Decizie nr. 428/RC/2016
Asupra cauzei penale de față constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 14 din 26 ianuarie 2016 pronunțată de Judecătoria Caransebeș în Dosarul nr. x/208/2015, în baza art. 178 alin. (1) și (2) C. pen. (1969) raportat la art. 5 C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din art. 192 alin. (1) și (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă.
În temeiul art. 71 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 5 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. (1969), respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice și dreptul a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat.
În temeiul art. 81 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, stabilindu-se termen de încercare de 5 ani în condițiile art. 82 C. pen. (1969).
În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), a fost suspendată executarea pedepselor accesorii, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii.
În temeiul art. 404 C. proc. pen., s-au pus în vedere inculpatului dispozițiile art. 83 C. pen. (1969), în sensul că dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârșit din nou o infracțiune, pentru care s-a pronunțat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă suspendarea condiționată, dispunând executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopește cu pedeapsa pentru noua infracțiune.
În baza art. 19, art. 25 și 397 alin. (1) C. proc. pen., art. 86 C. proc. pen., raportat la art. 1349 și art. 1391 C. civ., art. 49 alin. (1) și art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de părțile civile B. și C., fiind obligată Societatea de Asigurare SC D. SA să plătească părții civile B. (fiul victimei) suma de 8.000 lei despăgubiri civile reprezentând cheltuieli de înmormântare - 4 pomeni, precum și suma de 100.000 lei daune morale, iar părții civile C. (soțul victimei) suma de 100.000 lei daune morale.
În baza art. 274 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata sumei de 1.500 lei cheltuieli judiciare, iar, în baza art. 276 C. proc. pen., la plata sumei de 6.399 lei către partea civilă B. reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond, în urma analizării materialului probator aflat la dosar (proces verbal de cercetare la fața locului, raport de autopsie medico-legală, declarațiile inculpatului A., declarațiile persoanelor vătămate, declarațiile martorilor E., F., G., H., I., J., K., L., rapoartele de expertiză tehnică, suplimentul de expertiză tehnică, fisă cazier, înscrisuri), a reținut că fapta inculpatului constând în aceea că, în timp ce se deplasa pe DN 68, pe raza localității Glimboca din direcția Hațeg-Caransebeș, la km. 14+250 m a acroșat frontal pe numita M., ce se afla în traversarea străzii, acesta decedând pe loc, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. (1) și (2) C. pen. (1969).
S-a reținut că atât în faza de urmărire penală cât și în faza de judecată inculpatul A. a declarat că, în data de 21 august 2013, în jurul orelor 21:05 - 21:10, se deplasa pe raza localității Glimboca, conducând autoturismul, și rula cu o viteză de aproximativ 60 km/h, iar în zona Bisericii a acroșat frontal o persoană care i-a apărut brusc în față și care, după aprecierea sa, a traversat strada în diagonală și nu avea cum să o observe fiind îmbrăcată în negru. Inculpatul a contestat viteza stabilită prin raportul de expertiză efectuată în faza de urmărire penală de inginer N., nu a recunoscut culpa sa în producerea accidentului, arătând că vinovăția aparține exclusiv victimei.
Instanța de fond, în stabilirea corectă a situației de fapt, a avut în vedere expertiza tehnică judiciară auto întocmită în faza de judecată de către expert O. în care s-a reținut că, în data de 21 august 2013, în jurul orelor 21,11, pe DN 68 în localitatea Glimboca la km 14+250 m, inculpatul A. conducea autoturismul, pe direcția de deplasare Oțelu Roșu - Caransebeș, drum public în aliniament, vizibilitate puțin obturată, fiind în amurg. De pe drumul comunal din partea stângă a intersecției s-a angajat în traversare numita M. care ducea o găleată cu prune cu intenția de a ajunge la domiciliul său, aflat în apropierea intersecției pe partea dreaptă a sensului de deplasare a autoturismului condus de inculpat. Ca urmare a vitezei de deplasare mare a autoturismului în cauză, inculpatul A. a observat târziu victima, a acționat sistemul de frânare a autoturismului pentru a evita impactul, însă nu a reușit, lovind victima cu partea frontală a autoturismului. În urma impactului victima a căzut pe capotă, s-a lovit de geamul parbriz după care a fost proiectată și a căzut pe suprafața asfaltată din dreapta a părții carosabile, leziunile corporale grave suferite ducând la decesul acesteia. Autoturismul a fost oprit pe sensul său de mers puțin oblic față de axa drumului public. Expertul a arătat că locul prin care victima M. a traversat drumul public avea vizibilitate bună, observând, totodată, că în localitatea Glimboca este amenajată o singură trecere de pietoni aflată în apropierea Bisericii Ortodoxe Creștine, semnalizată cu „Indicatorul Trecere pietoni” și „Marcaj transversal de Trecere pietoni”.
