Decizia nr. 1751/2016
Asupra recursului de față;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/120/2012*, reclamanta SC A. SRL, cu sediul în județul Dâmbovița, a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtul, Serviciul Român de Informații, chemată în garanție fiind Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 202.858 lei, reprezentând contravaloarea unei mașini blindate, conform facturii fiscale din 30 decembrie 2010 și obligarea la plata cheltuielilor de judecată, cauza fiind transpusă de la secția I civilă.
În motivarea cererii a arătat că este vorba de o mașină blindată care a fost predată de către societatea reclamantă Serviciului Român de Informații, dar nu a fost achitată nici până în acest moment.
S-a mai arătat că SRI a dat dovadă de rea-credință neachitând factura care reprezintă contravaloarea mașinii blindate, deși li s-a înaintat factura în original.
Suma stabilită este real datorată, certă, lichidă și exigibilă, iar bunul se află în patrimoniul SRI, fiind vorba de un B., de culoare alb, blindat total pentru transport valori și persoane.
Prețul mașinii este unul real stabilit la valoarea sa din acea perioadă, conform înscrisurilor atașate.
A mai arătat că specificul societății a fost de a vinde cu factură mașinile produse și nu cu contract, iar titlul executoriu este reprezentat de factură care reflectă în totalitate starea de fapt și de drept.
Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1381 C. civ., art. 1350 C. civ., art. 60 - 63 C. proc. civ., art. 6 și art. 13, din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și art. 1 din Primul Protocol Adițional al Convenției.
Prin întâmpinare, ca o chestiune prealabilă, pârâta a invocat faptul că reclamanta a încercat printr-un subterfugiu juridic, să obțină plata unei sume nedatorate, deci cererea este neîntemeiată.
În drept au fost invocate art. 115 - 118, C. proc. civ., art. 801 și următoarele, C. civ. vechi.
Reclamanta a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că în fapt, SRI a desfășurat o activitate infracțională, prin care a devalizat întreg patrimoniul reclamantei, sustrăgând printre altele și această blindată ce face obiectul judecății.
A fost depusă întâmpinare și de către chemata în garanței DGFP Dâmbovița, prin care a invocat, în principal, excepția lipsei calității procesuale pasive a acesteia, motivat de aceea ca Ministerul Finanțelor Publice nu trebuie confundat cu Statul Român și bugetul de stat, rolul acestuia fiind de a elabora politicile bugetare, proiecte de buget de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, ministerul fiind un simplu terț, care nu are atribuții privind achizițiile făcute de diverse instituții publice (art. 34, art. 48 și art. 55, din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice).
După administrarea probei cu înscrisuri și probei cu interogatoriu, prin Sentința nr. 527 din 20 martie 2014, Tribunalul Dâmbovița a respins cererea formulată de reclamanta SC A. SRL.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că cererea reclamantei, de a fi obligată pârâta la plata sumei de 202.858 lei, reprezentând contravaloarea unei mașini blindate, conform facturii - nedepusă la dosar - nu este întemeiată.
S-a mai reținut că cererea inițială nu se referă la actul de donație, act cu care se apără intimata-pârâtă, susținând că se afla în posesia unei mașini blindate, însă este alta decât cea menționată de reclamantă și a fost dobândită prin donație în anul 1994.
Ulterior, reclamanta, "achiesând" la apărarea pârâtei, a arătat că de fapt acea blindată a fost dobândită de pârâta uzând de documente false, pe care ulterior le-a sustras și distrus și că blindata în discuție a fost furată societății reclamante, motiv pentru care s-au efectuat cercetări penale.
Prima instanță, din studiul înscrisurilor depuse, în principal rezoluția din 9 decembrie 2010 a Parchetului de pe lângă ICCJ - Direcția Națională Anticorupție, a reținut că la 18 iulie 2002, C. - în prezent decedat, la acea dată fiind reprezentantul legal al SC A. SRL, a sesizat Parchetul de pe lângă fosta Curte Supremă de Justiție, cu privire la faptul că, începând cu anul 1996, patrimoniul societății pe care o reprezintă a fost înstrăinat abuziv, prin mijloace frauduloase, acțiune la care au conlucrat oameni de afaceri, magistrați, lucrători de poliție, notari publici ș.a.
Prima instanță a reținut că procurorul de caz a constatat, având în vedere documentele pe care judecătorii le-au avut la dispoziție, că hotărârile pronunțate sunt legale, iar reținerea unor situații de fapt diferite față de cele prezentate de părțile aflate în litigiu și o interpretare diferită a probelor de către magistrați, chiar dacă este de natură să nemulțumească o parte din proces, nu constituie o încălcare a atribuțiilor de serviciu.
