Imobil preluat de stat. Contestație formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. Înstrăinarea drepturilor succesorale anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. Norme de imediată aplicare litigiului pendinte. Stabilirea măsurilor reparatorii sub forma compensării prin puncte.
Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.
Index alfabetic : imobil
-decizie emisă în baza Legii nr. 10/2001
-măsuri reparatorii prin echivalent
-restituire în natură
-despăgubiri
-compensare prin puncte
-contract de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase
-bun succesoral
-transmisiune convențională
Legea nr. 165/2013, art. 1, art. 4
Legea nr. 165/2013 stabileşte prin art. 1 alin. (3) că ”în situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte”, iar domeniul de reglementare al actului normativ sus menționat este stabilit, în termeni imperativi în art. 4, care prevede în mod expres că se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor de judecată.
Prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi ereditare asupra unor bunuri succesorale, contestatorii iniţiali au vândut unor terți drepturile care decurgeau din calitatea lor de moştenitori cu privire la imobilul notificat, situație în care, în mod corect, instanța a constatat un impediment legal referitor la restituirea în natură a bunului, reținând incidența legii noi. Prin urmare, cumpărătorii de drepturi litigioase, care sunt succesorii în drepturi procesuale ai contestatorilor iniţiali, nu sunt îndreptățiți la restituirea în natură a imobilului.
Secția I civilă, decizia nr. 40 din 12 ianuarie 2017
Prin cererea înregistrată la data de 28.08.2003 contestatorii A. şi B. au formulat, în condiţiile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, contestaţie împotriva deciziei din 31.07.2003 emisă de Serviciul de Informaţii Externe (SIE), solicitând în principal, desfiinţarea acestei decizii sub aspectul obligării intimatului la a le restitui în natură imobilul situat în Bucureşti, iar în subsidiar, acordarea de despăgubiri băneşti conform actelor succesorale ale ambilor contestatori.
La termenul din 27.10.2003 a fost admisă cererea intimatului, formulată prin întâmpinare, şi s-a dispus introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice în calitate de reprezentant al statului – titular al dreptului de proprietate asupra imobilului în discuţie.
Prin sentinţa civilă nr. 1139 din 22.12.2004, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a admis contestaţia formulată de contestatorii A. şi B., prin procurator A., în contradictoriu cu intimaţii Serviciul de Informaţii Externe şi Ministerul Finanţelor Publice şi a schimbat în parte deciziei din 31.07.2003 emisă de SIE, în sensul că a stabilit ca valoare echivalentă a imobilului (construcţie şi teren) situat în Bucureşti, suma de 351.300 USD sau echivalentul în lei al acestuia de 11.609.048.903 sumă din care se va deduce c/valoarea despăgubirilor reactualizate primite cu ocazia exproprierii în cuantum de 40.000 lei. Totodată, s-a stabilit dreptul ambilor contestatori la măsurile reparatorii menţionate în decizie în limita cotelor lor succesorale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că, în ce priveşte valabilitatea titlului de proprietate al statului asupra imobilului ce a aparţinut autorilor contestatorilor, acest aspect a fost soluţionat cu caracter definitiv prin decizia civilă nr. 16 din 15.01.2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2442 din 06.06.2003 a Curţii Supreme de Justiţie. Acest titlu de proprietate îl reprezintă Decretul de expropriere nr. 34/1970, decret în baza căruia statul a intrat în proprietatea imobilului, acordând proprietarilor iniţiali despăgubiri în valoare de 40.000 lei, ulterior imobilul fiind trecut în administrarea fostului Consiliu al Securităţii Statului, instituţie în subordinea căreia se afla la data respectivă, dar sub o altă denumire S.I.E., care îl foloseşte şi în prezent.
În ce priveşte aspectul legat de respingerea notificării petentei B. motivat de faptul că aceasta nu a semnat notificarea, tribunalul a constatat că din acest punct de vedere decizia emisă este nelegală, întrucât notificarea înregistrată sub nr. 232/2002 a fost semnată pentru ambii contestatori de A. – acesta având procura de reprezentare şi pentru B.
Prin art. 21 pct. 2 din Legea nr. 10/2001 se arată ce trebuie să cuprindă notificarea, printre aceste elemente lipsa semnăturii nefiind o cauză de respingere a notificării, semnătura contestatoarei B. fiind, de altfel, complinită prin procura din 28.07.2003 prin care aceasta a arătat că îşi însuşeşte toate demersurile făcute de A. pentru recuperarea imobilului.
