Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Decizia nr. 2001/2016

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 329 din 17 martie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în daune contractuale formulată de reclamanta A. împotriva pârâtei SOCIETATEA B.

Anterior pronunțării sentinței sus-arătate, tribunalul, prin încheierea din 21 mai 2013, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâtă prin întâmpinare.

În ce privește excepția ridicată de pârâtă, a constatat în esență, că termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3, alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, începe să curgă de la data la care, reclamanta a cunoscut efectiv, atât pretinsa pagubă, cât și pretinsa culpă a pârâtei SCA B., în executarea Contractului de asistență juridică din 12 februarie 2004, iar acest moment nu poate fi decât cel la care Sentința comercială nr. 3415 din 10 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. x/3/2006 prin care s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost respinsă cererea de repunere în termen formulată de A., a rămas definitivă și irevocabilă.

Tribunalul a reținut că sentința a rămas definitivă prin respingerea apelului declarat de A., conform Deciziei comerciale nr. 519 din 28 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, în Dosarul nr. x/3/2006 și irevocabilă prin respingerea recursului declarat de A., potrivit Deciziei nr. 310 din 25 ianuarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că data de 25 ianuarie 2011 constituie momentul în care a început să curgă termenul de 3 ani de prescripție, întrucât de la această dată, reclamanta A. a cunoscut irevocabil, că pârâta SCA B. nu mai poate obține o repunere în termen, de la această dată, punându-se efectiv problema neexecutării sau a executării culpabile a Contractului de asistență juridică din 12 februarie 2004, precum și a recuperării pretinselor pagube constând în restituirea onorariilor și recuperarea sumelor pe care nu le-a putut obține de la C.

În consecință, tribunalul a apreciat că acțiunea înregistrată la 28 noiembrie 2011 nu este prescrisă, a respins această excepție și a stabilit termen pentru continuarea cercetării judecătorești.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că în cadrul procesului de privatizare a societăților comerciale cu capital de stat din România, prin Contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 21/5 iunie 2000, investitorul american C. a cumpărat pachetul majoritar de acțiuni (94,5%), de la Societatea comercială D. S.A. din România.

Litigiul dintre investitorul american C. și Statul Român, a început la 21 august 2001 când societatea C. a înregistrat cererea de arbitraj internațional contra României la "Centrul Internațional pentru Reglementarea Diferendelor Relative la Investiții" ("CIRDI" sau "ICSID") din Washington DC.

Temeiul juridic al acestei cereri l-a reprezentat pe de o parte, "Convenția pentru reglementarea diferendelor relative la investiții între state și persoane ale altor state", încheiată la Washington DC la 18 martie 1965 și ratificată de România prin Decretul Consiliului de Stat nr. 62 din 30 mai 1975, iar pe de altă parte, Tratatul dintre Guvernul României și Guvernul Statelor Unite ale Americii privind încurajarea și protejarea reciproca a investițiilor, ratificat de România prin Legea nr. 110/1992, procedurile arbitrale desfășurându-se conform Regulamentelor procedurale de aplicare a Convenției ICSID.

Litigiul inițiat de C. la ICSID împotriva Statului Român și în baza Convenției ICSID, a fost apreciat ca un litigiu important de către autoritățile române de la acea vreme, care au înțeles să acorde o importanță deosebită organizării apărării Statului Român și gestionarii acestei cauze, litigiu care implica Statul Român însuși, așa cum se relevă în mod explicit și în decizia arbitrală din 12 octombrie 2005 și nu doar o instituție a acestuia, în speță, instituția care s-a ocupat de privatizare (FPS).

Prin H.G. României nr. 1281/2001 a fost mandatată instituția E. (predecesoarea A. și a actualei  F. ) să reprezinte interesele Statului Român în litigiul promovat de C.

În baza acestui mandat, E. a procedat la selectarea firmelor de avocatură pe care să le angajeze pentru asigurarea apărării Statului Român în litigiul internațional arbitral promovat de C. și consimțit de către Statul Român să se desfășoare la "Centrul Internațional pentru Reglementarea Diferendelor Relative la Investiții" ("CIRDI" sau "ICSID") din Washington DC.

În acest sens, s-a încheiat Contractul pentru furnizarea de servicii juridice din 14 noiembrie 2002 între E. și societățile de avocați G. din Washington DC, în special pe probleme de drept internațional și SCA B. din România, având ca obiect reprezentarea E. în fața tribunalului arbitral ICSID, respectiv, pentru acordarea de asistență juridică în special pe probleme de drept românesc în acest litigiu.

Astfel, în baza acestui contract a început activitatea de asistență și reprezentare a E. în litigiul cu C. aflat pe rolul ICSID, atât de către G. cât și de către SCA B.

Cu ocazia pregătirii și depunerii întâmpinării în dosarul arbitral de către reprezentanții Statului Român, în cursul anului 2003, s-a ridicat problema unor eventuale daune pe care Statul Român reprezentat de E. le-ar putea pretinde de la investitorul american C., rezultate din neexecutarea clauzelor Contractului de privatizare nr. 21/2000.

În acord cu avocații G., prin adresa din 26 august 2003, SCA B. a informat E. , că există posibilitatea formulării unei cereri reconvenționale în cadrul dosarului arbitral, pentru eventuala valorificare a unor asemenea pretenții ale părții române împotriva investitorului american C. și a solicitat E. sa ia o decizie în acest sens, expunându-i și riscurile care puteau să apară în legătură cu soluționarea litigiului dedus în fața Tribunalului arbitral, respectiv, riscul de a se lua unele măsuri provizorii de către tribunalul arbitral, prelungirea procedurilor și costuri procedurale suplimentare deloc de neglijat, de ordinul a 2 milioane dolari S.U.A., dar și riscul prescrierii unor pretenții care ar putea fi soluționate de către instanța română aleasă de părți prin contractul de privatizare.

Prin adresa din 5 septembrie 2003 E. de la vremea respectivă, a luat hotărârea de a nu formula cerere reconvențională în litigiul arbitral, ci, de a formula o acțiune separată la instanța judecătorească din România, competentă să soluționeze litigiul conform clauzelor Contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 21 din 5 iunie 2000.

În acest context, pentru acționarea în judecată a investitorului C. în fața instanței române, a fost încheiat Contractul de asistență juridica, din 12 februarie 2004 între  E. , în calitate de client și SCA B. în calitate de societate de avocați, având ca obiect: a) analiza temeiurilor juridice pentru potențialele capete de cerere ale unei acțiuni în pretenții împotriva C.; b) pregătirea convocării la conciliere directă, prevăzută de art. 720¹ C. proc. civ., ca procedură prealabilă obligatorie în cazul cererilor în pretenții în materie comercială; c) pregătirea cererii introductive și înaintarea acesteia instanței competente; d) reprezentarea și asistarea la termenele de judecată; e) pregătirea oricăror materiale intermediare (note de ședință, precizări, completări etc.) precum și a concluziilor scrise; f) reprezentarea și asistarea în cadrul căilor de atac, dacă va fi cazul.

Cum în luna octombrie 2004 urmau să aibă loc audierile finale în litigiul arbitral internațional de pe rolul ICSID, între pârâta SCA B. firma de avocatură americană G. și reprezentanții A. din perioada respectivă, au avut loc intense consultări asupra oportunității introducerii acțiunii în fața instanței române, respectiv, cu privire la posibilele implicații juridice ale acțiunii formulate la instanța judecătorească din România împotriva C., în contextul derulării în paralel, a procedurii arbitrale internaționale cu o miză deosebită pentru Statul Român, referitor la poziția și comportamentul autorităților față de investitorii străini, în speță, față de investitorul american.

Referitor la solicitările A. de promovare a acțiunii interne, la dovezile de comunicare către SCA B. și la modul cum SCA B. a înțeles să respecte Contractul de asistență juridică din 12 februarie 2004 semnat cu A., tribunalul a reținut că prin acest Contract, în luna februarie 2004, A. i-a cerut avocatului său (B.) să-i promoveze o acțiune de despăgubiri în legătură cu prejudiciul decurgând din nerespectarea de către C. a Contractului de privatizare din 5 iunie 2000, în fața instanțelor române.

Prin adresa din 30 iunie 2004, SCA B. i-a comunicat instituției A. prin fax, un proiect de convocator la conciliere prealabilă premergător acțiunii împotriva C., demers cerut de imperativele art. 720¹ C. proc. civ. român.

Prin adresa din 23 iulie 2004 emisa de SCA B., societatea de avocatură i-a comunicat A. proiectul final al convocatorului la conciliere, demersurile fiind efectuate în sensul introducerii acțiunii la instanța română, în cazul în care negocierile privind concilierea prealabilă ar fi eșuat.

În această fază a intervenit "Memorandum-ul G." din 26 iulie 2004, prin care avocații firmei de avocatură americană, angajați de către același A., arătau dezavantajele intentării unui proces împotriva investitorului C. în România.

Răspunsul avocaților G. a fost consemnat în Memorandum-ul din 26 iulie 2004 ("Memorandumul G.") citat mai sus.

Astfel, aceștia arătau că "există câteva dezavantaje importante în ceea ce privește inițierea unei acțiuni în România în acest moment, care trebuie avute în vedere".

În primul rând, este posibil ca C. să depună plângere la Tribunalul CIRDI, să încerce să obțină măsuri provizorii și să implice Statul Român într-un alt litigiu costisitor în fața Tribunalului.

În al doilea rând, au arătat că arbitrii ar putea să pună la îndoială motivele aflate în spatele inițierii procedurii legale împotriva C. în România chiar înainte de începerea audierilor programate din cadrul procedurii CIRDI, fiind astfel posibil ca procedura din România să aibă o influență subiectivă negativă asupra soluționării litigiului arbitral.

S-a remarcat expres, că chiar dacă A. ar câștiga o acțiune în România, ar fi probabil să trebuiască să pledeze din nou cazul în fața instanțelor din Statele Unite pentru a obține recunoașterea și aplicabilitatea hotărârii sale în Statele Unite, efort costisitor, care ar implica chiar o nouă judecată în fața instanțelor federale, în condițiile în care între România și SUA nu exist un Acord bilateral de recunoaștere a hotărârilor judecătorești.

În fine, a fost remarcat și un ultim aspect, nelipsit de importanță, în sensul că, chiar și în ipoteza câștigării procesului, "societatea comercială C. nu ar dispune de active suficiente pe care A. să le poată executa" având în vedere că, la vremea respectivă, nu au fost identificate alte bunuri sau active ale acestei societăți, în afară de cele cumpărate de la D. SA din România. S-a dovedit astfel, că, de fapt, investitorul american miza pe acțiunile cumpărate în condiții speciale, de la D. SA din România și pe faptul că va obține obligarea Statului Român la suma de 350.000.000 dolari S.U.A., solicitată în fața tribunalului arbitral de la Washington și că nu avea de fapt, resurse proprii pe care să le investească, așa cum se obligase prin Contractul de privatizare încheiat cu autoritățile române.

Această stare de fapt, este întărită de concluziile finale trase de Tribunalul arbitral ICSID la 12 octombrie 2005 (din dosarul atașat), prin care s-a reținut, în esență: că Societatea Comercială D. SA din România, nu era funcțională, întrucât nu avea o istorie recentă de profit; că nici reclamanta C. nu a fost niciodată funcțională și nu are o istorie de revitalizare sau de operare în fabrici de oțel; că reclamanta " C. nu ar fi putut implementa niciodată planul de afaceri" și a fost subliniată expres, "natura speculativă a planurilor reclamantei C.", privind acest contract de privatizare.

Astfel, din Memorandumul G. care a fost înaintat către A. prin intermediul pârâtei SCA B., rezultă o situație defavorabilă pentru Statul Român cu privire la inițierea procesului împotriva C. la instanța română, iar după analiza acestei situații, la vremea respectivă, A. nu a transmis imediat un răspuns tranșant cu privire la promovarea sau nu a acțiunii în daune contra C. la instanța română.

Memorandumul G. care a fost înaintat către A. prin intermediul pârâtei SCA B. și din care rezultă o situație defavorabilă pentru Statul Român, a fost actul care a determinat-o atât pe reclamanta A. să nu acționeze în continuare cu fermitate în fața instanței române, cât și pe pârâta SCA B., care a sistat demersurile și nu a mai înaintat actele procedurale pentru concilierea prealabilă, înainte de audierile din octombrie 2004 de la CIRDI.

Din atitudinea de moment a A. (26 iulie 2004), s-ar putea reține că instituția reclamantă a acceptat tacit într-o primă fază, amânarea introducerii acțiunii în fața instanței române și derularea procedurilor arbitrale de la Washington DC, în speță, a audierilor finale de la CIRDI, din luna octombrie 2004, așa cum sugerau Avocații (atât G., cât și SCA B.).

Nu s-a procedat nici la convocarea pentru conciliere prealabilă, deși actele în acest sens erau pregătite și nu a fost introdusă nici acțiunea la instanța română, până la terminarea audierilor finale din luna octombrie 2004, în procesul aflat pe rolul Tribunalului arbitral de la ICSID (CIRDI).

Totuși, după analiza acestei situații, prin adresa din 2 august 2004, A. i-a comunicat SCA B., că nu acceptă propunerea "G.", și că instituția este "interesată în recuperarea cu prioritate a daunelor interese de la C. SUA, anterior intervenirii prescripției dreptului la acțiune al A.", astfel că îi solicita B. să întreprindă "măsurile necesare continuării procesului de daune împotriva C. SUA, în fața instanțelor române.

Nu s-a făcut însă dovada transmiterii efective a acestei adrese către SCA B., cu confirmare de primire, în condițiile în care, atât din modul în care se purta corespondența între părți, cât și din declarațiile celor doi martori audiați în cauză (implicați ei înșiși în realizarea acestor proceduri), rezultă că între Avocații SCA B. și persoanele care au fost la conducerea A., s-au purtat mai multe discuții orale, legate de acest litigiu complex, fără ca acestea să fie concretizate în vreun înscris.

Instituția reclamantă A. nu a combătut această stare de fapt a modului în care se desfășurau relațiile dintre reprezentanții A., ai Guvernului României interesați de această cauză și Avocații SCA B.