Expertul a concluzionat că inculpatul A. a încălcat art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002 modificată și completată prin O.U.G. nr. 63/2006 care prevede că „conducătorul de vehicul trebuie să respecte regimul legal de viteză și să o adapteze în funcție de condițiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiții de siguranță” și art. 49 pct. 1 din același act normativ, limita de viteză în localitate fiind de 50 km/h, iar victima M. nu a respectat art. 72 pct. 3 din O.U.G. nr. 195/2002 care prevede că „traversarea drumului public de către pietoni se face perpendicular pe axa drumului, numai prin locuri special amenajate și semnalizate corespunzător, iar în lipsa acestora în localității pe la colțul străzii, numai după ce s-au asigurat că o pot face fără pericol pentru ei și pentru ceilalți participanți la trafic”, și art. 1671 lit. d) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 în conformitate cu care „se interzice pietonilor și persoanelor asimilate acestora să traverseze drumul public prin alte locuri decât cele permise”. Totodată, expertul O. a stabilit că viteza de deplasare a autoturismului în momentul producerii accidentului a fost de 90,70 km/h, locul impactului dintre autoturism și victimă a fost stabilit ca fiind la o distanță de punctul de reper (colțul străzii) de 3,50 m pe sensul de mers a autoturismului în cauză (Oțelu Roșu - Caransebeș).
Instanța de fond a observat că concluziile acestui expert sunt similare cu cele ale raportului de expertiză întocmit în faza de urmărire penală.
În ceea ce privește posibilitățile de evitare a accidentului, prima instanță a constatat că expertul a apreciat că victima, înainte de a se angaja în traversarea drumului public, s-a asigurat și nu a observat că din direcția Oțelu Roșu - Caransebeș circula autoturismul, care, fiind condus cu viteză mare de către inculpat, a surprins-o când era pe banda de mers a acestuia, respectiv la o distanță de 1,5 m de marcajul longitudinal ce separă sensurile de circulație, aceasta mai având de parcurs până la acostament 2,0 m. S-a reținut că inculpatul, discutând cu pasagerul de pe bancheta dreaptă față a autoturismului, nu a fost atent la trafic, distrăgându-i-se atenția și fiind surprins de victimă.
S-a observat, de asemenea, că, în raportul de autopsie medico-legală nr. 147/A.3/ din 22 august 2013, s-a reținut că moartea numitei M. a fost violentă și s-a datorat politraumatismului prin traumatism cranio-cerebral acut, traumatism toraco-vertebro-abdominal acut și factură membre inferioare, iar leziunile de violență s-au putut produce prin lovirea-proiectarea-căderea victimei, posibil în cadrul unui accident rutier.
Instanța de fond a apreciat că din declarațiile martorilor J., K. și I. nu se poate stabili viteza cu care a circulat inculpatul, reținând că împrejurarea că în zonă nu este amenajată o trecere pentru pietoni și că accidentul s-a produs spre seară, când vizibilitatea era ușor obturată, sunt aspecte ce au fost avute în vedere de către expert în expertiza tehnică atunci când a stabilit dinamica producerii accidentului și încălcarea regulilor de circulație atât de victimă cât și de inculpat. De asemenea, prima instanță nu a putut reține aspectele relevate în declarația autentificată de martora L., persoana care s-a aflat în aceeași mașină cu inculpatul, în sensul că, deși la momentul producerii accidentului vorbea la telefon, a putut observa că inculpatul circula cu viteza legală, apreciind că afirmațiile acesteia nu sunt verosimile întrucât, pe de o parte, fiind preocupată cu altceva, nu avea cum să observe viteza autoturismului, iar, pe de altă parte, este vorba de aprecieri subiective, contrazise de celelalte probe.