În ce priveşte valoarea echivalentă de restituire a imobilului, tribunalul a ţinut seama de concluziile expertizei tehnice efectuate în cauză, precum şi cele menţionate în răspunsul la obiecţiunile formulate, stabilind că aceasta se ridică la suma de 351.300 USD sau echivalentul în lei de 11.609.048.903 lei, sumă din care se va deduce, conform art. 11 pct. 1 din Legea nr. 10/2001, contravaloarea despăgubirilor primite 40.000 lei în valoare reactualizată.
Ţinând seama de aspectele mai sus reţinute, respectiv faptul că imobilul a intrat cu titlu valabil în proprietatea statului, că ambii contestatori şi-au manifestat dorinţa de a reintra în drepturile ce li se cuvin potrivit cotelor lor succesorale asupra acestuia, tribunalul a constatat că, întrucât în cauză s-a făcut dovada că în prezent imobilul aflat în administrarea intimatei continuă a fi folosit de aceasta în vederea desfăşurării activităţii sale specifice, notificarea contestatorilor sub aspectul cererii lor de restituire în natură, sau de acordare de despăgubiri băneşti în mod corect a fost respinsă, decizia emisă respectând sub aspectul acordării altor măsuri reparatorii prin echivalent prevederile art. 11 pct. 4 şi 8 din Legea nr. 10/2001, echivalentul acestor măsuri urmând a fi cel stabilit prin expertiza tehnică efectuată în cauză astfel cum s-a menţionat anterior.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul a admis contestaţia, schimbând în parte decizia atacată, în sensul stabilirii ca valoare echivalentă a imobilului (construcţie şi teren) suma de 351.300 USD sau echivalentul în lei de 11.609.048.903 lei, sumă din care se va deduce c/valoarea despăgubirilor de 40.000 lei, în valoare reactualizată primite cu ocazia exproprierii, stabilind dreptul ambilor contestatori la acordarea măsurilor reparatorii menţionate în decizie în limita cotelor lor succesorale, totodată, păstrând celelalte dispoziţii ale deciziei contestate.
Împotriva acestei decizii au declarat apel atât contestatorii, cât şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Prin decizia nr. 1469 din 10.11.2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, au fost admise apelurile, a fost desfiinţată sentinţa apelată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre
rejudecare la aceeaşi instanţă.
Prin decizia nr. 3276 din 20.04.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, au fost admise recursurile declarate, a fost casată decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, reţinându-se că nu a fost stabilită în mod corect situaţia de fapt şi că sunt necesare probe suplimentare pe care să le administreze chiar instanţa de apel.
Prin decizia nr. 757 din 15.10.2008 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile, confirmându-se legalitatea şi temeinicia considerentelor primei instanţe.
Prin decizia civilă nr. 8382 din 19.10.2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis recursurile declarate de contestatorii A. şi B., precum şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor împotriva deciziei nr. 757/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În al treilea ciclu procesual, în cursul rejudecării apelurilor, contestatorii au depus la dosarul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, contractul de vânzare-cumpărare de drepturi ereditare asupra unor bunuri succesorale, autentificat sub nr. x din 05.10.2006 de BNPA X., prin care contestatorii A. şi B. au vândut numiţilor C. şi D., în cote părţi egale, drepturile care decurg din calitatea contestatorilor de moştenitori, cu privire la imobilul situat în Bucureşti, compus din terenul în suprafaţă de 14.000 m.p. şi construcţia în suprafaţă de 253 m.p., precum şi drepturile reale asupra acestui imobil.
Prin încheierea de şedinţă din 22.11.2010 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a constatat ca efect al transmiterii convenţionale menţionate, că nu mai au calitate procesuală activă contestatorii, iar dreptul invocat de către aceştia se află în patrimoniul cumpărătorilor C. şi D., cărora le aparţine calitatea procesuală activă în cauză.
Totodată, cadrul procesual a fost extins la cererea intimatului SIE de introducere în cauză a intervenientei Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. (CNADNR-SA), ca efect al Hotărârii de Guvern nr. 752/2009, prin care o parte a terenului în litigiu a trecut din administrarea SIE
în administrarea intervenientei.
Prin decizia nr. 135 din 26.03.2012, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins apelurile, ca nefondate.
Prin decizia nr. 930 din 22.02.2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă a admis recursurile declarate împotriva deciziei nr. 135/A/2012 a Curţii de Apel Bucureşti, pe care a casat-o cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
1. În ceea ce priveşte recursul contestatorilor s-a apreciat că instanţa de rejudecare a apelurilor, reţinând incidenţa prevederilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, ca excepţie de la regula restituirii în natură, nu a cercetat în fapt, dacă lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren, întrucât raportul de expertiză construcţii, pe care şi-a fundamentat soluţia, nu era suficient pentru conturarea unei asemenea concluzii.
