorifica și în beneficiul creditului.
Arată, de asemenea, că au depus la dosarul cauzei solicitările constante către bancă pentru a-și da acordul cu privire la vânzarea sau închirierea imobilelor aduse în garanție dar aceasta a refuzat, atitudinea sa fiind una abuzivă astfel ca în opinia recurenților-reclamanți aceasta reprezintă o clauză abuzivă.
Cu referire la clauza de la pct. 9.1, litera a), b), c), d), e), f) din condițiile generale-speciale din secțiunea 9 "Garanții" - "Garanția personală" respectiv a clauzei care permite băncii:
1) să stabilească clauze vizând garanții personale în condițiile absenței unui contract de fidejusiune distinct, respectiv să oblige codebitorul să se angajeze valabil în calitate de garant fidejusor în absența unui astfel de contract de fidejusiune,
2) să stabilească în sarcina împrumutaților/garanților solidar și indivizibil cu împrumutatul să efectueze toate plățile,
3) să debiteze orice cont al garanților de disponibilități sau de depozit (chiar neajuns la termen) până la concurența sumelor datorate cu aplicarea clauzelor secțiunii 4,
4) de a alege modalitatea de urmărire și executare silită a garanțiilor precum și ordinea valorificării lor,
5) respectiv a clauzei de renunțare expresă la beneficiul de diviziune și de discuțiune din partea codebitorului/garantului (din cele 2 contracte de credit și cele 2 acte adiționale) consideră că în mod netemeinic și nelegal (prin prisma Legii nr. 193/2000) instanța de apel a apreciat că numai garanții pot solicita anularea unor clauze care îi privesc și că aceștia nu sunt parte în proces, în condițiile în care legea nu face distincție între persoana semnatară care poate solicita constatarea caracterului abuziv în condițiile în care subsemnații sunt beneficiarii contractelor de împrumut cu calitățile determinate în contract, în acest sens putând aprecia și instanța din oficiu, sens în care solicită respingerea acestei motivări cu consecința constatării caracterului abuziv al clauzei anterior menționate și față de calitatea garanților respectiv garanți ipotecari și nu de garanți fidejusori, care să atragă plata indivizibilă, a plăților mai înainte de valorificarea bunurilor aduse în garanție.
Cu referire la clauza de la pct. 13.2 din secțiunea 13 din condițiile generale-speciale "alte cauze" respectiv a clauzei care stabilește că "în cazul în care o clauză a convenției ar fi declarată nulă printr-o hotărâre judecătorească, acest fapt nu va afecta celelalte clauze care vor rămâne valabile ca și cum clauza nulă nu ar fi existat", recurenții-reclamanți apreciază că este abuzivă.
Arată în acest sens că instanța de apel face referire numai la efectele clauzelor nule asupra consumatorului în lumina dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, însă clauza nu a fost inserata în contractele analizate astfel cum prevede textul de lege arătat de instanța, fapt pentru care modul de redactare al clauzei are un conținut abuziv și nu respectă dispozițiile legale anterior enunțate.
Cu referire la art. 1, pct. 3, lit. a) și d) din cele două acte adiționale, cu privire la care instanța de apel a apreciat că această clauză nu are caracter abuziv, recurenții-reclamanți arată că atât Legea nr. 193/2000, cât și în Directiva nr. 93/13/CEB a Consiliului Comunității Europene conțin o listă a clauzelor care sunt considerate de iure abuzive, în această listă, la alin. (1) lit. p), respectiv lit. l) se menționează că este abuzivă clauza prin care se dă posibilitatea unui furnizor de servicii să crească prețul, or prin impunerea semnării celor două acte adiționale, banca a crescut prețul creditului, dobânda crescând de la 3,99% la LIBOR CHF 3M + 3,89% (contractul 2) și de la 3,99% la LIBOR CHF 3M + 3,89% (contractul 1).
În ceea ce privește alinierea contractului de credit la dispozițiile imperative ale O.U.G. nr. 50/2010, recurenții-reclamanți arată că stabilirea nivelului dobânzii în actul adițional art. 1 este contrară contractului de credit, în care se spune că dobânda se poate modifica unilateral de către bancă fără consimțământul clientului numai atunci când se modifică valoarea indicelui de referință LIBOR. În speță, banca a procedat la majorarea marjei și a stabilit nivelul dobânzii fără a exista acordul ambelor părți, acesta fiind impus sub presiunea scadenței anticipate. Banca a încălcat termenii contractuali, majorând fără rezerve marja de profit, în contextul în care valoarea de referință LIBOR 3M a scăzut de la 2,6400 (la data semnării contractului) la 0,0640 cât este în prezent, fără ca aceasta să procedeze la diminuarea dobânzii curente.
Prin actul adițional, banca a modificat componentele dobânzii (marja), încălcând art. 35, pct. a) din O.U.G. nr. 50/2010, potrivit căruia se interzice majorarea taxelor, spezelor, comisioanelor aferente creditului și dispozițiile art. 969 și art. 983 C. civ.
În ceea ce privește anularea clauzelor abuzive din actele adiționale nr. 2 încheiate în data de 23 și 24 noiembrie 2010, arată că, în ceea ce privește modul de stabilire al dobânzii, au fost inserate clauze și indici de stabilire a ratei dobânzii contrar dispozițiilor Legii nr. 193/2000.
La data încheierii contractului de credit, indicele cel mai favorabil recurenților-reclamanți nu era LIBOR 3M, astfel cum în mod greșit încearcă să stabilească banca, ci LIBOR 6M chiar 12M.
Arată că banca, în mod incorect, a stabilit marja băncii ce se aplică la formula de calcul a dobânzii.
Astfel pentru contractul nr. 0141549 din 18 februarie 2008:
LIBOR 3M la data de 23 ianuarie 2008 - data semnării contractului - era de 2,6400, drept pentru care: 3,99 - 2,6400 = 1,35% p.p - marja la LIBOR 3M
LIBOR 6M la data de 23 ianuarie 2008 - data încheierii contractului - era de 2,6700, rezultând că marja băncii este de 3,99 - 2,6700 = 1,32% p.p marja la LIBOR 6M.
Astfel, recurenții-reclamanți consideră că dobânda ar fi trebuit să fie la data încheierii actului adițional din 24 noiembrie 2010 pentru primul contract nr. 0141549: în funcție de LIBOR 3M - 0,1700 (la 29 octombrie 2010): 0,1700 + 1,35% = 1,52% și nicidecum 3,99%, cât scrie în actul adițional.
În funcție de LIBOR 6M = 0,2400 (la 29 octombrie 2010): 0,2400 + 1,32% = 1,56% și nicidecum 3,99%, cât scrie în actul adițional.
Pentru contractul nr. 0158238 din 13 august 2008:
LIBOR 3M la data de 31 iulie 2008 - data semnării contractului - era de 2,7600, rezultând că marja băncii la data încheierii contractului în funcție de indicele monetar LIBOR 3M este de 3,99 - 2,7600 = 1,23% p.p - marja la LIBOR 3M.
LIBOR 6M la data de 31 iulie 2008 - data încheierii contractului - era de 2,9100, așadar marja băncii la data încheierii contractului în funcție de indicele monetar LIBOR 6M este de 3,99 - 2,9100 = 1,08% p.p marja la LIBOR 6M.
Astfel, apreciază că dobânda aplicabilă ar fi trebuit să fie la data încheierii actului adițional încheiat la data de 23 noiembrie 2010 pentru al doilea contract: în funcție de LIBOR 3M = 0,1700 (la 29 octombrie 2010) 0,1700 + 1,23% = 1,40% și nu 3,99%, iar în funcție de LIBOR 6M = 0,2400 (la 29 octombrie 2010) 0,2400 + 1,08% = 1,32% și nu 3,99%.
Potrivit Legii nr. 193/2000 rezultă că indicele monetar cel mai favorabil consumatorului era LIBOR 6M, astfel banca a stabilit ca și punct de plecare, în mod greșit, atâta marja cât și indicele monetar în funcție de care urma să se stabilească o eventuala variație a dobânzii.
Potrivit calculului băncii, la data încheierii actelor adiționale dobânda contractelor în cuantum de 4,06% este mai mare decât la data încheierii contractului de credit, costul creditului fiind ascendent, majorându-se contrar dispozițiilor legale.
Astfel, deși indicele LIBOR a scăzut de la momentul încheierii contractului în anul 2008 și ajungând la un minim în 2010, ratele calculate de către bancă nu au fost modificate în sensul diminuării lor astfel cum era firesc, recurenții-reclamanți apreciind că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, clauza nefiind negociată direct, au fost încălcate principiile bunei-credințe, creându-se astfel în detrimentul acestora un semnificativ dezechilibru, prin stabilirea unor indici nefavorabili și nelegali în raport cu momentul încheierii contractului. În acest sens solicită ca instanța de recurs să aprecieze asupra modului abuziv de stabilire a dobânzii prin încălcarea dispozițiilor O.U.G. nr. 174/2008, prin care au fost modificate dispozițiile O.G. nr. 21/1992.
Arată recurenții-reclamanți că modul de stabilire aleatoriu și abuziv al cuantumului dobânzii face ca după o perioadă de plată de aproximativ 4 ani a ratelor să figureze cu o obligație de plată aproape dublată, respectiv de 349.821,04 CHF și respectiv de 608.952 CHF, fără să existe vreo justificare sau vreun mod de calcul rațional al sumelor solicitate după toate plățile făcute.
Cu privire la obligația de comunicare a graficelor de rambursare solicită să se constate că în contractele de credit și în condițiile generale de creditare nu se prevede nicio clauză cu privire la comunicarea graficului de rambursare.
Textul art. 91 din O.G. nr. 21/1992 prevede în acest sens că modificarea costului creditelor va fi notificată împrumutatului, în plus, potrivit dispozițiilor pct. 18, respectiv pct. 19 din contractele de credit bancar "condițiile generale (...) și graficul de rambursare fac parte integrantă din contract (...)".