Ca atare, cum petenții au făcut afirmații cu caracter general, nefundamentate probator, s-a apreciat de către procurorul de caz că nu se justifică emiterea unor acte de acuzare, denunțurile făcute nefiind întemeiate și ca atare, a respins plângerile.
În ceea ce privește susținerile reclamantei că actul de donație a fost sustras și apoi distrus, pentru a se acoperi falsurile făcute de pârâtă, s-a apreciat ca fiind nefondate, întrucât, la dosar, sunt depuse contractul de donație, intervenit între SC A. SRL și Serviciul Român de Informații, la 14 noiembrie 1994, având ca obiect o autospecială blindată, marca B. culoare alb, cu accesoriile enumerate în anexă, autoturism dobândit de donator conform facturii din data de 30 iunie 1994, prin cumpărare din Italia și nu este înmatriculat în România; fila din Registrul General Notarial, din care rezultă că la data de 14 noiembrie 1994, s-a înregistrat actul de donație dintre părți, acesta fiind înregistrat sub nr. x și copia facturii transmisă donatarului.
S-a mai reținut că, deși este real că reclamanta a formulat plângeri penale cu privire și la o mașină blindată, însă nu rezultă din nici un înscris că este vorba de aceiași blindată ce a fost donată pârâtei în anul 1994, sesizările reprezentantului de atunci al societății-reclamante - în prezent decedat, vizând fapte petrecute începând cu anul 1996, donația făcându-se în anul 1994.
Ca atare, s-a constatat că reclamanta nu a făcut dovezi că pârâta a achiziționat, de la ea, o blindată și că nu a plătit prețul, în primul rând pentru că nu a dovedit acest aspect - la dosar nefiind depuse înscrisuri care să ateste înstrăinarea făcută și nici măcar că a avut în patrimoniu o astfel de blindată, cu date de identificare - serie motor, șasiu, etc. - și în al doilea rând pentru că, deși s-a susținut că această mașina a fost furată și că la acest furt au conlucrat oameni de afaceri, magistrați, lucrători de poliție, etc, din rezoluția parchetului, depusă la dosar, a rezultat că nu s-a dispus urmărirea penală împotriva nici unei persoane cu privire la acest furt și nici că această autospecială este una și aceiași cu cea pentru care s-a făcut actul de donație.
S-a demonstrat însă că pârâta, a primit prin donație - validă - de la societatea reclamantă, o autospecială blindată, în anul 1994, pentru care, nu avea nici o obligație de plată, donația fiind, de esența sa, un act gratuit, persoanele care au reprezentat pe donator și donatar, având delegații de reprezentare, cum a reținut notarul public la momentul autentificării actului.
Deși se susține că aceste acte de reprezentare sunt falsuri, la dosar nu există nici un document care să constate acest fapt, nu există sentințe de condamnare pentru fals și uz de fals, pentru a aprecia și asupra falsului actului de donație.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC A. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelului, s-a susținut că prima instanță a pronunțat o sentință nulă, deoarece soluția dată reprezintă soluționarea laturii civile a unei cauze penale, de către o secție necompetentă - secția comercială.
A mai arătat că, prin decizia pronunțată, prima instanță a încălcat dreptul său la apărare, consacrat prin art. 24 din Constituție și art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, în sensul că în timp ce pârâților li s-a luat în considerație toate solicitările, reclamanților, deși protejați de principiul disponibilității, le-au fost respinse aproape toate cererile solicitate în apărare.
Dispoziția art. 261 pct. 5 C. proc. civ. prevede obligația instanței de judecată de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părții, însă, încheierile și sentința sunt nemotivate și nu respectă aceste obligații, încălcând și dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., care obligă judecătorul să afle adevărul și să aplice corect legea la speță.
În cadrul apelului s-a administrat proba cu înscrisuri și proba cu martori.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul, Serviciul Român de Informații, a solicitat respingerea apelului, ca nefondat și menținerea, ca temeinică și legală a sentinței pronunțate de prima instanță.
Prin Decizia nr. 393 din 27 mai 2015 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC A. SRL, împotriva încheierilor de ședință din data de 21 și 28 martie 2013 și a Sentinței nr. 527 din 20 martie 2014, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimatul-pârât Serviciul Român de Informații - prin reprezentant Oficiul Juridic U.M. x, și intimata-chemată în garanție Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
La data de 20 iunie 2013 reclamanta și-a completat cererea de chemare în judecată solicitând acordarea de daune morale în cuantum de 100.000 de lei. Cererea a fost întemeiată, în drept, în baza art. 1357 C. civ.