Că instituția reclamantă A. nu a transmis un răspuns tranșant la vremea respectivă, în sensul promovării acțiunii în daune contra C. la instanța română, rezultă și din aspectul că de la 2 august 2004, a urmat efectiv o perioadă de tăcere sub acest aspect, iar în condițiile în care, în luna octombrie 2004 au avut loc audierile finale din cadrul procesului arbitral la ICSID Washington DC, tribunalul prezumă că instituția reclamantă A. a acceptat tacit recomandările avocaților (G. dar și SCA B.), în sensul amânării depunerii acestei acțiuni și al derulării procedurilor arbitrale de la Washington DC.

De la audierile finale din cadrul procesului arbitral la ICSID Washington DC, din luna octombrie 2004 și până la pronunțarea hotărârii de către tribunalul arbitral la 12 octombrie 2005, a trecut o perioadă suficient de îndelungată.

Prin adresa din 15 martie 2005, SCA B. a răspuns solicitării clientului său, astfel că la aceeași dată de 15 martie 2005 i-a trimis pe fax reclamantei A. o copie a invitației la conciliere directă trimisă în numele A. către firma C. Prin această conciliere se expuneau pretențiile A. rezultând din încălcarea de către C. a obligațiilor sale din Contractul de privatizare din 5 iunie 2000. Se mai specifica în această adresă, ca "inițierea acestei proceduri s-a făcut în urma instrucțiunilor A. comunicate în cursul anului 2004", prin care aceasta i-a cerut în mod imperativ, să acționeze independent de procedura arbitrală de la Washington DC.

Astfel, tribunalul a reținut că la data de 15 martie 2005 a fost trimisă convocarea la conciliere directă către C., de către SCA B., acționând în numele A. conform mandatului primit prin Contractul de asistență juridică din 12 februarie 2004 între  E. , în calitate de client și SCA B. în calitate de societate de avocați.

Astfel cum au confirmat ambele părți din actualul proces, reprezentanții C. au transmis un răspuns foarte agresiv la această convocare la conciliere, acuzând A. de dispreț față de procesul internațional în condițiile în care trimisese această convocare la conciliere înainte de pronunțarea hotărârii arbitrale și amenințând cu noi proceduri internaționale împotriva Statului Român în cazul în care ar fi promovată acțiunea în instanță. În acest fel au fost confirmate temerile și reținerile exprimate prin Memorandum-ul G. în legătură cu oportunitatea promovării acțiunii la instanța română, fiind evident că C. era decisă să uzeze chiar de mijloacele și argumentele anticipate de avocații G. împotriva Statului Român și aduse la cunoștință A. chiar de către pârâta SCA B.

La data de 12 octombrie 2005, tribunalul arbitral constituit sub auspiciile ICSID de la Washington DC a pronunțat Decizia arbitrala în dosarul x/01 din 11 prin care a respins în totalitate pretențiile în valoare de 350.000.000 dolari S.U.A. ale C. împotriva Statului Român.

Așa cum s-a reținut mai sus, conform art. 25 alin. (1) teza finală din Convenția pentru reglementarea diferendelor relative la investiții între state și persoane ale altor state, "atunci când părțile și-au dat consimțământul la rezolvarea litigiului" pe cale arbitrală în cadrul CIRDI, "niciuna dintre ele nu va putea să-l retragă în mod unilateral".

Conform art. 26 din Convenție, consimțământul părților la arbitraj în cadrul acestei convenții era considerat, în afara unei stipulații contrare, ca "implicând renunțarea la orice alt recurs".

Referitor la sentință, tribunalul a reținut că, potrivit art. 48, alin. (5) din Convenție, "Centrul nu publică nici o sentință fără consimțământul părților", iar art. 49, alin. (1) din Convenție, arată că "Secretarul general trimite fără întârziere părților, copiile certificate pentru conformitate ale sentinței. Sentința se consideră a fi fost pronunțată în ziua trimiterii ziselor copii".

În cauza de față nu s-au depus dovezi cu privire la data la care a fost comunicată Decizia arbitrală din 12 octombrie 2005, părțile confirmând însă, că au luat cunoștință de această hotărâre arbitrală și de considerentele acesteia.

Față de dispozițiile procedurii arbitrale reținute mai sus, la care autoritatea abilitată a Statului Român a înțeles să se supună pentru rezolvarea diferendului cu investitorul american C., în soluționarea cauzei de față, tribunalul apreciază că nu poate fi ignorat contextul în care părțile prezentului litigiu au încheiat Contractul de asistență juridică nr. P/319 din 12 februarie 2004.

Pentru promovarea unei acțiuni în justiție în fața instanței interne, conduita părților în executarea acestui contract și în mod special a persoanelor care au exercitat funcția de avocat, care presupunea o analiză serioasă, responsabilă și mai ales prudentă în raport cu riscurile pe care le ridica în mod real acțiunea în fața instanței române, trebuie să fie analizată în acest context complex al litigiului (arbitral la Washington DC și judecătoresc la București) și nu în mod izolat, doar cu referire la exercitarea acțiunii interne, așa cum solicită reclamanta F. (fostă  E. , respectiv, A.) în prezent.

O acțiune prudentă și diligentă în raport cu interesele Satului Român, presupunea cu necesitate obținerea unei sentințe definitive în fața tribunalului arbitral de la Washington DC, ceea ce înseamnă că orice demers responsabil impunea inclusiv așteptarea expirării perioadei de 120 de zile în care Decizia arbitrală putea fi atacată.

Acest lucru se impunea cu atât mai mult cu cât A. era interesată și de o eventuală recuperare a cheltuielilor efectuate cu litigiul arbitral, cheltuieli care nu puteau fi solicitate în mod întemeiat și eventual acordate, decât după ce Decizia arbitrală ar fi rămas definitivă prin neatacare și după ce se lua efectiv la cunoștință, despre întreaga motivare a deciziei arbitrale.

Referitor la perioada cuprinsă între 12 octombrie 2005 și 20 februarie 2006, data introducerii acțiunii înregistrată sub nr. 6583/3/2006 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, Tribunalul a reținut că prin adresa din 31 octombrie 2005, pe care, reclamanta A. pretinde că i-a comunicat-o SCA B. prin fax, îi solicita să analizeze și posibilitatea solicitării în fața instanțelor române a tuturor cheltuielilor de judecată avansate de A. în cadrul procesului de la ICSID (taxe, cheltuieli arbitrale, onorarii de avocați, etc.), ceea ce presupunea să aștepte o hotărâre definitivă a Tribunalului ICSID, adică să aștepte expirarea termenului de 120 de zile în care hotărârea tribunalului arbitral putea fi atacată, termen care expira la data de 12 februarie 2006.

Tribunalul a reținut că prin mesajul Avocatului asociat coordonator H. din cadrul SCA B., transmis către Președintele interimar al A., d-na I., pe adresa de e-mail (...), acesta răspundea adresei din 31 octombrie 2005, prin care, reclamanta A. solicita promovarea acțiunii de daune interese la instanțele din România împotriva firmei americane C., rezultând că i s-a înaintat conducătorului interimar al reclamantei, "un proiect de cerere introductivă (16 pagini), urmând ca după verificare și avizare", să se completeze spațiile libere și anexele (actele); cu privire la această acțiune, s-au făcut două precizări de către Avocatul asociat coordonator H.: 1) nu vedem posibilă o solicitare din partea A. a tuturor cheltuielilor de judecată avansate de A. în cadrul procesului de la ICSID (taxe, cheltuieli arbitrale, onorarii de avocați, etc.)", deoarece problema costurilor arbitrale a fost soluționată prin chiar decizia Tribunalului arbitral; 2) este posibil ca unele pretenții ale A. să fie considerate de instanța română ca fiind prescrise"; destinatara mesajului a fost invitată de către avocat să discute pe această temă înainte de a decide promovarea acțiunii; în plus, a menționat că pentru a putea reprezenta A. în fața instanțelor române, este necesară semnarea de către A. a unui Contract de asistență juridică și respectiv, "împuternicirea avocațială", în forma prevăzută de legea profesiei (din dosar).

Instituția reclamantă A. susține că i-a cerut în mod imperativ SCA B., să acționeze independent de procedura arbitrală de la Washington DC, arătând că litigiul arbitral a fost soluționat la data de 12 octombrie 2005 și apreciind că până la sfârșitul anului 2005 exista încă timp pentru introducerea cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor române, împotriva C., înainte de intervenirea prescripției dreptului material la acțiune.

Ignorând aceste solicitări repetate, exprese și neechivoce, în ciuda tuturor atenționărilor referitoare la introducerea cererii în termen, A. consideră că SCA B. a acționat culpabil și a introdus acțiunea după împlinirea termenului de prescripție.

Tribunalul a constatat că, urmare a pronunțării hotărârii arbitrale, instituția reclamantă A. (actuală F.), i-a solicitat în mod ferm și neechivoc pârâtei SCA B., să promoveze acțiunea în pretenții la instanța română până la sfârșitul lunii decembrie 2005 și înainte de a interveni termenul de prescripție.

Astfel, sunt invocate adresele A. din 7 decembrie 2005 și din 20 decembrie 2005, care nu sunt însoțite de dovada expresă a comunicării către pârâta SCA B. și nici de dovada transmiterii efective a conținutului acestora, iar pârâta SCA B. susține că din cercetările pe care le-a efectuat în arhiva societății de avocați privitor la acea perioadă, nu rezultă primirea acestor înscrisuri de la A., în condițiile în care, din celelalte înscrisuri rezultă că SCA B. a transmis întotdeauna un răspuns la solicitările A., dar nu a răspuns niciodată în mod expres și direct la adresele din 7 decembrie 2005 și din 20 decembrie 2005, întrucât, în opinia sa, aceste solicitări ale A. nu i-au fost transmise vreodată.

Din adresa din 7 decembrie 2005, pe care, reclamanta A. pretinde că a comunicat-o prin fax către B., se arăta că: "urmare a solicitărilor anterioare de promovare cu celeritate a litigiului de daune interese, conform O.G. nr. 25/2002, împotriva C. USA", solicita să-i fie comunicat dacă litigiul a fost promovat, iar în caz afirmativ, să i se comunice o copie a acțiunii și dovada înregistrării la Tribunalul București, secția comercială. În situația în care litigiul dintre A. și C. USA nu a fost încă promovat, reclamanta A. i-a solicitat pârâtei SCA B. să procedeze de urgență la reglementarea acestei situații, prin înregistrarea acțiunii pe rolul Tribunalului București (din dosar)".

Totodată, din adresa din 20 decembrie 2005, pe care, reclamanta A. pretinde, de asemenea, că i-a comunicat-o, pârâtei B. prin fax, referitor la litigiul dintre A. și C. USA, se reține că, revenind la Adresa anterioară din 7 decembrie 2005, de promovare cu celeritate a litigiului de daune interese, conform O.G. nr. 25/2002, împotriva C. USA", reclamanta A. solicita să-i fie comunicat dacă litigiul a fost promovat, iar în caz afirmativ, să i se comunice o copie a acțiunii și dovada înregistrării la Tribunalul București, secția comercială. În situația în care litigiul dintre A. și C. USA nu a fost încă promovat, reclamanta A. i-a solicitat pârâtei SCA B. să procedeze de urgență la reglementarea acestei situații, prin înregistrarea acțiunii pe rolul Tribunalului București, până la sfârșitul anului 2005. Totodată, a reiterat cererea de a se avea în vedere și solicitarea făcută prin Adresa din 31 octombrie 2005, de recuperare în cadrul litigiului de la București, a tuturor cheltuielilor de judecată avansate de A. în cadrul procesului de la ICSID (taxe, cheltuieli arbitrale, onorarii de avocați, onorarii de succes, etc.), fiind atașată și confirmarea trimiterii unui fax, în data de 21 decembrie 2005, orele 10:08AM - (din dosar).

Pârâta SCA B. arată că motivele pentru care nu a depus acțiunea în pretenții la instanța română în perioada dintre data pronunțării hotărârii arbitrale (12 octombrie 2005) și termenul de 31 decembrie 2005 (când se susține ca aceste pretenții ar fi fost prescrise), țineau de aceeași strategie juridică ce avea la bază Memorandumul G.

Astfel, menționează ca, în conformitate cu dispozițiile art. 52, alin. (2) din Convenția ICSID - Regulile de procedură arbitrală - hotărârea tribunalului arbitral poate fi atacată cu acțiune în anulare la Secretarul General al ICSID, în termen de 120 de zile de la pronunțarea hotărârii, iar acest termen se împlinea la data de 12 februarie 2006, după data de 31 decembrie 2005, invocată de către instituția reclamantă.

Promovarea unei acțiuni în pretenții contra C. în interiorul termenului de promovare a căii de atac la ICSID putea crea pentru investitorul american C., argumente pentru un motiv de desființare a deciziei arbitrale sau a altor demersuri prin care să încerce întoarcerea rezultatului nefavorabil pentru acesta, din Decizia arbitrală din 12 octombrie 2005, în linie cu alegațiile acestuia din răspunsul la convocarea la conciliere directă.

Prin urmare, tribunalul a constatat că pârâta SCA B. a considerat că era mult mai prudent din punct de vedere al strategiei juridice de urmat în această privință, să se aștepte rămânerea definitivă a deciziei arbitrale, prin care fuseseră respinse pretenții de 350.000.000 dolari S.U.A., prin expirarea termenului de formulare a căii de atac (12 februarie 2006), decât să fie promovată o acțiune pentru suma de 9.000.000 dolari S.U.A., care putea afecta un rezultat mult mai important din punct de vedere financiar pentru Statul Român.

În plus, așa cum deja s-a mai reținut, instituția A. dorea ca pe această cale, să recupereze și cheltuielile de judecată efectuate cu ocazia soluționării litigiului arbitral, situație care impunea rămânerea definitivă a Deciziei arbitrale, în cazul de față, prin expirarea termenului de 120 de zile în care putea fi atacată.

Prin adresa din 27 ianuarie 2006, instituția reclamantă A. i-a solicitat din nou pârâtei SOCIETATEA B. să-i comunice dovada înregistrării acțiunii de daune interese împotriva firmei americane, însă, din aceleași rațiuni menționate mai sus, acțiunea în fața instanței române nu a fost înregistrată nici la această dată.