S-a constatat a nu fi pe deplin lămurită, nici situaţia construcţiilor existente la data exproprierii (atât sub aspectul amplasamentului, cât şi al structurii şi al dimensiunilor, chiar dacă acestea nu se mai regăsesc fizic pe terenul aflat în administrarea SIE), nici situaţia construcţiilor edificate ulterior [sub aspectul individualizării, al datei şi condiţiilor edificării, al posibilităţii de a fi ridicate pentru a se lămuri incidenţa art. 10 alin. (2), (3), (4), (5) din Legea nr. 10/2001], nici eventualele modificări aduse imobilului.
Totodată, instanţa de casare a reţinut că se impune a se clarifica dacă, într-adevăr, zona de protecţie a antenei emisie - recepţie specifice activităţii intimatei acoperă întregul teren de 12.105 m.p. (sau de 11.801 m.p.), împiedicând restituirea în natură a întregului teren, ori vizează doar restricţii de construire, astfel cum se menţionează în raportul de expertiză construcţii.
În privinţa cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanţă, s-a constatat că instanţa de rejudecare nu a încălcat indicaţiile deciziei de casare şi că în mod corect, prin decizia recurată s-a reţinut că reclamanţii nu au formulat obiecţiuni la raportul de expertiză întocmit în acea fază procesuală, iar din cuprinsul
acestui raport rezultă că despăgubirile calculate au avut în vedere şi valoarea de circulaţie a
terenului.
În ceea ce priveşte susţinerile recurenţilor referitoare la chestiunea valabilităţii ori a nevalabilităţii titlului statului, s-a constatat că sunt nefondate, deoarece natura măsurilor reparatorii cuvenite în baza Legii nr. 10/2001 este aceeaşi, prin simpla încadrare a preluării în vreuna dintre ipotezele de preluare abuzivă enumerate în art. 2 din lege, indiferent dacă a existat sau nu un act normativ sau de autoritate prin care a operat preluarea, ori dacă, la momentul preluării, au fost efectiv respectate dispoziţiile acelui act normativ sau administrativ.
În ceea ce priveşte terenul de 1.677 m.p. ce nu se mai află în posesia SIE, fiind în prezent în administrarea CNADNR S.A., întrucât prin motivele de recurs nu s-au formulat critici explicite cu privire la acesta, nu constituie obiect al rejudecării apelului contestatorilor.
În măsura constatării că o parte dintre construcţiile vechi erau amplasate, la data exproprierii, pe terenul de 1.677 m.p., iar acestea nu se mai regăsesc în materialitatea lor, se va aprecia dacă eventualele despăgubiri cuvenite reclamanţilor pentru aceste construcţii pot fi, sau nu, acordate în prezentul cadru procesual.
S-a concluzionat că este necesară efectuarea unei noi expertize în specialitatea construcţii, dar şi completarea raportului de expertiză topografică E., pe aspectul porţiunii de teren ce ar putea fi restituit în natură, în condiţiile art. 11 alin. (1) - (3) din Legea nr. 10/2001.
2. În ceea ce priveşte recursul Ministerului Finanţelor Publice, s-a reţinut că prezenţa în proces a acestei persoane juridice este justificată în raport de solicitarea contestatorilor privind restituirea în natură a imobilului, astfel încât reluarea judecăţii asupra apelului contestatorilor, ca urmare a admiterii recursului acestora prin prezenta decizie, impune şi reluarea judecării apelului Ministerului Finanţelor Publice, urmând a se aprecia dacă statutul pârâtei Serviciul de Informaţii Externe de unitate deţinătoare este suficient pentru a se asigura finalitatea urmărită de reclamanţi, anume restituirea în natură.
Prin decizia civilă nr. 575/A din 24.11.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă s-au respins, ca nefondate, apelurile formulate de contestatori şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 1139/2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în contradictoriu cu intimatul SIE şi intervenienta CNADNR S.A.; au fost obligaţi apelanţii-contestatori la cheltuieli de judecată către intimatul SIE.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut că, în rejudecare, instanţa de apel a fost învestită în esenţă a verifica dacă imobilul în discuţie poate fi restituit în totalitate sau în parte în natură către persoanele îndreptăţite sau dacă se impune doar acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.
Din decizia de casare se reţine, cu titlu prealabil, că nu mai pot fi reluate în dezbatere susţinerile contestatorilor referitoare la cuantumul despăgubirilor, respectiv valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului, ci rejudecarea a fost dispusă pentru lămurirea situaţiei de fapt, în sensul expus al restituirii în natură, cu precădere prin intermediul expertizelor.
Pentru lămurirea tuturor aspectelor privind situaţia şi funcţionalitatea construcţiilor vechi şi noi, precum şi a zonei de protecţie a antenei emisie - recepţie specifice activităţii intimatei, noua instanţă de apel în rejudecare, a efectuat noi expertize în specialitatea construcţii, topografie (expert G.), electrotehnică (expert H.).