Prin încheierea din data de 21 martie 2013, prima instanță a discutat problema timbrajului, respingând cererea de atașare a dosarului penal și a rămas în pronunțare pe excepție de netimbrare a cererii invocată de către pârâta SRI, amânând pronunțarea la data de 28 martie 2013.
Prin încheierea din data de 28 martie 2013, prima instanță a apreciat că prezentul dosar nu este latura civilă a unui dosar penal, motiv pentru care se datorează taxă judiciară de timbru, a procedat la stabilirea acesteia, în cuantum de 5.668 de lei, fixând termen de plată până la termenul din data de 11 aprilie 2013, fiind citată reclamanta cu această mențiune.
În ceea ce privește susținerea apelantei că prezenta cauză reprezintă soluționarea laturii civile dintr-un dosar penal, instanța de apel a reținut că este neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 19 C. proc. pen. de la 1964 persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea pagubei materiale și a daunelor morale pricinuite prin infracțiune. De asemenea, poate să pornească acțiune în fața instanței civile persoana vătămată care s-a constituit parte civilă sau pentru care s-a pornit, din oficiu, acțiunea civilă în procesul penal, dar acesta a fost suspendat. În caz de reluare a procesului penal, acțiunea introdusă la instanța civilă se suspendă. Persoana vătămată care a pornit acțiunea în fața instanței civile poate să părăsească această instanță și să se adreseze organului de urmărire penală sau instanței de judecată, dacă punerea în mișcare a acțiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare. Părăsirea instanței civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunțat o hotărâre, chiar nedefinitivă.
Instanța de apel a reținut că în prezenta cauză nu sunt îndeplinite condițiile art. 19 C. proc. pen., având în vedere faptul în cauză nu au fost depuse hotărâri judecătorești de condamnare a unor persoane, iar prin rezoluția din data de 9 decembrie 2010 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală sau neînceperea urmăririi penale atât pentru că nu au fost dovedite faptele cât și pentru faptul că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.
În ceea ce privește susținerea apelantei-reclamante că în mod greșit prima instanță a apreciat că prezenta cauză nu este scutită de taxă de timbru, conform art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1996, instanța de apel a reținut că, prin încheierea din data de 28 martie 2014, prima instanță a apreciat că acțiunea este supusă taxei judiciare de timbru. Conform art. 18 din Legea nr. 146/1997 împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru se poate face cerere de reexaminare la aceeași instanță în termen de 3 zile de la data la care s-a stabilit taxa sau de la data comunicării sumei datorate. Cererea se soluționează în camera de consiliu, de un alt complet, fără citarea părților prin încheiere irevocabilă.
Ca atare, cererea de reexaminare, prevăzută de art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare, era singura cale de atac prin care putea fi cenzurată existența și întinderea obligației de plată a taxei judiciare de timbru, părțile interesate neavând un drept de opțiune între a formula cerere de reexaminare și a exercita apel sau recurs, după caz.
De altfel, în Decizia nr. 7/2014 pronunțată în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului".
În ceea ce privește competența funcțională a secției comerciale de a soluția cererea de chemare în judecată, apelanta-reclamantă a invocat transpunerea greșită de la secția I civilă la secția a II-a civilă, apreciind că cererea de chemare în judecată este în competența de soluționare a secției civile a primei instanțe.
Prin încheierea din data de 24 octombrie 2012 Tribunalul Dâmbovița, secția civilă a transpus cauza la secția a II-a civilă, având în vedere obiectul cauzei-pretenții, calitatea părților și motivarea acțiunii, în sensul că bunul înstrăinat prin factura fiscală din data de 30 decembrie 2010, pentru care se solicită plata sumei de bani, face parte din patrimoniul societății reclamante, apreciindu-se că prezenta cauză are natură comercială.
Față de aspectul că prezenta acțiune nu reprezintă soluționarea laturii civile dintr-un dosar penal, instanța de apel a reținut că, în mod corect, s-a transpus cauza de la secția I civilă la secția a II-a civilă având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, motivarea în fapt a cererii și ținând cont de dispozițiile art. 7 C. com. (sunt comercianți aceia care fac fapte de comerț, având comerțul ca o profesie obișnuită, și societățile comerciale) și art. 4 C. com.
În fața instanței de apel, apelanta-reclamanta a reiterat cererea de înscriere în fals față de contractul de donație și delegația emisă pe numele lui D., cerere respinsă de instanța de apel prin încheierea din data 21 ianuarie 2015.
