Decizia nr. 459/A/2016
Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:
Prin Încheierea nr. 373/PI din 06 octombrie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/59/2016, în temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992 a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale, formulată de A., reprezentantul SC B. SRL Timișoara, prin apărător ales.
În temeiul art. 341 alin. (6) lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă plângerea formulată de petenta SC B. SRL Timișoara prin reprezentant A., împotriva ordonanței de clasare din 08 iunie 2016 dată în Dosarul nr. x/P/2015 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, menținută prin Ordonanța nr. 357/II/2/2016 din 01 iulie 2016.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligată petenta la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunța această soluție, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel Timișoara a reținut următoarele:
Prin plângerea înregistrată pe rolul instanței la data de 28 iulie 2016 sub nr. x/59/2016, petenta SC B. SRL, prin reprezentant A., a solicitat infirmarea ordonanței de clasare din data de 08 iunie 2016 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. x/P/2015.
În motivarea plângerii, petenta a arătat că se impune desființarea celor două soluții pronunțate de procuror și a tuturor actelor procesuale întocmite, cu consecința trimiterii dosarului la parchet, pentru completarea probațiunii și punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva făptuitorilor, întrucât faptele reclamate există în materialitatea lor, însă procurorul nu a procedat la audierea unor martori sau a făptuitorilor pentru aflarea adevărului, soluțiile pronunțate fiind nelegale, neîntemeiate și prejudiciază Statul Român, fiind vorba de mafia drepturilor litigioase și a retrocedărilor ilegale, acuzațiile aduse de petent fiind verificabile și probate.
A fost atașat dosarul de urmărire penală în care s-a pronunțat soluția atacată și, din analiza acestuia, s-a reținut următoarea stare de fapt:
Prin ordonanța de clasare din data de 08 iunie 2016 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara din Dosarul nr. x/P/2015, s-a dispus clasarea cauzei cu privire la săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual prev. de art. 321 C. pen., uz de fals prev. de art. 323 C. pen., abuz în serviciu prev. de art. 297 C. pen. și înșelăciune prev. de art. 244 C. pen., de către numiții C., D., E., F., G., H., I., J. și K. (executor judecătoresc), infracțiuni sesizate de numitul A., în calitate de reprezentant al SC B. SRL și cu privire la care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus efectuarea de cercetări.
Prin ordonanța din data de 01 iulie 2016 a procurorului general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara din Dosarul nr. x/II/2/2016 s-a dispus respingerea plângerea petentei SC B. SRL, ca neîntemeiată.
Analizând nemulțumirile petentului raportat la actele de urmărire penală administrate în cauză și dispozițiile legale pretins încălcate, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel Timișoara a constatat că SC B. SRL Timișoara și-a desfășurat activitatea, în temeiul unui contract de închiriere, într-un imobil situat în Timișoara, aflat în proprietatea statului și administrat de Primăria Timișoara. După derularea procedurilor administrative, în anul 2009 s-a solicitat retrocedarea unei părți din imobil care cuprindea și spațiul folosit de petentă, iar prin sentința civilă nr. 518 din 26 februarie 2010 a Tribunalului Timiș acțiunea a fost admisă, între altele, în sensul restituirii în natură, soluție rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 111 din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 59 din 11 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Astfel, prin sentința civilă nr. 518/PI din 26 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, în Dosarul nr. x/30/2009 s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, a Consiliului Local Timișoara și a Statului Român prin Consiliul Local Timișoara si, în consecință, s-a respins acțiunea formulată de reclamanții C., D., E. și F. împotriva acestor pârâți pentru lipsa calității procesuale pasive. S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții C., D., E. și F. în contradictoriu cu pârâții Municipiul Timișoara prin primar, primarul Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara. S-a anulat în parte dispoziția din 12 februarie 2009 emisa de pârâtul primarul Municipiului Timișoara în finalul procedurii administrative, cu privire la notificările înregistrate din 08 februarie 2002 și din 14 noiembrie 2001, în limita topografelor toate aflate în C.F. Timișoara și respectiv aflate în compunerea imobilului înscris în C.F. Timișoara. S-a dispus restituirea, în natura către reclamanți a spațiului cu altă destinație identificat, constând în spațiu comercial la parter compus din 3 încăperi pentru vânzare, birou, depozit, spălător și wc cu 4,81 % pc și teren în folosința 31/649 mp; spațiu cu altă destinație identificat topografic cu nr 459/I, constând în sediu Tarom la parter compus din 4 birouri, 4 holuri, spațiu pentru seif, grup sanitar și 4 boxe la subsol, cu 8,99% pc și teren în folosința 58/649 mp și apartamentul cu nr. 4, identificat topografic cu nr. 459/IV, situat la subsol, compus din 1 camera, 1 bucătărie și 1 wc cu 1,1% pc și teren în folosință 7/649 mp, toate situate în imobilului înscris în C.F. Timișoara. S-a dispus înscrierea în cărțile funciare supra arătate a dreptului de proprietate asupra spațiilor retrocedate, în favoarea reclamanților notificatori, cu titlu de restituire în baza Legii nr. 11/2001, în limita cotei ce revine fiecăruia din aceste spatii și anume: C. - cota de 2/8; F. - cota de 2/8; D. - cota de 1/8 și E. - cota de 3/8. S-a menținut, în rest, dispoziția contestată, în limita spațiilor (apartamentelor) înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, respectiv apartamentele, înstrăinări ce formează obiectul Dosarului nr. x/2004 al Tribunalului Timiș aflat în prezent pe rolul Curții de Apel Timișoara. S-a respins în rest acțiunea.