Cu toate acestea, Curtea a constatat că după pronunţarea deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare nr. 930/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă, Legii nr. 10/2001 i-au fost aduse modificări şi completări prin Legea nr. 165/2013, în sensul că prin art. 1 alin. (3) se prevede că, „În situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) şi (4).”
Prevederea menţionată este aplicabilă şi prezentei cauze, conform dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013: „Dispoziţiile prezentei legi se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor...”
În speţă, intimatul SIE a invocat acest impediment încă din data de 27.08.2013, sub forma excepţiei lipsei calităţii de persoane îndreptăţite la restituirea în natură a cumpărătorilor de drepturi ereditare, ce sunt succesorii în drepturi procedurale ai contestatorilor iniţiali, respectiv recurenţii
contestatori D. şi C.
Excepţia a fost unită cu fondul cauzei la termenul de judecată din 23.04.2014, odată cu încuviinţarea noilor probatorii în cauză.
Curtea a găsit întemeiată această susţinere, care pe fondul dreptului privind restituirea în natură, are prioritatea dată de art. 137 C.proc.civ.
Raportarea trebuie efectuată la conţinutul „contractului de vânzare-cumpărare de drepturi ereditare asupra unor bunuri succesorale”, autentificat sub nr. x din 05.10.2006 de BNPA X., prin care contestatorii A. şi B. au vândut numiţilor C. şi D., în cote părţi egale, drepturile care decurgeau din calitatea contestatorilor de moştenitori, cu privire la imobilul situat în Bucureşti, compus din terenul în suprafaţă de 14.000 m.p. şi construcţia în suprafaţă de 253 m.p., precum şi drepturile reale asupra acestui imobil.
Nu se poate considera că prin clauza cuprinsă în art. 8.2 din contract, ar putea fi înlăturat impedimentul legal menţionat referitor la restituirea în natură, deoarece prin convenţia părţilor nu se poate deroga de la lege.
Pe de altă parte, prin efectele produse, natura contractului menţionat este aceeaşi cu a contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, indiferent de titulatura pe care părţile au înţeles să o acorde propriei convenţii.
Prin urmare, circumstanţele speţei nu permit recunoaşterea în favoarea recurenţilor a unui drept de restituire în natură, ci a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, conform excepţiei conţinute de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, care instituie varianta exclusivă a despăgubirilor pentru valorificarea drepturilor dobândite în altă modalitate decât cea a moştenirii.
Cum în conformitate cu principiul non reformatio in pejus, nu se poate înrăutăţi situaţia apelanţilor reclamanţi în propria cale de atac, pe aspectul naturii măsurilor reparatorii prin echivalent deja acordate de către instanţa de fond, Curtea a constatat că nu se poate modifica soluţia atacată.
Ca atare, dezbaterile asupra restituirii în natură nu se mai impun în raport de primirea impedimentului menţionat, iar soluţia primei instanţe urmează a fi menţinută, în baza art. 296 C.proc.civ.
În ceea ce priveşte apelul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, Curtea l-a respins, reţinând că acesta are calitate procesuală în cauză, conform art. 12 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, ca reprezentant al statului – titular al dreptului de proprietate, precum şi faţă de considerentele deciziei de casare referitoare la prezenţa în proces justificată de solicitarea reclamanţilor privind restituirea în natură a imobilului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs contestatorii D. şi C., precum şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Criticile formulate de recurenţii-contestatori D. şi C. vizează, în esenţă, nelegalitatea hotărârii pronunţate în apel, întrucât instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, decizia fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 315 C.proc.civ., dar şi faptul că aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
În primul rând, se solicită a se constata că instanţa de apel, în rejudecare, nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei de casare, aşa cum prevede art. 315 C.proc.civ., şi nu a dispus dezlegarea problemelor de drept supuse controlului judecătoresc, ci dimpotrivă, s-a mulţumit doar să invoce apariţia Legii nr. 165/2013.
Prin admiterea recursului declarat de contestatori în ciclul procesual anterior, instanţa de trimitere a fost învestită cu verificarea aspectului referitor la posibilitatea restituirii în totalitate sau în parte, în natură, către persoanele îndreptăţite a imobilului şi cu verificarea aspectului privind impunerea acordării doar a măsurilor reparatorii prin echivalent.
Prin refuzul instanţei de trimitere de a lămuri toate aspectele privind situaţia şi funcţionalitatea construcţiilor vechi şi noi, precum şi a zonei de protecţie a antenei emisie-recepţie, nu s-a ajuns practic decât la încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C.proc.civ. care stabilesc faptul că în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor
probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Chiar dacă în rejudecare s-a dispus efectuarea de noi expertize în cauză se observă că acestea nu au fost folosite în scopul pentru care au fost dispuse, ci, doar, au fost administrate.