S-a procedat astfel, deoarece, potrivit art. 181 C. proc. civ., dacă una din părți declară că scrisul sau semnătura este falsă se poate înscrie în fals. Procedura falsului este reglementată de art. 180 - 184 C. proc. civ. și poate fi folosită în cazul înscrisurilor autentice care în privința datei și a constatărilor personale ale agentului instrumentator fac dovadă până la înscrierea în fals.
Instanța de apel a reținut că înscrisul autentic face dovadă până la înscrierea în fals în ceea ce privește constatările personale ale agentului instrumentator, făcute prin propriile simțuri (cum sunt cele referitoare la prezența părților, modul de identificare a acestora, faptul că au semnat, luarea consimțământului, semnătura agentului constatator, locul și data încheierii actului).
Or, din motivarea cererii de înscriere în fals nu rezultă că apelanta-reclamanta a invocat aceste împrejurări, instanța reținând că atacarea unui act juridic pentru vicii de consimțământ, lipsa de capacitate, frauda la lege reprezintă cauze de nulitate absolută sau relativă care pot fi dovedite prin orice mijloc de probă, neputând fi urmată procedura înscrierii în fals, dacă se invocă că un act juridic autentic nu îndeplinește condițiile de validitate prevăzute de art. 948 C. civ. și cele specifice reglementate în materia contractului de donație.
În al doilea rând, instanța de apel a constatat că nu au fost depuse la dosar originalele acestor înscrisuri (din adresa Camerei Notarilor Publici din data de 3 februarie 2015, din care rezultă că în registrul notarial din data de 14 noiembrie 1994, figurează înregistrat un contract de donație autoturism încheiat între SC A. și SRI, că exemplarul de arhivă al încheierii de autentificare din data de 14 noiembrie 1994 nu se află arhivat în mapele cu actele autentice), iar procura nu se află depusă la dosar nici în copie xerox conform dispozițiile art. 180 și art. 181 C. proc. civ.
În ceea ce privește criticile apelantei-reclamante privind respingerea cererii de înscriere în fals de către prima instanță, instanța de apel a reținut că, prin încheierea din data de 23 ianuarie 2014, instanța a respins cererea de înscriere în fals în baza art. 304 din Noul C. proc. civ., având în vedere faptul că denunțarea înscrisului ca fals se face cel mai târziu la primul termen după prezentarea înscrisului ca fals, nu la al patrulea termen de judecată.
Într-adevăr, prima instanță și-a motivat respingerea cererii de înscriere în fals în temeiul dispozițiilor Noului C. proc. civ., dar această împrejurare nu conduce la nulitatea sentinței, cât timp apelanta a reiterat această cerere în apel, cale devolutivă de atac, care, prin încheierea din data de 21 mai 2015 a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile înscrierii în fals prevăzute de art. 181 - 184 C. proc. civ.
În ceea ce privește soluția asupra fondului cauzei.
Rezultă că reclamanta a invocat drept temei juridic atât răspunderea civilă contractuală cât și răspunderea civilă delictuală (având în vedere temeiul juridic invocat de reclamantă în cererea de chemare în judecată).
Astfel, instanța de apel a procedat la analizarea cererii reclamantului atât din perspectiva răspunderii civile delictuale cât și a răspunderii civile contractuale.
C. civ. reglementează două tipuri de răspundere civilă pentru prejudiciul cauzat unei persoane și anume: răspunderea civilă contractuală și răspunderea civilă delictuală.
Conform art. 1073 C. civ. creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației iar dacă acest lucru nu este cu putință acesta are dreptul la despăgubiri. Pentru a putea vorbi de o răspundere civilă contractuală trebuie mai întâi ca între cel chemat să răspundă și cel față de care se răspunde să existe un contract.
În ceea ce privește condițiile răspunderii civile contractuale instanța de apel a reținut că acestea sunt următoarele: existența unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligații contractuale, aducându-se prin aceasta o atingere a unui drept subiectiv patrimonial al creditorului, existența unui prejudiciu patrimonial în care se concretizează aceasta atingere, raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu, vinovăția celui care săvârșește fapta ilicită.
Or, apelanta-reclamantă, deși a invocat în cererea de chemare în judecată că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 202.858 de lei, reprezentând contravaloarea unei mașini blindate, conform facturii fiscale din data de 30 decembrie 2010, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale.
Astfel, factura de care face vorbire apelanta-reclamantă în cererea de chemare în judecată a fost depusă la data de 9 septembrie 2014, în calea de atac a apelului. Rezultă că această factură, este emisă de SC A. SRL la data de 30 decembrie 2010 pe numele SRI București având mențiunea "mașină blindată conform rezoluției 711/II-2/1010 din 9 decembrie 2010 (50.000 dolari SUA) pentru valoarea de 202.858 de lei.