Prin Decizia civilă nr. 111 din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara s-a admis apelul declarat de reclamanții C., D., E. și F. împotriva sentinței penale nr. 518/PI din 26 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. x/30/2009 în contradictoriu cu pârâții Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș, Consiliul Local Timișoara, Statul Roman prin Consiliul Local Timișoara, Municipiul Timișoara prin Primar, Primarul Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara. S-a schimbat în parte sentința apelată și în consecință, s-a respins excepția lipsei calității procesual pasive a Statului Român prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara; s-a admis acțiunea formulată și în contradictoriu cu pârâtul Satul Român prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara; s-au înlăturat din dispozitivul sentinței mențiunile referitoare la menținerea în rest a dispoziției contestate și la respingerea în rest a acțiunii; s-a menținut în rest hotărârea atacată. Prin aceiași hotărâre, s-a respins apelul declarat de pârâții Municipiul Timișoara prin primar, primarul Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara, împotriva aceleiași sentințe.
Prin Decizia civilă nr. 59 din 11 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiției s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâții primarul Municipiului Timișoara, Primăria Municipiului Timișoara prin primar, Municipiul Timișoara prin primar.
Urmare a deciziei definitive și irevocabile emise în cauză, la data de 05 iunie 2012 s-a încheiat procesul verbal de predare-primire între primarul municipiului Timișoara și numiții C., F. și D., printre altele și a spațiului cu altă destinație - spațiu comercial situat la parterul clădirii din Timișoara, înscris în C.F. Timișoara „suprafață utilă - cote părți comune - cote teren - spațiu comercial compus din 3 încăperi, birou, depozit, spălător și WC, cu 4,81 % p.c și 31/649 teren în folosință”, cu intrare din stradă și curte, care se predă în stare de folosință având uzură normală, împreună cu chiriașul SC B. SRL, care îl folosește în baza contractului de închiriere pentru suprafețele locative cu altă destinație decât cea de locuință din 2000. La finalul acestui proces verbal s-a întocmit o notă potrivit cu care „între actualul locatar și proprietari se va negocia și se va încheia un nou contract de închiriere după renegocierea tuturor clauzelor contractuale, inclusiv cu privire la cuantumul chiriei și durata contractului”.
Despre situația juridică a imobilului folosit de petentă, aceasta a fost notificată de către Primăria Municipiului Timișoara, notificare adresată și proprietarilor imobilului și în cuprinsul căreia s-a menționat că SC B. SRL achită chiria de 1.292,00 lei/lună aferentă suprafeței utile a spațiului (adică 89,62 mp), ce a fost închiriată prin contractul de închiriere pentru suprafețele locative cu altă destinație decât aceea de locuință din 2000. Chiria de 1.292,00 lei/ lună se va sista cu data de 01 iunie 2012 urmând a fi achitată de către chiriașă noilor proprietari. Petenta a fost notificată pentru a se prezenta la mandatarii proprietarilor în vederea încheierii unui nou contract de închiriere și constituirea raportului de locațiune pentru spațiul ocupat, fiind informată și cu privire la obligația de a efectua plata de 30 euro pentru un metru pătrat de spațiu construit și 10 euro pentru terenul în folosință, aferent spațiului construit, pentru perioada cuprinsă între data de 05 iunie 2012 de când SC B. SRL a folosit spațiul în scopuri comerciale. Totodată, s-a pus în vedere petentei că în situația în care nu va da curs obligațiilor, va fi acționată în justiție, atât pentru evacuare silită din spațiu, cât și pentru obligarea la plata sumelor care se vor acumula cu titlu de contravaloare folosință spațiu după data de 05 iunie 2012, precum și alte daune interese, respectiv cheltuieli ocazionate cu judecata, expertize și taxe de timbru. Întrucât petenta nu a dat curs solicitării mandatarilor noilor proprietari, s-a solicitat prin intermediul executorului judecătoresc K. eliberarea și predarea spațiului menționat mai sus.
