Scrisoare de garanţie corporativă. Invocarea clauzei compromisorii. Condiţii de admisibilitate din perspectiva principiului accesorium sequitur principale
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Arbitrajul
Index alfabetic : acţiune în pretenţii
-clauză compromisorie
-scrisoare de garanţie corporativă
-principiul accesorium sequitur principale
C. proc. civ. din 1865, art. 3434 alin. (2), art. 377 alin. (2) pct. 4
C. civ. din 1864, art. 969
Principiul accesorium sequitur principale reprezintă regula de drept potrivit căreia contractul accesoriu urmează soarta juridică a contractului principal, în sensul că dacă acesta din urmă este desfiinţat, aceeaşi soartă o are şi actul juridic accesoriu.
În cazul în care părțile litigante nu au încheiat o convenţie arbitrală prin care să fi agreat ca litigiile legate de executarea unei scrisori de garanţie corporativă să fie soluţionate pe calea arbitrajului, acestora nu le este aplicabilă clauza compromisorie inserată în cuprinsul unor contracte de închiriere şi de management încheiate de către una dintre părţi cu o terţă persoană, deoarece nu există nicio regulă de drept potrivit căreia contractului accesoriu i se aplică clauzele prevăzute în contractul principal.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1876 din 9 noiembrie 2016
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secţia a VI-a comercială sub nr. x/3/2009 reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. NV, ca instanţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 366.708,89 lei reprezentând contravaloarea sumei de 87.104,25 Euro, cu cheltuieli de judecată.
Pârâta SC B. NV a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei generale a instanţelor româneşti, excepţia nulităţii procedurii concilierii prealabile, excepţia lipsei calităţii de reprezentant a avocaţilor care au semnat acţiunea, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
Referitor la excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, s-a argumentat că pârâta este o persoană juridică de naţionalitate belgiană şi, întrucât în speţă nu se verifică niciuna dintre ipotezele prevăzute de dispoziţiile art. 149-151 din Legea nr.105/1992, competenţa aparţine instanţelor belgiene.
Prin încheierea de şedinţă din data de 23.03.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a comercială în dosarul nr. x/3/2009 a fost respinsă excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, reținându-se că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Regulamentului CE nr. 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.
Conform dispoziţiilor art. 5 pct. 1 lit. a din Regulament, o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionată în justiţie într-un alt stat membru, în materie contractuală, în faţa instanţelor de la locul în care obligaţia care formează obiectul cererii a fost sau urmează a fi executată.
În speţă, obligaţia asumată prin scrisoarea de garanţie corporativă urmează a fi executată în România, prin urmare, competenţa aparţine instanţei române.
Prin încheierea de şedinţă din data de 18.05.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a comercială în dosarul nr. x/3/2009 a fost respinsă excepţia prematurităţii ca neîntemeiată, reţinându-se că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 7201 C. proc. civ. de la 1865.
Prin sentinţa civilă nr. 983 din 13.02.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă în dosarul nr. xx/3/2009 s-a admis cererea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu SC B. SA/NV, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 87.104,25 Euro în echivalentul în lei la data plăţii reprezentând debit conform scrisorii de garanţie încheiate la data de 12.02.2007 şi a fost obligată pârâta la 6.858 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că între reclamantă, în calitate de proprietar, şi SC C. SRL, în calitate de chiriaş, s-a încheiat la data de 10.10.2006 contractul de închiriere având ca obiect spaţiul comercial situat în Bucureşti, str. N. nr. 97, et. 1, sector 5.
Concomitent cu semnarea contractului de închiriere între reclamantă, în calitate de administrator, şi C. SRL, în calitate de beneficiar, s-a încheiat şi contractul de management având ca obiect administrarea spaţiului comercial închiriat în N.
Pârâta SC B. SA/NV a semnat la data de 12.02.2007 Scrisoarea de garanţie corporativă prin care s-a obligat ca „în cazul în care, în timpul executării contractelor menţionate (contractul de închiriere şi contractul de management n.n.) chiriaşul /beneficiarul C. SRL nu îşi îndeplineşte obligaţiile stipulate în contracte, să îl substituie pe acesta din urmă şi să plătească, în baza unei notificări scrise trimisă de proprietar/societatea de management în termen de 5 zile, toate obligaţiile contractuale de plată ale chiriaşului/beneficiarului”.