Valabilitatea contractelor consensuale nu este condiționată de forma scrisă care să constate acordul de voința dintre părți, însă această împrejurare nu exonerează pe reclamantă de sarcina dovedirii acordului de voință, prin celelalte mijloace de proba admise de lege. Astfel, potrivit art. 46 C. com. obligațiile comerciale se probează cu acte autentice, cu acte sub semnătura privată, cu facturi acceptate, prin corespondență sau telegrame, cu registrele părților și chiar cu martori, atunci când instanța apreciază necesar.
În speță reclamanta a susținut că existența raporturilor comerciale dintre parți rezultă din factura anexată cererii de chemare în judecată.
Instanța de apel a constatat, însă, că factura ce face obiectul dosarului nu a fost acceptată la plată de pârâtă. Astfel, în privința acceptării facturii, aceasta poate fi expresă sau tacită. Acceptarea facturii este expresă atunci când aceasta este semnată și ștampilată de un reprezentant al societății. Despre acceptare tacită se poate vorbi în cazul în care rezultă din manifestări de voință neîndoielnice, care atestă voința de a accepta integral factura, simpla tăcere a destinatarului neavând valoarea unei acceptări tacite.
Din întregul material probator administrat în cauză nu reiese că pârâta a acceptat la plată facturile emise de reclamantă, acestea nefiind semnate și ștampilate de către reprezentantul pârâtei.
Mai mult, instanța de apel a reținut că în această factură nu se individualizează bunul material (prin serie șasiu, număr de înmatriculare etc.), iar din probele administrate în cauză nu rezultă că apelanta-reclamanta i-a predat intimatei-pârâte vreo mașină blindată în anul 2010, iar aceasta nu și-ar fi îndeplinit obligația de a achita contravaloarea acesteia.
În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală, invocată de apelanta-reclamantă ca și temei juridic al cererii de chemare în judecată, instanța de apel a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. "orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara", iar conform art. 999 C. civ., "omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa". Coroborând cele două texte legale menționate, instanța de apel a constatat că pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie se cere întrunirea cumulativă a următoarelor patru condiții: 1. existența unei fapte ilicite; 2. existența unui prejudiciu; 3. existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; 4. existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența celui care a acționat.
Apelanta-reclamantă a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 202.858 de lei reprezentând contravaloarea unei mașini blindate conform facturii fiscale din data de 30 decembrie 2010.
Prin rezoluția din data de 9 decembrie 2010 s-a respins plângerea formulată de petiționarii E., F. și C. contra rezoluției procurorului de caz din data de 10 noiembrie 2010 în dosarul nr. x/P/2008 al DNA. Prin rezoluția atacată s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuiților G. și D., întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de care au fost acuzați, încetarea urmăririi penale față de învinuitul H., întrucât a intervenit decesul făptuitorului, neînceperea urmăririi penale față de C., I., J., K., L. și D., întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de care au fost acuzați, față de G. și M., întrucât nu s-a dovedit existența infracțiunii și s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale, față de N., O., G. și P., întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii și s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale; față de G. și R., întrucât faptele nu au fost dovedite și s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale; față de D. întrucât nu s-a dovedit existența faptelor și s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale; față C., I., J., K., L., G., M. și P., întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii și s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale; față de N. întrucât nu s-a dovedit comiterea infracțiunii și s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale; față de S. și Ș. întrucât nu s-a dovedit comiterea infracțiunii și s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale; față de O. întrucât nu s-a dovedit existența faptei și s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale; față de T., Ț., U. și V. întrucât s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale; față de M., întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită formă continuată, de luare de mită în formă simplă și s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale; față de X. întrucât a intervenit decesul făptuitorului. De asemenea s-a dispus neînceperea urmăririi penale cu privire la infracțiunile sesizate în denunțurile formulate de G., întrucât nu au fost dovedite și s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale; cu privire la infracțiunile sesizate în denunțurile formulate de N., întrucât nu au fost dovedite și s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale; cu privire la infracțiunile sesizate în denunțurile formulate de Y., întrucât nu au fost dovedite și s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.
Rezultă din această rezoluție că procurorul de caz a dispus scoaterea de sub urmărire penală sau neînceperea urmăririi penale atât pentru că nu au fost dovedite faptele cât și pentru faptul că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale. Se menționează în această rezoluție că procurorii de caz au apreciat că o parte din infracțiunile ce fac obiectul prezentei cauze nu sunt susținute de probe temeinice, în cazul altor infracțiuni s-a împlinit termenul de prescripție, iar unele fapte pentru care s-au efectuat cercetări nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor reținute în sarcina celor cercetați în dosar.