În consecință, prima instanță a dedus că inculpatul A. se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, întrucât, circulând în localitate cu viteza de 90,70 km/h, conform expertizelor întocmite în faza de urmărire penală și în faza de judecată, nu a putut opri mașina în condiții de siguranță, provocând astfel decesul victimei M.
Totodată, prima instanță, comparând natura și limitele de pedeapsă din cele două reglementări penale succesive, precum și modalitățile de executare a acesteia, a concluzionat că legea penală mai favorabilă aplicabilă inculpatului este vechiul C. pen.
Analizând latura obiectivă a infracțiunii prevăzute de art. 178 alin. (2) C. pen. (1969), instanța de fond a reținut că elementul material a constat în uciderea din culpă a persoanei vătămate M., prin nerespectarea de către inculpatul A. a dispozițiilor O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, ceea ce a cauzat producerea accidentului rutier.
S-a reținut că inculpatul a acționat cu vinovăție în modalitatea culpei cu prevedere, conform dispozițiilor art. 19 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. pen. (1969), acesta prevăzând rezultatul faptei sale, însă nu l-a acceptat, socotind fără temei că nu se va produce, urmarea imediată constând în uciderea persoanei vătămate M.
Legătura de cauzalitate dintre elementul material și urmarea imediată rezultă, în opinia primei instanțe, din întreg probatoriul administrat în cauză, printre care și Raportul de autopsie medico-legală nr. 147/A.3/ din 22 august 2013, ale cărui concluzii au fost prezentate anterior.
La individualizarea judiciară a pedepsei, instanța de fond a avut în vedere conținutul concret al faptei comise, dar și persoana inculpatului care nu are antecedente penale, nu a recunoscut fapta și nu a conștientizat pericolul acesteia, situație în care, în baza art. 178 alin. (1) și (2) C. pen. (1969) raportat la art. 5 C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din art. 192 alin. (1) și (2) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă.
Sub aspectul individualizării judiciare a modalității de executare a pedepsei aplicate, având în vedere întrunirea cumulativă a condițiilor legale pentru aplicarea suspendării condiționate a executării pedepsei prevăzute de art. 81 C. pen. (1969), și anume cuantumul pedepsei aplicate, lipsa antecedentelor penale ale inculpatului, precum și aprecierea că scopul educativ al pedepsei, respectiv reintegrarea în societate, poate fi atins și fără executarea pedepsei în regim de detenție, instanța de fond, în temeiul art. 81 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 5 C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, stabilind termen de încercare de 5 ani în condițiile art. 82 C. pen. (1969), care a fost apreciat ca fiind de natură să asigure îndreptarea inculpatului.
În ceea ce privește latura civilă a cauzei, instanța de fond a reținut că C., soțul victimei, s-a constituit parte civilă cu suma de 500.000 lei daune morale, iar B., fiul victimei, cu suma de 1.000.000 lei reprezentând daune morale și suma de 30.000 lei reprezentând daune materiale - cheltuieli de înmormântare și pomeni.
Analizând răspunderea pentru fapta proprie a inculpatului, s-a apreciat că, raportat de data săvârșirii faptei, 21 august 2013, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1357 și urm. C. civ., potrivit cărora cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare, autorul prejudiciului răspunzând pentru cea mai ușoară culpă. Instanța de fond a reținut că existența faptei ilicite, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul sunt dovedite.
Referitor la solicitarea părții civile B., de obligare a inculpatului în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata de daune materiale în cuantum de 30.000 lei, instanța de fond a reținut că aceste cheltuieli au fost suportate de fiul victimei, conform declarațiilor martorilor E., F., G. și H., care au arătat că la înmormântare au participat în jur de 70-80 persoane, iar, ulterior, la 3 pomeni au participat 50 de persoane, potrivit aprecierilor martorilor la fiecare dintre acestea partea civilă a cheltuit în jur de 2000 lei, având în vedere numărul de persoane și obiceiul locului.
Referitor la solicitarea părților civile C. si B., de obligare a inculpatului la plata despăgubirilor de 500.000 lei și, respectiv, 1.000.000 lei constând din daune morale, prima instanță a reținut că, prin săvârșirea infracțiunii, părților civile le-au fost produse de către inculpat prejudicii morale rezultând din suferințele cauzate de decesul victimei M., mamă și soție a acestora. La aprecierea cuantumului daunelor morale s-au avut în vedere gradul de rudenie avut de părțile civile cu victima infracțiunii, precum și relația afectivă dintre acestea. S-a constatat că prejudiciul moral produs, fiind strâns legat de persoană, a lezat direct și nemijlocit integritatea psihică a părților civile.