Faţă de această situaţie se susţine că instanţa de apel, deşi a administrat probele considerate obligatorii pentru soluţionarea fondului, totuşi a ignorat problemele de drept dezlegate prin decizia de casare, ceea ce a condus la pronunţarea unei hotărârii nelegale.
O altă critică vizează soluţia instanţei de apel care a reţinut, în speţă, aplicabilitatea prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea nr.165/2013, în sensul potrivit căruia, dacă titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin, măsura restituirii în natură a imobilului este exclusă.
Soluţia instanţei este greşită, fiind interpretate greşit clauzele contractului de vânzare-cumpărare de drepturi ereditare asupra unor bunuri succesorale autentificat sub nr. x la 05.10.2006.
În ceea ce priveşte situaţia din acest dosar este evident că prin contractul încheiat înainte de
adoptarea Legii nr. 165/2013 s-a stabilit că momentul naşterii dreptului de proprietate al cumpărătorilor corespunde cu momentul înregistrării procesului-verbal de punere în posesie privitor la imobil sau a altui act juridic apt să producă aceleaşi efecte.
Cum în speţă acest moment nu a intervenit, nici transferul dreptului de proprietate nu a avut loc şi, pe cale de consecinţă, nici aplicarea în cauză a actului normativ sus menţionat nu este posibilă.
Susţinerea instanţei conform căreia, clauzei cuprinsă la art. 8.2 din contract nu i se poate acorda relevanţă juridică deoarece prin convenţia părţilor nu se poate deroga de la lege, este una vădit eronată.
În primul rând, nu se arată care este legea care interzice imperativ, cu consecinţa nulităţii absolute, o astfel de clauză, iar în al doilea rând, o astfel de nulitate nu a fost solicitată.
Pe de altă parte, contractul a fost încheiat sub o condiţie suspensivă pozitivă, de a cărei îndeplinire depinde naşterea dreptului de proprietate. Stipularea într-un act juridic a unei condiţii suspensive face ca, atâta timp cât aceasta nu s-a îndeplinit, dreptul subiectiv, respectiv dreptul de proprietate al dobânditorului, să nu existe.
În consecinţă, în cauza dedusă judecăţii nu sunt aplicabile prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr.165/2013, deoarece contractul încheiat între părţi conţine o condiţie suspensivă pozitivă de care depinde naşterea drepturilor şi a obligaţiilor corelative.
Se critică, în continuare, faptul că instanţa de apel a soluţionat cauza în baza unei excepţii nepuse în discuţia părţilor, iar prin dispozitiv a respins apelul ca nefondat. Din analiza conţinutului hotărârii atacate, se poate constata că la pronunţarea deciziei, instanţa a avut în vedere lipsa de îndreptăţire la măsura restituirii în natură a persoanelor care au achiziţionat de la titulari drepturile cuvenite conform legilor speciale reparatorii, ceea ce corespunde sub aspect procesual, cu excepţia dirimantă a lipsei calităţii procesuale active şi care trebuia să fie pusă în discuţia părţilor.
Procedând în sens contrar, s-au încălcat principiile dreptului la apărare şi cel al contradictorialităţii în procesul civil, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C.proc.civ.
Se mai susţine şi că, instanţa de apel a analizat sumar cauza fără a stabili situaţia de fapt, ceea ce a condus la încălcarea dispoziţiilor art. 129 pct. 5 C.proc.civ. potrivit cărora „ judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. (...)”.
În drept, s-au invocat motivele de nelegalitate reglementate de dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C.proc.civ.
În recurs, intimatul SIE a invocat, pe cale de întâmpinare, excepţia nulităţii recursului declarat de contestatori, întrucât dezvoltarea motivelor de recurs nu respectă cerinţele impuse de art. 304 C.proc.civ., privind nelegalitatea unei hotărâri judecătoreşti.
Referitor la excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrare în motivele de nelegalitate expres şi limitativ reglementate de art. 304 C.proc.civ., Înalta Curte având în vedere prevederile art. 137 C.proc.civ., constată că recurenţii contestatori au indicat motivele de nelegalitate pe care îşi întemeiază recursul, respectiv cele reglementate de art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C.proc.civ., pe care le-au dezvoltat în scris, în sensul că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, decizia atacată fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 315 C.proc.civ., dar şi faptul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, sau că s-au încălcat principiile dreptului la apărare şi cel al contradictorialităţii în procesul civil.
Toate aceste critici, urmează a se analiza din perspectiva încadrării lor în dispoziţiile legale menţionate, dar şi a caracterului lor fondat sau nefondat în funcţie de circumstanţele speţei, astfel încât, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, ca nefondată.