În cuprinsul acestei rezoluții s-a reținut că "F., la solicitarea organelor de anchetă de a prezenta detaliat faptele de corupție pentru care solicită efectuarea de cercetări a prezentat o serie de aspecte care nu intră în sfera infracțiunilor de corupție aflate în competența DNA, făcând referire și la câteva infracțiuni concrete de corupție în competența acestei unități de parchet dar pentru care nu a fost în măsură să propună probe". S-a menționat că "F. afirmă că la începutul anului 1997, D. și N., sub conducerea lui G. au sustras prin efracție o autoblindată aparținând SC A. SRL". S-au concluzionat următoarele: "analizând în ansamblu declarația numitului F., procurorul de caz a apreciat că majoritatea faptelor nu constituie infracțiuni de corupție iar cele care ar putea constitui astfel de infracțiuni sunt expuse lapidar fără a se furniza suficiente date pentru efectuarea de cercetări în privința acestora și fără a se indica mijloace de probă în susținerea lor, în esență, acuzațiile formulate în această privință bazându-se pe speculațiile autorului declarației."
S-a mai reținut în rezoluție că "în legătură cu dispariția a două autoblindate aparținând SC A. SRL, dispariție sesizată de F., numitul Z. arată că a efectuat cercetări, stabilind că una dintre acestea a fost găsită în depozitul SC AA. SRL de unde a ridicat-o și a dus-o la Biroul Vamal Târgoviște la solicitarea acestora ca urmare a unor taxe vamale neachitate de SC A. SRL, iar cea de-a doua a fost luată chiar de autorul sesizării, F. și dusă la Biroul Vamal Târgoviște din același motiv".
De asemenea prin rezoluția din data de 12 septembrie 2013 pronunțată în dosarul nr. x/II-2/2013 s-a dispus respingerea plângerii formulată de SC A. SRL împotriva rezoluției x/P/2012 prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen. față de M., D. și K.
S-a reținut că s-a formulat plângere penală prin care s-a solicitat să se efectueze cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune în convenții, fapta prevăzută de art. 215 C. pen. împotriva persoanelor vinovate din cadrul SRI și în subsidiar a SRI ca persoană responsabilă civilmente, analizându-se probele de la dosar s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de M., D. și K. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen. reținându-se următoarele: "la data de 14 noiembrie 1994 la notariatul de stat al Sectorului 1 s-a încheiat contractul de donație nr. x între SC A. SRL și SRI având ca obiect un autoturism blindat marca B., că cele două părți au fost reprezentate de D., din parte donatorului și BB., ca reprezentat al donatarului; că prin adresa din data de 17 noiembrie 1994 SC CC. SRL confirmă donația, că fiind audiat reprezentantul donatorului a declarat că în perioada 1993 - 1997 a fost angajat al SC A. SRL și că în anul 1994 a fost împuternicit de reprezentanții societății să semneze la notariatul public un act de donație în favoare SRI având ca obiect o mașină blindată și că își recunoaște semnătura aplicată pe contractul de donație și semnătură de pe adresa nr. x ca fiind a președintelui I., fiind audiat martorul BB. arătat că în anul 1994 SC A. SRL avea un contract de prestări servicii încheiat cu SRI, prin care Brigada Antitero îi asigura paza și protecția unui asociat al societății.
Prin Sentința penală nr. 904 din data de 10 decembrie 2013 (dosar apel) definitivă, s-a respins plângerea formulată de petenta SC A. SRL și s-a menținut rezoluția nr. x/P/2012 din 5 iulie 2013 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București și rezoluția nr. x/II-2/2013 din data de 12 septembrie 2013 a prim-procurorului acestui parchet. S-a reținut în considerente că "în plângerea inițială petenta a reclamant că reprezentanți ai SRI au indus în eroare reprezentanți ai SC A. SRL, cu rea-credință neachitând factura fiscală din data de 30 ianuarie 2010 în cuantum de 202.858 de lei reprezentând contravaloarea unei mașini blindate care a făcut obiectul unui contract de donație între SC A. SRL încheiat în formă autentică la data de 14 noiembrie 1994. Tribunalul a constatat că "cele două părți ale contractului au fost reprezentate de D. - pentru donator și BB. - pentru donatar, că donația a existat fiind susținută atât prin declarațiile acestora la parchet, cât și prin adresa din 17 noiembrie 1994 și prin extrasul din registrul general notarial din care rezultă existența contractului de donație din data de 14 noiembrie 1994.