Se stipulează în continuare că garanţia corporativă va fi valabilă pe toată durata contractelor menţionate, inclusiv pe perioada pe care se vor prelungi contractele şi va acoperi chiria pe trei luni şi onorariul de management în sumă de 87.104,25 euro, în concordanţă cu prevederile contractuale.
În alineatul ultim se prevede că „în cazul în care până la încheierea perioadei de valabilitate a prezentei garanţii corporative, proprietarul/societatea de management nu va transmite nicio notificare de neîndeplinire de către chiriaş/beneficiar a obligaţiilor sale contractuale de plată, atunci prezenta garanţie corporativă devine în mod automat nulă, indiferent dacă este returnată sau nu”.
Tribunalul a reţinut că raportului juridic dedus judecăţii îi sunt aplicabile dispoziţiile legii române, deoarece în speţă există legături mai strânse ale contractului cu legea română. Astfel, obligaţia debitoarei chiriaş/beneficiar C. de a prezenta o scrisoare de garanţie este stipulată expres în contractul de închiriere (art. 13 şi urm.) având ca obiect folosinţa unui spaţiu comercial situat în Bucureşti, N., precum şi în contractul de administrare privind acelaşi spaţiu comercial (art. 9 şi urm. contract).
Scrisoarea de garanţie poate fi considerată un act juridic accesoriu celor două contracte încheiate între două persoane juridice de naţionalitate română, ipoteză în care tribunalul a apreciat că raportul juridic dedus judecăţii este guvernat de legea română (art. 70, art. 77, art. 78 alin. ultim din Legea nr. 105/1992).
Beneficiul de discuţiune invocat de pârâtă în raport de dispoziţiile art. 1662 C. civ. nu a fost primit, deoarece în scrisoarea de garanţie nu este inserată o clauză care să înlăture în mod explicit şi expres prezumţia de solidaritate instituită de dispoziţiile art. 42 C. com.
În consecinţă, tribunalul a constatat că în speţă sunt întrunite condiţiile prevăzute în scrisoarea de garanţie corporativă asumată de pârâtă, respectiv, debitoarea C. nu şi-a îndeplinit obligaţiile de plată care îi incumbă în temeiul contractelor de închiriere şi de management; aceste contracte îşi produc efectele juridice, nefiind reziliate ori desfiinţate în orice alt mod; fidejusorul a fost notificat cu privire la faptul neîndeplinirii de către debitoare a obligaţiilor sale contractuale.
Împotriva acestei sentinţe şi a încheierilor de şedinţă din datele de 23.03.2010 şi 18.05.2010 a declarat apel pârâta SC B. NV.
Prin decizia comercială nr.245 din 02.06.2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a comercială în dosarul nr. x/3/2009 s-a admis apelul declarat de apelanta - pârâtă SC B. SA împotriva încheierilor de şedinţă din 23.03.2010 şi din 18.05.2010, precum şi împotriva sentinţei comerciale nr. 13067/14.12.2010 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, a fost schimbată în tot hotărârea atacată, în sensul admiterii excepţiei necompetenţei generale a instanţelor româneşti, respingându-se cererea reclamantei.
Prin decizia nr. 526 din 08.02.2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/3/2009 s-a admis recursul declarat de reclamanta SC A. SRL, s-a casat decizia comercială nr. 245/02.06.2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a comercială în dosarul nr. x/3/2009 şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă sub nr. x/3/2009*.
Prin decizia civilă nr. 370 din 03.10.2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a comercială în dosarul nr. x/3/2009* s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta - pârâtă SC B. SA împotriva încheierilor de şedinţă din 23.03.2010 şi din 18.05.2010, precum şi împotriva sentinţei comerciale nr. 13067/14.12.2010 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a comercială.
Prin decizia nr. 646 din 26.02.2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/3/2009* s-a admis cererea de repunere în termenul de recurs, s-a admis recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva deciziei civile nr. 370/03.10.2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a comercială în dosarul nr. x/3/2009*, s-a casat decizia recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă sub nr. x/3/2009**.