Potrivit textelor de lege arătate mai sus, împrumutatul are dreptul de a cunoaște exact suma lunară pe care o are de plătit și modul de formare a acesteia, iar aceste informații nu pot rezulta decât din comunicarea graficului de rambursare.
Față de interdicția impusă de dispozițiile art. 91 și art. 93 din O.U.G. nr. 174/2008 prin care au fost modificate dispozițiile O.G. nr. 21/1992, în cazul serviciilor financiare, consumatorul are dreptul de a fi informat în mod corect, încă din faza precontractuală, asupra tuturor condițiilor contractuale.
Recurenții-reclamanți arată, de asemenea, că și următoarele clauze din contractele de credit și din actele adiționale au caracter abuziv:
- clauzele care permit Băncii modificarea valorii anuităților ca urmare a ajustării dobânzii în condițiile pct. 3, lit. d) în cazul rambursării în avans sau modificării scadenței finale de la pct. 6 din convenții;
- clauzele care permit Băncii modificarea graficului de rambursare periodic în mod automat, ca urmare a ajustării ratei dobânzii, tragerii succesive, rambursării în avans sau modificării scadenței finale de la pct. 6 din convenții;
- pct. 11 din convenții, care permit băncii modificarea unilaterală a comisionului de monitorizare polița de asigurare;
- pct. 3.1.2, lit. a) și b) din condițiile generale-speciale din secțiunea 3, respectiv a clauzei care permite băncii să considere un an format din 360 de zile în scopul calculării dobânzii;
- pct. 3.1.2, lit. c) din condițiile generale-speciale din secțiunea 3, respectiv a clauzei care permite băncii să stabilească că rata dobânzii să fie variabilă;
- pct. 3.3. din condițiile generale-speciale din secțiunea 3, respectiv a clauzei care permite băncii să stabilească ulterior, în mod unilateral, o dobândă pentru debitul neautorizat și care să fie calculată după o formulă în care anul calendaristic este de 360 de zile, la care se aplică o rată a dobânzii pentru debitul neautorizat;
- clauzele care permit băncii să stabilească ulterior, în mod unilateral, a unui procent cu titlu de rată dobândă pentru debitul neautorizat menționate în secțiunea X;
- clauzele care permit băncii să stabilească ulterior, în mod unilateral, a unor sume sau a unui procent cu titlu de risc de dobândă și risc valutar, menționate în secțiunea l din convenția de credit nr. 0158238 din 13 august 2008;
- pct. 3.4. din condițiile generale-speciale din secțiunea 3, respectiv a clauzei care permite băncii să stabilească ulterior în mod unilateral un comision pentru punerea la dispoziție a creditului și a modului de calcul și a scadenței/scadențelor plății acestuia din convenția de credit nr. 0158238 din 13 august 2008;
- pct. 3.6. din condițiile generale-speciale din secțiunea 3, respectiv a clauzei care permite băncii să stabilească ulterior în mod unilateral un comision de administrare și a modului de calcul și a scadenței/scadențelor plății acestuia;
- pct. 3.7. din condițiile generale-speciale din secțiunea 3, respectiv a clauzei care permite băncii să stabilească un comision de rambursare anticipată, calculat la valoarea sumei rambursate în avans, datorat integral la data efectuării rambursării;
- pct. 3.9. din condițiile generale-speciale din secțiunea 3, respectiv a clauzei care permite băncii să stabilească și să poată percepe alte comisioane și a modului de calcul și a scadenței/scadențelor plății acestuia, precum și a comisionului pentru monitorizare polițe;
- pct. 3.10 din condițiile generale-speciale din secțiunea 3, respectiv a clauzei care permite băncii să stabilească în mod unilateral un comision de administrare garanții ale cărui scadențe și valoare pot fi stabilite de către bancă prin condiții speciale;
- a clauzei care permite băncii de a percepe un nou comision de administrare garanții după expirarea primilor trei ani din durata creditului și ulterior la expirarea fiecărei noi perioade de trei ani din durata creditului (...) care va deveni scadent la data indicată de către bancă;
- pct. 3. 11. din condițiile generale-speciale din secțiunea 3, respectiv a clauzei care permite băncii să stabilească în mod unilateral o dobândă anuală efectivă peste rata dobânzii curente, care poate fi modificata în condițiile schimbării ratei dobânzii, precum și în condițiile prevăzute de secțiunea 10;
- pct. 3. 12. din condițiile generale-speciale din secțiunea 3, respectiv a clauzei care permite băncii să stabilească în mod unilateral un comision de rezervă minimă obligatorie stabilit în funcție de valoarea obligației băncii și dreptul băncii de a modifica în mod corespunzător valoarea sau perioada de aplicare a acestui comision, în condițiile în care obligația băncii față de Banca Națională a României crește/se diminuează/se elimină, comisionul de rezerva minimă obligatorie se acumulează zilnic și se calculează la soldul creditului începând cu data primei trageri, a modului de calcul a comisionului de rezervă minimă obligatorie, respectiv în perioada de calcul a comisionului se include prima zi și se exclude ziua până la care se face calculul. Comisionul de rezervă minimă obligatorie datorat lunar se calculează după formula (soldul creditului x rata comision x număr efectiv de zile între scadențe)/360;
- pct. 4.2 din condițiile generale-speciale din secțiunea 4, respectiv a clauzei care permite băncii, în mod unilateral, să convertească în RON creditul acordat, să aplice începând cu data aplicării conversiei rata dobânzii curente practicată de bancă, să calculeze dobânda curentă în condițiile pct. 3.1, precum oricare și toate costurile (...) din convenția de credit nr. 0158238 din 13 august 2008;
- pct. 4.3 din condițiile generale-speciale din secțiunea 4, respectiv a clauzei care permite băncii în mod unilateral să debiteze cu sumele corespunzătoare orice cont de disponibilități sau de depozit al împrumutatului (chiar neajuns la termen) și suportarea diferențelor de curs valutar;
- pct. 4.5 din condițiile generale-speciale din secțiunea 4 din convenția de credit nr. 0141549/2008 și pct. 4.7 din convenția de credit nr. 0158238 din 13 august 2008, respectiv a clauzei care permite băncii să stingă debitele împrumutatului din sumele plătite în ordinea: comisioane restante, dobânda penalizatoare, dobânda restantă, parte din suma principală restantă, comisioane și alte costuri, cu excepția celor datorate cu titlu de dobândă, dobânda curentă, parte din suma principală curentă (chiar neajuns la termen);
- pct. 5.1 din condițiile generale-speciale din secțiunea 5, respectiv a clauzei care permite băncii să stabilească o dobândă penalizatoare calculată conform secțiunii 3, pct. 3.2 din condițiile generale pentru sumele datorate (rata creditului/parte din acesta/anuitate/dobânda curentă, parte din aceasta stabilite în condițiile speciale;
- pct. 5.2 din condițiile generale-speciale din secțiunea 5, respectiv a clauzei care permite băncii să stabilească în mod unilateral o dobândă pentru sumele datorate calculată conform secțiunii 3 pct. 3.2 din condițiile generale; pentru comisioanele datorate și neplătite la scadență, stabilite în condițiile speciale calculate conform secțiunii 3 pct. 3.3 și care să fie calculată după o formulă în care anul calendaristic este de 360 de zile;
- pct. 5.3 din condițiile generale-speciale din secțiunea 5, respectiv a clauzei care permite băncii să aplice prevederile secțiunii 8 din condițiile generale, ca urmare a neîndeplinirii de către împrumutat/codebitor a obligațiilor de plată a sumelor restante, a comisioanelor datorate, precum și a altor costuri aferente convenției;
- secțiunea 6 din condițiile generale-speciale, respectiv a clauzei care permite băncii ca rambursarea să se facă doar în zilele de scadență și numai după plata comisionului aferent calculat conform secțiunii 3 pct. 3.7. din condițiile generale, precum și a dobânzilor acumulate de la scadențele precedente până la data rambursării anticipate;
- pct. 7.1. din condițiile generale-speciale din secțiunea 7, respectiv a clauzei prin care împrumutații își asumă toate obligațiile exprese, cât și toate obligațiile care rezultă implicit din convenție;
- pct. 7.1, lit. a) din condițiile generale-speciale, respectiv a clauzei care permite băncii în mod unilateral să oblige împrumutații să aibă în contul curent la data fiecărei scadențe sumele necesare stingerii obligațiilor de rambursare/plată asumate, în caz contrar îndreptățește banca să aplice prevederile secțiunii 4.3, respectiv secțiunii 8 din condițiile generale a stingerii obligațiilor de plată față de bancă numai prin rambursarea creditului în condițiile prevăzute în convenție;
- pct. 7.1, lit. e) din condițiile generale-speciale, respectiv a clauzei care permite băncii de a debita orice cont de disponibilități sau de depozit (chiar neajuns la termen) al împrumutaților cu sumele reprezentând primele de asigurare, efectuând plata - solicitând reînnoirea poliței de asigurare în numele și pentru împrumutat către societatea de asigurare, să aleagă noua societate de asigurare care reînnoiește polița;
- pct. 7.1. lit. j) din convenția de credit nr. 0141549/2008 și lit. k) din convenția de credit nr. 0158238 din 13 august 2008, respectiv a clauzei care dă dreptul băncii de a interzice împrumutaților să dezmembreze, să închirieze, să cedeze posesia, uzufructul bunurilor aduse în garanție fără acordul prealabil în scris al băncii până la rambursarea integrală a creditului și plata dobânzilor comisioanelor și a oricăror alte costuri rezultate din convenție:
- pct. 7.2, lit. c) din convenția de credit nr. 0141549/2008 și lit. c) și d) din convenția de credit nr. 0158238/2008, respectiv a clauzei care permite băncii de a comunica împrumutatului noua rată a dobânzii stabilită ca urmare a exercitării de către bancă a dreptului de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară aplicabilă ca urmare exercitării de către bancă a dreptului de a converti moneda creditului în noua monedă stabilită în mod unilateral;
- pct. 8.1, lit. a), b), c), d), e) din condițiile generale-speciale din secțiunea 8, respectiv a clauzei care permite băncii să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii;