Sub acest aspect, instanța de fond a apreciat, prin raportare la probele administrate în cauză, că prejudiciul moral suferit de către părțile civile este evident, fiind firesc ca soțul supraviețuitor și copilul victimei să sufere moral la moartea unei rude atât de apropiate. În ceea ce privește suma solicitată cu titlu de daune morale, prima instanță a constatat că un astfel de prejudiciu este greu de cuantificat, fiind aproape imposibil a se compensa suferințele părților civile. Cu toate acestea, având în vedere consecințele negative suferite pe plan psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele de către părțile civile, ținând seama și de vârsta acestora, instanța de fond a apreciat, în raport cu împrejurările comiterii faptei și urmările acesteia, reținând și practica judiciară în domeniu, că sumele solicitate cu titlul de daune morale sunt exagerat de mari, deturnând rațiunea răspunderii civile delictuale pentru acest tip de daune de la scopul său, transformând-o într-o cale de îmbogățire fără justă cauză. Prin urmare, raportându-se la gradul de rudenie dintre victimă și părțile civile constituite în cauză, prima instanță a apreciat că acordarea sumei de câte 100.000 lei cu titlu de daune morale fiecărei părți civile reprezintă o reparație justă și echitabilă a prejudiciului moral suferit de acestea.
Prima instanță a constatat că, la momentul producerii accidentului soldat cu moartea victimei, inculpatul conducea un autoturism asigurat pentru răspundere civilă delictuală având calitatea de asigurat, conform poliței de asigurare, cu valabilitatea 07 iunie 2006 la 06 decembrie 2013 în condițiile art. 51 din Legea nr. 136/1995, astfel încât, în condițiile existenței și valabilității contractului de asigurare, plata despăgubirilor cuvenite persoanelor păgubite prin deces revine în principal asigurătorului de răspundere civilă și doar în subsidiar inculpatului.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel partea responsabilă civilmente SC D. SA și inculpatul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin Decizia penală nr. 616/A din 11 mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse apelurile declarate de partea responsabilă civilmente SC D. SA și inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 14 din 26 ianuarie 2016, pronunțată de Judecătoria Caransebeș în Dosar nr. x/208/2015, care, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligați la plata sumei de 300 lei fiecare, cheltuieli judiciare avansate de stat în apel.
Pentru a se pronunța astfel, Curtea a reținut că starea de fapt a fost corect stabilită de către prima instanță. A apreciat, totuși, că în raport de concluziile rapoartelor de expertiză prin care s-a considerat că victima a încălcat prevederile art. 72 pct. 3 din O.U.G. nr. 195/2002, care prevede că „traversarea drumului public de către pietoni se face perpendicular pe axa drumului, numai prin locuri special amenajate și semnalizate corespunzător, iar în lipsa acestora în localității pe la colțul străzii, numai după ce s-au asigurat că o pot face fără pericol pentru ei și pentru ceilalți participanți la trafic” și art. 1671 lit. d) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, în conformitate cu care „se interzice pietonilor și persoanelor asimilate acestora să traverseze drumul public prin alte locuri decât cele permise”, se impunea ca instanța să precizeze dacă se poate reține un procent de culpă în sarcina victimei, aceasta fiind una din criticile formulate de inculpat în apel.
Sub acest aspect, instanța de apel a analizat câteva elemente esențiale pentru a se constata dacă se poate reține o culpă în producerea accidentului în sarcina victimei. Astfel, s-a constatat că expertul a reținut faptul că victima a încălcat prevederile art. 72 pct. 3 din O.U.G. nr. 195/2002, însă aceleași prevederi stabilesc că, în lipsa locuri special amenajate și semnalizate corespunzător, în localități, pietonii pot traversa pe la colțul străzii, numai după ce s-au asigurat că o pot face fără pericol pentru ei și pentru ceilalți participanți la trafic. Or, având în vedere procesul verbal de constatare a accidentului rutier întocmit de organele de poliție, precum și aspectele reținute în raportul de expertiză tehnică auto, prin care s-a constatat că prima probă materială era la o distanță de 3,5 m de colțul străzii dinspre Caransebeș al intersecției DN 68 cu drumul comunal, astfel că impactul nu putea avea loc decât anterior primei urme materiale, deci la o distanță mai mică de 3,5 m de acel punct, instanța de apel a reținut că victima a respectat dispozițiile O.U.G. nr. 195/2002, aceasta neavând obligația să utilizeze singura trecere de pietoni din comună, care era foarte departe de domiciliul său, legea permițându-i ca, în lipsa unei asemenea treceri marcate și semnalizate, să traverseze strada pe la colțul acesteia.
