Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, la 13 noiembrie 2009, reclamantele A. Beiuş şi B. Beiuş au solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtele C. Beiuş, D. Beiuş, E. Beiuş şi F. Beiuş să se dispună: a) anularea încheierii de intabulare nr. 2576 din 20 mai 1949 şi a inscripţiilor de carte funciară de sub B13 din CF X Beiuş; b) rectificarea şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară de sub B1 în privinţa imobilului cu nr. top nr. 350; c) obligarea pârâtelor la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a imobilului înscris în CF X Beiuş, cu nr. top 350, ca urmare a nevalabilităţii titlului deţinut asupra acestuia.
Pârâta D. Beiuş a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională. Pe cale reconvenţională, aceasta a solicitat obligarea reclamantei, în situaţia admiterii cererii principale de chemare în judecată, la plata contravalorii investiţiilor efectuate la biserică şi recunoaşterea unui drept de retenţie cu privire la imobil, până la plata investiţiilor.
La data de 8 martie 2010, reclamantele şi-au completat cererea iniţială, solicitând obligarea pârâtelor la suportarea contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului pentru perioada 1990, până în prezent, estimată la suma de 4.650.000 lei, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 739/C din 26 septembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Bihor, în Dosar nr. x/111/2009, s-a admis în parte cererea formulată de reclamante şi, în consecinţă, s-a dispus anularea încheierii de intabulare nr. 2576 din 20 mai 1949 în ceea ce priveşte imobilul cu nr. top. 350 şi a înscrierilor din CF X Beiuş de sub B13 în ceea ce priveşte nr. top. 350 cu efectuarea menţiunilor de carte funciară în sensul celor dispuse în CF X Beiuş. Pârâta D. Beiuş a fost obligată să lase imobilul cu nr. top. 350 din CF X Beiuş în deplină proprietate şi posesie reclamantei. Au fost respinse restul pretenţiilor.
S-a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta - reclamantă reconvenţională D. Beiuş în contradictoriu cu reclamanta - pârâtă reconvenţională A. Beiuş. Reclamanta - pârâtă reconvenţională a fost obligată să achite pârâtei - reclamantă reconvenţională suma de 445381 lei reprezentând investiţii la imobilul cu nr. top. 350 din CF X Beiuş. S-a stabilit un drept de retenţie în favoarea pârâtei - reclamantă reconvenţională asupra imobilului cu nr. top. 350 din CF X Beiuş până la data plăţii sumei de 445.381 lei. Restul pretenţiilor au fost respinse, fără cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel reclamantele A. Beiuş şi B. Beiuş, cât şi pârâta D. Beiuş.
Reclamantele au contestat soluţia primei instanţe sub aspectul refuzului de acordare a despăgubirilor reprezentând lipsa de folosinţă şi a cheltuielilor necesare pentru îndepărtarea picturii ortodoxe realizate asupra lăcaşului de cult şi de refacere a picturii murale caracteristică Cultului Greco-Catolic, a contravalorii lucrărilor de refacere a nişei destinată statuii Sfântului Anton, dar şi sub aspectul soluţiei date cererii reconvenţionale formulate de D. Beiuş.
Pârâtă D. Beiuş a contestat soluţia dată cererii principale a litigiului, în revendicare şi rectificare de carte funciară, iar în subsidiar, pe aceea din cererea reconvenţională, solicitând admiterea integrală a pretenţiilor formulate pe calea acesteia.
Prin Decizia civilă nr. 207/A din 24 martie 2015, Curtea de Apel Oradea a respins, ca nefondate, apelurile declarate în cauză, reţinând următoarele considerente:
În mod corect şi judicios instanţa de fond a admis în parte cererea formulată de reclamantă, dispunând anularea încheierii de intabulare nr. 2576 din 20 mai 1949 în ceea ce priveşte imobilul cu nr. top. 350 şi a înscrierilor din CF X Beiuş de sub B 13 în ceea ce priveşte nr. top. 350 şi efectuarea menţiunilor de CF în sensul celor dispuse în CF X Beiuş, obligând pârâta D. Beiuş să lase imobilul cu nr. top. 350 din CF X Beiuş în deplină proprietate şi posesie reclamantei.