- pct. 8.2. din condițiile generale-speciale din secțiunea 8, respectiv a clauzei care permite băncii la data scadenței anticipate a creditului să debiteze orice cont de disponibilități sau de depozit (chiar neajuns la termen) al împrumutatului pentru stingerea sumelor datorate în baza convenției;
- pct. 8.3. din condițiile generale-speciale din secțiunea 8, respectiv a clauzei care exonerează de orice răspundere banca pentru consecințele declarării scadentei anticipate a creditului și a celei subsecvente de executare silită;
- pct. 9.1, lit. a), b), c), d), e), f) din condițiile generale-speciale din secțiunea 9, respectiv a clauzei care permite băncii să stabilească clauze vizând garanții personale în condițiile absenței unui contract de fidejusiune distinct, respectiv să oblige codebitorul să se angajeze valabil în calitate de garant fidejusor în absența unui astfel de contract de fidejusiune, să stabilească în sarcina împrumutaților/garanților solidar și indivizibil cu împrumutatul să efectueze toate plățile, să debiteze orice cont al garanților de disponibilități sau de depozit (chiar neajuns la termen) până la concurența sumelor datorate cu aplicarea clauzelor secțiunii 4; de a alege modalitatea de urmărire și executare silită a garanțiilor precum și ordinea valorificării lor, respectiv a clauzei de renunțare expresă la beneficiul de diviziune și de discuțiune din partea codebitorului/garantului;
- pct. 9.2, lit. a), b), c) din condițiile generale-speciale din secțiunea 9, respectiv a clauzei care permite băncii să stabilească clauze vizând garanții reale mobiliare în condițiile absenței unui contract de garanție reală mobiliară distinct;
- pct. 9.3, lit. c) din condițiile generale-speciale din secțiunea 9, respectiv a clauzei care permite băncii să asigure bunurile ce fac obiectul garanției conform clauzelor menționate în condițiile speciale, precum și ale secțiunii 7.1, lit. d) și e) din condițiile generale;
- pct. 13.2 din secțiunea 13 din condițiile generale-speciale, respectiv a clauzei care stabilește că în cazul în care o clauză a convenției ar fi declarată nulă printr-o hotărâre judecătorească, acest fapt nu va afecta celelalte clauze care vor rămâne valabile ca și cum clauza nulă nu ar fi existat;
- art. 1, pct. 3, lit. a) din cele două acte adiționale, respectiv a clauzei care permite băncii să stabilească o dobândă variabilă timp de 181 luni, respectiv 186 luni, care se ajustează (modifică) periodic în conformitate cu pct. 3d, calculată după formula LIBOR CHF la 3M + marja de 3,89 puncte procentuale pe an, cu încălcarea dispozițiilor art. 983 C. civ, art. 1, lit. a) rămânând valabil doar în ceea ce privește rata dobânzii fixe de 3,99% pe an;
- art. 1, pct. 3, lit. d) din cele 2 acte adiționale, respectiv a clauzei care permite băncii să ajusteze rata dobânzii curente la o anumită dată automat, unilateral pentru perioada când aceasta este variabilă în funcție de LIBOR CHF la 3 luni;
- art. 1, pct. 3, lit. e) din cele două acte adiționale, respectiv a clauzei care permite băncii modificarea DAE; a tuturor stipulațiilor menționate la lit. e) în ceea ce privește modul în care DAE poate varia;
- art. 1, pct. 3, lit. f) din actul adițional nr. 2 din 24 noiembrie 2010, respectiv a clauzei care permite băncii să majoreze costul total al creditului de la 200.000 CHF la 349.821,04 CHF și a tuturor stipulațiilor menționate la lit. f), în ceea ce privește modul în care valoarea totală plătibilă de către împrumutat poate varia;
- art. 1, pct. 3, lit. f) din actul adițional nr. 2 din 23 noiembrie 2010, respectiv a clauzei care permite băncii să crească costul total al creditului de la 350.000 CHF la 608.952 CHF și a tuturor stipulațiilor menționate la lit. f) în ceea ce privește modul în care valoarea totală plătibilă de către împrumutat poate varia;
- art. 2, pct. 5, 5.1, lit. a) din cele doua acte adiționale, respectiv a clauzei care permite băncii stabilirea unui comision în baza unor costuri inexistente nedeterminate sau determinabile și a modului condiționat de o scadență de rambursare anticipată;
- art. 2, pct. 5, 5.1, lit. b) din cele două acte adiționale, respectiv a clauzei care permite băncii stabilirea unui comision pentru administrarea riscului de credit și a tuturor stipulațiilor menționate la lit. b) în ceea ce privește modul în care comisionul de administrare poate varia, inclusiv modul de calcul;
- art. 3, pct. 2, 3, 4, respectiv a clauzei care permite băncii modificarea unilaterală a anuităților și a tuturor stipulațiilor menționate la pct. 2 în ceea ce privește modul în care valoarea anuităților se poate modifica inclusiv modul de calcul, modificarea automată a graficului de rambursare, ajustarea ratei dobânzii în mod unilateral în condițiile punctului 3d, fără încheierea unui act adițional.
În ceea ce privește solicitarea privind obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri în cuantum de 5.000 euro, în echivalent în lei la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, pentru fiecare dintre recurenții-reclamanți cu titlu de despăgubiri moral, apreciază că motivarea instanței este netemeinică, prin raportare la faptul ca viața familială și socială a fost alterată ca urmare a faptelor săvârșite de bancă.
Compensațiile materiale sunt destinate să îmbunătățească viața victimelor și să aline trauma produsă de anumite evenimente sau incidente, ori faptul că intimata-pârâtă, în mod repetat, în baza unor practici necinstite a refuzat posibilitatea închirierii sau vânzării bunurilor pentru plata creditului, i-a amenințat cu scadența anticipată în cazul în care nu achită creditul, a majorat costul creditului unilateral, a declanșat scadența anticipată pentru niște sume la care recurenții nu s-au obligat, îi hărțuiește cu executarea silită și cesiunea contractelor către recuperatori, apreciază că reprezintă suficiente criterii de încadrare a daunelor pentru suferințele morale, psihice ale recurenților de-a lungul anilor, de natură a aprecia instanța dacă li se cuvin într-o anumită măsură compensațiile morale solicitate, motiv pentru care solicită instanței de recurs să admită cererea în parte în mod echitabil.
Prin cererea de completare a motivelor de recurs, recurenții au arătat că înțeleg să critice hotărârea instanței de apel și cu privire la respingerea apelului și a acțiunii în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al pct. 8.1, lit. a) prima liniuță și lit. d), e) din condițiile generale-speciale din secțiunea 8. respectiv a clauzei care permite băncii să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii, din ambele contracte de credit și din actele adiționale.
Recurenții-reclamanți apreciază motivarea instanței de apel ca fiind netemeinică și nelegală, întrucât o astfel de clauză încalcă scopul și cauza pentru care au fost încheiate contractele de împrumut, afectând condițiile de validitate ale actului juridic, o astfel de clauză fraudând legea și bunele moravuri.
Cu privire la aceste clauze preformulate impuse, recurenții-reclamanți arată că li s-a viciat consimțământul, fapta constând în inducerea lor în eroare cu ajutorul unor mijloace viclene sau dolosive ori prin omisiunea, în mod fraudulos, de informare a asupra unor împrejurări care se cuvenea să fie dezvăluite (art. 953 din vechiul C. civ./1214 noul C. civ.), în lipsa acestor mașinațiuni evident nu ar fi contractat.
Arată că formulările cuprinse în clauzele contractului nu oferă posibilitatea reală a unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de prevederi și asupra consecințelor sale, cu atât mai mult cu cât aceste clauze oferă băncii dreptul discreționar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanța să aibă la îndemână un criteriu pentru verificare legalității unei astfel de măsuri.
Referitor la dreptul băncii de a declara scadența anticipată a creditului la apariția oricărui caz de culpă și pentru încălcarea oricăror altor obligații contractuale, consideră că este o clauză abuzivă, dat fiind modul diferit în care acestea sau neexecutarea lor afectează derularea contractului. Arată că nu pot exista două sancțiuni pentru aceeași situație de culpă, respectiv pentru neplata la scadență a ratei putând fi penalizați și cu o dobândă majorată cu 5% p.a, și cu declararea anticipată a întregului credit.
Recurenții-reclamanți apreciază că acele clauze care permit băncii declararea scadenței anticipate a creditului dacă valoarea garanțiilor aduse de consumator scade sub valoarea creditului rămas de plată, precum și celelalte clauze care permit băncii declararea scadenței anticipate pentru acest motiv sunt abuzive.
Ca și celelalte clauze abuzive semnalate, aceste clauze sunt cuprinse într-un contract preformulat, lipsindu-le caracterul negociat, creând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.
Recurenții-reclamanți consideră că dezechilibrul contractual generat de această clauză este evident, deoarece operează un transfer anormal al riscurilor din sarcina creditorului în sarcina consumatorului.
Astfel, fără a oferi împrumutatului sau instanței de judecată chemată să verifice caracterul abuziv al acesteia indicii în legătură cu situațiile concrete și modul de calcul a valorii garanțiilor în funcție de care se poate declara scadent anticipat creditul, aceste clauze sunt considerate ab initio abuzive, deoarece exclud, prin modul în care sunt formulate, posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprind.
Recurenții-reclamanți arată că solicitarea oricăror costuri suplimentare din partea semnatarilor convențiilor de credit este, de asemenea, o măsură abuzivă.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304, pct. 9 din vechiul C. proc. civ.
Motivele de recurs aparținând recurentei-pârâte SC F. SA (fostă SC C. SA):
Sub un prin aspect, recurenta-pârâtă arată că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor de casare ale instanței superioare.
Astfel, conform Deciziei nr. 2453, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, motivul pentru care a fost casată Decizia nr. 148/Ap a Curții de Apel Brașov a fost faptul că instanța de apel ar fi trebuit să administreze un probatoriu adecvat, însă în cauză se observă că instanța de apel nu a administrat probatorii pertinente, concludente și utile pentru a se dovedi caracterul negociat al clauzelor.