La data de 05.06.2015, prin Serviciul Registratură, apelanta - pârâtă SC B. NV a depus o cerere prin care a invocat excepţia necompetenţei generale a Curţii de apel de a judeca prezentul litigiu.
În motivare s-a arătat că în cuprinsul contractului de închiriere şi a contractului de management părţile au convenit că soluţionarea oricărui litigiu se va realiza, în cazul în care nu se reuşeşte rezolvarea pe cale amiabilă, prin arbitraj.
S-a menţionat că în toate hotărârile pronunţate în cauză s-a reţinut că scrisoarea de garanţie reprezintă o formă de garantare a obligaţiilor asumate prin cele două contracte, fiind accesorie acestora şi urmând aceeaşi cale cu acestea. S-a precizat că, fiind în prezenţa unei clauze arbitrale, cauza urmează a fi soluţionată pe calea arbitrajului.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 3434, art. 1591 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, art. 1047 şi art. 1681 C. civ. de la 1864.
La data de 08.06.2015, prin Serviciul Registratură, apelanta - pârâtă SC B. NV a depus o cerere prin care a precizat că invocă excepţia necompetenţei instanţelor de judecată.
În motivare s-a arătat că, în prezenţa unei clauze arbitrale, cauza trebuie soluţionată pe calea arbitrajului.
Prin decizia civilă nr. 1052 din 18 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a fost respins apelul ca nefondat.
Referitor la apelul formulat împotriva încheierii de şedinţă din data de 23.03.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a comercială în dosarul nr. x/3/2009, acesta a fost respins, Curtea constatând că problema competenţei generale a instanţelor române a fost dezlegată cu caracter irevocabil de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă prin decizia nr. 526/08.02.2012 pronunţată în dosarul nr. x/3/2009, în considerentele acestei decizii reținându-se că sunt incidente prevederile art. 5 pct. 1 lit. a din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, conform cu care o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionată în justiţie într-un stat membru, în materie contractuală, în faţa instanţei de la locul în care obligaţia care formează obiectul cererii a fost sau urmează a fi executată, iar cum obligaţia de garantare asumată prin scrisoare urmează a fi executată în România, competenţa generală de soluţionare a cauzei aparţine instanţelor române.
Referitor la apelul formulat împotriva încheierii de şedinţă din data de 18.05.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a comercială în dosarul nr. x/3/2009, Curtea a reţinut că apelanta-pârâtă a invocat neîndeplinirea dispoziţiilor prevăzute de art. 7201 C. proc. civ. de la 1865 prin raportare strictă doar la prevederile acestui text legal coroborate cu cele ale Regulamentului (CE) nr. 1393/2007, însă nu a susţinut şi dovedit o vătămare concretă a drepturilor procedurale şi nu şi-a manifestat voinţa de a rezolva litigiul pe cale amiabilă.
Curtea a apreciat că apelantei - pârâte nu i s-a produs nicio vătămare prin faptul că invitaţia la conciliere nu a fost tradusă în limba sa oficială conform Regulamentului (CE) nr. 1393/2007, nu a fost semnată de către intimata - reclamantă/de către reprezentanţii acesteia şi nu a fost ataşată dovada calităţii de reprezentant.
Prin urmare, Curtea a constatat că este neîntemeiată excepţia nulităţii procedurii prealabile, astfel că a respins ca nefondat apelul formulat împotriva încheierii de şedinţă din data de 18.05.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a comercială în dosarul nr. x/3/2009.
Referitor la apelul formulat împotriva sentinţei comerciale nr. 13067/14.12.2010 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a comercială în dosarul nr. x/3/2009, Curtea a reținut ca neîntemeiat motivul de apel referitor la excepţia necompetenţei generale a instanţelor de judecată invocat prin cererea depusă în dosarul nr. x/3/2099** al Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă.
Apelanta - pârâtă SC B. NV a susţinut că în cuprinsul contractului de închiriere şi a contractului de management părţile au convenit că soluţionarea oricărui litigiu se va realiza, în cazul în care nu se reuşeşte rezolvarea pe cale amiabilă, prin arbitraj, iar scrisoarea de garanţie este accesorie acestor contracte, urmând aceeaşi cale cu acestea.