Pârâta SCA B. a depus în numele A. acțiunea în pretenții contra C., la data de 20 februarie 2006, la Tribunalul București, în termenul pentru formularea cererii de repunere în termenul de prescripție (o luna de la încetarea motivelor care au împiedicat formularea acțiunii în termenul de prescripție, conform art. 19, alin. (2) din Decretul nr. 167/1958), apreciind că atitudinea sa pasivă, constând în nedepunerea acțiunii până la expirarea termenului în care Decizia arbitrală putea fi atacată, este justificată și constituie un motiv obiectiv justificat de admitere a cererii de repunere în termen.

Așa cum s-a reținut mai sus, convingerea pârâtei SCA B., a fost infirmată de instanțele care au reținut prescripția dreptului material la acțiune.

Acțiunea a fost depusă la data de 20 februarie 2006, iar prin adresa din 8 martie 2006, pârâta SOCIETATEA B. i-a comunicat personal, vicepreședintelui A., faptul că a fost înregistrată acțiunea de daune interese împotriva societății americane C., sub nr. x/3/2006, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială. La scurt timp după aceea, la data de 14 martie 2006, prin adresa înregistrată la A. din 14 martie 2006 a transmis și copia cererii de chemare în judecată împotriva C.

Prin adresa nr. 15827 din 7 iunie 2006, instituția reclamantă A. îi solicita pârâtei SOCIETATEA B. să-i comunice o informare complexă cu privire la acțiunea de daune interese introdusă împotriva firmei americane, din faza anterioară înregistrării la instanță și până la acea dată, iar prin adresa din 14 iunie 2006, pârâta SOCIETATEA B. i-a comunicat vicepreședintelui A., o informare complexă cu privire la acțiunea de daune interese introdusă împotriva firmei americane C., din faza anterioară înregistrării la instanță și până la acea dată, precum și influențele litigiului arbitral de la Washington DC, respectiv, riscurile pe care le-ar fi prezentat introducerea cererii de chemare în judecată în fața instanței române, cu privire la procedurile din litigiul arbitral, desfășurate la ICSID, exprimându-și punctul de vedere inclusiv cu privire la situația cheltuielilor de judecată din cadrul litigiului arbitral.

Ca răspuns la cererile A. emise din 27 ianuarie 2006 și din 7 iunie 2006, SCA B. i-a transmis A. răspunsul înregistrat la A. din 14 iunie 2006, prin care a explicat rațiunile legale pentru care a depus acțiunea contra C. după data termenului de exercitare a căilor de atac, a transmis o informare cu privire la stadiul procesului la acea dată și a răspuns și solicitării A. de a extinde acțiunea în sensul solicitării și a cheltuielilor de judecată suportate de Statul Român în procesul arbitral, prin cererea completatoare formulată la data de 13 noiembrie 2006 în Dosarul nr. x/3/2006 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială.

De menționat că prin adresele sale, A. a insistat ca în fața instanței române să fie solicitate și cheltuielile de procedură și cele efectuate cu onorariile în cadrul litigiului arbitral de la Washington DC, situație care presupunea că trebuia să se aștepte o soluție definitivă a Tribunalului arbitral, respectiv, expirarea termenului de 120 de zile de la pronunțarea Deciziei arbitrale din 12 octombrie 2005, în care aceasta putea fi atacată și exista în mod real, chiar posibilitatea obținerii unui rezultat nefavorabil, cu consecințe nefavorabile chiar și asupra litigiului care s-ar fi promovat în fața instanței române.

Referitor la soluția de respingere a acțiunii A. ca prescrisă, analizând dosarul atașat și celelalte probe administrate în cauză, tribunalul a reținut că prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, din 20 februarie 2006, A. reprezentată de SCA "B." a chemat-o în judecată pe pârâta C. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata sumei de 5.617.875,32 dolari S.U.A. reprezentând penalități conform contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 21 din 5 iunie 2000 calculate până la data de 19 martie 2004; 2.000.000 dolari S.U.A. ce rezultă din măsurile de redresare financiară cu privire la înlesniri la plată; 1.100.000 dolari S.U.A. cu titlu de penalități de întârziere aferente perioadei 29 iunie 2001 - 31 decembrie 2002 (550 zile de întârziere).

Prin Sentința comercială nr. 3415 din 10 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. x/3/2006, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune și a fost respinsă cererea principală ca fiind prescrisă.

Sentința a rămas definitivă prin respingerea apelului declarat de A., conform Deciziei comerciale nr. 519 din 28 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/3/2006 și irevocabilă prin respingerea recursului declarat de A., potrivit Deciziei comerciale nr. 310 din 25 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială.

Tribunalul a apreciat că Litigiul arbitral de la Washington DC, soluționat la data de 12 octombrie 2005 și definitiv la 12 februarie 2006, a avut un rol esențial în stabilirea strategiei juridice de urmat în fața instanței române, pentru SCA B., reclamanta apreciind în mod neîntemeiat că până la sfârșitul anului 2005 putea fi introdusă cererea de chemare în judecată pe rolul instanței române, împotriva C., fără să pericliteze soluția finală din litigiul arbitral.

Tribunalul a apreciat că atitudinea SCA B. de neintroducere a acțiunii în instanță până la data de 20 februarie 2006 este justificată legitim, cu atât mai mult cu cât, întârzierea soluționării litigiului arbitral, până la limita împlinirii termenului de prescripție pentru acțiunea internă nu-i este imputabilă, iar în temeiul art. 19 din Decretul nr. 167/1958 referitor la prescripția extinctivă, aceasta miza în mod legitim, pe o cauză obiectivă de împiedicare, respectiv, pe o repunere în termen, în măsură să paralizeze excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată din oficiu, de către instanța internă.

Faptul că instanțele care au soluționat cauza pe cale de excepție, nu au împărtășit punctul de vedere al SCA B., nu atrage neapărat o culpă profesională a avocaților SCA B. privind modul de a acționa și nu atrage "de plano", răspunderea față de clientul - reclamanta A. pentru prejudiciile eventuale pe care le-ar fi putut recupera de la investitorul american C., rezultate din neexecutarea Contractului de privatizare din 5 iunie 2000 încheiat între Fondul Proprietății de Stat și investitorul american C.

De asemenea, nu este de neglijat nici atitudinea clientului - reclamanta A., care insista pe această cale și în recuperarea cheltuielilor arbitrale cu procedurile, cu martorii și avocații, pe care le efectuase în cadrul litigiului arbitral de la Washington DC, cheltuieli care nu puteau fi legal discutate în fața instanței, decât în urma soluționării definitive a litigiului arbitral.

Această situație le-a impus avocaților să manifeste o prudență neimputabilă privind intentarea acțiunii interne în raport cu miza și "caracterul sensibil" pe care le prezenta litigiul arbitral de la Washington DC pentru Statul Român.

Nu este de neglijat nici aspectul că, deși însăși instituția reclamantă A. avea în structura sa un departament juridic în măsură să determine conducerea instituției să acționeze ea însăși la instanța internă, instituția reclamantă nu și-a asumat răspunderea introducerii unei astfel de acțiuni la instanța română, înainte de rămânerea definitivă a Deciziei arbitrale, astfel că, cu atât mai mult, nu li se poate imputa Avocaților SCA B. o astfel de acțiune lipsită de prudență și care putea provoca în mod real, o pierdere mult mai mare decât miza litigiului la instanța internă.

Sub acest aspect, din Convenția pentru Reglementarea Diferendelor Relative la Investiții între State și persoane ale altor state, încheiată la Washington la 18 martie 1965, ratificată de România prin Decretul Nr. 62 din 30 mai 1975, publicat în Buletinul Oficial nr. 56 din 7 iunie 1975, tribunalul a mai reținut că, deși potrivit art. 52, alin. (1), "Oricare dintre părți poate să ceară, în scris, secretarului general anularea sentinței pentru unul dintre motivele următoare: a) viciu în constituirea tribunalului; b) abuz de putere evident al tribunalului; c) coruperea unui membru al tribunalului; d) încălcarea gravă a unei reguli fundamentale de procedură; e) lipsă de motive", sub aspectul prevăzut de art. 52, alin. (1), lit. e) din Convenție, Sentința arbitrală putea fi atacată și anulată pentru orice alt motiv care ar fi atras o soluție contrară, atitudinea Statului Român față de investitorul American C., fiind un posibil astfel de motiv de atacare a sentinței, ceea ce justifică prudența SCA B., cu atât mai mult cu cât, un astfel de litigiu arbitral, putea constitui un motiv obiectiv de repunere în termen conform art. 19 din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit art. 52, alin. (2) al Convenției, "Orice cerere trebuie făcută în următoarele 120 de zile de la data sentinței, în afară de cazul în care anularea este solicitată pe motiv de corupție, în care caz cererea amintită trebuie să fie prezentată în următoarele 120 de zile de la descoperirea corupției și, în orice caz, în cei 3 ani următori datei sentinței", astfel că acțiunea internă nu putea fi introdusă fără riscuri, până la expirarea acestui termen.

Tribunalul a constatat că la nivelul factorului de decizie, reprezentanții A. au acceptat totuși, tacit și neechivoc, formularea acțiunii în pretenții împotriva C. după expirarea termenului de prescripție, acceptând soluția propusă de Avocații pârâtei SCA B., din considerente specifice ce țineau de situația generală a litigiului dintre A. și C. și de riscurile pe care le prezenta acest litigiu pentru Statul Român.

Că situația a stat în acest fel, rezultă și din faptul că reprezentanții A. au menținut Contractul de asistență juridică cu pârâta SCA B. după luna martie 2006 și pe tot parcursul litigiului din fața instanțelor române, iar în anul 2007 au achitat și onorariul, deși aveau posibilitatea de a nu îndeplini, parțial sau chiar total, obligația de plată a acestui onorariu, dacă ar fi considerat la vremea respectivă, că pârâta, prin Avocații săi, nu și-a îndeplinit propriile obligații contractuale de asigurare a asistenței juridice.

Atitudinea prudentă a pârâtei SCA B. în promovarea acțiunii în fața instanței române, care ar fi putut duce justificat, chiar până la renunțarea A. la promovarea unei astfel de acțiuni, este parțial justificată și de situația economico-financiară a pretinsului investitor american C., în legătură cu care s-a dovedit încă din timpul litigiului arbitral de la Washington, că nu deținea bunuri sau mijloace financiare, iar instituția reclamantă, în calitate de reprezentant al Statului Român, avea posibilitatea legală și mijloacele necesare, pentru a obține date privind situația reală de la autoritățile SUA, în legătură cu pretinsul investitor cu care se afla în litigiu.

Astfel, din Memorandum-ul G. care a fost înaintat către A. prin intermediul pârâtei SCA B., rezultă, că un ultim aspect de risc, care a fost remarcat, nelipsit de importanță, că chiar și în ipoteza câștigării procesului, "societatea comercială C. nu ar dispune de active suficiente pe care A. să le poată executa" având în vedere că, la vremea respectivă (26 iulie 2004), nu au fost identificate alte bunuri sau active ale acestei societăți, în afară de cele cumpărate de la D.SA din România, dovedindu-se astfel, că, de fapt, investitorul american miza pe acțiunile cumpărate în condiții favorabile, de la D. SA din România, pe faptul că va obține credite bancare favorabile din România și cu sprijinul autorităților Statului Român și pe faptul că va obține obligarea Statului Român la suma de 350.000.000 dolari S.U.A., solicitată în fața tribunalului arbitral de la Washington DC, astfel că acesta nu avea de fapt, resurse proprii pe care să le investească, așa cum se obligase prin Contractul de privatizare încheiat cu autoritățile române.

Dovada celor reținute mai sus, rezultă chiar din concluziile trase în Decizia CIRDI Washington DC din 12 octombrie 2005 (din dosarul atașat nr. x/3/2006 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială), în paragraful referitor la "Protocolul Novak - Dijmărescu din 19 octombrie 2001", referitor la demersurile făcute de investitorul C. pentru obținerea unei linii de credit de la J. SA.

Din probele obținute prin comisie rogatorie internațională, respectiv, din depoziția funcționarului competent K. din cadrul Departamentului Evaluări și Fiscalitate al Statului Maryland, dată la 14 noiembrie 2013, rezultă că " C., o societate comercială din Maryland, nu are o situație bună în evidențele acestui departament", în sensul că "societatea comercială a fost desființată de acest departament la 8 octombrie 2004", astfel că, chiar în timpul audierilor de la Washington DC din luna octombrie 2004, societatea funcționa în afara legii, doar prin reprezentanții săi și doar în scopul câștigării despăgubirilor de 350.000.000 dolari S.U.A. de la Statul Român, mizând pe o decizie favorabilă a Tribunalului arbitral.

Din scrisoarea d-lui L. Procuror SUA, dată la 19 august 2014, se reține că potrivit evidențelor din cadrul Departamentului de Stat Evaluări și Impozitare al Statului Maryland, "compania C., nu a avut înregistrări de bunuri în perioada 2010 - 2014, nu are o bună reputație, iar compania și-a pierdut dreptul de a mai funcționa pentru neînregistrarea unei restituiri de bunuri încă din anul 2003".

Referitor la culpa contractuală, tribunalul a constatat că pârâta SCA B. nu se află în culpă din perspectiva obligațiilor care-i reveneau potrivit Contractului de asistență juridică, dispozițiilor Legii nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat și Statutului profesiei de avocat.

Referitor la efectele contractului de asistență juridică, art. 133 din Statutul Profesiei de avocat prevede că: "(1) În cazul în care se angajează să asiste și/sau să reprezinte un client într-o procedură legală, avocatul își asumă obligații de diligență.

(2) Avocatul trebuie să asiste și să reprezinte clientul cu competență profesională, prin folosirea cunoștințelor juridice adecvate, a abilităților practice specifice și prin pregătirea rezonabil necesară pentru asistarea sau reprezentarea concretă a clientului.

(3) Avocatul este obligat să se abțină să se angajeze ori de câte ori nu poate acorda o asistență și o reprezentare competente.