Din declarația martorului E. (dosar instanța de apel) nu rezultă fapta ilicită a intimatei-pârâte întrucât acesta a precizat că "orice donație care s-ar fi făcut trebuie să se facă cu acordul SC DD. SA, întrucât și această societate ar fi suferit o pierdere și că era necesară o hotărâre AGA". A mai precizat că pentru această mașină s-a făcut o factură de către SC A., iar factura din 2010 a fost întocmită pentru mașina blindată livrată SRI în anul 1994. A mai arătat că "nu știu care era legislația exactă a facturilor din anul 1994, pe ceea factură era trecută o sumă. După câte îmi amintesc era o sumă de 96.000 de lei, factura era emisă de SC A. SRL, iar beneficiar era SRI.
Astfel, apelanta-reclamanta susține că intimata-pârâtă a săvârșit o faptă ilicită în sensul că nu a achitat contravaloarea unei mașini blindate, deși acest autoturism este în patrimoniul său.
Pe de altă parte intimata-pârâtă s-a apărat în cauză susținând că în anul 2010 nu a intrat în patrimoniul vehiculul blindat din factura ce face obiectul judecării cauzei, dobândind prin contractul de donație din data de 14 noiembrie 1994 autospecială blindată B.
Astfel, din analiza celor două rezoluții, a Sentinței penale nr. 904 din data de 10 decembrie 2013 și a declarației martorului nu rezultă îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 998 - 999 C. civ. respectiv existența faptei ilicite în sarcina pârâtei, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția pârâtei.
Instanța de apel a reținut că susținerile reclamantului referitoare la intrarea bunului ce face obiect al contractului de donație în patrimoniul intimatei-pârâtei, valabilitatea contractului de donație, modalitatea de acceptare a donației, fraudarea legii reprezintă cazuri de nulitate absolută și relativă ale contractului și nu pot constitui fapte ilicită în sensul art. 998 - 999 C. civ., pentru a fi analizate de către instanța de apel.
Sub acest aspect, instanța de apel nu a putut analiza, în lipsa învestirii cu o acțiune în nulitatea contractului de donație, criticile referitoare la încheierea contractului de donație, acestea excedând cadrului procesual stabilit de reclamant prin cererea de chemare în judecată.
Pe de altă parte, dacă reclamanta ar fi solicitat plata contravalorii vehiculului blindat ce face obiectul donației, instanța de apel a reținut că nu s-ar putea admite un astfel de capăt de cerere, având în vedere că acest bun imobil face obiectul unei donații, act cu titlu gratuit și a cărui anulare nu s-a solicitat în prezentul dosar.
Referitor la încălcarea dreptului la apărare de către prima instanță, instanța de apel a reținut că și aceasta este neîntemeiată, întrucât, în baza art. 295 alin. (2), a solicitat încuviințarea probei cu martori, fiind admisă de instanța de apel, care, de altfel, a procedat la audierea martorului E.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC A. SRL Târgoviște prin administrator judiciar EE. Cluj-Napoca, aducându-i următoarele critici:
Instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu greșita interpretare și aplicare a legii la speța de față.
În acest sens, s-a susținut că motivarea instanței de apel este o literatură cu citate din norme juridice, exprimând încrâncenarea și disperarea judecătorilor de a salva pârâții de la răspunderea materială și pentru a îngrădi dreptul salariaților reclamantei-recurente la recuperarea prejudiciului.
S-a apreciat că speța de față este identică cu speța "FF.", judecătorii și procurorii soluționând plângerile după "calitatea părților" și nu după lege.
În opinia recurentei-reclamante judecătorii au aplicat "normele SRI" în locul celor legale și constituționale.
A fost încălcat dreptul la apărare al recurentei-reclamante prin refuzul atașării dosarului DNA nr. x/P/2008, cu toate că în motivarea hotărârii au fost invocate înscrisurile din acest dosar.
S-a afirmat că făptuitorii din dosarul DNA mai sus arătat au determinat judecătorii ce au soluționat prezenta cauză să soluționeze în acest fel dosarul.
În opinia recurentei-reclamante termenul de prescripție al răspunderii penale s-a împlinit din vina procurorilor, care chiar au urmărit să se împlinească acest termen de prescripție.
Judecătorii care au soluționat apelul au acționat cu mânie proletară, urmărind să pedepsească pe reclamantă, această atitudine rezultând din afirmația că reclamanta-apelantă nu a formulat cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru, păstrând astfel toate abuzurile și încălcările normelor procesuale de către prima instanță.