Problema de drept a naturii juridice a scrisorii de garanţie corporativă emisă de apelanta - pârâtă SC B. NV a fost dezlegată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 526/08.02.2012 pronunţată în dosarul nr. x/3/2009 care a reţinut în considerentele acestei decizii că scrisoarea de garanţie corporativă: este o formă de garantare a obligaţiilor asumate prin contractele de închiriere şi management, fiind accesorie acestora; se aseamănă cu fidejusiunea, fiind totuşi o garanţie atipică, fără o reglementare de sine stătătoare; are natura juridică a unui contract unilateral.
În aceste condiţii, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ de la 1865, dezlegarea dată de instanţa de recurs acestei probleme de drept este obligatorie şi trebuie respectată în soluţionarea prezentului apel.
Instanţă judecătorească se declară necompetentă doar dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: părţile în proces au încheiat o convenţie arbitrală și nu sunt incidente cazurile prevăzute la art. 3434 alin. (2) C. proc. civ. de la 1865.
Curtea a constatat că nu sunt îndeplinite aceste condiţii cumulative pentru a se admite excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti.
Prima condiţie nu este îndeplinită întrucât părţile nu au încheiat o convenţie arbitrală, aceasta neexistând în cuprinsul scrisorii de garanţie corporativă.
Nu a fost reţinută susţinerea apelantei - pârâte SC B. NV potrivit căreia litigiilor legate de executarea scrisorii de garanţie corporativă li se aplică convenţia arbitrală (clauza compromisorie) inserată în cuprinsul contractului de închiriere şi a contractului de management.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 340, art. 343 şi art. 3431 C. proc. civ. de la 1865, rezultă că o convenţie arbitrală se aplică doar părţilor care au încheiat-o şi litigiilor stabilite de aceste părţi.
Or, la încheierea contractelor de închiriere şi de management nu a participat şi apelanta - pârâtă SC B. NV, astfel că acesteia din urmă nu îi este aplicabilă clauza compromisorie inserată în cuprinsul acestor contracte.
Împrejurarea că scrisoarea de garanţie corporativă este accesorie acestor două contracte nu poate conduce la altă concluzie întrucât dispoziţiile art. 340, art. 343 şi art. 3431 C. proc. civ. de la 1865 nu prevăd nicio excepţie de la regula potrivit căreia orice convenţie arbitrală se aplică doar părţilor care au încheiat-o.
Nu există nicio regulă de drept potrivit căreia contractului accesoriu i se aplică clauzele prevăzute în contractul principal. Principiul accesorium sequitur principale reprezintă regula de drept potrivit căreia contractul accesoriu urmează soarta juridică a contractului principal, în sensul că dacă acesta din urmă este desfiinţat, aceeaşi soartă o are şi actul juridic accesoriu.
S-a reținut ca neîntemeiată susţinerea apelantei - pârâte SC B. NV potrivit căreia ar exista vreo hotărâre pronunţată în prezenta speţă prin care să se fi stabilit că scrisoarea de garanţie corporativă urmează „aceeaşi cale” cu contractele de închiriere şi management.
În decizia nr. 526/08.02.2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/3/2009 nu există nicio menţiune prin care să se fi stabilit că scrisoarea de garanţie corporativă urmează „aceeaşi cale” cu contractele de închiriere şi management.
Neîntemeiată a fost găsită şi susţinerea apelantei - pârâte SC B. NV potrivit căreia ar fi aplicabilă clauza compromisorie din contractele de închiriere şi management ca urmare a incidenţei dispoziţiilor art. 1047 alin. (1) şi art. 1681 C. civ. de la 1864. Aceste dispoziții se referă la excepţiile de drept material, şi nu la excepţiile procesuale, iar dispoziţiile art. 340, art. 343 şi art. 3431 C. proc. civ. de la 1865 nu prevăd nicio excepţie de la regula potrivit căreia orice convenţie arbitrală se aplică doar părţilor care au încheiat-o. Or, aceste norme juridice au caracter special şi se aplică cu prioritate în materie de arbitraj.