Astfel, cum rezultă din înscrierile de carte funciară, imobilul cu nr. top. 350 din CF X Beiuş a constituit proprietatea reclamantei până în anul 1949, când, prin Încheierea nr. 2576 din 20 mai 1949, în baza cărţii de judecată civilă nr. 44/1949 a Judecătoriei Beiuş din 19 februarie 1949, s-a intabulat dreptul de proprietate cu titlu de drept de expropriere în favoarea Parohiei Ortodoxe Beiuş.
Critica privind soluţionarea cauzei cu ignorarea dispoziţiilor speciale incidente litigiului a fost apreciată ca nefondată, arătându-se că instanţa de fond a reţinut aplicabilitatea în cauză a normelor Decretului-lege nr. 126/1990 şi ale art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, observându-se că reclamanta a urmat procedura prevăzută de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, convocând pârâta la dialog, însă pârâta, deşi a răspuns în scris la această convocare şi între părţi a existat un schimb de adrese, în final nu s-a mai prezentat la întâlnirea stabilită.
Este adevărat că art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 (forma iniţială) a statuat că situaţia lăcaşelor de cult şi a caselor parohiale, care au aparţinut A. şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română, se va stabili de către o comisie mixtă formată din reprezentanţii celor două culte, care trebuie să ţină seama de dorinţa credincioşilor, însă acest articol a fost completat prin O.G. nr. 64/2004, care a adăugat al doilea alineat: " în cazul în care reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase nu ajung la un acord în cadrul comisiei mixte prevăzut la alin. (1), partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie potrivit dreptului comun".
Ulterior, Legea nr. 182/2005 de aprobare a O.G. nr. 64/2004 a modificat al doilea alineat al art. 3 şi a adăugat altele două, în care se stipulează că partea interesată va convoca prin scrisoare recomandată cealaltă parte, comunicându-i în scris pretenţiile sale şi dovezile pe care se sprijină, iar data nu se va fixa decât după 30 de zile de la primirea actelor, iar în caz că la termenul fixat comisia (constituită din câte trei reprezentanţi) nu se întruneşte sau nu se ajunge la rezultat, ori nemulţumeşte una din părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie potrivit dreptului comun, acţiunea fiind în competenţa tribunalului, cu scutire de taxă de timbru.
Pornind de la conţinutul acestor dispoziţii legale, instanţa de apel a arătat că în mod corect tribunalul a soluţionat pretenţiile din cererea principală, prin aplicarea regulilor de drept comun care reglementează dreptul de proprietate, judicios reţinând şi că, deşi din dosar nu reiese care este voinţa credincioşilor, aceasta nici nu constituie o condiţie impusă de lege decât în faţa comisiei mixte, nu şi în faţa instanţei de judecată, fiind inadmisibil, în lumina art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ca dreptul unei persoane la respectarea proprietăţii sale să fie subordonat dorinţei unui terţ ori ca acest drept să fie garantat persoanelor juridice proporţional cu numărul de membri ce o alcătuiesc.
În plus, instanţa de fond a făcut referire la hotărâri irevocabile prin care s-a stabilit că titlul în temeiul căruia apelanta-pârâtă a preluat imobilele aparţinând reclamantei, înscrise în CF nr. 123 Beiuş (vizând însă alte imobile decât cele din prezenta cauză), nu îndeplinea cerinţele prevăzute de lege. Or, în condiţiile în care alte instanţe de judecată (Decizia civilă nr. 108/R/2003 a Curţii de Apel Oradea pronunţată în Dosarul nr. x/2002, Sentinţa civilă nr. 1362/2003 a Judecătoriei Beiuş, pronunţată în Dosarul nr. x/2003, irevocabilă prin Decizia nr. 335/2006 a Curţii de Apel Oradea - Dosar nr. x/2005) au apreciat asupra neîndeplinirii cerinţelor prevăzute de Decretul nr. 177/1948 sub aspectul valabilităţii transferului proprietăţii din patrimoniul Bisericii Greco-Catolice în patrimoniul Bisericii Ortodoxe, în baza cărţii de judecată nr. 44/1949 a Judecătoriei Populare Mixte Beiuş, în baza căreia s-a înscris în CF dreptul Parohiei Ortodoxe Beiuş, cu titlu de expropriere, nu se permite o altă soluţie în cauza de faţă decât în măsura în care s-ar fi făcut o dovadă contrară.