Examinând recursul formulat de contestatorii C. şi D. prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă pentru considerentele ce urmează:
Se critică hotărârea instanţei de apel, pronunţată în rejudecare după casare, pentru încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C.proc.civ., care consacră obligativitatea deciziei de recurs în ceea ce priveşte problemele de drept dezlegate şi necesitatea administrării de probe.
În speţă, statuările instanţelor anterioare referitoare la cuantumul despăgubirilor, respectiv, valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului au intrat în puterea lucrului judecat şi, faţă de limitele deciziei de casare nr. 930 din 22.02.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă, instanţa de trimitere a fost învestită cu verificarea posibilităţii restituirii în totalitate sau în parte, în natură, către persoanele îndreptăţite a imobilului în litigiu şi cu verificarea aspectului privind impunerea acordării doar a măsurilor reparatorii prin echivalent, în funcţie de situaţia imobilului.
Prin urmare, aşa cum recunosc în mod expres şi recurenţii contestatori, rejudecarea a fost dispusă pentru lămurirea situaţiei de fapt, în sensul expus al restituirii imobilului, cu precădere prin intermediul unor expertize de specialitate.
Rejudecând cauza, instanţa de trimitere s-a conformat indicaţiilor din decizia de casare referitoare la administrarea de probe şi, pentru lămurirea tuturor aspectelor privind situaţia şi funcţionalitatea construcţiilor vechi şi noi, precum şi a zonei de protecţie a antenei emisie – recepţie specifice activităţii intimatei SIE, a dispus şi efectuat noi expertize în specialitatea construcţii, topografică şi electrotehnică.
Luând în examinare chestiunea legată de verificarea posibilităţii restituirii în totalitate sau în parte, în natură, către persoanele îndreptăţite a imobilului în litigiu, instanţa de apel a constatat că în cursul procesului a intervenit un impediment legal şi anume, după pronunţarea deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare nr. 930 din 22.02.2013 a fost modificată şi completată Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 165/16.05.2013, în sensul stabilirii prin art. 1 alin. (3) că, „În situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) şi (4).”
Prevederea menţionată se aplică şi cauzei pendinte, conform dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013, potrivit cu care: „Dispoziţiile prezentei legi se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor...”
Aşadar, domeniul de reglementare al Legii nr. 165/2013 este stabilit, în termeni imperativi, în art. 4, care prevede în mod expres că se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor de judecată.
Fiind într-o astfel de situaţie, în cauza supusă controlului judiciar pendinte, rezultă cu certitudine incidenţa legii noi, urmând a fi înlăturate, ca nefondate, toate argumentele recurenţilor contestatori expuse în susţinerea motivului de recurs privind inaplicabilitatea la speţă a prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea nr.165/2013 deoarece există un contract de vânzare - cumpărare de drepturi litigioase care conţine o condiţie suspensivă pozitivă de a cărei îndeplinire depinde naşterea drepturilor şi a obligaţiilor corelative.
Prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi ereditare asupra unor bunuri succesorale, autentificat sub nr. x la 05.10.2006 de BNPA X., contestatorii iniţiali A. şi B. au vândut numiţilor C. şi D., în cote părţi egale, drepturile care decurgeau din calitatea contestatorilor de moştenitori cu privire la imobilul situat în Bucureşti, compus din terenul în suprafaţă de 14.000 m.p. şi construcţia
în suprafaţă de 253 m.p., precum şi drepturile reale asupra acestui imobil.
Urmare a acestui act juridic de înstrăinare, instanţa de apel a constatat, prin încheierea din 22.11.2010, că a operat transmisiunea convenţională a dreptului invocat de reclamanţii iniţiali în patrimoniul cumpărătorilor C. şi D., care au preluat astfel calitatea procesuală activă în cauză.
Aşa cum s-a arătat în considerentele ce preced, Legea nr. 165/2013, stabileşte prin art. 1 alin. (3) că, în situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte.
Prin urmare, măsura restituirii în natură a imobilului este exclusă, instanţa de apel, în rejudecare după casare, reţinând în mod corect că actul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase (clauza cuprinsă în art. 8.2) nu poate înlătura legea incidentă, care reglementează impedimentul legal referitor la restituirea în natură a imobilului.
Dimpotrivă, actul normativ de modificare şi completare a Legii nr. 10/2001, intervenit ulterior deciziei de casare, legiferează în mod expres situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii, act care se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, cum este cauza de faţă.
Statuând asupra aplicării corecte în speţă a Legii nr. 165/2013, Înalta Curte urmează a înlătura toate susţinerile recurenţilor referitoare la analiza naturii contractului autentificat sub nr. x la 05.10.2006 şi a conţinutului clauzei cuprinsă la art. 8.2 din contract, care ar cuprinde o condiţie suspensivă pozitivă, ca nerelevante din punct de vedere juridic în acest caz.