În concluzie, Curtea a constatat că apelanta - pârâtă SC B. NV şi intimata - reclamantă SC A. SRL nu au încheiat o convenţie arbitrală prin care să fi agreat ca litigiile legate de executarea scrisorii de garanţie corporativă să fie soluţionate pe calea arbitrajului.
Chiar dacă s-ar considera că este aplicabilă şi litigiilor legate de executarea scrisorii de garanţie corporativă clauza compromisorie din contractele de închiriere şi management, Curtea a apreciat că instanţele judecătoreşti sunt competente să soluţioneze prezenta cauză întrucât este incident unul dintre cazurile prevăzute la art. 3434 alin. (2) C. proc. civ. de la 1865, potrivit cu care instanţa va reţine spre soluţionare procesul dacă pârâtul şi-a formulat apărările în fond, fără nicio rezervă întemeiată pe convenţia arbitrală.
Or, apelanta - pârâtă SC B. NV a invocat pentru prima dată posibilitatea aplicării convenţiei arbitrale din contractele de închiriere şi management în al treilea ciclu procesual, cu ocazia judecării apelului.
În faţa primei instanţe, apelanta - pârâtă nu a invocat excepţia necompetenţei generale a instanţelor de judecată, ci excepţia necompetenţei instanţelor româneşti, ca atare, întrucât şi-a formulat apărările în fond, fără nicio rezervă întemeiată pe convenţia arbitrală, instanţele judecătoreşti sunt competente să soluţioneze prezenta cauză, conform art. 3434 alin. (2) lit. a) C. proc. civ. de la 1865.
Nu a fost găsit întemeiat nici motivul de apel referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. de la 1865.
Referitor la legea aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, în mod corect a stabilit prima instanţă că este aplicabilă legea română condiţiilor de fond ale scrisorii de garanţie corporativă.
Potrivit art. 77 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 105/1992, în lipsa unei legi alese, contractul este supus legii statului cu care prezintă legăturile cele mai strânse, considerându-se că există atare legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei caracteristice are, la data încheierii contractului, după caz, domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa, ori fondul de comerţ sau sediul statutar.
Conform art. 78 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 105/1992, prin prestaţie caracteristică se înţelege prestaţia garantului în contractele de garanţie, de cauțiune sau altele similare. Totodată, art. 78 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 prevede că prezumţiile stabilite în alineatul precedent pot fi înlăturate dacă partea interesată face dovada că din circumstanţe rezultă că există legături mai strânse ale contractului cu legea unui stat.
Curtea a apreciat că este justă reţinerea primei instanţe potrivit căreia scrisoarea de garanţie corporativă prezintă legăturile cele mai strânse cu legea română.
Potrivit art. 78 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 105/1992, prestaţia caracteristică în cadrul scrisorii de garanţie corporativă este prestaţia garantului, respectiv obligaţia de garanţie asumată de apelanta - pârâtă.
Prin decizia nr. 526/08.02.2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/3/2009 s-a stabilit că obligaţia de garanţie asumată prin scrisoarea de garanţie corporativă urmează a fi executată în România. Aceste statuări ale instanţei de recurs sunt obligatorii şi trebuie respectate, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865.
Potrivit art. 77 alin. (1), art. 78 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) din Legea nr. 105/1992, legea aplicabilă condiţiilor de fond ale scrisorii de garanţie corporativă este legea română întrucât prestaţia principală a acestei scrisori urmează a fi executată în România.
Nu a fost reţinută susţinerea apelantei - pârâte potrivit căreia scrisoarea de garanţie corporativă nu este un contract unilateral întrucât această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 526/08.02.2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.
S-a reținut ca neîntemeiată susţinerea apelantei - pârâte potrivit căreia prima instanţă a încălcat principiul relativităţii contractelor atunci când a susţinut că obligaţia debitoarei chiriaş C. de a prezenta o scrisoare de garanţie este stipulată expres în contractul de închiriere, precum şi în contractul de administrare privind acelaşi spaţiu comercial.
Nu există nicio nerespectare a principiului relativităţii contractelor, prima instanţă nefăcând referire la vreo obligaţie asumată de apelanta - pârâtă, ci la o obligaţie stabilită în sarcina SC C. prin contractele de închiriere şi de administrare.