Cu ocazia rejudecării, instanța de apel nu a administrat nicio probă nouă în cauză, și mai mult decât atât, așa cum reiese din încheierea de la termenul din 09 februarie 2015 a respins solicitarea recurentei-pârâte de completare a probatoriului prin depunerea la dosar a unei expertize de specialitate financiar bancară, cu privire la analiza condițiilor de creditare practicate de aceasta în perioada 2007 - 2008.
În conformitate cu prevederile art. 315, alin. (1) din vechiul C. proc. civ, "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului", motiv pentru care consideră că se impune casarea deciziei recurate.
Arată, de asemenea recurenta-reclamantă că decizia a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 2, alin. (1) din Legea nr. 193/2000, convenția de credit fiind contractată de către intimații A, B, cu scopul finanțării unei activități de producție, acest aspect reieșind fără putință de tăgadă din interogatoriul administrat la termenul 13 mai 2013.
Astfel, în condițiile în care destinația reală și finală a creditului obținut de la recurenta-pârâta a fost desfășurarea unei activități de producție, având evident scopul producerii de venituri, în cauză nu pot fi aplicabile prevederile Legii nr. 193/2000, în condițiile în care această lege nu își are aplicabilitate în cazul în care consumatorul obține creditul pentru a-și dezvolta o activitate de producție.
Cu privire la clauzele considerate ca fiind abuzive de către instanța de apel, arată că:
Referitor la pct. 3, lit. d) din condițiile speciale, respectiv 7.2, lit. c) din condițiile generale ale celor două convenții de credit, de la data încheierii convenției de credit și până în prezent costul/prețul total al împrumutului a scăzut, DAE stabilită inițial la 6,94% pe an a fost redusă la 4,95% pe an, iar prin eliminarea comisionului de risc, al cărui cuantum era de 0,22% și înlocuirea cu comisionul de administrare, de 0,07% au fost considerabil scăzute obligațiile de plata ale împrumutaților.
Banca a acordat un împrumut în condițiile contractuale pe care părțile le-au agreat și acceptat la acel moment și pe care recurenții-reclamanți nu înțeleg să îl restituie, înregistrând întârzieri totale la plata datoriilor scadente de 740 de zile și apelând la tot felul de subterfugii pentru a împiedica banca să își recupereze creanța.
Ultima plată efectuată de recurenții-reclamanți în contul datoriilor față de bancă a fost înregistrată la data de 12 decembrie 2011, prin care s-a achitat o rată restantă din 25 octombrie 2010.
Conform dispozițiilor art. 3, lit. e) din Condițiile Speciale, împrumutul a fost acordat "cu o dobândă anuală efectivă de 6.88%", nivelul dobânzii nefiind modificat unilateral de la data acordării creditului și până la data semnării actului adițional, astfel cum rezultă din graficul de rambursare. Odată cu implementarea actului adițional, DAE a scăzut la 4,95% pe an, așa cum reiese din prevederile art. 1, lit. e) din actul adițional. Prin urmare, orice referire la aplicarea unui alt nivel de dobândă, la obligarea împrumutatului la plata unei dobânzi majorate este lipsita de interes în prezenta cauză.
Recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, raportat la prevederile art. 4, alin. (3) din Legea nr. 193/200, prin interogatoriul administrat în cauză făcându-se dovada negocierii clauzelor în discuție.
După cum rezultă din formularea art. 3, lit. d) din Condițiile generale, în anumite situații, clar și limitativ enunțate, cu indicarea exactă a factorilor generatori ai "situațiilor excepționale" și nu aleatoriu, așa cum susțin reclamanții, banca poate proceda la modificarea procentului de dobândă. în aceste situații, limitativ prevăzute de reglementarea contractuală, banca nu acționează într-un mod discreționar, după cum susțin reclamanții, ci se obligă să înștiințeze împrumutații cu privire la situațiile intervenite și să le aducă la cunoștință opțiunile pe care le au, acordându-le un termen de 30 de zile în care să decidă cu privire la varianta pe care o consideră acceptabilă.
Raportat la aceste considerente, recurenta-pârâtă apreciază că aspectele pe instanța de apel le-a constat cu privire la clauzele 3.5 și 7.2 nu pot fi reținute, din moment ce dobânda contractuală corespunde întru totul dispozițiilor legale, a fost negociată și acceptată de părți, prin semnarea contractului. Costul creditului a fost stipulat în deplină concordanță cu prevederile legale și de la data angajării creditului și până în prezent nivelul dobânzii a scăzut, iar interesele recurenților-reclamanți nu au fost afectare, nu li s-au creat obligații de plată în plus, raportat la cele despre care aveau cunoștință la momentul contractării.
Cu privire la modalitatea de calcul a dobânzii, raportat la perioada de 360 de zile, respectiv clauza 3 lit. c) din condițiile speciale și clauzele 3.1.2 și 3.2 din condițiile generale ale celor 2 convenții, în expunerea teoriei reclamanții au pornit de la un exemplu ipotetic, fără a fi în măsură să demonstreze că în cazul creditului angajat au fost înregistrate încasări ale unor sume mai mari decât cele datorate conform clauzelor contractuale și fără a indica în concret ce sume au fost calculate în mod eronat sau abuziv.
Recurenta-pârâtă apreciază că dobânda bancară este calculată în mod corect și transparent, în conformitate cu prevederile legale și contractuale, este de comun acord stabilită conform graficelor de rambursare (programelor de plați), anexe la convenția de credit, semnate și însușite de împrumutați și, de asemenea, după remiterea notificării de implementare a O.U.G. nr. 50/2010 din 06 septembrie 2010 se respectă cu strictețe calculul impus de legislație.
Instanța de apel nu a avut în vedere faptul că, în conformitate cu prevederile art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, prevederile acestui act normativ nu se aplică contractelor în derulare, așa cum este în speța dedusă judecății.
Arată, de asemenea, că odată anulată această clauză, convenția de credit va rămâne fără una dintre cele mai importante informații, și anume modul de calculare al dobânzii.
Cu privire la art. 5, lit. a) din convenția de credit referitoare la comisionul de risc, cât și clauza prevăzută la art. 2, pct. 5.1, lit. b) din cele două acte adiționale, recurenta-pârâtă arată că nu mai percepe decât un sigur comision, respectiv comisionul de administrare, un comision pe deplin legal, prevăzut de O.G. nr. 50/2010.
Arată că susținerile reclamanților sunt eronate, deoarece comisioanele enumerate de aceștia nu au existat, nu sunt cuprinse în condițiile speciale, nu este indicat cuantumul acestora, cu excepția comisionului de analiză, care se achita o singura dată, cu ocazia analizării și întocmirii documentației de credit și comisionul de risc, care ulterior a fost eliminat și înlocuit cu un alt comision, de administrare, având un procent mult diminuat (de la 0,22% la 0,07%), fără a afecta costul creditului sau cuantumul sumei lunare și totale de plată.
Comisioanele de analiză și de administrare sunt pe deplin legale și în concordanță cu dispozițiile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010.
În ceea ce privește comisionul de risc (care a fost eliminat), rațiunea economică ce justifica solicitarea acestui comision este existența riscului de credit de care banca este obligată să țină cont și să încerce să îl acopere. Prin dispozițiile art. 3, alin. (1), lit. g) din Normele Băncii Naționale Române (Banca Națională a României) nr. 17 din 18 decembrie 2003, riscul de credit este definit ca fiind "risc de credit - riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ca urmare a neîndeplinirii de către contrapartidă a obligațiilor contractuale".
Riscul de credit este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit și a solidității garanțiilor reale sau personale.
În conformitate cu prevederile Regulamentului 17/2003, recurenta-pârâtă arată că este obligată să administreze de-a lungul derulării contractului de credit toate elementele de risc care au fost luate în calcul la momentul acordării creditului, inclusiv scăderea semnificativă a valorii garanțiilor, care pot conduce la diminuarea semnificativă a posibilității de recuperare a creditului acordat și de obținere a profitului scontat.
Rațiunea economică a comisionului de risc nu este una care reflectă un dezechilibru între obligațiile părților, ci, mai degrabă, o modalitate de asigurare a echilibrului contractual la evoluția stării financiare a împrumutaților.
În ceea ce privește comisionul de administrare, arată că și acesta este pe deplin justificat de obligația băncii de a acoperi toate costurile privind administrarea operațiunilor bancare, atât la creditele cu o derulare normală, conform clauzelor contractuale, cât și în cazul unor credite, pentru care banca efectuează mai multe operațiuni, întocmește mai multe situații și raportări, iar costurile nu sunt acoperite din dobândă, pentru simplul motiv că împrumutații nu plătesc nici principalul și nici dobânzile.
Toate comisioanele sunt evidențiate în mod distinct, atât în cuprinsul actelor adiționale, cât și în programele de plăți, astfel încât nu pot fi calificate drept "dobândă mascată", iar elementul cel mai relevant, care însumează și reflectă toate costurile unui credit este DAE (dobânda anuală efectivă), care este de asemenea menționată în mod distinct în contract și în funcție de care orice persoană poate aprecia în mod direct prețul pe care îl plătește pentru împrumutul contractat.
În ceea ce privește clauza de la pct. 8.1, litera a), b), c), d), e), recurenta-pârâtă arată că este normal ca în cazul în care una din părțile contractante nu își îndeplinește obligațiile contractuale, cealaltă parte să ia măsuri pentru reducerea prejudiciului pe care îl poate cauza un comportament contractual incorect.
În condițiile în care la data declarării scadentei anticipate totalul întârzierilor la plata aferente convenției de credit nr. 0141549/2008 era de 620 de zile, iar în cazul convenției de credit nr. 158238/1308.2008 de 647 de zile, neluarea niciunei măsuri care să conducă la posibilitatea recuperării creanței băncii ar fi constituit o majorare a pierderilor, o încălcare a propriilor norme, a normelor și regulamentelor Băncii Naționale a României, care obligă băncile la luarea de măsuri urgente atât pentru reducerea pierderilor, cât și pentru recuperarea creanțelor.