Recurenţii contestatori au criticat şi faptul că instanţa de apel ar fi soluţionat cauza în baza unei excepţii nepuse în discuţia părţilor, iar prin dispozitiv a respins apelul acestora ca nefondat. Susţin că, din analiza conţinutului hotărârii, se poate constata că la pronunţarea deciziei instanţa a avut în vedere lipsa de îndreptăţire la măsura restituirii în natură a persoanelor care au achiziţionat de la titulari drepturile cuvenite conform legilor speciale reparatorii, ceea ce corespunde sub aspect procesual, cu excepţia dirimantă a lipsei calităţii procesuale active şi care trebuia să fie pusă în discuţia părţilor.
Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că nu s-au încălcat principiile dreptului la apărare şi al contradictorialităţii în procesul civil, excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelanţilor contestatori A. şi B., ca efect al transmiterii convenţionale a dreptului invocat de aceştia către cumpărătorii C. şi D., fiind soluţionată în sensul admiterii, prin încheierea din 22.11.2010, astfel cum s-a reţinut şi în considerentele de mai sus.
Asupra excepţiei au pus concluzii toate părţile prezente, inclusiv apelanţii contestatori prin reprezentant, iar încheierea respectivă nu a fost atacată cu recurs sub acest aspect, chestiunea astfel tranşată intrând în puterea lucrului judecat.
Cu privire, însă, la calitatea de persoane îndreptăţite la restituirea imobilului în natură a cumpărătorilor de drepturi litigioase, ce sunt succesorii în drepturi procesuale ai contestatorilor iniţiali, respectiv recurenţii contestatori D. şi C., curtea de apel a reţinut că, încă din data de 27.08.2013, intimatul SIE a invocat acest impediment, sub forma unei excepţii.
Curtea a găsit întemeiată această susţinere, care pe fondul dreptului privind restituirea în natură are prioritatea dată de art. 137 C.proc.civ., şi a analizat-o ca pe o chestiune care ţine de fondul dreptului dedus pretins (raportat la conţinutul contractului), şi de aplicarea corectă a legii în cauză.
De altfel, concluzii asupra acestei apărări de fond au pus şi apelanţii contestatori, prin reprezentantul lor, încă de la termenul din 22.11.2010, în faţa instanţei de apel (în cel de-al treilea ciclu procesual al cauzei), când au fost de acord că nu reprezintă o excepţie a lipsei calităţii procesuale active, ci o chestiune care ţine de fondul cauzei, aşa cum de altfel a şi fost analizată ulterior.
Nu se verifică în speţă, nici încălcarea dispoziţiilor art. 129 pct. 5 C.proc.civ., astfel cum în mod eronat susţin recurenţii contestatori, deoarece rolul activ al instanţei presupune doar aflarea adevărului judiciar, instanţa neputându-se substitui părţii ce a beneficiat de asistenţă juridică calificată, astfel că, în contextul analizat nu se poate concluziona că instanţa de apel a analizat sumar cauza.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte a constatat că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins, ca nefondat,
recursul declarat de contestatorii D. şi C.
Recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice a criticat decizia atacată, ca fiind nelegală, pentru următoarele motive:
I. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
În acest sens susţine că, deşi instanţa de apel a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, în mod nelegal a respins apelul Ministerului Finanţelor Publice, considerând că acesta are calitate procesuală pasivă în cauză, în raport de prevederile art.12 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, ca reprezentant al Statului Român - titular al dreptului de proprietate, precum şi faţă de considerentele deciziei de casare referitoare la prezenţa în proces justificată de solicitarea privind restituirea în natură a imobilului în litigiu.
Atâta vreme cât instanţa de apel a constatat că circumstanţele speţei nu permit recunoaşterea în favoarea reclamanţilor a unui drept de restituire în natură, ci a doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, conform excepţiei conţinute de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, care instituie varianta exclusivă a despăgubirilor pentru valorificarea drepturilor dobândite în altă modalitate decât cea a moştenirii, cu atât mai mult se impunea admiterea apelului formulat de Ministerul Finanţelor Publice pentru lipsa calităţii procesuale pasive, prin raportare nu doar la dispoziţiile Legii nr. 165/2013, ci chiar şi la dispoziţiile deciziei de casare, care impuneau instanţei de apel să analizeze calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, ţinând cont de finalitatea urmărită de reclamanţi şi anume restituirea în natură a imobilului.
O altfel de analiză, şi anume cea privind incidenţa în cauză a prevederilor Legii nr. 213/1998, instanţa o putea realiza doar în ipoteza în care ar fi fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare, prin prisma prevederilor dreptului comun.