(4) Asistarea și reprezentarea clientului impun diligență profesională adecvată, pregătirea temeinică a cauzelor, dosarelor și proiectelor, cu promptitudine, potrivit naturii cazului, experienței și crezului său profesional.

(5) În situații și împrejurări care prezintă caracter de urgență pentru salvgardarea și/sau protejarea drepturilor și intereselor clientului, avocatul poate asista și angaja clientul chiar și în măsura în care în acel moment nu posedă o competență profesională adecvată cu natura cauzei, dacă prin întârziere s-ar aduce atingere drepturilor și intereselor clientului. În astfel de situații avocatul se va limita doar la ceea ce în mod rezonabil este necesar potrivit cu circumstanțele și cu prevederile legale.

(6) Competența profesională adecvată presupune analiza și cercetarea atentă a împrejurărilor de fapt, a aspectelor legale ale problemelor juridice incidente în situația de fapt, pregătirea adecvată și adaptarea permanentă a strategiei, tacticilor, tehnicilor și metodelor specifice în raport cu evoluția cauzei, a dosarului sau a lucrării în care avocatul este angajat".

Conform Statutului profesiei de avocat, prin încheierea contractului de asistență juridică, SCA B. și-a asumat astfel, obligații de diligență, iar tribunalul a constatat că a depus toate diligențele în apărarea intereselor A. și ale Statului Român în litigiul cu investitorul american C., a analizat situația de fapt în care se afla Statul român reprezentat prin A. în calitate de client, normele de drept aplicabile și șansele de reușită în cadrul raporturilor juridice litigioase în care a intrat cu pretinsul investitor american de la care pretindea despăgubiri pentru neexecutarea obligațiilor contractuale referitoare la privatizarea D.

Așa cum s-a reținut mai sus, situația juridică litigioasă nu putea fi analizată trunchiat, ținând seama doar de pretențiile A. contra C. rezultate din neexecutarea Contractului de privatizare, privite în mod izolat, așa cum pretinde instituția reclamantă, în condițiile în care desfășurarea litigiului arbitral de pe rolul ICSID de la Washington DC a avut o influență semnificativă, în ceea ce privește stabilirea unei strategii adecvate de apărare privind formularea unei acțiuni în fața instanței române.

De aceea, nici executarea obligațiilor asumate de părțile actualului conflict, prin încheierea Contractului de asistență juridica, nr. 319 din 12 februarie 2004 între E. , în calitate de client și SCA B. în calitate de societate de avocați, nu poate fi analizată în mod izolat, făcând abstracție de contextul în care a fost încheiat și de implicațiile litigiului arbitral asupra acțiunii ce urma să fie promovată în fața instanței române.

Faptul că litigiul arbitral s-a prelungit și s-a definitivat astfel încât s-a ajuns la sesizarea instanței române după împlinirea termenului de prescripție prevăzut de Decretul nr. 167/1958, precum și faptul că instanțele române nu au privit ca pe o situație obiectivă desfășurarea litigiului arbitral care a împiedicat declanșarea acțiunii în răspundere contractuală împotriva C., nu-i poate fi imputat pârâtei SCA B., tribunalul apreciind că aceasta și-a îndeplinit obligația de diligență prevăzută de Statutul profesiei de avocat.

Conform art. 136 din Statutul profesiei de avocat: "(1) Consilierea și reprezentarea unui client îl obligă pe avocat să privească speța respectivă dintr-o perspectivă proprie și să acorde clientului sfaturi dezinteresate. Sfătuirea clientului nu se rezumă la expunerea unor prevederi legale, ci va avea în vedere și consecințele de ordin moral, economic, social și politic care ar putea avea relevanță în situația respectivă.

(2) Ori de câte ori clientul propune un demers despre care avocatul apreciază că va avea consecințe legale negative, acesta va atenționa clientul cu privire la consecințe sau, după caz, va putea denunța contractul de asistență juridică".

În cazul dedus judecății, Tribunalul a constatat că pârâta SCA B. și-a îndeplinit obligațiile contractuale și din această perspectivă, a analizat toate împrejurările de fapt ale litigiului cu investitorul american C. și consecințele introducerii acțiunii, fie pe cale reconvențională, în cadrul litigiului arbitral, fie pe cale principală, în fața instanței române, acesta urmând să fie privit, nu izolat, așa cum susține instituția reclamantă, ci, într-un mod corelat cu soluționarea litigiului arbitral și cu riscurile de ordin moral, economico-financiar și chiar politic, de interes național, pe care le-ar fi prezentat acest demers înainte de finalizarea litigiului arbitral și definitivarea sentinței arbitrale.

În virtutea dispozițiilor statutare citate mai sus și având în vedere legătura juridică dintre cele două cauze expuse, concluziile avocaților SCA B. s-au exprimat într-o manieră profesională concordantă cu dispozițiile statutare, aceștia acționând cu convingerea fermă că formularea acțiunii în pretenții împotriva C. la instanța română, anterior expirării termenului pentru acțiunea în anulare în cadrul litigiului arbitral, în loc să ajute A. în valorificarea pretențiilor sale, o expunea la o răspundere gravă, prin posibilitatea punerii sub semnul întrebării a deciziei arbitrale prin care se respinseseră pretenții ale C. în valoare de 350.000.000 dolari S.U.A.

Referitor la afirmația instituției A. din cererea de chemare în judecată potrivit căreia Statul Român nu a fost "reprezentat efectiv" de SCA B. în procedura ICSID, ci de avocații G., tribunalul constată că susținerea este infirmată de Contractul pentru furnizarea de servicii juridice din 14 noiembrie 2002 încheiat între  E. , pe de o parte și societățile de avocați G. din Washington DC, în special pe probleme de drept internațional și SCA B. din România, având ca obiect reprezentarea E. în fața tribunalului arbitral ICSID, respectiv, pentru acordarea de asistență juridică în special pe probleme de drept românesc în acest litigiu, pe de altă parte.

Aceeași afirmație este infirmată și de Considerentele Deciziei arbitrale în care sunt menționați participanții la audierile de la Washington DC din luna octombrie 2004, care includeau un număr de cinci avocați ai SCA B.

În consecință, în virtutea obligațiilor profesionale statutare amintite mai sus și a obligațiilor concrete asumate prin contractele de asistență juridică în care au fost implicați, pentru promovarea acțiunii în fața instanței române, avocații SCA B. nu puteau să facă abstracție nici de conduita pe care au avut-o în cadrul litigiului arbitral de la Washington DC și nici de implicațiile Deciziei arbitrale din 12 octombrie 2005 asupra litigiului ce urma să fie promovat în România, decizie ale cărei considerente nu-i erau cunoscute nici la data de 20 februarie 2006, când au promovat acțiunea în fața instanței române.

Pentru toate argumentele de fapt și de drept expuse mai sus, tribunalul a constatat că pârâta SCA B., prin avocații săi și-a îndeplinit obligațiile de diligență profesională asumate concret potrivit Contractului de asistență juridică din 12 februarie 2004 încheiat între E. , în calitate de client și SCA B. în calitate de societate de avocați și nu au fost încălcate dispozițiile Statutului profesiei de avocat, așa cum susține reclamanta A. (actuala F. ).

În concluzie, tribunalul a constatat că nu este îndeplinită condiția culpei contractuale și nu se poate reține nici o culpă profesională a avocaților pârâtei SCA B. în executarea Contractului de asistență juridică din 12 februarie 2004, astfel că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile contractuale pentru obligarea pârâtei la repararea prejudiciului pretins suferit de A., în calitate de reprezentantă a Statului Român, prin respingerea acțiunii ca fiind prescrisă de către instanța română.

Referitor la problema prejudiciului pretins suferit de către A. prin nepromovarea acțiunii în pretenții împotriva C. în termenul de prescripție în fața instanței române, tribunalul a constatat că prin cererea de chemare în judecată, A. susține și justifică crearea unui pretins prejudiciu patrimonial cert pe motivul ca, din cauza respingerii acțiunii ca prescrisa, nu s-a putut deduce litigiul pe fond în fața instanței române și nu a fost obținut un titlu executoriu contra C., prin care s-ar fi recuperat întregul prejudiciu în sumă totală de 8.717.875,32 dolari S.U.A.

În consecință, prin cererea din 28 noiembrie 2011, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta A. a solicitat ca pârâta SOCIETATEA B. să fie obligată la plata sumei totale de 8.717.875,32 dolari S.U.A. și 28.141,12 lei (RON), reprezentând prejudiciul cauzat ca urmare a neîndeplinirii obligației asumate prin Contractul de asistență juridica din 12 februarie 2004 respectiv, promovarea în justiție a unei acțiuni cu nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la prescripție.

Reclamanta A. a susținut că suma totală de 8.717.875,32 dolari S.U.A. și 28.141,12 lei (RON) - cu dobânda legală prevăzută de lege (calculată până la data achitării integrale a debitelor), reprezentând echivalentul prejudiciului pe care l-a cauzat A., SOCIETATEA B. prin neexecutarea totală a obligației contractuale asumate de aceasta se compune din:

- 5.617.875,32 dolari S.U.A. conform art. 5.2.3 din Contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 5 iunie 2000, cu titlu de penalități, calculate până la data de 19 martie 2004, pentru neplata primei rate din preț în cuantum de 1.333.333 dolari S.U.A., de către investitorul american C.;

- 2.000.000 dolari S.U.A. conform art. 9.4 din Contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 21 din 5 iunie 2000, urmare a obținerii de către *SC  D. SA (ca urmare a demersurilor Fondului Proprietății de Stat, prin H.G. nr. 490/2001 privind unele măsuri pentru redresare financiară la *SC  D.SA), a unor înlesniri la plata sumelor datorate către creditorii bugetari;

- 1.100.000 dolari S.U.A. conform art. 9.6 din Contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 21 din 5 iunie 2000, cu titlu de penalități calculate pentru 550 zile de întârziere (29 iunie 2001 - 31 decembrie 2002), pentru neplata de către pârâta C., a sumei de 2.000.000 dolari S.U.A.

În ceea ce privește suma de 28.141,12 lei (RON), reclamanta A. (actuala F. ), a menționat că aceasta reprezintă onorariul aferent serviciilor de asistență juridică pe care i l-a achitat SCA pârâtă, în baza Contractului de asistență juridică nr. P/319 din 12 februarie 2004.

În ceea ce privește prejudiciul de 8.717.875,32 dolari S.U.A., nerecuperat de la C., din probele cu înscrisuri administrate atât în prezenta cauză, cât și în dosarul atașat nr. x/3/2006 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, și chiar din starea de fapt reținută în considerentele Deciziei arbitrale CIRDI Washington DC din 12 octombrie 2005, tribunalul a reținut că există indicii suficient de întemeiate care pot conduce la concluzia că Statul Român, prin reprezentantul său A., a suferit un anumit prejudiciu din neexecutarea sau executarea defectuoasă a obligațiilor asumate de către investitorul american prin Contractul de vânzare cumpărare de acțiuni din 5 iunie 2000, vizând pachetul majoritar din acțiunile statului deținute la D.

Sub acest aspect, s-a reținut că prin acțiunea depusă la instanța română, A. a susținut rezilierea convențională unilaterală, din culpa pârâtei C. a Contractului de privatizare nr. 21/2000, cu începere de la data de 31 decembrie 2002 aspect pe care instanța română ar fi trebuit să-l aibă în vedere, în cazul soluționării pe fond a acțiunii.

Nu se cunoaște însă, nici punctul de vedere al C. sub acest aspect și nici în ce măsură, această pârâtă ar fi putut combate susținerile reclamantei, astfel că declarația unilaterală de reziliere a contractului de privatizare nu poate fi reținută în prezenta cauză, ca fiind un element de certitudine că acțiunea reclamantei A. ar fi fost admisă pe fond, exact în condițiile arătate de aceasta prin acțiune.

De asemenea, nu poate fi privită ca un element de certitudine că acțiunea reclamantei A. ar fi fost admisă pe fond, nici împrejurarea ca Statul român a avut câștig de cauză în litigiul arbitral cu C. în fața Tribunalului arbitral ICSID de la Washington DC.

Arbitrajul internațional realizat sub auspiciile ICSID a avut ca bază juridică, obligațiile de drept internațional public asumate de Statul român, vis-a-vis de tratamentul inechitabil reclamat de către investitorul străin C., acțiunea arbitrală a fost soluționată de acest Tribunal prin raportare la asemenea aspecte de drept, astfel că temeiul juridic al acțiunii arbitrale la ICSID nu 1-a constituit în mod direct Contractul de privatizare încheiat între părți, chiar dacă acest tribunal a analizat într-o manieră suficientă, dar specifică acestor proceduri, modul în care părțile litigante s-au comportat în cadrul raporturilor juridice create prin Contractul de privatizare.

Tribunalul a constatat însă, că nu este menirea acestei instanțe să stabilească prejudiciul concret suportat de către Statul Român în raporturile juridice în care a intrat cu investitorul american C., astfel că acest prejudiciu doar prefigurat prin probele menționate, nu poate fi pus în sarcina pârâtei SCA B., pe de o parte, pentru că nu îndeplinește condiția unui prejudiciu cert, iar pe de altă parte, pentru că nu este determinat de acțiunea sau inacțiunea culpabilă a avocaților pârâtei din prezenta cauză.

Afirmația instituției reclamantă A., care arată că acest efect patrimonial negativ ar consta în neobținerea titlului executoriu contra C. prin care ar fi recuperat suma de 8.717.875,32 dolari S.U.A., ca urmare a nedepunerii acțiunii împotriva C. la instanța română, în termenul legal de prescripție, nu poate fi reținută ca întemeiată, pentru motivele deja arătate mai sus, potrivit cărora, tribunalul constată că nu se poate reține, nici culpa contractuală și nici o culpă profesională a avocaților pârâtei SCA B. în executarea Contractului de asistență juridică nr. 319 din 12 februarie 2004, astfel că nici din acest punct de vedere nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale în sarcina pârâtei.

Referitor la prejudiciul creat prin lipsirea de accesul la instanța de fond care să analizeze pe fond cererea reclamantei A., tribunalul a reținut că prin cererea din dosar, reclamanta A., a precizat cererea de chemare în judecată arătând că a solicitat instanței sa dispună obligarea pârâtei SCA B. la plata sumei de 8.717.875,32 dolari S.U.A. și la restituirea onorariului de 28.141,12 lei, precum și la plata dobânzii legale calculate până la data plații efective a acestor debite.