Întrucât nu există elemente din care să se poată trage concluzia că victima nu s-a asigurat înainte de traversare, condiții în care, astfel cum rezultă și din raportul de expertiză, accidentul nu putea fi evitat de către A. numai prin frânare, având în vedere că se deplasa cu viteza de 90,7 km/h, Curtea a apreciat că acestuia îi aparține culpa exclusivă în producerea accidentului. Instanța nu a avut în vedere aprecierile și calculele efectuate de inculpat în ce privește viteza de deplasare, întrucât acestea au fost stabilite prin expertiză, iar afirmațiile acuzatului sunt subiective.
S-a mai arătat că expertul nu a putut stabili, după leziunile constatate, dacă victima ar fi traversat oblic pentru a se aprecia că pe banda de mers unde s-a produs accidentul distanța de la colțul străzii ar fi fost mai mare.
De asemenea, nu au fost reținute nici apărările inculpatului că la momentul producerii accidentului era noapte, întrucât, având în vedere anotimpul producerii accidentului și ora producerii, în acord cu expertul, s-a constatat că vizibilitatea era doar obturată, fiind în amurg. Instanța de apel nu a reținut nici celelalte apărări ale inculpatului referitoare la lipsa vizibilității, întrucât ambele expertize au stabilit că acesta circula cu o viteză de peste 90 km/h, din fotografiile judiciare a rezultat că victima nu era complet îmbrăcată în negru, iar, potrivit constatării la fața locului, în afara carosabilului era doar iarbă și nu vegetație formată din tufe.
În ceea ce privește criticile inculpatului în sensul că nu a fost respectat dreptul la apărare deoarece au fost dispuse și administrate probe în lipsa părților, Curtea, făcând trimitere la dispozițiile art. 353 alin. (1) C. proc. pen., în conformitate cu care „judecata poate avea loc numai dacă persoana vătămată și părțile sunt legal citate și procedura este îndeplinită”, a arătat că, în afara cazurilor în care prezența inculpatului este obligatorie (ceea ce nu este cazul în speță), procesul se poate desfășura și în lipsa părților, singura condiție ce trebuie îndeplinită fiind aceea a legalei citări. Totodată, s-a apreciat că invocarea de către inculpat a lipsei de apărare a asigurătorului este lipsită de interes.
De asemenea, s-a apreciat că nu are relevanță împrejurarea că expertiza a fost achitată de către părțile civile, la dosar neexistând elemente din care să se poată trage concluzia că expertiza tehnică ar fi părtinitoare. Pe de altă parte, având în vedere că cele două expertize întocmite au concluzii care nu se contrazic, s-a arătat că nu există elemente din care să rezulte necesitatea întocmirii unei noi expertize. Efectuarea expertizei în faza de judecată a răspuns necesității de a administra o probă esențială în stabilirea stării de fapt și a vinovăției în producerea accidentului, în condiții de contradictorialitate, în mod corect fiind respinse obiecțiunile formulate la concluziile acesteia. Instanța de apel a mai arătat că mențiunile inserate cu privire la un martor într-una din încheierile de ședință nu prezintă relevanță întrucât acesta a fost audiat.
Ca urmare, instanța de apel a apreciat că sunt nefondate susținerile inculpatului și ale părții responsabile civilmente pentru reținerea unei culpa de 50% în sarcina victimei.
La individualizarea judiciară a pedepsei aplicate, instanța de apel s-a raportat la criteriile generale de individualizare reglementate de prevederile art. 72 C. pen. (1969), reținând că, pentru a conduce la atingerea scopului prevăzut de art. 52 C. pen. (1969), pedeapsa trebuie să fie adaptată particularităților fiecărui individ și rațională, adecvată și proporțională cu gravitatea faptelor comise. Astfel, Curtea a reținut că, în condițiile în care limitele de pedeapsă ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului (care nu are antecedente penale) sunt de la 2 ani la 7 ani, fapta fiind săvârșită din culpă, o pedeapsă de 3 ani închisoare este de natură a atinge scopul special prevăzut de lege.