Totodată, asupra compunerii cadrului procesual al litigiilor izvorâte din aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001, odată cu pronunţarea Deciziei nr. 27/2011 privind recursul în interesul legii având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a oferit o dezlegare obligatorie pentru instanţele de judecată, stabilind faptul că, în cadrul raporturilor juridice create prin transmiterea notificării, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, pentru că, potrivit legii, nu este titular de drepturi şi obligaţii.
II. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ.
În speţă, urmează să se constate că, deşi la analizarea împrejurărilor de fapt relevante pe aspectul îndreptăţirii reclamanţilor la restituirea în natură a imobilului, instanţa de apel a apreciat că după pronunţarea deciziei de casare, Legea nr. 10/2001 a fost completată şi modificată şi, prin urmare, sunt incidente în cauză prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, în mod cu totul contradictoriu, fără să mai ţină cont de prevederile Legii nr. 165/2013, a reţinut că Ministerul Finanţelor Publice justifică calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, raportat la dispoziţiile Legii nr. 213/1998 şi a deciziei de casare.
Or, cum instanţa de apel a stabilit că, în speţă, nu se poate dispune restituirea în natură a imobilului, dată fiind incidenţa Legii nr. 165/2013, analizarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice (nefiind în dispută dreptul de proprietate asupra imobilului) nu se putea face în afara cadrului legal în baza căruia a fost analizat şi dreptul dedus judecăţii.
Pe cale de întâmpinare, intimatul SIE a invocat excepția lipsei de interes a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice în declararea recursului, în raport de soluția pronunțată de instanțele de fond, care este în folosul acestui pârât.
Înalta Curte având în vedere prevederile art. 137 C.proc.civ., urmează să respingă, ca nefondată, excepţia astfel invocată, apreciind că faţă de soluţia de respingere a apelului declarat de Ministerul Finanțelor Publice, acest pârât justifică interesul actual de a ataca cu recurs hotărârea instanţei de apel.
Examinând recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de Ministerul Finanţelor Publice prin cele două motive de recurs vizează, în mod esenţial, soluţia de menţinere în cauză a acestui pârât, apreciindu-se că justifică legitimare procesuală pasivă.
Înalta Curte constată că Ministerul Finanţelor Publice a fost introdus în proces, încă de la judecata cauzei în faţa primei instanţe de fond, în calitate de reprezentant al statului – titular al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, în raport de solicitarea contestatorilor privind restituirea în natură a imobilului.
Prin decizia de casare pronunţată în ciclul procesual anterior (decizia nr. 930 din 22.02.2013) s-a statuat că, prezenţa în proces a acestei persoane juridice este justificată în raport de solicitarea contestatorilor privind restituirea în natură a imobilului, astfel încât reluarea judecăţii asupra apelului contestatorilor, ca urmare a admiterii recursului acestora, impune şi reluarea judecării apelului Ministerului Finanţelor Publice.
Prin urmare, atâta timp cât, în rejudecare după casare, poziţia apelanţilor contestatori faţă de solicitarea privind restituirea în natură a imobilului în litigiu nu s-a schimbat, iar apelul acestora nu a fost admis, deschizând calea recursului (pendinte), Înalta Curte apreciază că prin decizia de casare menţionată s-a statuat cu putere obligatorie în proces, că Ministerul Finanţelor Publice justifică calitate procesuală pasivă.
Modul în care instanţa de control judiciar a soluţionat problema de drept pusă în discuţie prin recursul Ministerului Finanţelor Publice este obligatoriu pentru instanţa de trimitere, astfel încât, se constată că aceasta a procedat numai în sensul şi în limitele stabilite prin hotărârea instanţei superioare.
În consecinţă, în condiţiile speţei, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reţinut că Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală în cauză, faţă de statutul acestuia de reprezentant al statului – titular al dreptului de proprietate asupra imobilului în baza Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, şi faţă de considerentele deciziei de casare referitoare la prezenţa în proces justificată de solicitarea reclamanţilor privind restituirea în natură a imobilului.
Prin soluţia pronunţată, de respingere a cererii de restituire în natură a imobilului şi, implicit, de respingere a recursului contestatorilor, Ministerul Finanţelor Publice nu este parte căzută în pretenţii, neavând nicio culpă procesuală.
În consecinţă, apreciind că s-a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. art. 315 C.proc.civ., şi că nu s-a înfrânt obligativitatea hotărârii instanţei de recurs, Înalta Curte constată că în mod corect s-a respins apelul Ministerului Finanţelor Publice, fără a se face o raportare la dispoziţiile Legii nr. 165/2013 sau ale Deciziei nr. 27/2011 privind recursul în interesul legii având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.