Prin sentința civilă nr. 9335 din 27 iunie 2013 pronunțată de Judecătoria Timișoara în Dosar nr. x/325/2013, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților L. și A. invocată prin întâmpinare, S-a respins acțiunea formulată de reclamanții G., I. și F. în contradictoriu cu pârâții L. și A., ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. S-a admis acțiunea formulată de reclamanții G., I. și F. în contradictoriu cu SC B. SRL S-a dispus evacuarea pârâtei SC B. SRL din imobilul situat în Timișoara, înscris în C.F. Timișoara.
Prin Decizia civilă nr. 470 din 07 octombrie 2014 a Tribunalului Timiș - din Dosarul nr. x/325/2013, s-a respins excepția lipsei de interes, iar pe fond, s-a respins apelul formulat de apelanții SC B. SRL, L. și A. împotriva sentinței civile nr. 9335 din 27 iunie 2013 pronunțată de Judecătoria Timișoara în Dosarul nr. x/325/2013 în contradictoriu cu intimații I., F. și G., ca nefondat. A fost respinsă și contestația în anulare formulată de petentă prin Decizia civilă nr. 444/A din 26 mai 2015 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. x/30/2015.
Art. 321 C. pen. sancționează fapta funcționarului public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, de a falsifica un înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări.
Potrivit art. 323 C. pen. constituie infracțiune folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecințe juridice și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă, când înscrisul este oficial, și cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, când înscrisul este sub semnătură privată.
Art. 297 C. pen. sancționează fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.
Art. 244 C. pen. sancționează inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o pagubă.
Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel Timișoara a constatat că nici unul din elementele constitutive ce compun latura obiectivă a infracțiunilor nu este întrunit, astfel încât în mod corect s-a dispus clasarea cauzei. Din analiza dosarului de urmărire penală nu rezultă indicii privind comiterea de către intimați a vreuneia din infracțiunile menționate, mai multe sesizări similare adresate de petent Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, vizând fapte ilicite, fiind clasate.
În ceea ce privește faptele reclamate ca fiind săvârșite de notarul public J., judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel Timișoara a reținut că acestea constau, potrivit plângerii și declarației reprezentantului petentei SC B. SRL - A., în autentificarea unor contracte de donație, din data de 13 august 2012, prin care numiții C., D., E. au donat în favoarea lui G. și I. cotele de proprietate din imobilul situat în Timișoara, dobândite în urma aplicării dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și următoarelor hotărâri judecătorești: sentința civilă nr. 518 din 26 februarie 2010 a Tribunalului Timiș, Decizia civilă nr. 111 din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara și Decizia civilă nr. 59 din 11 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fără însă ca petenta să arate în ce constau în mod concret infracțiunile reclamate.
Totodată, petenta a reclamat și modul în care s-a desfășurat executarea silită în Dosarul execuțional nr. x/EX/2013 al B.E.J., K., având ca și obiect evacuarea SC B. SRL din imobilul menționat mai sus.
Conform actelor existente la dosar a rezultat că executarea silită din Dosarul nr. x/EX/2013 al B.E.J., K. s-a realizat potrivit titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 9335 din 27 iunie 2013, pronunțată în Dosarul nr. x/325/2013 al Judecătoriei Timișoara, prin evacuarea debitorului din imobilul situat în Timișoara. Debitoarea a formulat contestație la executare, respinsă de Judecătoria Moldova Nouă prin sentința civilă nr. 75 din 21 aprilie 2015, definitivă în urma respingerii apelului formulat împotriva acesteia de către Tribunalul Caraș-Severin prin Decizia civilă nr. 840 din 29 septembrie 2015, Dosar nr. x/261/2013.