În acord cu judecătorul fondului, instanța de apel a apreciat că, raportat la modalitatea aleasă de executare a pedepsei și efectele acesteia (la împlinirea termenului de încercare inculpatul fiind reabilitat de drept), sunt mai favorabile inculpatului dispozițiile Codului penal din 1969.
În ceea ce privește latura civilă a cauzei, respectiv cuantumul daunelor morale, Curtea de apel, raportându-se la jurisprudența instanței supreme în materie, a arătat că despăgubirile reprezentând astfel de daune trebuie să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv suferit de părțile civile, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii. Ținând seama de criteriile menționate, de consecințele pe care decesul victimei, mama și respectiv soția părților civile, le-au avut asupra acestora, instanța de apel a apreciat că daunele morale stabilite de prima instanță sunt corect apreciate și nu se impune reducerea acestora.
Împotriva hotărârii instanței de apel, în termen legal, a declarat recurs în casație inculpatul A., invocând cazurile prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 12 C. proc. pen.
În susținerea primului caz de recurs în casație, s-a arătat că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unora dintre motivele de apel invocate de apărare, a respins una din probele solicitate, respectiv contraexpertiza auto cu trei experți, cu toate că expertizele efectuate anterior în cauză nu au respectat principiile legale în materie, concluziile acestora fiind eronate și contrazise de celelalte probe administrate în cauză, și a reținut, în mod greșit, că a fost audiată martora Filip Simona, deși la dosar era atașată doar o declarație notarială a acesteia. S-a mai susținut că asiguratorului nu i s-a respectat dreptul la apărare, în sensul că la primul termen de judecată, deși a formulat o cerere de amânare, aceasta a fost respinsă, trecându-se la judecarea cauzei și administrarea de probe.
S-a mai arătat că situația de fapt a fost greșit reținută de cele două instanțe, potrivit expertizei întocmite de expertul parte inculpatul circulând cu o viteză de doar 56,5 km/h, deci aproape de limita legală, cu 35 km mai puțin decât cea menționată în rapoartele de expertiză realizate în cauză de experții desemnați de organele judiciare. În aceste condiții, având în vedere că, potrivit opiniei expertului parte, viteza cu care putea fi evitat accidentul ar fi trebuit să fie de 31-32 km/h, precum și faptul că victima s-a angajat, pe timp de noapte, în traversare fără a se asigura, deși era în vârstă, era îmbrăcată în negru, având în mână o găleată de prune care îi îngreuna deplasarea, culpa conducătorului auto apare ca fiind exclusă. Față de aceste împrejurări, în producerea accidentului inculpatul poate avea cel mult o culpă comună cu a victimei. Totodată, s-a solicitat refacerea expertizei auto sau efectuarea unei contraexpertize în aceeași specialitate cu trei experți, atașându-se la cerere, în cadrul probei cu înscrisuri, „Obiecțiuni la Raportul de expertiză tehnică juridică - Specializarea autovehicule - Circulație rutieră” întocmite de expert tehnic ing. O.
În principal, s-a solicitat casarea deciziei atacate, modificarea sentinței și, în rejudecare, în temeiul art. 16 lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpatului A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată. Totodată, față de lipsa de apărare a asiguratorului, s-a solicitat casarea în totalitate a deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond cu reluarea dezbaterilor.
În subsidiar, în susținerea cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., s-a solicitat constatarea existenței culpei comune a victimei și inculpatului, cu consecința diminuării pedepsei aplicate, a daunelor morale, a despăgubirilor civile și a cheltuielilor judiciare.
Prin Încheierea nr. 337/RC din 22 septembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/208/2015, apreciind că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 434 - 438 C. proc. pen., în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 616/A din 11 mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, și a dispus trimiterea cauzei la completul competent în vederea judecării căii extraordinare de atac promovate, aceasta fiind înregistrată pe rolul instanței supreme sub nr. x/1/2016.
Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de inculpatul A. ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei.
Se constată, așadar, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței investită cu judecarea recursului în casație.
Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.
Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării „dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală” și care se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.