Nu a fost reţinut motivul de apel potrivit căruia prima instanţă a interpretat greşit clauzele scrisorii de garanţie corporativă.
Prin decizia nr. 526/08.02.2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/3/2009 s-a stabilit că scrisoarea de garanţie corporativă se aseamănă cu fidejusiunea, fiind totuşi o garanţie atipică, fără o reglementare de sine stătătoare.
Fiind vorba de o instituţie juridică care nu se bucură de o reglementare legală se aplică interpretarea prin analogie pentru a determina dispoziţiile legale aplicabile scrisorii de garanţie corporativă.
Întrucât în Codul civil de la 1864 nu există o reglementare cu caracter general a garanţiilor personale şi având în vedere că scrisoarea de garanţie corporativă se aseamănă din punct de vedere juridic cu fidejusiunea, au fost aplicate prin analogie dispoziţiile legale care reglementează această instituţie juridică.
Raportat la prevederile legale incidente în materia fidejusiunii, în mod corect a apreciat prima instanţă că părţile nu au înlăturat prin scrisoarea de garanţie corporativă prezumţia de solidaritate prevăzută de art. 42 alin. (2) C. com., apelanta - pârâtă neputând invoca beneficiul de discuţiune.
Nu poate conduce la altă concluzie menţiunea că B. NV se angajează ca în cazul în care, pe durata executării contractelor de mai sus, chiriaşul/beneficiarul C. SRL nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată stipulată conform contractelor, să îl substituie pe acesta şi să plătească, în baza unei notificări scrise.
Aşa cum rezultă din această clauză, apelanta - pârâtă s-a obligat să plătească datoriile pe care le înregistrează C. SRL, la simpla notificare scrisă a intimatei - reclamante.
În consecinţă, intimata - reclamantă nu este ţinută, ca în cazul beneficiului de discuţiune, să urmărească mai întâi bunurile debitorului principal şi numai după aceea, dacă nu s-a îndestulat, să o urmărească pe apelanta - pârâtă, ci se poate îndrepta direct împotriva acesteia după o simplă notificare scrisă.
Mai mult, problema solidarităţii şi a beneficiului de discuţiune este irelevantă pentru că intimata - reclamantă nu mai are nicio posibilitate legală de a se îndestula de la SC C. SRL (debitorul principal), această societate fiind radiată ca urmare a închiderii procedurii insolvenţei în baza art. 131 din Legea nr. 85/2006.
Curtea a constatat că şi în situaţia în care s-ar considera că nu sunt aplicabile dispoziţiile legale din materia fidejusiunii, fiind incidente dispoziţiile generale în materie de obligaţii, în lipsa unei reglementări cu caracter general a garanţiilor personale în Codul civil de la 1864, apelanta - pârâtă tot nu s-ar putea apăra invocând beneficiul de discuţiune sau lipsa de solidaritate.
În aceste condiţii, devine perfect operabilă obligaţia de garanţie asumată de către apelanta - pârâtă întrucât SC C. SRL nu şi-a executat obligaţiile de plată stabilite prin contractele de închiriere şi management.
Curtea a reţinut că nu intimata-reclamantă este cea care trebuie să facă dovada îndeplinirii obligaţiilor de plată asumate contractual de către SC C. SRL (debitorul principal), ci apelanta-pârâtă avea sarcina unei astfel de probe, conform art. 1082 C. civ. de la 1864, întrucât în materie contractuală sarcina dovedirii executării obligaţiei revine debitorului, creditorul trebuind doar să probeze existenţa obligaţiei.
Nici motivul de apel potrivit căruia prima instanţă şi-a întemeiat greşit soluţia pe dispoziţiile art. 969 C. civ. de la 1864 nu a fost găsit întemeiat.
Nu a fost reţinută susţinerea apelantei-pârâte potrivit căreia scrisoarea de garanţie corporativă nu este un contract unilateral, întrucât această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 526/08.02.2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/3/2009.
Împotriva deciziei civile nr. 1052 din 18 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă a formulat recurs D. (fostă B. NV) solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 304 alin. (1) pct. 9, art. 312 alin. (3) C. proc. civ., modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, iar, pe cale de consecinţă, anularea sentinţei Tribunalului Bucureşti nr. 13067/14.12.2010.