A arătat că aceste sume reprezintă prejudiciul cauzat de pârâtă reclamantei ca urmare a neîndeplinirii obligației asumate prin Contractul de asistență juridică din 12 februarie 2004, respectiv, prin neintroducerea în interiorul termenului de prescripție a acțiunii pentru care fusese mandatată încă din anul 2004.

Arată că în acest fel, pârâta SCA B. a prejudiciat A. în sensul că i-a "răpit" dreptul de a discuta pretențiile pe care le pretindea de la C. pe fondul cauzei în fața instanței de judecată competentă. Prejudiciul provocat de pârâtă constă în pierderea șansei, a posibilității de a discuta pretențiile sale pe fondul cauzei în fața instanței judecătorești competentă și mai departe, de a câștiga procesul în măsura în care acestea se dovedeau întemeiate.

A precizat că înțelege să invoce ca temei al acțiunii și dispozițiile din Legea nr. 51/1995 pentru exercitarea profesiei de avocat și dispozițiile din Statutul profesiei de avocat, cu modificările și completările ulterioare, în condițiile în care a înțeles să invoce ca temei al pretențiilor sale, Contractul de asistență juridica din 12 februarie 2004 ce intră sub incidența acestor acte normative.

În speța de față, intervenirea incidentului excepției prescripției extinctive i-a îngrădit accesul la justiție, prin imposibilitatea de a evoca fondul cauzei și a supune controlului justiției pretențiile sale, căci odată admisă excepția, nu se mai poate trece la fondul cauzei, judecarea ei fiind paralizată. De aici rezultă și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a pârâtei SCA B. de a nu introduce acțiunea în interiorul termenului de prescripție și prejudiciul constând în împiedicarea de a evoca fondul cauzei.

Față de modul în care a acționat SCA B. în relațiile cu clientul său A., arătate și analizate pe larg mai sus, dar în contextul complex al litigiului dintre Statul Român reprezentat prin A. și C., în care a fost efectiv angrenată Societatea de Avocatură pârâtă și nu privit izolat, doar din perspectiva obligațiilor contractuale asumate prin Contractul de asistență juridică din 12 februarie 2004, tribunalul a constatat că pârâta și-a îndeplinit obligațiile cu bună-credință, cu prudența rezonabilă necesară și cu respectarea dispozițiilor legale și statutare privind exercitarea profesiei de avocat.

Cum nu se poate reține nici culpa profesională și nici culpa contractuală, nu i se poate imputa pârâtei SCA B., rezultatul negativ înregistrat de către instituția reclamantă, datorită invocării din oficiu, de către instanță, a sancțiunii civile a prescripției dreptului material la acțiune.

Prin urmare, atitudinea procesuală a pârâtei SCA B. nu poate fi apreciată ca o îngrădire a dreptului instituției reclamante de acces efectiv la justiție, iar prejudiciul pe care nu l-a putut discuta pe fond în fața instanței române, nu poate fi imputat pârâtei ca un prejudiciu cert din această perspectivă.

Pentru aceleași motive, tribunalul a apreciat că nu se poate dispune nici restituirea sumei de 28.141,12 lei, ce reprezintă onorariul aferent serviciilor de asistență juridică pe care, reclamanta A. (actuala  F. ), i l-a achitat pârâtei SCA B. în baza Contractului de asistență juridică din 12 februarie 2004.

Astfel, se constată că nu este îndeplinită nici condiția prejudiciului cauzat de pârâta SCA B., ca element al răspunderii civile contractuale.

Nefiind îndeplinite condițiile culpei contractuale sau culpei profesionale din partea avocaților pârâtei SCA B. în executarea Contractului de asistență juridică din 12 februarie 2004, nefiind dovedit nici caracterul cert al prejudiciului suferit de către instituția reclamantă și mai ales, neexistând o legătură de cauzalitate dintre pretinsul prejudiciu și acțiunile sau inacțiunile avocaților pârâtei SCA B. în executarea Contractului de asistență juridică din 12 februarie 2004, tribunalul a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru obligarea pârâtei la repararea prejudiciului suferit de A., în calitate de reprezentantă a Statului Român, prin respingerea acțiunii ca fiind prescrisă de către instanța română.

Conform art. 970, alin. (1) C. civ. de la 1864, "convențiile trebuie executate cu bună credință", dispoziție legală respectată de către pârâta SCA B. în executarea Contractului de asistență juridică din 12 februarie 2004, care a luat în calcul, avantajele, dezavantajele și riscurile pe care le prezenta introducerea acțiunii la instanța română înainte de definitivarea litigiului arbitral, dar și posibilitatea legală prevăzută de art. 19 din Decretul nr. 167/1958, ca reclamanta să fie repusă în termenul de prescripție, atunci când ar fi fost împiedicată de o cauză obiectivă să sesizeze instanța până la împlinirea termenului de prescripție.

Cauza repunerii în termenul de prescripție invocată de către pârâta SCA B., nu este una iluzorie, poate fi apreciată ca o cauză obiectivă, iar faptul că instanțele nu au confirmat punctul de vedere al avocaților SCA B., nu conduce la concluzia că pârâta a încălcat sau și-a executat defectuos obligațiile de apărare a clientului său, asumate prin Contractul de asistență juridică din 12 februarie 2004.

Reclamanta A. (actuală  F. ), a invocat în drept, dispozițiilor art. 1073 C. civ. de la 1864, potrivit căruia, "creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației și în caz contrar are dreptul la dezdăunare".

Dispoziția legală de ordin general, trebuie raportată la esența contractului de asistență juridică, în cadrul căruia, avocatul își asumă obligații de diligență și nu de rezultat.

Astfel, respingerea acțiunii instituției reclamantă ca fiind prescrisă, nu poate fi reținută în speță, "de plano", ca neîndeplinire a obligației avocatului de a depune acțiunea la instanță, înainte de împlinirea termenului de prescripție, în cazul de față, îndeplinirea acestei obligații, presupunând o analiză complexă a modului în care a fost pregătită strategia de apărare și a cauzelor care au impus formularea acțiunii la instanța română, după expirarea termenului de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Și sub acest aspect, tribunalul reiterează situația că motivul de repunere în termen invocat de către pârâta SCA B., nu era iluzoriu, putea fi apreciat ca o cauză obiectivă, temeinic justificată, care a împiedicat depunerea acțiunii la instanța română, iar faptul că instanțele nu au confirmat punctul de vedere al avocaților SCA B., nu conduce la concluzia că pârâta nu și-a îndeplinit exact obligațiile de apărare a clientului său, asumate prin Contractul de asistență juridică din 12 februarie 2004, astfel că dispozițiile art. 1073 C. civ. de la 1864 nu sunt aplicabile în cauza de față, reclamanta nefiind îndreptățită la despăgubiri din partea pârâtei pentru pretențiile pe care nu le-a putut dezbate pe fond în fața instanței.

Din starea de fapt complexă expusă mai sus, nu se poate reține dolul în sarcina avocaților SCA B., astfel că dispozițiile art. 1084 - 1086 C. civ. de la 1864 invocate generic de către reclamantă, nu sunt aplicabile în cauza de față.

Prin urmare, acțiunea reclamantei în răspundere contractuală a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanta F., cât și pârâta SOCIETATEA "B." apeluri înregistrate la data de 15 decembrie 2015 pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.

Prin Decizia civilă nr. 355/A din 25 mai 2016, apelul declarat de către pârâta SOCIETATEA "B." a fost respins, ca nefondat.

Apelul declarat de către reclamanta  F.  a fost admis și, în consecință, a fost schimbată, în parte acțiunea în sensul admiterii, în parte, a acțiunii în daune contractuale.

A fost obligată pârâta către reclamantă la plata sumelor de 50.000 dolari S.U.A. (în echivalent lei la data plății) și 15.000 lei, cu titlu de despăgubiri.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut următoarele:

În ce privește apelul declarat de către pârâtă, ce a vizat doar încheierea prin care s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, a reținut că sunt incidente prevederile Decretului nr. 167/1958, reglementare referitoare la prescripția extinctivă anterioară intrării în vigoare a Noului C. civ., fiind vorba de prescripții începute mai înainte de data de 1 octombrie 2011, potrivit dispozițiilor art. 3 și art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. Totodată, sunt avute în vedere și dispozițiile înscrise în art. 6, alin. (4) C. civ. care prevăd expres că prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

În raport de aceste dispoziții legale, ca regulă generală, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, termenul general de prescripție fiind de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termen care începe să curgă, potrivit art. 7 din același act normativ, de la data când se naște dreptul la acțiune.

În privința prescripției dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită (delictuală sau contractuală), legiuitorul stabilește regula specială potrivit căreia aceasta începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut (momentul subiectiv) sau trebuia să cunoască (momentul obiectiv), atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, alin. (1) din decret.

Practic, data nașterii dreptului subiectiv la reparație și, pe cale de consecință, a dreptului la acțiune, este tocmai data la care se putea exercita acest demers, care implică cunoașterea de către cel vătămat a acelor împrejurări și elemente concrete necesare pentru a putea acționa.

Fapta culpabilă invocată de reclamantă, în cererea de chemare în judecată, este determinată de nerespectarea clauzelor contractului de asistență juridică încheiat între părți, constând în aceea că, acțiunea în pretenții contra C., înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, din 20 februarie 2006, a fost depusă peste termenul legal de prescripție.

Relativ la excepția prescripției dreptului material la acțiune, apelanta - pârâtă a susținut că instanța de fond a stabilit greșit momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție. În dezvoltarea acestui motiv de apel, s-a susținut că, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este prima zi ulterioară datei la care a expirat termenul de prescripție pentru acțiunea în pretenții contra C., la 1 ianuarie 2006, sau, cel mai târziu data de 8 martie 2006, prima fiind data la care A. știa că acțiunea pe care dorea să o introducă era deja prescrisă (termenul de prescripție se împlinea la sfârșitul lunii decembrie 2005), iar cea de-a doua, fiind data la care a fost informată prin fax despre depunerea acțiunii, fiindu-i comunicată și copia cererii de chemare în judecată.

Susținerea apelantei- pârâte potrivit căreia dreptul material la acțiune al reclamantei s-ar fi născut cel mai târziu la data de 8 martie 2006, nu a fost primită întrucât simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul curgerii prescripției, dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut efectiv actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune.

Practic, la momentul respectiv, nu exista certitudinea că, prin încălcarea obligațiilor contractuale de către apelanta - pârâtă, reclamantei i s-a produs vreun prejudiciu, datorită, pe de o parte, modului de derulare a obligațiilor contractuale între părți, dar mai ales faptului că, în cuprinsul cererii de chemare în judecată ce face obiectul dosarului nr. x/3/2006 a fost formulată și o cerere de repunere în termenul de formulare a acțiunii, raportat la art. 19 din Decretul nr. 167/1958.

Prin urmare, în raport de circumstanțele concrete ale cauzei, s-a reținut corect de tribunal, că momentul nașterii dreptului la acțiune, este data la care instanțele s-au pronunțat irevocabil, prin Sentința comercială nr. 3415 din 10 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția comercială, definitivă prin Decizia comercială nr. 519 din 28 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția comercială, și irevocabilă prin Decizia comercială nr. 310 din 25 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, fiind respinsă cererea de repunere în termen ca nefondată și acțiunea ca prescrisă.

Pentru aceleași considerente, nu a fost primită nici susținerea referitoare la faptul că, data nașterii dreptului material la acțiune în ceea ce privește suma de 28.141,12 lei, reprezentând onorariul aferent contractului de asistență juridică în discuție, nu poate fi alta decât data plății onorariului respectiv, 26 octombrie 2007, întrucât nici la acel moment reclamanta nu avea cunoștință despre producerea vreunui prejudiciu, acesta neavând un caracter cert, în situația în care se putea aprecia asupra temeiniciei cererii de repunere în termen și a acțiunii formulate.

Apelul declarat de apelanta - reclamantă a fost apreciat întemeiat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Cu privire la criticile vizând existența/inexistența culpei B., Curtea a reținut următoarele aspecte:

De necontestat, obligațiile asumate prin contractul de asistență juridică încheiat între părți la 12 februarie 2004, au vizat formularea unei cereri de despăgubiri în legătură cu prejudiciile decurgând din nerespectarea de către C. a contractului de privatizare, respectiv realizarea procedurii prealabile de conciliere, redactarea cererii de chemare în judecată și reprezentarea în instanță a reclamantei.

De asemenea, între reclamantă și pârâtă, dar și societatea de avocați G. a fost încheiat contractual de asistență juridică din 14 noiembrie 2002 prin care cele două case de avocatură urmau să reprezinte Statul român în fața tribunalului arbitral ICSID, în urma cererii formulate de SC C. vizând încălcarea Tratatului încheiat între Guvernul Român și Guvernul Statelor Unite ale Americii privind încurajarea și protejarea reciprocă a investițiilor din 28 mai 1992, intrat în vigoare la 15 ianuarie 1994.

Curtea a apreciat, contrar celor susținute în apel, că între cele două litigii există o strânsă legătură, sens în care, din probatoriul administrat în cauză rezultă că, în urma încheierii primului contract de asistență juridică, în 2002, s-a discutat strategia care trebuie urmată, respectiv dacă acțiunea în pretenții împotriva C. decurgând din nerespectarea contractului de privatizare a D. să fie formulată chiar pe calea unei "contra - pretenții" în fața Tribunalului ICSID, hotărându-se că nu se dorește urmarea unei asemenea căi, dar și dacă este oportună promovarea unei acțiuni pe rolul instanțelor române ținând cont de arbitrajul în curs la ICSID.