Pe de altă parte, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (neprevederea în legea penală și lipsa vinovăției prevăzute de lege) și la dispozițiile art. 15 alin. (1) C. pen., în conformitate cu care infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, se constată că doar neprevederea în legea penală, ce subsumează situațiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Ca atare, dispozițiile ce reglementează acest caz de recurs în casație corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curți posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casație criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, cu excepția celor ce vizează vinovăția, deci doar din perspectiva tipicității obiective a infracțiunii.
Examinând actele dosarului, Înalta Curte constată că inculpatul A. a fost condamnat pentru aceea că, în timp ce se deplasa pe DN 68, pe raza localității Glimboca din direcția Hațeg-Caransebeș, la km. 14+250 m a acroșat frontal pe numita M., ce se afla în traversarea străzii, acesta decedând pe loc, faptă care întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. (1) și (2) C. pen. (1969).
Totodată, se constată că, pe calea recursului în casație promovat, recurentul inculpat A. a invocat, în principal, cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susținând, în esență, că lipsește vinovăția în comiterea faptei, probatoriul administrat în cauză nefiind de natură a dovedi, dincolo de orice îndoială, culpa sa în producerea accidentului auto. Recurentul a mai criticat faptul că instanța de apel nu a răspuns tuturor argumentelor apărării, a respins o parte din probele solicitate și, ca urmare, a reținut o situație de fapt greșită. Mai mult, recurentul a solicitat administrarea în calea extraordinară de atac a unei noi expertize tehnice auto.
Se observă, astfel, că, prin criticile formulate, recurentul încearcă să acrediteze ideea că nu se face vinovat de săvârșirea faptei pentru care a fost condamnat, accidentul neputând fi evitat nici dacă s-ar fi deplasat cu viteza legală, în condițiile în care victima s-a angajat, pe timp de noapte, în traversare fără a se asigura, deși era în vârstă, fiind îmbrăcată în negru și având în mână o găleată de prune care îi îngreuna deplasarea. Or, prin aceste susțineri recurentul tinde, în realitate, la o reapreciere a probelor administrate în cauză și la administrarea unor probe noi, cu consecința stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reținute de instanțele inferioare, ceea ce nu este permis a fi realizat pe calea extraordinară a recursului în casație, care, potrivit art. 447 C. proc. pen., se limitează la verificarea exclusiv a legalității hotărârii atacate. De altfel, recurentul nici nu a invocat vreun motiv de nelegalitate a hotărârii atacate de natură a atrage incidența cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Ca atare, Înalta Curte constată că recurentul inculpat a indicat doar în mod formal cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., prin prisma acestuia neputându-se proceda la reinterpretarea materialului probator de la dosar sau la administrarea unor dovezi noi având drept consecință stabilirea unei alte situații de fapt, care să conducă la achitarea inculpatului pentru infracțiunea de ucidere din culpă, așa cum solicită recurentul, acest atribut aparținând exclusiv instanței de fond și, respectiv, de apel.
Aceleași considerente sunt valabile și în ceea ce privește cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., invocat în subsidiar, recurentul solicitând, în realitate, reinterpretarea situației de fapt în scopul reținerii culpei comune a sa și a victimei cu consecința reducerii pedepsei aplicate și a cuantumului daunelor materiale și morale și a cheltuielilor judiciare, aspect care, în conformitate cu dispozițiile art. 447 C. proc. pen., este exclus din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție în examinarea acestei căi extraordinare de atac. Astfel, atâta timp cât instanțele inferioare au reținut culpa exclusivă a inculpatului A. în producerea accidentului de circulație, iar recurentul nu a indicat niciun aspect de nelegalitate a pedepsei aplicate, criticile sale nu pot fi circumscrise cazului de recurs în casație invocat.
Mai mult, critica formulată de inculpat vizând nerespectarea dreptului la apărare al asigurătorului nu se încadrează în niciunul din cazurile de recurs în casație indicate de recurent și, de altfel, nici nu prezintă vreun interes procesual pentru acesta.
Față de considerentele de mai sus, întrucât în cauză criticile formulate nu pot fi circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. proc. pen., invocate de recurent, Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 616/A din 11 mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în Dosarul nr. x/208/2015.
Totodată, față de culpa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe recurentul inculpat A. la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 65 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 616/A din 11 mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în Dosarul nr. x/208/2015.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 65 lei, se plătește din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 octombrie 2016.