Arată că nu poate fi vorba despre un transfer al riscului băncii asupra consumatorului, după cum afirmă recurenții-reclamanți, în condițiile în care recuperarea creanțelor pe calea executării silite implică un risc considerabil, dacă este avută în vedere scăderea dramatică a pieței imobiliare și, implicit, a posibilităților de valorificare, adjudecarea bunului la prețul maxim oferit, etc.
Aceste clauze sunt impuse atât de Normele Băncii Naționale a României, cât și de normele bancare internaționale.
Cu privire la secțiunea 10 din condițiile generale, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a apreciat ca fiind abuzive aceste clauze întrucât creează "un dezechilibru ce constă în creșterea ratei împrumutului de rambursat ca urmare a modificării ratei dobânzii acordată reclamaților în mod unilateral și discreționar", în condițiile în care nicio prevedere din acest capitol 10 nu face referire la o eventuală majorare a dobânzii, ci doar la situații de modificări legislative sau modificări ale acordurilor internaționale cum ar fi cele propuse de Comitetul de Supraveghere a Băncilor de la Basel, situații care ar modifica politica de creditare la nivel european, astfel încât prezenta clauză nu poate crea un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.
Referitor la clauza de la pct. 7.1, lit. d) din condițiile speciale, recurenta-pârâtă apreciază că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 193/2000, în condițiile în care această clauza nu creează un dezechilibru, în sensul ca la art. 7, lit. b) se arată că polița de asigurare pentru imobilul adus în garanție "se va încheia cu o societate agreată de bancă".
Înțelesul corect nu este acela că societatea de asigurări va fi stabilită sau impusă de către bancă, ci acela că asigurătorul ales de împrumutat va trebui să fie agreat de către bancă.
Arată că rațiunea acestei reglementari este una deosebit de logică și anume că societate la care este asigurat bunul luat în garanție trebuie să prezinte siguranță, seriozitate și să confere atât asiguratului cât și băncii garanția ca în caz de producere a evenimentului va fi în măsură să acorde despăgubirea conform poliței și contractului încheiat.
În cazul în care se optează pentru o societate de asigurări nesigură, dezavantajul este atât al împrumutatului cât și al băncii. În caz de producere a evenimentului împrumutatul asigurat va rămâne și fără bun și cu datoria în sold, neacoperită de polița de asigurare, iar banca va trebui să recupereze debitul din alte surse sau bunuri ale împrumutaților.
Această măsură de precauție și de protecție luată de bancă pentru a se asigura ca împrumutații contractează cu cele mai viabile și sigure societăți de asigurare este considerată cu rea-credința de către reclamanți drept o clauză abuzivă.
Cu privire la clauza de la pct. 13.1 referitoare la obligația împrumutatului de a achita comisionul aferent modificării clauzelor convenției din punctul de vedere al recurentei-pârâte, nici această clauză nu poate avea un caracter abuziv atât timp cât această face referire strictă la situația în care împrumutații solicită băncii modificarea unor clauze din convenție.
Aceste modificări pot reprezenta reeșalonări ale creditului, modificarea scadenței sau perioadei de derulare a convenției, modificarea dobânzii contractuale etc.
Aceste modificări ale convenției pot fi aprobate de către recurenta-pârâtă doar în urma unei reevaluări a situației debitorilor, reevaluare care presupune în unele cazuri existența unor costuri suplimentare (noi rapoarte de expertiză etc), costuri care în mod normal trebuie suportate de către împrumutat, atât timp cât aceste modificări contractuale vor fi făcute la solicitarea acestuia, cât și a faptului că aceste modificări îi profită în exclusivitate.
În drept recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 299 și următoarele din vechiul C. proc. civ.
Recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. este nefondat pentru următoarele considerente:
Un aspect sesizat de către recurenții-reclamanți vizează faptul că instanța de apel, în mod greșit nu a indicat, ca urmare a admiterii apelului, actul adițional nr. 2, semnat la data de 23 noiembrie 2010, la convenția de credit nr. 0158238 din 13 august 2008.
Instanța de recurs va înlătura acest aspect, reținând că prin încheierea din Cameră de Consiliu din data de 16 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a fost admisă cererea formulată de apelanții-reclamanți A. și B. și, în consecință: s-a dispus îndreptarea erorilor materiale strecurate în dispozitivul Deciziilor civile nr. 384/Ap din 16 martie 2015 și nr. 684 din 25 mai 2015 ale Curții de Apel Brașov în sensul că data încheierii actului adițional nr. 2 la contractul de credit nr. 0158238 din 13 august 2008 este 23 noiembrie 2010, iar nu 24 noiembrie 2010 sau 13 august 2008, așadar instanța de apel făcând referire expresă la actul adițional indicat de către recurenții-reclamanți.
Afirmația recurenților-reclamanți, în sensul că au solicitat constatarea clauzelor abuzive din ambele contracte de credit și că, deși clauza prevăzută la pct. 3, lit. c) se regăsește în ambele convenții, instanța nu a indicat la care convenții face referire, motiv pentru care au solicitat constatarea caracterului abuziv al pct. 3, lit. c) - perioada de calcul a dobânzii - din ambele convenții de credit și din actele adiționale, va fi înlăturată.
Înalta Curte observă că în dispozitivul Deciziei civile nr. 384/Ap din 16 martie 2015 se menționează "pct. 3, lit. c) din convenții care prevede că "perioada de calcul a dobânzii", se face raportat la un nr. de 360 de zile, precum și a clauzei pct. 3.2 din condițiile generale din secțiunea 3 "Costuri", respectiv a clauzei care permite băncii sa stabilească o dobânda penalizatoare care sa fie calculată după o formulă în care anul calendaristic este de 360 zile", reieșind că instanța de apel a lacul referire la ambele convenții de credit.
Un alt aspect invocat vizează faptul ca recurenții-reclamanți au solicitat constatarea clauzelor abuzive din ambele contracte de credit și că, deși clauza prevăzută la pct. 3.1.2 din secțiunea costuri a fost constatată nulă în ambele contracte, în considerentele hotărârii, această clauză nu se regăsește ca fiind nulă în dispozitivul hotărârii, motiv pentru care au solicitat constatarea caracterului abuziv al pct. 3.1.2. din ambele convenții de credit și din actele adiționale.
Acest aspect, va fi de asemenea înlăturat, motivat de faptul că prin Decizia civilă nr. 683/Ap din 25 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, în Dosarul nr. x/62/2012*, a fost admisă în parte cererea de completare a dispozitivului aceleiași decizii și, în consecință, s-a dispus completarea dispozitivului deciziei astfel: punctul 2 al paragrafului 3 din dispozitiv se completează în sensul adăugării și a clauzei de la pct. 3.1.2 din condițiile generale, secțiunea costuri din ambele convenții de credit, ca fiind abuzivă.
Susținerea recurenților-reclamanți în sensul că instanța de apel a omis să dispună cu privire la constatarea caracterului abuziv al art. 2, pct. 5.1, lit. b) - nu poate fi reținută, în dispozitivul Deciziei civile nr. 384/Ap din 16 martie 2015 arătându-se expres că sunt abuzive prevederile art. 2, pct. 5.1, lit. b) din cele două acte adiționale nr. 2 încheiate la data de 24 noiembrie 2010 - "Comision de administrare credit".
Au afirmat, de asemenea, recurenții că au solicitat constatarea clauzelor abuzive din ambele contracte de credit și că, deși clauza prevăzută la pct. 9.3, lit. c) din secțiunea 9 "Garanții" și ale secțiunii 7.1, lit. d) și e) din condițiile generale au fost constatate nule în ambele contracte, în considerentele hotărârii, această clauză nu se regăsește ca fiind nulă în dispozitivul hotărârii, sens în care au solicitat constatarea caracterului abuziv al pct. 9.3, lit. c) și ale secțiunii 7.1, lit. d) și e) din condițiile generale din ambele convenții de credit.
Înalta Curte va înlătura această afirmație, în condițiile în care prin Decizia civilă nr. 683/Ap din 25 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, în Dosarul nr. x/62/2012*, a fost admisă în parte cererea de completare a dispozitivului aceleiași decizii și, în consecință, s-a dispus completarea dispozitivului deciziei astfel: pct. 8 al parag. 3 din dispozitiv se completează în sensul că se constată caracterul abuziv al clauzei de la pct. 7.1, lit. d) și e) precum și a clauzei de pct. 9, lit. c) din condițiile generale ale ambelor contracte de credit. Prin încheierea din Cameră de Consiliu din data de 16 iunie 2015, pronunțată de aceeași instanță, în același dosar, a fost admisă cererea formulată de apelanții-reclamanți A. și B. și, în consecință: s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul Deciziei civile nr. 683 din 25 mai 2015 a Curții de Apel Brașov, parag. 2, liniuța 2, în sensul că este vorba despre caracterul abuziv al clauzei de pct. 9.3, lit. c) din condițiile generale ale ambelor contracte de credit, și nu despre pct. 9, lit. c) din aceste contracte.
Motivul invocat de recurenții-reclamanți cu privire la DAE, potrivit cărora în contracte nu se specifică din cumulul căror costuri s-a ajuns la determinarea sa este nefondat.
Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 46 (1) din O.U.G. nr. 50/2010, "Contractul de credit specifică în mod clar și concis următoarele: h) dobânda anuală efectivă și valoarea totală plătibilă de către consumator, calculate la momentul încheierii contractului de credit; se menționează toate ipotezele folosite pentru calcularea acestei rate".
În anexa nr. 2 din același act normative, dobânda anuală efectivă este definită ca fiind "costul total exprimat ca procentaj anual din valoarea totală a creditului".
Raportat la textele legale mai sus menționate, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o analiză judicioasă a motivelor invocate de către reclamanți în susținerea caracterului abuziv al acestor clauze.