În acest sens, la dosarul cauzei este depus "Memorandumul" din data de 26 iulie 2004, prin care G. arată că "A. deține argumente solide conform cărora este îndreptățită legal să înceapă o acțiune în fața instanțelor române, în ciuda arbitrajului în curs", arătând că ar putea fi o primă problemă legată de faptul că C. ar putea susține că Statul Român ar fi fost de acord cu jurisdicția exclusivă a ICSID în rezolvarea disputelor între părți, ce poate fi combătută. Aceasta întrucât societatea nu a formulat nici o pretenție concretă legată de încălcarea contractului de vânzare-cumpărare, că părțile în cele două acțiuni ar fi diferite și că în contract, la art. 13 s-a stipulat ca disputele rezultate din contract să fie soluționate de instanțele judecătorești competente. Discutându-se, în continuare, despre consecințele introducerii acțiunii asupra arbitrajului în curs, se arată că există posibilitatea ca C. să încerce să obțină o așa numită "măsură provizorie", ce ar avea consecințe legate de timp și de necesitatea regândirii de strategii noi de apărare și să susțină că Statul Român încearcă să o hărțuiască prin această nouă acțiune, ceea ce ar putea influența în mod negativ arbitrii.

Nu în ultimul rând, la întrebarea punctuală legată de introducerea acțiunii pe rolul instanțelor române, răspunsul este că decizia aparține A. și Statului Român, arătându-se, că inițierea acțiunii ar fi consecventă cu apărările din cadrul arbitrajului, dar și dezavantajele, legate de depunerea unei plângeri la ICSID de către C., care ar putea să încerce să obțină măsuri provizorii sau să implice Statul într-un alt litigiu costisitor. În al doilea rând, se arată că arbitrii ar putea pune la îndoială motivele aflate în spatele inițierii acestei proceduri. În al treilea rând se susține că, și dacă ar fi obținută hotărârea în România, trebuie recunoscută în SUA și că societatea americană ar putea să nu dispună de active pentru a fi executată.

Sub acest aspect, se constată că, chiar în condițiile existenței și analizării raporturilor dintre părți în cadrul complex determinat de existența litigiului internațional pe rolul tribunalului arbitral, coroborat cu cel ce urma a fi inițiat în România, decizia de a introduce sau nu acțiunea pe rolul instanțelor naționale aparținea Clientului, obligația Societății de avocatură fiind aceea de a consilia juridic partea, dar de a se supune deciziilor sale.

În acest sens, analizând problema culpei pârâtei din perspectiva existenței unui acord între părți cu privire la temporizarea, mai precis la amânarea introducerii acțiunii în pretenții pe rolul instanțelor române, Curtea a constatat că probatoriul administrat în cauză confirmă faptul că părțile au decis să aștepte pronunțarea sentinței arbitrale și să nu introducă acțiunea în pretenții pe rolul instanțelor naționale.

Astfel, nu numai Memorandumul arătat anterior și înscrisurile reprezentând discuțiile părților cu privire la acest aspect, dar și martorul M., care în perioada 2001 - 2009 a îndeplinit funcția de director general al direcției juridice din cadrul A., susțin faptul că s-au purtat discuții, la nivelul Președintelui A. și Primului-Ministru, pentru "ținerea pe loc a acțiunii în fața instanței române până la soluționarea litigiului internațional". Martorul arată că nu s-a întocmit nici un document scris, dar că are cunoștință despre faptul că s-a luat decizia unanimă, la nivelul conducerii A. și a Guvernului, de a se aștepta finalizarea litigiului arbitral internațional pentru a nu se crea impresia că Statul Român nu este de bună credință și hărțuiește investitorii străini și abia apoi să fie introdusă acțiunea la instanța română.

Deși este real că, apelanta-reclamantă nu a avut o poziție tranșantă și nici nu a comunicat în scris un punct de vedere ferm cu privire la introducerea acțiunii, având loc discuții prelungite cu privire la ceea ce se impunea a fi făcut, neluând o decizie concretă, Curtea are în vedere adresa din 2 august 2004 prin care aceasta solicită continuarea demersurilor necesare pentru introducerea acțiunii. După emiterea acestei adrese, au continuat discuțiile legate de introducerea acțiunii pe rolul instanțelor naționale, care potrivit declarațiilor martorilor audiați în cauză, a fost privită ca un aspect subsidiar, fiind de primă importanță litigiul internațional, motiv pentru care, în martie 2005, a fost transmisă convocarea la conciliere directă către C.. Răspunsul transmis de această societate a fost evident agresiv, aceasta susținând că introducerea acțiunii pe rolul instanțelor naționale ar fi o violare a dreptului internațional, în condițiile existenței litigiului pe rolul tribunalului arbitral. La fila (...), în comunicarea către A. a invitației la conciliere, se arată că, nu au putut fi inițiate demersurile anterior acestei date, pentru a nu interfera negativ cu litigiul arbitral, confirmând încă o dată că în toată această perioadă au avut loc discuții legate de acest aspect.

La data de 12 octombrie 2005 tribunalul arbitral a pronunțat sentința arbitrală, prin care a respins în totalitate pretențiile formulate de C. împotriva Statului Român.

În urma pronunțării sentinței, la data de 31 octombrie 2005, apelanta-reclamantă a transmis adresa către intimata - pârâtă, adresă prin care, arată că, în contextul soluționării litigiului de la Washington, apreciază că nu mai subzistă motivele stopării provizorii a litigiului pe rolul instanțelor naționale, solicitând promovarea cu prioritate, în cel mai scurt termen posibil, a acțiunii de daune interese împotriva firmei americane.

De asemenea, apelanta-reclamantă revine și în cursul lunii decembrie, solicitând promovarea imperativă a litigiului, în acest sens fiind adresele din 7 decembrie 2005, din 20 decembrie 2005, din 27 ianuarie 2006 (vol I tribunal).

Curtea nu a primit susținerile formulate de intimata-pârâtă în sensul că nu ar fi avut cunoștință despre solicitarea A. de inițiere a litigiului, motivat de faptul că nu ar fi primit adresele arătate anterior, întrucât acestea au fost transmise pe fax (dovezile din vol II al tribunalului), iar pe de altă parte, în 3 noiembrie 2005 Societatea de avocatură răspunde la adresa A., ceea ce confirmă primirea ei. De asemenea, în răspunsul transmis la 13 iunie 2006 către A., Societatea de avocați face trimitere și la adresele arătate anterior, susținându-și argumentele referitoare la imposibilitatea recuperării cheltuielilor aferente litigiului internațional (adresele în discuție vizau nu numai introducerea acțiunii ci și posibilitatea ca pe această cale să fie solicitate și cheltuielile aferente litigiului internațional), și arătând că înțelege să le reatașeze copia materialului ce le-a fost transmis la 3 noiembrie 2005, prin care și-au exprimat punctul de vedere, ceea ce nu face altceva decât să confirme primirea respectivelor solicitări.

Concluzionând, Curtea a apreciat că probatoriul administrat în cauză, confirmă faptul că până la pronunțarea sentinței arbitrale, în 12 octombrie 2005, apelanta-reclamantă a înțeles să accepte soluția propusă de intimata - pârâtă și să amâne promovarea litigiului pe rolul instanțelor române, astfel că nu poate fi reținută o neîndeplinire culpabilă de către intimata-pârâtă a contractului încheiat între părți.

Însă, ulterior acestei date, poziția apelantei-reclamante a fost tranșantă, solicitând imperios introducerea acțiunii, astfel că suntem în prezența unei culpe a intimatei-pârâte în îndeplinirea obligațiilor, ce antrenează răspunderea sa contractuală. Curtea nu împărtășește punctul de vedere al intimatei-pârâte în sensul că s-a dorit temporizarea introducerii litigiului și după pronunțarea sentinței, până la expirarea termenului de 120 de zile pentru exercitarea căii de atac, întrucât o atare susținere nu are suport în probatoriul administrat, adresele și corespondența părților dar și martorul audiat M. arătând că discuțiile privind temporizarea au vizat pronunțarea sentinței arbitrale și nu exercitarea unei eventuale căi de atac.

În condițiile în care ulterior datei de 12 octombrie 2005 apelanta-reclamantă a solicitat expres introducerea acțiunii, Curtea a apreciat că sunt lipsite de relevanță argumentele instanței de fond referitoare la atitudinea prudentă și diligentă a SCA B., a posibilității recuperării cheltuielilor arbitrale sau a posibilității de desființare a sentinței arbitrale și a existenței departamentului juridic de la nivelul A. ce ar fi impus nedepunerea acțiunii. Astfel, în condițiile în care mandatul primit era subordonat deciziilor clientului, intimata-pârâtă ar fi avut posibilitatea să aducă la cunoștință acestuia că nu este de acord cu poziția sa și, eventual, să denunțe unilateral contractul de asistență juridică, nu să ignore indicațiile primite.

Ca atare, aceste critici formulate de apelanta-reclamantă au fost considerate întemeiate, Curtea constatând că este îndeplinită condiția culpei contractuale a SCA B. în executarea contractului de asistență juridică nr. 319/2004, în condițiile în care după data de 12 octombrie 2005, intimata-pârâtă în mod nejustificat nu a introdus acțiunea în pretenții împotriva C., neputând fi reținut acordul reclamantei de temporizare a demersurilor decât până la această dată.

În principal, Curtea a constatat că reclamanta susține că fapta culpabilă a intimatei, a determinat pierderea unei șanse, aceea ca o instanță de judecată să-i examineze pe fond cauza, șansă pe care o apreciază ca fiind reală și serioasă.

Deși practica și doctrina dezbat încă posibilitatea reparării prejudiciului cauzat de pierderea șansei, Curtea a apreciat că există un prejudiciu, în acest caz, constând în aceea că, prin săvârșirea prezentei fapte ilicite a fost împiedicată producerea unui eveniment viitor, acela ca cererea reclamantei ce face obiectul dosarului nr. x/3/2006 să fie analizată pe fond. Imposibilitatea de a profita de pe urma acestui eveniment reprezintă prejudiciul practic cauzat.

Mai exact, paguba suferită ca urmare a pierderii de șansă presupune existența a două prejudicii distincte: un prejudiciu inițial, abstract, reprezentat de irosirea șansei ca o instanță să soluționeze cauza pe fond și un prejudiciu final, concret, reprezentat de suma de bani pe care reclamanta ar fi obținut-o dacă acțiunea sa împotriva societății americane ar fi fost admisă.

Sub aspectul cuantumului prejudiciului suferit prin pierderea șansei, ca urmare a culpei profesionale a avocatului care n-a introdus în termen acțiunea, nu se poate situa la nivelul valoric pe care îl are obiectul cauzei aflat în dispută, ci la nivelul unei despăgubiri parțiale, reprezentând doar prețul lipsirii de șansa judecării pe fond a cauzei, preț care va fi calculat în raport de șansele obiective pe care le-ar fi avut soluționarea cauzei pe fond, dacă fapta avocatului n-ar fi privat-o de posibilitatea examinării cauzei pe toate aspectele sale.

Practic, în momentul în care luăm în considerare indemnizarea prejudiciului, ceea ce interesează este doar pierderea șansei stricto sensu (prejudiciul inițial), doar acesta urmând a fi reparat prin prezenta acțiune, prejudiciu ce este distinct de pierderea suferită. Doar acest prejudiciu urmează a fi reparat întrucât doar acesta este în legătură de cauzalitate cu fapta ilicită, în timp ce repararea prejudiciului final nu este posibilă, întrucât nu se poate stabili că acesta a fost cauzat în mod direct de fapta ilicită.

Din acest punct de vedere, prejudiciul suferit prin pierderea șansei se apropie, de cele mai multe ori, de prejudiciul moral, prin aceea că nu se poate realiza o reparare propriu-zisă, în sensul acordării sumei solicitate în procesul ce nu a fost analizat pe fond, ci o sumă de bani care să compenseze respingerea acțiunii prin admiterea excepției și nu pe fond.

Constatând că, dacă acțiunea ar fi fost introdusă în interiorul termenului de prescripție, apelanta-reclamantă ar fi avut o șansă reală în acel litigiu, aspect ce rezultă din Memorandumul depus la dosar, poziția pârâtei rezultată din formularea acțiunii în Dosarul nr. x/3/2006, dar reținând și celelalte circumstanțe particulare ale cauzei, legate de statutul societății C., de lipsa sa de active pentru a fi pusă în executare sentința, Curtea a apreciat că prejudiciul suferit se situează la nivelul sumei de 50.000 de dolari S.U.A.

Instanța de apel a reținut că nu poate fi acordată integral nici suma reprezentând cuantumul onorariului de avocat, achitat în baza contractului de asistență juridică în litigiu, în condițiile în care, pe de o parte, intimata - pârâtă a desfășurat în mod corespunzător o serie de activități ce intrau în cuprinsul contractului încheiat, în condițiile în care s-a reținut că până la data pronunțării sentinței arbitrale a existat acordul apelantei - reclamante de temporizare, fiind desfășurate în toată această perioadă de la încheierea contractului și până la acea dată activități juridice, iar pe de altă parte întrucât prejudiciul reprezentat de pierderea șansei este diferit de prejudiciul final. Prin urmare, Curtea a apreciat că, în acest caz suma de 15.000 de lei este corespunzătoare prejudiciului suferit.

Pentru toate aceste considerente în baza dispozițiilor art. 480 C. proc. civ., Curtea a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă și a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă și a schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că a admis în parte acțiunea. A obligat pârâta la plata sumelor de 50.000 dolari S.U.A. (echivalent în lei la data plății) și 15.000 de lei cu titlu de despăgubiri.

Împotriva Deciziei nr. 355/A din 25 mai 2016 a Curții de Apel București, în termen legal au declarat recurs atât reclamanta F., cât și pârâta SOCIETATEA B., recursuri înregistrate la data de 5 septembrie 2016, sub nr. x/3/2011 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Recurenta  F.  a criticat decizia atacată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente, în ce privește calificarea și cuantificarea prejudiciului cauzat prin executarea necorespunzătoare a contractului de asistență juridică din 12 februarie 2004, motiv de recurs prevăzut de art. 304, pct. 9 C. proc. civ.

Concret, recurenta susține că decizia pronunțată de instanța de apel a fost dată cu încălcarea art. 969, art. 1073 și art. 1084 - 1085 C. civ. din 1864, potrivit cărora repararea prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor contractuale este integrală, paguba întinzându-se atât asupra pierderii efectiv suferite (damnum emergens), cât și asupra beneficiului nerealizat (lucrum cessans). Or, prejudiciul pretins prin cererea de față, în opinia recurentei, se subscrie noțiunii de beneficiu nerealizat, fapta culpabilă a pârâtei generând pierderea unei șanse reale și serioase.