În ceea ce privește solicitarea de sesizare Curții Constituționale, formulată de petent prin apărător ales, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel Timișoara a reținut următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, cererea de sesizare a Curții Constituționale este admisibilă dacă întrunește următoarele condiții: excepția de neconstituționalitate privește o lege sau o ordonanță ori o dispoziție dintr-un asemenea act normativ în vigoare; dispoziția respectivă nu a fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și are legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acesteia.
Relevanța excepției de neconstituționalitate, referitor la legătura cu soluționarea cauzei, se apreciază în funcție de momentul în care este invocată, de starea de fapt și de probele administrate.
În speță, s-a reținut că excepția de neconstituționalitate invocată nu are legătură directă cu soluționarea plângerii împotriva ordonanței de clasare dispusă în cauză și privește sintagma „dincolo de orice îndoială” din art. 103 alin. (2) C. proc. pen., „aprecierea probelor” în raport cu dispozițiile art. 23 alin. (11), art. 2 alin. (2), art. 16 alin. (1) și (2), art. 21 alin. (1) și alin. (2), art. 73 alin. (3) lit. h), art. 52 alin. (3), art. 53, art. 124 alin. (2), art. 126 alin. (2) și (5) din Constituția României.
Mai mult, s-a reținut că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului au apărut unele precizări cu privire la interpretarea câmpului de aplicare al art. 6 al.1, care garantează respectarea dreptului la un proces echitabil, statuându-se că garanțiile prevăzute de acest text pot fi aplicate contenciosului constituțional doar atunci când acestea exercită controlul de constituționalitate la cererea particularilor, pentru apărarea drepturilor lor fundamentale, fie pe calea recursului direct, fie pe cale de excepție (cauza Bulena contra Cehia).
Prin urmare, s-a constatat că excepția de neconstituționalitate invocată nu are legătură cu obiectul cauzei, motiv pentru care a fost respinsă solicitarea de sesizare a Curții Constituționale, formulată de petent prin apărător ales.
Împotriva Încheierii nr. 373/PI din 06 octombrie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/59/2016, a formulat apel petenta SC B. SRL Timișoara în ceea ce privește dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale.
În motivarea căii de atac, apelanta SC B. SRL Timișoara a susținut, în esență, că sintagma „dincolo de orice îndoială” din cuprinsul art. 103 alin. (2) C. proc. pen. este neconstituțională, în raport cu dispozițiile art. 23 alin. (1)1, art. 2 alin. (2), art. 16 alin. (1) și (2), art. 21 alin. (1) și alin. (2), art. 73 alin. (3) lit. h), art. 52 alin. (3), art. 53, art. 124 alin. (2), art. 126 alin. (2) și (5) din Constituția României.
A susținut petentul că legiuitorul nu s-a exprimat clar și a nuanțat această îndoială, numind-o „îndoială rezonabilă”. Această noțiune dobândește o semnificație deosebită, întrucât este avută în vedere la momentul dispunerii unei soluții de condamnare, cu atât mai mult cu cât depășirea acestei îndoieli rezonabile trebuie să reprezinte și rezultatul înfrângerii prezumției de nevinovăție. Dacă textul s-ar fi limitat la formularea „dincolo de orice îndoială” ar fi fost suficient de clar. Utilizarea sintagmei „îndoială rezonabilă” nu poate fi înțeleasă în contextul exigențelor deosebite ale unui proces corect, decât ca o cerință suplimentară impusă de legiuitor.
Examinând încheierea atacată, Înalta Curte constată următoarele:
Pentru a fi admisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, aceasta este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe stipulate expres de textul legislativ:
a. excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;
b. excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;
c. excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. O asemenea condiție este consecința caracterului general obligatoriu și al efectelor erga omnes al deciziilor Curții Constituționale;
d. excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
În analiza condițiilor enumerate anterior, instanța constată că excepția a fost invocată de petenta SC B. SRL Timișoara într-un dosar aflat pe rolul Curții de Apel Timișoara, iar aceasta vizează neconstituționalitatea unui articol C. proc. pen. (art. 103 alin. (2) C. proc. pen.), fără ca textul criticat să fi fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
Pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, aceasta trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.
Prioritar examinării în concret a acestei condiții, se impun anumite considerații generale asupra excepției de neconstituționalitate.
Aceasta constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legi, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.
Potrivit art. 146 lit. d) din Constituție, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale.
Sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.
Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția posibilitatea de a controla constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate (în acest sens și Decizia nr. 3991 din 9 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție secția penală).