În dezvoltarea criticilor se arată că decizia a fost dată cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Arată recurenta că motivul de apel împotriva încheierii de şedinţă din 23.03.2010, pronunţate de Tribunalul Bucureşti referitoare la necompetența generală a instanţelor românești, cel referitor la împrejurarea că prima instanţă a interpretat greşit clauzele scrisorii de garanţie corporativă, precum și cel referitor la împrejurarea că prima instanţă și-a întemeiat greşit soluţia pe dispoziţiile art. 969 C. civ. de la 1864, au fost respinse cu motivarea că, prin decizia nr. 526/08.02.2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu ocazia primei judecări a unui recurs în prezenta cauză, respectivele chestiuni de drept au fost dezlegate, iar dezlegarea dată de instanţa de recurs acestor probleme de drept este obligatorie și trebuie respectată în soluţionarea apelului.
Susține recurenta că respingerea motivelor de apel sus-menţionate s-a făcut cu aplicarea greşită a legii, întrucât decizia nr. 526/08.02.2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/3/2009 nu îi este opozabilă, fiind pronunţată fără legala citare a acesteia, împrejurările fiind constatate și prin decizia nr. 646/26.02.2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/3/2009*. În caz contrar, mai arată recurenta s-ar da eficiență juridică unei hotărâri pronunţate în condiţiile neîndeplinirii procedurii de citare a B. pentru ziua când s-a judecat pricina, încălcându-se grav dreptul la apărare, precum și dreptul la un proces echitabil.
Instanţa de apel a aplicat greşit legea și în cazul respingerii motivului de apel legat de necompetența instanţelor de judecată în soluţionarea prezentei cauze, în condiţiile în care atât contractul de închiriere, cât și de management, încheiate între SC C. SRL și A., conţin clauze de arbitraj. Solicită recurenta să se constatate că în ambele contracte, cel de închiriere, respectiv, cel de management, părțile, SC C. SRL și A. au convenit în mod clar că soluţionarea oricărui litigiu se va realiza, în cazul în care nu se reuşeşte rezolvarea pe cale amiabilă, prin arbitraj.
Se arată că în toate hotărârile pronunţate până la acest moment în prezenta cauză s-a reţinut faptul că scrisoarea de garanţie, semnată de B., reprezintă o formă de garantare a obligaţiilor asumate prin cele două contracte, fiind accesorie acestora și „urmând aceeaşi cale” cu aceste contracte.
Respingând susţinerea referitoare la posibilitatea invocării existenței clauzei de arbitraj din contractele principale, instanţa de apel nu a analizat apărarea întemeiată pe dispoziţiile art. 1681 C. civ. 1864, care prevăd că garantul se poate servi în contra creditorului de toate excepţiile datornicului principal inerente datoriei. În mod similar, conform art. 1047 alin. (1) C. civ. 1864, codebitorul solidar, în contra cărui creditorul a intentat acţiune, poate opune toate excepţiile care îi sunt personale, precum și acelea care sunt comune tuturor debitorilor.
În ceea ce priveşte argumentul potrivit căruia societatea pârâtă B. nu a exprimat rezerve întemeiate pe convenţia arbitrală în cursul judecării fondului cauzei în fața Tribunalului Bucureşti, se arătă că B. a invocat excepţia necompetenței generale a instanţelor din România, apreciind că, la acel moment, acea excepţie prevala față de excepţia necompetenței instanţelor de judecată, cauzată de existenţa unei clauze de arbitraj. De altfel, excepţia necompetenței generale a instanţelor de judecată din România a fost admisă de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, care prin nr. 245/02.06.2011, a admis apelul formulat de B., schimbând în tot sentinţa de la fond, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în sensul că a admis excepţia necompetenței generale a instanţelor româneşti, respingând acţiunea. Ulterior, au fost pronunţate încă două decizii în ciclul procesual, decizii care însă au fost pronunţate în condiţii de nelegală îndeplinire a procedurilor de comunicare și de citare față de recurentă.
Înalta Curte, analizând cererea de recurs prin prisma criticilor formulate, a constatat că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed.