Contrar celor reținute de instanța de apel, prin fapta ilicită a pârâtei (neintroducerea unei cereri de chemare în judecată înăuntrul termenului de prescripție a dreptului material la acțiune) reclamanta nu a fost lipsită doar de șansa de a avea acces la o instanță, ci și de posibilitatea de a avea acces la acoperirea prejudiciului final (pretenția concretă a acțiunii). Caracterul cert al acestui din urmă prejudiciu rezultă, în opinia recurentei, din memorandumul ce emană de la avocații societății pârâte, din semnarea contractului de asistență juridică și demararea procedurilor de recuperare a prejudiciului, din culpa contractuală prezumată a C. și, nu în ultimul rând, din opiniile juridice furnizate de însăși pârâta.

Recurenta apreciază ca fiind relevantă, sub acest aspect, al indemnizării beneficiului nerealizat, jurisprudența instanțelor cu privire la acoperirea pierderii cauzate prin lipsa de folosință a imobilelor, care constată că partea a fost lipsită de șansa de a primi unele sume, fără a se cere proba efectivă a culegerii fructelor bunului.

În fine, recurenta susține că au fost încălcate normele de drept material referitoare la cuantificarea prejudiciului și prin aplicarea unor criterii specifice judecății în echitate sau prin aplicarea unor criterii specifice daunelor morale, deși, în speță, prejudiciul final era unul pecuniar.

În mod asemănător, în ce privește restituirea doar în parte a onorariului avocatului, arată că au fost încălcate prevederile art. 949 și art. 1073 C. civ., întrucât, prin prisma obiectivelor stabilite prin contractul de asistență juridică, o executare parțială și neînsemnată a convenției nu poate conduce la concluzia că scopul acesteia a fost atins.

În drept, a invocat dispozițiile art. 302, art. 304 pct. 9, art. 309 și următoarele C. proc. civ. din 1865, art. 949, art. 969, art. 1073, art. 1084 - 1085 C. civ. din 1864.

Recurenta-pârâtă SOCIETATEA "B." a criticat decizia atacată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Instanța de apel, menținând soluția instanței de fond, de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 7 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304, pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, a susținut, în esență, că în mod greșit s-a apreciat că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, de 3 ani, este data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârilor pronunțate în Dosarul nr. x/3/2006, respectiv 25 ianuarie 2011, prin care s-a respins cererea de repunere în termenul de prescripție.

În cauză, intimata-reclamantă F. a luat cunoștință de pretinsa pagubă și de persoana pe care o consideră vinovată încă din data de 8 martie 2006, data la care a fost informată de către pârâtă, prin adresa din 8 martie 2006, asupra inițierii demersului judiciar împotriva C., cu precizarea expresă că acțiunea a fost depusă cu depășirea termenului de prescripție. Acest aspect rezultă din chiar cuprinsul cererii de chemare în judecată, prin care a fost formulată și o cerere de repunere în termenul de prescripție.

A relevat recurenta că prevederile art. 8, alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 delimitează un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție, acesta fiind reprezentat de data cunoașterii pagubei și a persoanei responsabile, fiind fără relevanță juridică o cerere de repunere în termen, ce nu reprezintă un caz de suspendare sau de întrerupere a acestui termen. Cu alte cuvinte, raționamentul instanțelor de fond echivalează cu o încălcare a caracterului imperativ al dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, prin instituirea artificială a unui alt termen de prescripție, determinat în mod subiectiv prin conduita procesuală a părții, care poate alege să formuleze sau nu o cerere de repunere în termen.

În condițiile în care reclamanta F. cunoștea că acțiunea introductivă împotriva C. era prescrisă încă de la momentul introducerii acesteia, reclamanta a stat în pasivitate o perioadă de 6 ani, astfel că avea obligația promovării demersului judiciar de față în termenul de prescripție, chiar dacă acesta s-ar fi derulat în paralel cu judecarea cererii de repunere în termen.

Potrivit aceluiași raționament, și termenul de prescripție pentru restituirea onorariului avocațial a început să curgă de la data achitării acestuia respectiv 26 octombrie 2007 (împlinindu-se astfel la 26 octombrie 2010), astfel că la momentul introducerii acțiunii de față, 28 noiembrie 2011, și această pretenție era prescrisă.

Un al doilea motiv de recurs îl reprezintă caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei pronunțate în apel, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304, pct. 7 C. proc. civ.

Sub acest aspect, a arătat că, prin decizia recurată se reține, pe de o parte, existența unui consens deplin al părților în sensul amânării depunerii acțiunii în pretenții împotriva C. până la soluționarea diferendului dedus instanței arbitrale, însă, pe de altă parte, se apreciază în mod eronat asupra faptului că soluționarea arbitrajului ar fi avut loc la data de 12 octombrie 2005, data pronunțării hotărârii arbitrale.

Fără a critica considerentele instanței de apel în ceea ce privește reținerea existenței consensului între părți cu privire la temporizarea demersului împotriva C. până la soluționarea litigiului internațional, recurenta susține că prin soluționarea unui litigiu, în terminologia juridică uzuală se înțelege finalizarea acestuia prin pronunțarea unei hotărâri definitive care să nu mai fie susceptibilă de reformare prin exercitarea unei căi de atac.

Or, împotriva hotărârii arbitrale pronunțate de ICSID, partea nemulțumită putea formula acțiunea în anulare în termen de 120 de zile de la data pronunțării, ceea ce ar fi impus concluzia existenței acordului de amânare a demersului judiciar în fața instanțelor române până la data expirării acestor 120 de zile, respectiv până la 9 februarie 2006.

Faptul că, totuși, instanța de apel constată că acordul ar fi existat doar până la pronunțarea hotărârii arbitrale și nu până la data soluționării litigiului (prin expirarea termenului de exercitare a căii de atac), nu reprezintă, în opinia recurentei, decât o contradicție în motivarea hotărârii.

În fine, recurenta-pârâtă a criticat decizia pronunțată în apel sub aspectul greșitei aplicări a normelor legale privind răspunderea civilă contractuală, atât în ceea ce privește pretinsa culpă contractuală în îndeplinirea mandatului avocațial, cât și referitor la inexistența unui prejudiciu cert în patrimoniul reclamantei (motiv de recurs prevăzut de art. 304, pct. 9 C. proc. civ.).

Relativ la pretinsa culpă a pârâtei în executarea contractului de asistență juridică, recurenta a solicitat să se constate că decizia de temporizare a depunerii acțiunii în pretenții împotriva C. a aparținut în mod direct și exclusiv F., care a înțeles riscurile pe care un atare demers le-ar fi determinat asupra acțiunii arbitrale, așa cum rezultă neîndoielnic din probatoriul administrat în cauză (memorandumul întocmit de G., acceptat în totalitate de reclamantă și depoziția martorului M.). Faptul că această strategie judiciară a fost acceptată tacit, dar neechivoc de F.. rezultă din împrejurarea că aceasta a solicitat recuperarea cheltuielilor arbitrale prin acțiunea formulată pe rolul instanțelor naționale, cerere ce putea fi formulată după pronunțarea deciziei în dosarul arbitral și după expirarea termenului pentru atacarea acesteia, din faptul că, ulterior depunerii acțiunii în pretenții la instanța română, după expirarea termenului de prescripție, reclamanta nu a reziliat contractul de asistență juridică și nu a retras mandatul acordat, procedând chiar la plata onorariului avocațial.

Ca atare, concluzionează recurenta, nu se poate reține nicio culpă în sarcina pârâtei în legătură cu depunerea acțiunii după împlinirea termenului de prescripție și, prin urmare, este exclusă existența vreunei fapte ilicite din partea mandatarului avocat.

Sub aspectul existenței unui pretins prejudiciu, recurenta a solicitat să se constate că acesta nu poate fi reținut nici sub forma unei pagube abstracte, determinate de o pretinsă pierdere a șansei și cuantificate de instanța de apel la suma de 50.000 de dolari S.U.A. Or, șansa ce se pretinde că ar fi fost pierdută trebuia să fie una reală și serioasă, iar din materialul probator administrat ar trebui să reiasă că, în situația în care acea pretinsă șansă nu ar fi fost pierdută, intimata ar fi putut beneficia în mod real și efectiv de suma acordată de instanță.

În cauză, însă, nu s-a făcut nici dovada faptului că F. ar fi câștigat litigiul inițial și nici că obținerea unei hotărâri favorabile ar fi fost urmată de punerea cu succes în executare a acesteia împotriva C.

Împrejurarea că Statul Român a avut câștig de cauză în procedura arbitrală inițiată de C. nu constituie o premisă suficientă pentru a considera, în mod automat, că acțiunea introdusă în fața instanțelor naționale ar fi fost admisă, câtă vreme litigiul arbitral a vizat obligații juridice de drept internațional public, referitoare la tratamentul echitabil al investitorilor străini, fără a se axa în mod direct pe prevederile contractului de privatizare. Or, acțiunea promovată în fața instanțelor române a fost întemeiată exclusiv pe contractul de privatizare, fiind discutabilă obținerea de penalități contractuale după rezilierea unilaterală a contractului.

În ceea ce privește certitudinea obținerii în mod efectiv a unor sume de bani din executarea unei eventuale hotărâri favorabile, recurenta a arătat că, la momentul inițierii acțiunii, C. nu deținea nici un fel de bunuri urmăribile, nici în România și nici în țara de naționalitate, că aceasta nu mai funcționează încă din 8 octombrie 2004, fiind sancționată cu încetarea activității, ceea ce reprezintă inexistența acesteia ca entitate juridică.

În concluzie, recurenta a solicitat să se constate, sub aspectul existenței unui prejudiciu, că simpla depunere a unei cereri introductive nu poate conduce per se și la pierderea unei șanse de obținere a unui titlu executoriu, cât și imposibilitatea obiectivă de executare a unei astfel de eventuale hotărâri judecătorești, față de lipsa bunurilor și nefuncționarea C.

În drept, a invocat dispozițiile art. 304, pct. 7 și 9 C. proc. civ. din 1865, art. 3, art. 7 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Prin întâmpinare, SOCIETATEA "B.", a solicitat, în principal, anularea recursului declarat de F., în temeiul art. 302¹, alin. (1), lit. c) C. proc. civ. și, în subsidiar, respingerea acestuia ca neîntemeiat.

În ceea ce privește excepția de nulitate a căii de atac, a susținut, în esență, că, pe calea recursului, reclamanta a formulat doar critici referitoare la modalitatea de individualizare și cuantumul prejudiciului stabilit de către instanța de apel, ce reprezintă critica de netemeinicie și nu se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304, pct. 9 C. proc. civ. Pe fondul cauzei a reiterat criticile formulate în fazele procesuale anterioare precum și susținerile formulate prin propria cerere de recurs, referitoare la inexistența condițiilor antrenării răspunderii civile contractuale a pârâtei.

F., prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului declarat de către partea adversă, susținând, în esență, că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost în mod corect respinsă de către instanțele de fond și prim control judiciar, că decizia pronunțată în apel nu cuprinde motive contradictorii și că pârâta nu și-a executat obligațiile contractuale, nerespectând instrucțiunile primite de la client, în scris, de depunere a acțiunii înăuntrul termenului de prescripție. Ca atare, a cauzat un prejudiciu reclamantei, ce se impune a fi reparat.

Recursul declarat de pârâta SOCIETATEA "B." este întemeiat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Referitor la soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, criticată de pârâtă, soluție pronunțată de instanța de fond și menținută de instanța de prim control judiciar, constată că s-a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 7, alin. (1) și art. 8, alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în cauză, în raport de prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011. Prin urmare, critica formulată sub acest aspect și încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304, pct. 9 C. proc. civ. din 1865 nu poate fi primită.

Concret, instanțele de fond au apreciat că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru acțiunea în răspundere contractuală pentru repararea prejudiciului constând în pierderea unei șanse, pagubă pretins cauzată prin neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor decurgând dintr-un contract de asistență juridică, este data la care au rămas irevocabile hotărârile pronunțate în Dosarul nr. x/3/2006, respectiv data de 25 ianuarie 2011. Prin aceste hotărâri s-a respins acțiunea în pretenții, constând în penalități pentru neexecutarea obligațiilor asumate prin contractul de privatizare, formulată de fosta A. împotriva C., ca prescrisă, respingându-se, de asemenea, și cererea de repunere în termenul de prescripție.

Pe de altă parte, pârâta-recurentă consideră că data la care A. a luat cunoștință de pretinsa pagubă cât și de persoana pe care o consideră responsabilă este data de 8 martie 2006, dată la care a fost informată, în scris, asupra inițierii demersului judiciar împotriva C., cu precizarea expresă că acțiunea a fost depusă cu depășirea termenului de prescripție, iar din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă, în mod explicit, că s-a formulat cerere de repunere în termenul de prescripție. Apreciază, prin urmare, recurenta, că acesta este momentul de la care reclamanta a luat cunoștință de acele împrejurări și elemente concrete pentru a putea acționa (data nașterii dreptului la acțiune, în sensul art. 7, alin. (1), teza I din Decretul nr. 167/1958). Cu alte cuvinte, acesta este momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție, întrucât formularea unei cereri de repunere în termen este un demers facultativ, lăsat la latitudinea discreționară a părții.

Instanța reține însă că nu se poate crea confuzie între curgerea termenului de prescripție în cazul acțiunii în daune împotriva C., pentru neexecutarea obligațiilor decurgând din contractul de privatizare, acțiune în adevăr, prescrisă la data inițierii demersului judiciar de către societatea de avocați (pârâta din prezenta cauză) și curgerea termenului de prescripție în cazul acțiunii în răspundere contractuală împotriva avocatului pentru pretinsul prejudiciu cauzat prin neformularea cererii de chemare în judecată în termenul *defipt de lege. Faptul că, prin acțiunea demarată împotriva C. se formulase și un capăt de cerere referitor la repunerea în termenul de prescripție iar soluția ce avea să fie pronunțată asupra acestui aspect nu era previzibilă determină caracterul incert al pretinsului prejudiciu cauzat de mandatarul avocat clientului său. Altfel spus, pentru pagubele eventuale viitoare, adică nesigure în ceea ce privește producerea lor, prescripția începe să curgă numai din momentul în care victima a cunoscut efectiv sau trebuia să cunoască realizarea eventualității.