Afirmația recurenților-reclamanți în sensul că DAE este doar un indicator, care se exprimă în formă procentuală, ce nu poate fi folosit în calculul dobânzii plătite de client și că în convențiile încheiate de aceștia nu se specifică din ce este format acest indicator, nu poate fi reținută.
Instanța de recurs constată că în Condițiile generale ale ambelor convenții de credit, dobânda anuală efectivă (DAE) este definită ca fiind "costul total al creditului la consumator (împrumutat), exprimat în procent anual din valoarea creditului total acordat și calculat conform legii. Pentru calculul dobânzii anuale efective (DAE), nu vor fi incluse în costul total al creditului: a) cheltuielile plătibile de împrumutat pentru nerespectarea unuia dintre angajamentele sale stipulate în contractual de credit; b) costurile, altele decât prețul de cumpărare, în cazul cumpărării de bunuri sau servicii, pe care împrumutatul este obligat să le plătească, indiferent dacă plata se face în numerar sau pe credit; c) costurile necesare pentru transferul fondurilor și costurile de menținere a contului în care se înregistrează plățile efectuate cu titlu de rambursare a creditului, plata dobânzilor și a altor costuri, în condițiile legii; d) costurile aferente asigurării bunurilor și constituirii garanțiilor."
Dobânda anuală efectivă se regăsește și în cele două acte adiționale la convențiile de credit, încheiate în baza O.U.G. nr. 50/2010, fiind detaliate elementele care sunt incluse în DAE, precum și cele excluse din calculul acesteia.
Recurenții-reclamanți au arătat, de asemenea, că în opinia lor, sunt abuziv aplicate și urmează a fi înlăturate și prevederile din cele două convenții de credit și din cele două acte adiționale la acestea, care se regăsesc la pct. 4, lit. a), pct. 4. lit. b), pct. 5. lit. c), pct. 5. lit. d), pct. 5. lit. e), clauzele care permit băncii să modifice valoarea sau perioada de aplicare a comisionului de rezervă minima obligatorie, pct. 5 lit. f).
Înalta Curte constată că recurenții-reclamanți nu au adus, în concret, critici de nelegalitate cu privire la hotărârea pronunțată de instanța de apel pe aceste clauze contractuale, motiv pentru care nu poate proceda la controlul de legalitate pe care îl presupune această cale de atac.
Cu privire la motivul de recurs ce vizează neconstatarea de către curtea de apel a caracterului abuziv al pct. 3.5 referitor la comisionul de risc, Înalta Curte observă că instanța de apel a făcut o analiză detaliată și legală a acestui comision, care se regăsește la pct. 5. lit. a) din Condițiile speciale ale convenției și la pct. 3.5 din Condițiile generale, constatând că aceste prevederi sunt abuzive, aspect care se regăsește la pct. 3 din dispozitivul deciziei recurate.
Raportat la aceste considerente, Înalta Curte nu va proceda la analiza motivelor invocate de către recurenții pe aceste aspecte.
Motivul de recurs ce vizează dobânzile penalizatoare și incorecta aplicare de către instanța de apel a Deciziei nr. 11/2005 din 24 octombrie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție privind examinarea recursului în interesul legii cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 1, 2 și ale art. 3 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002, referitoare la clauza penală prin care se instituie obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, este nefondat.
Înalta Curte constată că instanța de apel a constat corect că raporturile obligaționale stabilite între părți în baza convențiilor de credit bancar au natură comercială, raportat la dispozițiile art. 3. pct. 11 C. com, potrivit cărora sunt considerate fapte de comerț "Operațiunile de bancă și schimb" și că în materie comercială primează principiul libertății de voință al părților.
Aprecierea instanței de apel în sensul că Decizia nr. 11/2005 vizează sfera raporturilor civile este corectă, în soluționarea recursului în interesul legii, instanța reținând că: "Rezultă deci că nu există temei legal care să permită stabilirea, în cadrul raporturilor civile, a altor dobânzi decât a celor convenite prin contract, al căror cuantum nu poate depăși dobânda legală decât cu cel mult 50% pe an, sau de sancțiuni constând în penalități de întârziere".
De asemenea, Legea nr. 313/1879 invocată de către recurenții-reclamanți exclude din sfera sa de aplicare raporturile comerciale, așa cum se menționează în art. 3 din acest act normativ.
Argumentul adus de recurenții-reclamanți în sensul că hotărârea instanței de apel încalcă dispozițiile art. 38 din O.U.G. nr. 50/2010, întrucât dobânda penalizatoare depășește cu 2 puncte procentuale rata dobânzii aplicate și că în orice caz aceasta nu poale depăși debitul restant, va fi înlăturat.
Înalta Curte constată că recurenții-reclamanți invocă în mod trunchiat dispozițiile art. 38 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010 (M. Of. nr. 389/11.06.2010), textul integral, care nu este aplicabil în speța dedusă judecății, fiind: " Rata dobânzii aplicabilă în cazul creditelor restante nu poate depăși cu mai mult de 2 puncte procentuale rata dobânzii aplicată atunci când creditul nu înregistrează restanță, în cazul în care consumatorul sau soțul/soția acestuia se află în una dintre următoarele situații: șomaj, suferă o reducere drastică a salariului, concediu de boală prelungit, divorț, deces. Prin reducere drastică a salariului se înțelege o reducere de cel puțin 15% din valoarea acestuia".
Trebuie menționat de asemenea, că prevederea de la alin. (5) din același act normativ, potrivit căreia "în toate cazurile, cuantumul dobânzilor penalizatoare nu trebuie să depășească principalul restant" a fost introdusă prin O.U.G. nr. 52/2016 la 30 septembrie 2016, nefiind aplicabilă convențiilor de credit nr. 0141549 din 18 februarie 2008 și nr. 0158238 din 13 august 2008 și nici actelor adiționale la acestea, respectiv actul adițional nr. 2 din 23 noiembrie 2010 și nr. 2 din 24 noiembrie 2010.
Cu privire la pct. 4.3 și 4.5 din convenția de credit nr. 0141549 din 18 februarie 2008 și respectiv 4.7 din convenția de credit nr. 0158238 din 13 august 2008, recurenții-reclamanți arată că dreptul băncii de a debita conturile împrumutaților chiar și pentru diferențele de curs valutar este una abuzivă, prin prisma anulării clauzei prin care banca ar avea dreptul de a converti creditul în altă monedă, respectiv în lei. Înalta Curte constată că acest argument nu conține critici de nelegalitate cu privire la hotărârea pronunțată de curtea de apel, motiv pentru care nu îl poate analiza.
Cu referire la clauza de la pct. 7.1, lit. j), recurenții-reclamanți au apreciat ca fiind nelegală parțial motivarea instanței de apel, cu privire la interdicția instituită de bancă de a nu închiria imobilele aduse în garanție, încălcându-li-se dreptul de proprietate și posibilitatea de a le valorifica și în beneficiul creditului.
Aceste argumente vor fi respinse, Înalta Curte constatând că instanța de apel a apreciat că această limitare este justificată de caracterul de unice garanții ale acestor bunuri, cu atât mai mult cu cât s-a constatat caracterul abuziv al comisioanelor privind riscul și administrarea creditelor.
Referirea recurenților-reclamanți la înscrisurile depuse la dosarul cauzei, care conțin solicitările lor cu privire la închirierea sau vânzarea imobilelor, refuzate în mod abuziv de către bancă, reprezintă aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate, ce nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului.
În ceea ce privește clauza de la pct. 9.1, lit. a), b), c), d), e), f), Înalta Curte constată că instanța de apel în mod corect a considerat că aceste dispoziții contractuale nu sunt abuzive, în condițiile în care în convenția de credit nr. 0141549 din 18 februarie 2008 apar ca și garanți D. și E, aceștia fiind terți față de proces, iar în ceea ce privește convenția nr. 0158238 din 13 august 2008, nu există alți codebitori sau garanți imobiliari, motiv pentru care clauza este lipsită de efecte juridice.
Cu privire la caracterul abuziv al clauzei de la pct. 13.2 din secțiunea 13, potrivit căreia în cazul în care o clauză a convenției ar fi declarată nulă printr-o hotărâre judecătorească, acest fapt nu va afecta celelalte clauze, care vor rămâne valabile ca și cum clauza nulă nu ar fi existat, Înalta Curte constată că aceasta nu contravine dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua." Această clauză nu încalcă nici dispozițiile art. 7 din același act normativ, conform căruia "în măsura în care contractul nu își mai poale produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz, și daune-interese."
Recurenții-reclamanți au criticat hotărârea instanței de apel și cu privire la neconstatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 1, pct. 3, lit. a) și d) în cele două acte adiționale la convențiile de credit, semnate în baza O.U.G. nr. 50/2010, nici această critică neputând fi reținută, prin raportare la dispozițiile art. II, alin. (1) din Legea nr. 288/2010, potrivit cărora: "Actele adiționale încheiate și semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformității contractelor cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 își produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreați între părți."
Înalta Curte apreciază că nu pot fi avute în vedere argumentele invocate de recurenți-reclamanți cu privire la indicele cel mai favorabil acestora, respectiv LIBOR CHF 6M/12M și nu LIBOR CHF 3M, acestea nevizând aspecte de nelegalitate.
Alegația recurenților-reclamanți potrivit căreia în contractele de credit și în condițiile generale de creditare nu există nicio clauză cu privire la comunicarea graficului de rambursare, va fi înlăturată, în condițiile în care la pct. 7.2, lit. d) din convențiile de credit se menționează obligația băncii de a pune la dispoziția împrumutaților graficul de rambursare a creditului.
Înalta Curte constată că recurenții-reclamanți enumera o serie de dispoziții ale convențiilor de credit și ale actelor adiționale încheiate la acestea, pe care le consideră abuzive, invocând în mod formal că acestea contravin dispozițiilor Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 21/1992, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 296/2004, Legea nr. 161/2010, O.U.G. nr. 50/2010, art. 948, alin. (3) și 4, coroborat cu art. 966, art. 983, art. 984, art. 998 din vechiul C. civ, fără a aduce concret, nicio critică de nelegalitate.