S-a apreciat că o atitudine similară a avut instanța de apel și în ce privește interpretarea competenței funcționale, fiind evident, în opinia recurentei-reclamante, că obiectul cererii de chemare în judecată nu-l reprezintă pretențiile comerciale ci pretențiile penale, deoarece bunul nu a fost înstrăinat prin fals ci a fost sustras.
Recurenta-reclamantă a mai susținut că aprecierile judecătorilor din apel, inserate în motivarea hotărârii, sunt în contradicție cu adevărul și probatoriul, fiind necesară o cenzurare a acestora de către DNA și inspecția judiciară.
Motivarea hotărârii este străină de adevăr, confuză, lapidară, contradictorie, fiind nulă de drept.
Judecătorii din apel au procedat la soluționarea cauzei deși la dosar se aflau probe false, deoarece semnătura după contractul de donație este falsă, neaparținând titularului dreptului de a dona al societății reclamante, la fel petrecându-se lucrurile și în ce privește și "procura" referitoare la D..
Recurenta-reclamantă a justificat de ce a formulat cererea de înscriere în fals la al patrulea termen de judecată, în acest context susținând că instanța de apel s-a comportat ca o autentică republică a SRI.
S-a mai susținut că nu a fost invocată răspunderea contractuală pentru factura fiscală din 30 decembrie 2012, ci răspunderea delictuală, răspunderea contractuală fiind invocată numai pentru factura falsă din 1994, ce a stat la baza donației.
Recurenta-reclamantă a mai susținut că a fost încălcat principiul autorității penalului în fața civilului, instanța de apel deturnând cauza cu intenție și vinovăție de la principiul disponibilității, neținând cont de părerile reprezentantului reclamantei, care este mult mai pregătit în domeniu, atât profesional cât și moral.
De asemenea, s-a mai susținut că în motivarea deciziei recurate au fost reținute stări de fapt neadevărate, cum ar fi cea de la pag. 12, referitor la afirmația că factura nu ar individualiza bunul.
Comportamentul nelegal al judecătorilor rezultă și din aceea că aceștia au consumat banii publici cu hârtia și cerneala, redactând hotărârea pe 18 pagini, în loc de 4.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 304 C. proc. civ. (1864), modificarea s-au casarea unor hotărâri se poate cere doar pentru motivele de nelegalitate prevăzute la pct. 1 - 9 ale acestui articol.
În cuprinsul recursului său, recurenta-reclamantă formulează o serie de acuzații generale și o înșiruire de fapte, neprecizând care sunt motivele de nelegalitate pentru care a criticat decizia recurată, pentru a face posibilă analiza acestor critici de către instanța de recurs.
Susținerile recurentei-reclamante în sensul influențării soluției pronunțate de către instanța de apel de către persoane ce au făcut obiectul dosarului DNA nr. x/P/2008, nu pot face obiectul unei examinări într-un recurs referitor la o cauză civilă cu obiect bine determinat.
În ce privește susținerea recurentei-reclamante referitoare la refuzul atașării dosarului DNA mai sus amintit, instanța de apel a arătat în motivarea deciziei recurate că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile art. 19 C. proc. pen. și de ce nu poate fi considerată cererea de chemare în judecată a reclamantei ca o soluționare a laturii civile a unui dosar penal, ci ca o acțiune de drept comun, de competența secției care soluționează litigii între profesioniști (comerciale).
Nici susținerile referitoare la pretinsa nelegalitate a deciziei recurate cu privire la modul de soluționare a apelului în ce privește taxa judiciară de timbru nu poate fi reținută, instanța de apel făcând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, arătând că legea prevede o singură cale de atac în ce privește modul de stabilire a taxei judiciare de timbru, anume cererea de reexaminare, iar nu apelul ori recursul, acest lucru fiind statuat și prin Decizia nr. 7/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii.
Susținerile recurentei-reclamante în legătură cu starea de fapt, relativ la probele administrate în cauză, nu pot face obiectul unei examinări în fața instanței de recurs, deoarece pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ. au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000, instanța de recurs neputând examina decât motivele de nelegalitate cu referire la decizia recurată, or, așa după cum s-a arătat mai sus, recurenta-reclamantă a formulat doar critici generale de nelegalitate, precum și acuzații ce exced cadrului procesual de față, neconcretizând aceste critici, relativ la nelegalitatea deciziei recurate, pentru ca instanța de recurs să le poată examina.
Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, astfel că, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL Târgoviște prin administrator judiciar EE. Cluj-Napoca împotriva Deciziei nr. 393 din 27 mai 2015, precum și împotriva încheierilor din data de 20 mai 2015 și, respectiv, din 26 septembrie 2014 și din 1 octombrie 2014, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/120/2012*.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi 20 octombrie 2016.
Procesat de GGC - CL