Or, în acest caz, paguba a fost cunoscută efectiv sau trebuia să fie cunoscută, în sensul art. 8, alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, doar de la data la care cererea de repunere în termenul de prescripție a fost respinsă de instanță, prin hotărâre irevocabilă, acesta fiind momentul în care partea a pierdut șansa ca demersul său judiciar să fie analizat pe fond.

Potrivit aceluiași raționament, nici termenul de prescripție pentru restituirea onorariului avocațial, achitat la data de 26 octombrie 2007, nu putea să curgă de la data plății sale, ci doar de la data care clientul, parte în contractul de asistență juridică din 12 februarie 2004, a cunoscut efectiv pretinsul prejudiciu cauzat ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor asumate de către avocat, constând în neintroducerea acțiunii înăuntrul termenului de prescripție și respingerea cererii de repunere în termen, respectiv pierderea șansei de realizare a sumelor solicitate prin acea acțiune. Până la soluționarea irevocabilă a cauzei, nu putea fi vorba decât de o pagubă viitoare eventuală, nu de un prejudiciu viitor și sigur.

Cât privește caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei pronunțate în apel, motiv de recurs prevăzut de art. 304, pct. 7 C. proc. civ., constată că nici această critică nu poate fi primită.

Astfel, se poate invoca motivul de recurs prevăzut de art. 304, pct. 7 C. proc. civ., atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv sau când, din unele considerente rezultă temeinicia acțiunii, iar din altele netemeinicia acesteia ori atunci când, în fundamentarea hotărârii, se expun argumente logico-juridice ce se exclud reciproc. În speță, însă, recurenta-pârâtă pune în discuție nu contrarietatea argumentelor reținute de instanța de apel, ci situația de fapt constatată de aceasta. Astfel, instanța de prim control judiciar reține că a existat un consens al părților, în sensul amânării depunerii acțiunii în pretenții împotriva C. în fața instanțelor naționale nu până la finalizarea litigiului dedus instanței arbitrale internaționale, printr-o hotărâre care să nu mai fie susceptibilă a fi atacată printr-o cale de atac, ci doar până la data pronunțării hotărârii arbitrale, 12 octombrie 2005. Instanța a constatat că, după această dată, clientul a solicitat, în scris, introducerea acțiunii împotriva C. și că, prin urmare, societatea de avocatură nu s-a supus deciziilor explicite ale clientului, ceea ce înseamnă că recurenta încearcă, pe calea recursului, cale de atac ce vizează doar nelegalitatea hotărârii, să repună în discuție situația de fapt. Or, este evident că nu pot forma obiectul prezentei căi de atac, extraordinare, critici de netemeinicie, vizând modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt în funcție de probele administrate.

Instanța constată însă întemeiat motivul de recurs referitor la greșita aplicare a normelor legale privind răspunderea civilă contractuală, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304, pct. 9 C. proc. civ.

Sub aspectul culpei contractuale a societății de avocați în îndeplinirea mandatului acordat prin contractul de asistență juridică din 12 februarie 2004, constând în neintroducerea acțiunii în pretenții contra C. în termenul de prescripție, recurenta aduce o serie de argumente menite să înlăture o atare culpă. Deși reale aceste aserțiuni, referitoare la consensul părților cu privire la temporizarea demersului judiciar în fața instanțelor naționale, până la finalizarea litigiului arbitral internațional, la menținerea riscurilor pe care le-ar fi generat acțiunea în pretenții împotriva C. și după pronunțarea hotărârii arbitrale, la existența, în genere, a unei strategii judiciare agreate de client, care a cunoscut și și-a asumat riscul prescrierii acțiunii în pretenții, instanța de recurs constată însă existența unor împrejurări de fapt reținute de judecătorii din apel și care nu pot fi cenzurate pe calea recursului. Astfel, ceea ce s-a reținut este faptul că, după pronunțarea hotărârii de către instanța arbitrală, clientul a solicitat în mod explicit promovarea acțiunii în instanță și că, în raport de prevederile art. 133 și art. 136 din Statutul profesiei de avocat, pârâta, chiar dacă considera că demersul propus de client avea consecințe negative, nu putea să ignore instrucțiunile acestuia, ci doar să îi acorde consultanța adecvată și, eventual, în cazul dezacordului cu privire la strategia adecvată speței, să denunțe contractul.

Or, din această perspectivă, constată că recurenta urmărește, prin criticile formulate sub aspectul îndeplinirii sau nu a obligațiilor decurgând din contractul de asistență juridică, să înlăture cele statuate de către instanța de apel cu privire la situația de fapt (inexistența acordului părților în ce privește nepromovarea acțiunii în fața instanței naționale, după data de 12 octombrie 2005). Așa cum s-a mai reținut, anterior, criticile referitoare la situația de fapt constatată în apel, urmare analizei probatoriului administrat, nu vizează nelegalitatea hotărârii, ci temeinicia acesteia și, ca atare, nu pot face obiectul analizei instanței de recurs.

Instanța constată însă întemeiate criticile referitoare la greșita aplicare a normelor legale privind răspunderea civilă contractuală (art. 1073, art. 1080, art. 1084 - art. 1086 C. civ. din 1864, aplicabil, în cauză, conform art. 102, alin. (1) din Legea nr. 71/2011), atât sub aspectul legăturii de cauzalitate dintre executarea necorespunzătoare a obligației contractuale, cât și sub aspectul existenței unui pretins prejudiciu.

În speță, prejudiciul a cărui reparare se solicită este echivalent cu întreaga sumă pe care F. a încercat să o solicite, cu titlu de daune contractuale, prin acțiunea în pretenții respinsă ca prescrisă. Practic, prin cererea de chemare în judecată de față, reclamanta a susținut că prin nedepunerea cererii de chemare în judecată înăuntrul termenului de prescripție, reclamanta nu a fost lipsită, doar de șansa de a avea acces la o instanță, așa cum a reținut instanța de apel, schimbând practic cauza și obiectul cererii, ci a fost lipsită de posibilitatea de a avea acces la prejudiciul final, șansă pe care a apreciat-o ca fiind reală și serioasă.

Or, pentru angajarea răspunderii civile contractuale, este necesară existența raportului de cauzalitate între neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligației contractuale și prejudiciul pretins suferit de creditor. Conform art. 1085, teza I C. civ., debitorul nu poate răspunde decât pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului. Or, încheind un contract de asistență juridică, în temeiul Legii nr. 51/1995, în principiu, avocatul își asumă doar obligații de diligență, nu de rezultat, astfel că nu poate reprezenta un prejudiciu previzibil la data încheierii convenției, prejudiciu de natură a fi pus în sarcina mandatarului avocat, însuși obiectul litigiului dedus procedurilor legale în cauza în care se acordă asistență și reprezentare clientului. Potrivit art. 1085, teza a II-a C. civ., prejudiciul imprevizibil în momentul încheierii contractului se acoperă doar în cazurile în care neexecutarea convenției de către debitor este intenționată ("provine din dolul său", conform textului de lege suscitat).

Or, o atare intenție dolosivă a mandatarului avocat, în exercitarea obligațiilor ce îi incumbau, nu numai că nu a fost dovedită ci nici nu a fost afirmată de către reclamanta F. Însă, chiar și pentru ipoteza de excepție în care este supus reparațiunii prejudiciul imprevizibil la momentul încheierii contractului, textul art. 1086 prevede în mod expres că daunele interese nu cuprind decât ceea ce este consecința directă și necesară a neexecutării obligației.

Cum, în cauză, s-a solicitat repararea prejudiciului cauzat prin pierderea unei șanse de a obține un avantaj (realizarea unei sume împotriva C., prin obținerea, mai întâi a unui titlu executoriu împotriva acesteia și, ulterior, prin punerea în executare a titlului), instanța de apel ar fi trebuit să analizeze legătura de cauzalitate dintre fapta imputabilă mandatarului avocat, pe de o parte, și, pe de altă parte, caracterul real și serios al șansei. Cu alte cuvinte, un prejudiciu de o atare natură nu poate fi reparat decât proporțional cu probabilitatea obținerii avantajului, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a creditorului. În acest context, reține că instanța de apel nu a analizat în ce măsură F. ar fi câștigat litigiul inițiat împotriva C., întrucât simpla promovare a unei cereri de chemare în judecată nu poate fi calificată drept "șansă", reclamanta însăși din cauza de față neproducând nici un argument de fapt și de drept asupra temeiniciei acelei cereri, de natură să conducă la reținerea probabilității câștigării acelui litigiu.

Însă, chiar și în condițiile în care reclamanta ar fi fost lipsită de șansa teoretică de a avea o hotărâre favorabilă, acea hotărâre ar fi fost, în mod cert, ineficientă. Astfel, așa cum corect se arată prin motivele de recurs, încă de la data inițierii acțiunii împotriva C., aceasta nu deținea nici un fel de bunuri urmăribile, nici în România și nici în țara de naționalitate și își pierduse dreptul de a funcționa încă din anul 2003, neexistând ca entitate juridică (a se vedea, în acest sens, probele obținute prin comisie regatorie internațională - depoziția funcționarului competent K. din cadrul Departamentului Evaluări și Fiscalitate al Statului Maryland, scrisoarea d-lui L. procuror S.U.A. Cu alte cuvinte, admițând în parte acțiunea în răspundere contractuală împotriva pârâtei - societate de avocați, pentru neexecutarea corespunzătoare a unor obligații asumate prin contractul de asistență juridică, instanța de apel a dispus repararea unui prejudiciu pretins cauzat prin pierderea unei șanse de a obține un avantaj inexistent. Astfel, în condițiile concrete sus-arătate și necontestate de părți, nu a existat nicio probabilitate ca o eventuală hotărâre favorabilă obținută de client să poată fi pusă în executare și, în final, să existe șansa realizării vreunei creanțe împotriva C.

Concluzionând, urmează a reține că instanța de apel a antrenat răspunderea contractuală a pârâtei, în condițiile inexistenței unui prejudiciu care să se afle în legătură cauzală cu fapta imputată acesteia, cu încălcarea prevederilor art. 1085 - 1086 C. civ., prejudiciu pretins cauzat prin pierderea șansei de a obține un avantaj și în contextul în care exista certitudinea imposibilității obținerii acelui avantaj.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 312, alin. (3) raportat la art. 304, pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta SOCIETATEA "B." împotriva Deciziei nr. 355 din 25 mai 2016 a Curții de Apel București, pe care o va modifica, în sensul respingerii apelului declarat de F., ca nefondat.

Recursul declarat de reclamanta F. este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Reclamanta critică hotărârea pronunțată în apel doar sub aspectul limitării prejudiciului reparabil, pretins cauzat clientului prin neintroducerea de către avocat, a unei cereri de chemare în judecată înăuntrul termenului de prescripție, cu consecința pierderii șansei de a realiza suma de bani ce făcea obiectul acelei cereri de chemare în judecată, invocând încălcarea prevederilor art. 1084 - art. 1085 C. civ.

Deși este reală susținerea recurentei-reclamante, potrivit căreia prejudiciul pretins cauzat prin pierderea șansei de a obține un avantaj, solicitat a fi indemnizat prin cererea de chemare în judecată, vizează nu avantajul de a avea acces la instanță, ci însăși șansa de a obține suma solicitată prin acțiune, constată că nu se mai impune analizarea legalității evaluării judiciare a pagubei.

În mod asemănător, deși este reală susținerea formulată de recurenta-pârâtă, potrivit căreia, atâta vreme cât prejudiciul pretins cauzat este de natură patrimonială, nu era necesară evaluarea lui prin metode specifice judecății în echitate, constată că nu este necesară analiza acestei critici.

Așa cum s-a constatat cu prilejul soluționării recursului declarat de către pârâtă, instanța de apel a reținut incidența răspunderii civile contractuale a societății de avocați, cu greșita aplicare a prevederilor art. 1085 - 1086 C. civ., întrucât nu există legătură de cauzalitate între neexecutarea corespunzătoare a obligațiilor asumate prin contractul de asistență juridică și pierderea șansei de a obține un avantaj, atâta vreme cât era certă imposibilitatea realizării acelui avantaj, respectiv executarea vreunei creanțe împotriva C.

Cum toate considerentele ce au fundamentat această concluzie au fost expuse la analiza recursului declarat de către pârâtă și este de prisos a fi reluate, instanța va respinge criticile relative la încălcarea normelor legale în soluționarea capătului de cerere în acordarea de daune interese compensatorii pentru pierderea șansei de a realiza un avantaj, ca neîntemeiate.

Cât privește criticile ce vizează limitarea prejudiciului rezultat din plata onorariului avocațial, constată că reclamanta a solicitat, practic, restituirea propriei prestații executate în baza contractului perfectat de părți (restituirea onorariului avocațial achitat de client), fără însă a indica cauza, temeiul juridic al unei atare cereri. Concret, restituirea prestațiilor are loc atunci când cineva este ținut să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desființat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligații au devenit imposibil de executat ș.a.m.d. Or, fără a invoca incidența vreunei cauze de desființare a contractului de asistență juridică, cu efect retroactiv, fără a solicita rezilierea acestui contract cu execuție succesivă, reclamanta nu poate solicita restituirea propriei prestații doar invocând caracterul sinalagmatic al convenției, din reciprocitatea și interdependența prestațiilor reciproce ale părților nedecurgând efectul pretins de aceasta.

Față de cele ce preced, potrivit art. 312, alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de către reclamanta F., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. București împotriva Deciziei civile nr. 355 A din 25 mai 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.

Admite recursul declarat de pârâta SOCIETATEA "B." împotriva aceleiași decizii, pe care o modifică, și, în consecință:

Respinge, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A. București împotriva Sentinței civile nr. 329 din 17 martie 2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, pe care o păstrează.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 24 noiembrie 2016.

Procesat de GGC - DE