Acest fapt contravine dispozițiilor art. 3021, alin. (1), lit. c) din vechiul C. proc. civ, potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.
Înalta Curte apreciază ca nefondat și motivul de recurs ce vizează respingerea cererii recurenților-reclamanți privitoare la obligarea recurentei-pârâte la plata sumei de 5.000 euro, cu privire la fiecare dintre aceștia, cu titlu de daune morale.
Potrivit dispozițiilor art. 998 din vechiul C. civ.: "Orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara". Art. 999 din același dispune: "Omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a fost cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa".
Daunele morale se pot acorda în situația în care a fost afectată cinstea, onoarea, reputația, demnitatea și prestigiului persoanei.
În cauză, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a analizat și aplicat corect dispozițiile legale mai sus menționate, constatând că recurenții-reclamanți nu au invocat și nu au făcut dovada că au suportat suferințe morale sau psihice de natură a atrage răspunderea delictuală a băncii și obligarea acesteia la repararea prejudiciului cauzat.
Argumentul recurenților-reclamanți în sensul că, în mod greșit, instanța de apel a reținut în sarcina acestora plata cheltuielilor de judecată, prin prisma admiterii acțiunii în parte este nefondat.
Potrivit dispozițiilor art. 274, alin. (1) din vechiul C. proc. civ, "Partea care cade în pretențiuni va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".
Așadar, partea care pierde procesul va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, fundamentul acordării acestora constituindu-l culpa procesuală, care se prezumă chiar prin admiterea cererii formulate de partea adversă, în situația în care pretențiile părții au fost încuviințate numai în parte, instanța de judecată urmând să aprecieze în ce măsură fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, raportat la prevederile art. 276 din vechiul C. proc. civ..
În completarea motivelor de recurs, recurenții-reclamanți au criticat hotărârea instanței de apel și din perspectiva respingerii solicitărilor acestora de constatare a caracterului abuziv al dispozițiilor care se regăsesc la pct. 8.1, lit. a) prima liniuță și la pct. 8.1, lit d) și e) din Condițiile generale-speciale.
Cu privire la prevederile conținute la pct. 8.1, lit d), Înalta Curte constată că instanța de apel, a constatat că acestea sunt abuzive, făcând o analiză temeinică și legală în acest sens, așa cum reiese din pct. 5 din considerentele hotărârii, aspecte care se regăsesc și la pct. 5 din dispozitiv, fapt pentru care argumentele invocate de către recurenții-reclamanți nu vor mai fi analizate de către instanța de recurs.
Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor pct. 8.1, lit. a) prima liniuță din Condițiile generale, scadența anticipată a creditului poate interveni în situația în care împrumutații nu își îndeplinesc obligația de plată a sumei principale, a dobânzilor sau a oricăror alte costuri datorate conform convențiilor încheiate, lit. b) în situația în care împrumutatul nu își îndeplinește orice altă obligație asumată conform prezentei convenții și lit. e), în cazul în care împrumutatul sau terțe persoane au inițiat acțiuni sau proceduri prin care veniturile acestuia să fie distribuite între creditorii săi.
Aceste situații au fost apreciate, în mod corect, de către instanța de apel, ca fiind situații normale, de îndreptățesc creditorul să ia măsuri pentru protejarea intereselor sale, neputând fi reținut argumentul recurenților-reclamanți în sensul că nu există motive întemeiate, banca putând să acționeze în mod discreționar, instanța neavând la îndemână un criteriu pentru verificarea legalității unei astfel de măsuri.
Susținerile recurenților-reclamanți în sensul că aceste clauze fraudează legea, că încalcă bunele moravuri, că sunt clauze preformulate și că le-a fost viciat consimțământul, fapt ce a constat în inducerea acestora în eroare cu ajutorul unor mijloace viclene sau dolosive sau prin omisiunea de informare asupra unor împrejurări ce trebuia să fie dezvăluite, constituie argumente pur teoretice, recurenții-reclamanți neaducând nici un argument concret în acest sens.
Recursul declarat de recurenta-pârâtă F. SA (fostă SC C. SA), este nefondat, motivat de următoarele argumente:
Un prim motiv de recurs vizează faptul că hotărârea recurată încalcă dispozițiile instanței de casare, cuprinse în Decizia nr. 2453 de la 26 iunie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/62/2012, fapt ce contravine prevederilor art. 315 din vechiul C. proc. civ. și determină incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304, alin. (1) pct. 5 din același cod.
A arătat în acest sens recurenta-pârâtă că, în rejudecare, instanța de apel nu a administrat nicio probă nouă în cauză și că prin încheierea de la termenul de judecată din 09 februarie 2015 a respins solicitarea sa de efectuare a unei expertize în specialitatea financiar-bancară.
Potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) din vechiul C. proc. civ. "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului."
Conform prevederilor art. 295, alin. (2) din același cod, "Instanța va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei."
Înalta Curte reține că prin decizia de casare invocată s-a constatat că "instanța a apel nu a verificat în fapt și în drept criteriile legale de analiză ale caracterului abuziv al clauzelor deduse judecății, contrar dispozițiilor de ordine publică prevăzute în actul normativ pe care a fost întemeiată în drept acțiunea. Astfel, în mod greșit s-a reținut că nu pot face obiect al controlului abuziv clauzele care privesc obiectul contractului, respectiv produsul ori serviciul furnizat și prețul acestora."
Reiese, așadar, că instanța de apel s-a conformat dispozițiilor instanței de casare, în sensul de a administra întregul probatoriu pertinent, concludent și util cauzei, apreciere cu privire la care instanța este suverană, avându-se în vedere și dispozițiile art. 167, alin. (1) din vechiul C. proc. civ, potrivit căruia "Dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să aducă dezlegarea pricinii, afară de cazul când ar fi primejdie ca ele să se piardă prin întârziere".
Un alt motiv de recurs privește încălcarea prevederilor art. 2, alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenta-pârâtă invocând nelegalitatea deciziei din perspectiva aprecierii greșite a instanței de apel asupra calității de consumatori a reclamanților, în condițiile în care destinația reală și finală a creditului a fost desfășurarea unei activități de producție.
Referitor la noțiunea de "consumator" se constată că art. 2 din Legea nr. 193/2000, așa cum a fost modificată, a preluat definiția dată de art. 2, alin. (1), lit. b) din Directiva 93/13/CEE, atribuind această calitate oricărei persoane fizice sau grup de persoane fizice care, prin încheierea contractului de consum, acționează în scopuri care se află în afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.
Legea este destinată a ocroti persoanele anterior menționate și care nu acționează în scopul obținerii unui profit, rațiunea constând în protejarea consumatorului care se află într-o situație de inferioritate față de profesionist, atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și nivelul de informare.
Înalta Curte constată că, așa cum reiese din ambele convenții de credit - art. 1 lit. a) destinația creditului a constat în acoperirea de cheltuieli personale curente, fiind refinanțări ale unor credite anterioare.
Susținerile recurentei în sensul cărora, împrumutul acordat ar fi fost folosit în alte scopuri și că din interogatoriul administrat reiese încheierea convenției în scopuri ce țin de activitatea profesională, nu pot fi luate în considerare față de conținutul clauzelor convențiilor de credit, din care rezultă în mod neechivoc că reclamanții au contractat un credit pentru nevoi personale.
În ceea ce privește mijlocul de probă la care a făcut trimitere recurenta, instanța constată că aceste argumente nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, neconstituindu-se într-un veritabil motiv de nelegalitate, de natură a contracara reținerile instanței de apel cu privire la calitatea de consumatori a reclamanților.
Următoarea critică de nelegalitate vizează clauzele reținute de către instanța de apel ca fiind abuzive.
Astfel, referitor la pct. 3, lit. d) din Condițiile speciale, respectiv pct. 7.2, lit. c) din Condițiile generale ale celor două convenții de credit, recurenta a arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 4, alin. (3) din Legea nr. 193/2000, în condițiile în care aceasta a demonstrat, prin interogatoriul administrat, negocierea clauzelor contractuale, dobânda contractuală fiind negociată și acceptată de părți prin semnarea contractului.
Această susținere a recurentei nu poate fi reținută, semnarea contractului de către reclamanți nesuplinind obligația legală a băncii de a dovedi că a informat concret și complet consumatorului.
Pct. 3, lit. d) din Condițiile speciale, respectiv pct. 7.2, lit. c) din Condițiile generale ale celor două convenții de credit prevede că banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii, astfel că rata dobânzii modificată se va aplica de la data comunicării,
Este știut că, în principiu, furnizorul de servicii bancare are posibilitatea oferită de lege de a modifica rata dobânzii în mod unilateral fără ca prin aceasta să se atragă caracterul abuziv al unei astfel de clauze, dar art. 1, lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000 condiționează această operațiune de existența unui motiv întemeiat prevăzut în contract și de informarea imediată a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.
Or, din modul în care a fost formulată această clauză, ce dă dreptul profesionistului de a modifica unilateral rata dobânzii curente, se poate constata că nu se dă ca reper vreun indicator concret la care părțile, sau instanța, în eventualitatea unui litigiu, să se poată raporta, ceea ce denotă că o astfel de reglementare poate fi interpretată doar în favoarea băncii, fără ca cealaltă parte să aibă posibilitatea de a aprecia asupra acesteia astfel încât să considere că schimbările intervenite pe piața financiară sunt semnificative și îndreptățesc activarea clauzei.
La momentul perfectării contractului, clauza trebuie să fie previzibilă, astfel încât consumatorul să fie în posesia tuturor informați lor și să știe că dacă acea situație se va produce, dobânda va fi modificată.