Recurenta susține că statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție date prin decizia nr. 526/08.02.2012 cu privire la competența generală a instanţelor române, calificarea naturii juridice a scrisorii de garanţie corporativă, precum și reținerea aplicabilității dispoziţiilor art. 969 C. civ. de la 1864 nu îi sunt opozabile întrucât la momentul pronunțării acestei decizii procedura de citare nu a fost legal îndeplinită.
Înalta Curte reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., decizia susmenționată este irevocabilă și produce efecte depline, împotriva acesteia nefiind exercitate căile extraordinare de atac prin care recurenta să conteste nelegala îndeplinire a procedurii de citare, ca atare această critică este nefondată.
În aceste condiţii, rezultă că motivul de apel împotriva încheierii de şedinţă din 23.03.2010, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, referitoare la necompetența generală a instanţelor românești, cel referitor la împrejurarea că prima instanţă a interpretat greşit clauzele scrisorii de garanţie corporativă, precum și cel referitor la împrejurarea că prima instanţă și-a întemeiat greşit soluţia pe dispoziţiile art. 969 C. civ. de la 1864, au fost respinse în mod corect pe considerentul că acestea au fost dezlegate şi trebuie respectate în soluţionarea apelului.
Nu este fondată nici critica potrivit căreia instanţa de apel a aplicat greşit legea în cazul respingerii motivului de apel legat de necompetența instanţelor de judecată în soluţionarea prezentei cauze, recurenta susținând că atât contractul de închiriere, cât și de management, încheiate între SC C. SRL și A., conţin clauze de arbitraj.
Înalta Curte reține că părțile în litigiu nu au încheiat o convenţie arbitrală prin care să fi agreat ca litigiile legate de executarea scrisorii de garanţie corporativă să fie soluţionate pe calea arbitrajului, la încheierea contractelor de închiriere şi de management neparticipând și recurenta SC B. NV, astfel că acesteia din urmă nu îi este aplicabilă clauza compromisorie inserată în cuprinsul acestor contracte.
Referitor la excepția necompetenței instanţelor judecătoreşti, se reține că recurenta SC B. NV a invocat pentru prima dată posibilitatea aplicării convenţiei arbitrale din contractele de închiriere şi management în al treilea ciclu procesual, cu ocazia judecării apelului.
În aceste condiții, în mod corect instanța de apel s-a declarat competentă să soluţioneze reținând incidența în cauză a art. 3434 alin. (2) C.proc.civ. de la 1865 potrivit căruia instanţa va reţine spre soluţionare procesul dacă pârâtul şi-a formulat apărările în fond, fără nicio rezervă întemeiată pe convenţia arbitrală.
Este nefondată susținerea recurentei SC B. NV potrivit căreia prin decizia nr. 526/08.02.2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/3/2009 s-a reţinut că scrisoarea de garanţie corporativă urmează “aceeaşi cale” cu contractele de închiriere şi management, prin urmare clauza de arbitraj din contractele de închiriere și de management ar fi aplicabilă și scrisorii de garanție corporativă.
Astfel cum a reținut și instanța de apel, nu există nicio regulă de drept potrivit căreia contractului accesoriu i se aplică clauzele prevăzute în contractul principal. Principiul accesorium sequitur principale reprezintă regula de drept potrivit căreia contractul accesoriu urmează soarta juridică a contractului principal, în sensul că, dacă acesta din urmă este desfiinţat, aceeaşi soartă o are şi actul juridic accesoriu.
În mod greșit susține recurenta că instanța de apel nu a analizat dispoziţiile art. 1681 C. civ. 1864, din considerentele deciziei rezultând că instanța a avut în vedere susținerea legată de incidența art. 1047 alin. (1) şi art. 1681 C. civ. de la 1864, reținând că aceste texte se referă la excepţiile de drept material, şi nu la excepţiile procesuale.
Nu au nicio relevanță argumentele prezentate de recurentă că nu a putut invoca excepția necompetenței instanțelor judecătorești la instanța de fond în condițiile în care textul de lege, respectiv art. 3434 alin. (2) C. proc. civ. nu prevede situațiile derogatorii cum sunt cele invocate de recurentă.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ, a respins recursul ca nefondat.