Judecătorul cauzei nu are atribuții de jurisdicție constituțională, așa încât verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia. Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții cu excepția ridicată.
În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită. Astfel, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza.
Analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie să se realizeze formal, căci verificarea admisibilității excepției de neconstituționalitate de către judecătorul în fața căruia este ridicată are ca efect evitarea încărcării inutile a Curții Constituționale și eliminarea încercărilor de tergiversare nejustificată a cauzelor aflate pe rolul instanțelor.
Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
Pe baza acestor considerații teoretice, în speță, se constată că, prin excepția de neconstituționalitate formulată, petentul a apreciat că dispozițiile art. 103 alin. (2) C. proc. pen. sunt neconstituționale, întrucât contravin prevederilor art. 23 alin. (1)1, art. 2 alin. (2), art. 16 alin. (1) și (2), art. 21 alin. (1) și alin. (2), art. 73 alin. (3) lit. h), art. 52 alin. (3), art. 53, art. 124 alin. (2), art. 126 alin. (2) și (5) din Constituția României.
Examenul legăturii cu cauza nu se face doar formal, prin raportare la stadiul procedurii, ci în mod concret, prin raportare la interesul specific al celui ce invocă excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală o are în speță.
Pentru a admite cererea de învestire a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional. Partea care ridică excepția de neconstituționalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care dorește să le supună controlului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituționale.
Simpla invocare a neconstituționalității dispozițiilor din legi sau ordonanțe nu este adecvată atâta timp cât apelantul s-a raportat doar formal la prevederile din Constituție, fără a argumenta în ce constă legătura textelor în discuție cu prevederile constituționale și care este neconcordanța dintre ele și textul legii fundamentale.
În concret, apelantul susține că sintagma „dincolo de orice îndoială” din cuprinsul art. 103 alin. (2) C. proc. pen. este neconstituțională, întrucât legiuitorul nu s-a exprimat clar și a nuanțat această îndoială, numind-o „rezonabilă”, iar dacă textul s-ar fi limitat la formularea „dincolo de orice îndoială” ar fi fost suficient de clar. Utilizarea sintagmei „îndoială rezonabilă” nu poate fi înțeleasă în contextul exigențelor deosebite ale unui proces corect, decât ca o cerință suplimentară impusă de legiuitor.
Instanța reține că neconstituționalitatea unui text de lege este dată de contradicția dintre dispoziția legală și un principiu sau o prevedere constituțională. Or, în cauză, o asemenea contradicție nu a fost invocată, ci doar s-a făcut o trimitere generică la dispozițiile constituționale, respectiv art. 23 alin. (1)1, art. 2 alin. (2), art. 16 alin. (1) și (2), art. 21 alin. (1) și alin. (2), art. 73 alin. (3) lit. h), art. 52 alin. (3), art. 53, art. 124 alin. (2), art. 126 alin. (2) și (5) din Constituția României.
Înalta Curte constată că excepția de neconstituționalitate invocată nu are legătură directă cu soluționarea plângerii împotriva ordonanței de clasare dispusă în cauză.
Pronunțarea soluției de clasare nu a avut ca temei juridic dispozițiile art. 103 alin. (2) C. proc. pen., procurorul nefăcând aplicarea principiului in dubio pro reo, respectiv nu a constatat că există îndoieli cu privire la vinovăția persoanelor cercetate, ci, dimpotrivă, a reținut că faptele, astfel cum au fost descrise de către petent, nu întrunesc elementele constitutive ale vreunei infracțiuni.
De altfel, nici petentul, prin plângerea întemeiată pe dispozițiile art. 340 C. proc. pen., nu critică modul de interpretare a materialului probator, ci faptul că procurorul nu a administrat probe în cauză („procurorul nu a procedat la audierea unor martori sau a făptuitorilor pentru aflarea adevărului”).
În concluzie, în cauza de față nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub forma unei excepții de neconstituționalitate.
Drept urmare, nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte constată că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 alin. (2) C. proc. pen. este inadmisibilă.
Față de considerentele expuse, Înalta Curte, conform dispozițiilor art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., urmează să respingă, ca nefondat, apelul declarat de petenta SC B. SRL Timișoara împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul Încheierii nr. x/PI din 06 octombrie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/59/2016.
Conform dispozițiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligată apelanta la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de petenta SC B. SRL Timișoara împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul Încheierii nr. x/PI din 06 octombrie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/59/2016.
Obligă apelanta la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 22 noiembrie 2016.