Astfel, se constată că instanța de apel a reținut în mod corect că, sintagma "schimbări semnificative pe piața monetară" nu este clară și precisă, dând posibilitatea băncii să modifice clauzele contractului de împrumut bancar, doar în funcție de interesele sale, fără să negocieze cu împrumutații, aceștia din urmă neavând posibilitatea de a cunoaște, încă de la încheierea contractului, faptul că, dacă va interveni o anumită schimbare pe piața financiara, (care nu este clar descrisă) vor fi nevoiți să plătească o dobândă mai mare.
Cu privire la modalitatea de calcul a dobânzii, raportat la perioada de 360 de zile, respectiv clauza de la pct. 3, lit. c) din Condițiile speciale și la pct. 3.1.2 și 3.2 din Condițiile generale ale celor două convenții de credit, recurenta a arătat că dobânda bancară este calculată în mod corect și transparent, în conformitate cu prevederile legale și contractuale, fiind stabilită de comun acord, conform graficelor de rambursare semnate și însușite de către împrumutați, după remiterea notificării de implementare a O.U.G. nr. 50/2010.
Înalta Curte constată că în mod corect curtea de apel a apreciat că dobânda lunară, potrivit dispozițiilor din cele două convenții de credit, menținute prin actele adiționale încheiate în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010 se calcula utilizând formula: soldul creditului x rata dobânzii curente x nr. efectiv de zile între scadențe/360, fapt ce contravenea dispozițiilor art. 38, alin. (1), lit a) și b) din O.U.G. nr. 50/2010, care prevedeau două modalități de calcul a ratei lunare: a) fie pe baza anului calendaristic de 365 sau 366 de zile în cazul anului bisect, luând în calcul la numărătorul fracției formulei, numărul efectiv de zile cuprins între scadențe, iar la numitorul aceleiași fracții, 365 sau 366 de zile, după caz; b) fie luând în calcul la numărătorul fracției numărul 30 zile, iar la numitorul fracției numărul 360.
Susținerea recurentei în sensul că prin pct. 39 din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, a fost modificat art. 95 din ordonanță, în sensul că aceasta nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării acesteia în vigoare, va fi înlăturată, în considerarea faptului că Legea nr. 288/2010 a intrat în vigoare la data de 02 ianuarie 2011, iar actele adiționale la convențiile de credit, ambele având nr. 2 au fost încheiate la data de 23 noiembrie 2010 și respectiv 24 noiembrie 2010, așadar anterior intrării în vigoare a acestei legi. Trebuie menționat, de asemenea, ca, potrivit dispozițiilor art. 95. alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010, forma în vigoare la data semnării celor două acte adiționale, "Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență."
Un alt aspect invocat de către recurenta-pârâtă vizează nelegala constatare de către instanța de apel a caracterului abuziv al clauzelor de la art. 5, lit. a) din convențiile de credit și de la art. 2, pct. 5.1, lit. b) din cele două acte adiționale și această critică fiind nefondată.
Susținerile recurentei prin care se încearcă lămurirea considerentelor perceperii comisionului de risc, în sensul că prin instituirea acestui comision s-a avut în vedere riscul de credit de care banca este obligată să țină cont și să încerce să îl acopere, nu pot fi primite câtă vreme aceste elemente nu au fost evidențiate în convențiile de credit.
Atâta timp cât funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în contract, se constată că orice consumator ar fi fost într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision, cu atât mai mult cu cât recurenta nu a făcut dovada unei negocieri a clauzei analizate, obligație ce-i revenea în conformitate cu dispozițiile art. 4. alin. (3) teza II din Legea nr. 193/2000, nereușind să răstoarne prezumția relativă instituită în favoarea consumatorului prin acest text de lege.
Astfel, în clauza a cărei nulitate s-a solicitat, se stabilește valoarea de "0,22%" a comisionului de risc aplicat la soldul creditului, plătibil lunar, pe toată perioada de derulare a convenției pentru acordarea a creditului fiind percepută dobânda curentă, ceea ce induce ideea perceperii a două costuri pentru același serviciu al băncii, fără ca distincția dintre acestea să fie exprimată în mod clar.
Or, scindarea prețului în aceste componente poate duce la ideea că, pentru aceeași prestație s-au avut în vedere rațiuni diferite de percepere a acestora, fundamentul perceperii acestora nefiind cunoscut într-o manieră neechivocă consumatorului, la momentul perfectării convenției de credit, astfel că față de caracterul neclar și echivoc al clauzei în discuție, aceasta poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului abuziv.
În cauză se constată că este îndeplinită și condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, neputând fi reținut argumentul recurentei în sensul că suntem în prezența unei modalități de asigurare a echilibrului contractual la evoluția stării financiare a împrumutaților
Câtă vreme riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanții reale ce poate fi suplimentată în anumite condiții reglementate prin contract, cât și prin încheierea unei polițe de asigurare cesionată în favoarea băncii este evident că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei obligații corelative, se creează un dezechilibru între contraprestațiile părților, contrar bunei credințe, situație ce contravine caracterului sinalagmatic al convenției de credit.
Referitor la comisionul de administrare din cele două acte adiționale, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o analiză detaliată și legală, constatând că prevederile referitoare la acest comision sunt abuzive, pe de o parte motivat de faptul că banca nu a făcut dovada informării consumatorului despre schimbarea denumirii și nici a negocierii acestui comision.
Argumentele vizând nelegala constatare a caracterului abuziv al dispozițiilor pct. 8.1, lit. a), b), c), d), e), vor fi, de asemenea, înlăturate.
În ceea ce privește prevederile conținute la pct. 8.1, lit. a) prima liniuță, lit. b) și e), Înalta Curte constată că instanța de apel, a apreciat că acestea nu sunt abuzive, făcând o analiză temeinică și legală în acest sens, așa cum reiese din pct. 5 din considerentele hotărârii, aspecte care se regăsesc și la pct. 5 din dispozitiv, fapt pentru care argumentele invocate de către recurenta-pârâtă nu vor mai fi analizate de către instanța de recurs.
În ceea ce privește clauzele referitoare la "scadența anticipată" prevăzute la secțiunea 8 art. 8.1, lit. a) liniuța 2 și 3 și lit. c) și d) din contractele de credit "condiții generale", Înalta Curte constată că instanța de apel, în mod corect le-a considerat abuzive având în vedere că, în cazul neîndeplinirii unor obligații rezultând din alte contracte, încheiate fie cu banca, fie cu alte societăți financiare/de credit, în cazul unor situații neprevăzute care în opinia băncii face să devină improbabil ca reclamanții să-și poată îndeplini obligațiile asumate din prezentul contract, banca va avea dreptul să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și cu toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției.
Curtea a constatat că aceste clauze au fost menținute și după încheierea celor două acte adiționale în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010, încălcând dispozițiile art. 40, alin. (4), lit. c) din această ordonanță prin care "se interzice introducerea în contractele de credit a clauzelor prin care c) creditorul poate declara scadent anticipat creditul în cazul în care consumatorul nu și-a îndeplinit obligațiile conform altor contracte de credit încheiate cu alți creditori".
Având în vedere că prin aceste clauze banca avea dreptul de declara scadența anticipată în situația neîndeplinirii obligațiilor din alte convenții, care nu priveau raporturile dintre părți, precum și la apariția unei situații neprevăzute și apreciate ca atare de aceasta, fără însă a fi particularizată această situație în vreun mod și că nu se face referire la situațiile în care banca ar putea să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, prin raportare la elemente obiective, la momentul încheierii convenției, nefiind oferită reclamanților explicația acestor clauze, aprecierea lor ca abuzivă este corectă.
Caracterul abuziv al acestor clauze reiese și din dispozițiile art. 4, alin. (1) din Legea nr. 193/2000 fiind calificată ca atare o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, este aptă să creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, constatându-se nulitatea absolută parțială a convenției de credit în ceea ce privește această clauză.
Argumentul recurentei-pârâte în sensul că aceste clauze îi sunt impuse atât de normele Băncii Naționale a României, cât și de normele bancare internaționale nu poate fi reținut, prin raportare la argumentele mai sus arătate.
Un alt argument vizează constatarea caracterului abuziv al prevederilor din secțiunea 10 - Condiții generale, argument, de asemenea, nefondat.
În mod corect curtea de apel a reținut că aceste clauze sunt abuzive deoarece perceperea acestor costuri suplimentare este legată de activitatea de creditare desfășurată de bancă, toate aceste evenimente neavând legătură cu conduita reclamanților în calitate de consumatori și încălcând principiile previzibilității, bunei-credințe și corectei informări, care sunt obligatorii în relația dintre profesioniști și consumatori.
Recurenta-pârâtă a invocat, de asemenea, că hotărârea instanței de apel, cu privire la constatarea caracterului abuziv al pct. 7.1, lit. d) din Condițiile speciale încalcă prevederile Legii nr. 193/2000, în condițiile în care aceasta nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.
Potrivit dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar, "Contractele de asigurare prevăzute la art. 16 și 17 se vor încheia cu o societate de asigurări, iar împrumutătorul nu va avea dreptul să impună împrumutatului un anumit asigurător."
Dispoziția contractuală încalcă prevederile imperative mai sus enunțate, motiv pentru care acest argument al recurentei va fi înlăturat.
Un ultim aspect invocat de către recurenta-pârâtă privește clauza conținută la pct. 13.1 din Condițiile generale ale celor două convenții de creditare, referitoare la obligația împrumutatului de a achita comisionul aferent stabilit de bancă, în cazul în care va fi aprobată modificarea clauzelor contractelor, la cererea împrumutatului.
Și acest argument urmează a fi înlăturat, Înalta Curte constatând că potrivit prevederilor contractuale incriminate, acest comision putea fi stabilit în mod unilateral de către bancă, clauza neavând un înțeles clar și inteligibil, fapt ce contravine dispozițiilor art. 4, alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv."
Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 312, alin. (1) C. proc. civ. va respinge atât recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B, cât și de recurenta-pârâtă F. SA.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge recursul declarat de recurenții - reclamanți A. și B. împotriva Deciziei civile nr. 384/Ap din 16 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de recurenta - pârâtă F. SA împotriva Deciziei civile nr. 384/Ap din 16 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2016.
Procesat de GGC - DE