De altfel, caracterul abuziv al acestui decret a fost stabilit, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de fond, prin voinţa legiuitorului, care l-a abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989. Chiar dacă acest decret nu cuprinde dispoziţii privind retrocedarea fostelor proprietăţi aparţinând Bisericii Greco-Catolice, este evident faptul că prin această abrogare nu s-a urmărit doar o reparaţie morală.
În consecinţă, corect şi judicios instanţa de fond, văzând dispoziţiile Decretului-lege nr. 126/1990 cu modificările şi completările ulterioare, dar şi potrivit art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a admis în parte acţiunea reclamantei şi a dispus anularea încheierii de intabulare nr. 2576 din 20 mai 1949 în ceea ce priveşte imobilul cu nr. top. 350 şi a înscrierilor din CF X Beiuş de sub B 13 în ceea ce priveşte nr. top 350 cu efectuarea menţiunilor de CF în sensul celor dispuse în CF X Beiuş, obligând pârâta să lase imobilul înscris în CF X Beiuş cu nr. topo 350 în deplină proprietate şi posesie reclamantei, criticile formulate în acest sens fiind nefondate.
Au fost apreciate, ca nefondate, şi criticile privind contravaloarea investiţiilor acordate apelatei-pârâte, respectiv criticile privind respingerea de către instanţa de fond a capătului de cerere formulat de apelanta-reclamantă privind folosul de tras şi stabilirea unui drept de retenţie în favoarea pârâtei.
Astfel, în ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune pentru investiţiile efectuate de apelanta-pârâtă D. Beiuş în perioada 1974 - 1984 şi 2000 - 2001, este incident art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 potrivit cu care " prescripţia începe să curgă de la data la care se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită". În speţă, dreptul la acţiune şi implicit prescripţia nu curge atâta timp cât imobilul cu privire la care se pretind despăgubiri se află în posesia apelantei pârâte, prescripţia începând să curgă abia la data pierderii posesiei imobilului.
Nefondate au fost apreciate şi criticile apelantei-reclamante vizând faptul că nu s-ar fi putut acorda pârâtei contravaloarea investiţiilor deoarece acestea, fiind lucrări menite să asigure conservarea şi buna-funcţionare a lăcaşului de cult, nu puteau fi acordate prin prisma O.U.G. nr. 94/2000 potrivit cărora "prin îmbunătăţiri aduse imobilelor care se retrocedează se înţeleg acele lucrări prin care s-au creat corpuri de clădiri sau extinderi de clădiri. Nu se includ în aceste categorii lucrările de reparaţii curente, capitale, consolidări, transformări sau modificări structurale".
S-a arătat că aceste dispoziţii legale nu-şi au aplicabilitate în speţă câtă vreme obiectul prezentei cauze îl constituie un lăcaş de cult, respectiv o biserică, iar O.U.G. nr. 94/2000 vizează retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, altele decât lăcaşele de cult, aspect prevăzut în mod expres în art. 1 al ordonanţei respective, precum şi de H.G. nr. 1094/2005 privind Normele de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000.
Pe de altă parte, potrivit expertului G., "lucrările executate aşa cum sunt menţionate în Anexa 2 (lucrări de reparaţii curente şi capitale, consolidări şi refacere acoperiş) sunt lucrări menite să asigure conservarea şi buna funcţionare a lăcaşului de cult", iar potrivit art. 997 C. civ.: "acela căruia se face restituţiunea, trebuie să despăgubească pe posesorul chiar de rea-credinţă de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului sau care au crescut preţul".
Aşadar, corect şi judicios instanţa de fond, constatând că investiţiile pârâtei la imobilul din litigiu sunt cheltuieli necesare şi utile, a admis cererea reconvenţională.
Cheltuielile reprezentând contravaloarea picturii nu pot fi încadrate la cheltuieli făcute pentru conservarea lucrului, motiv pentru care în mod corect nu au fost acordate pârâtei.
De asemenea, în mod corect şi judicios instanţa de fond a respins sumele solicitate de reclamantă reprezentând lipsa de folosinţă şi cheltuielile necesare pentru îndepărtarea picturilor ortodoxe, câtă vreme abia în prezenta cauză a fost admisă cererea formulată de reclamantă, în sensul rectificării înscrierilor de carte funciară şi obligarea pârâtei să lase reclamantei imobilul în deplină proprietate şi posesie. Or, pârâta a deţinut posesia imobilului în temeiul unor înscrieri de carte funciară neanulate, astfel că nu se poate reţine că până la data pronunţării hotărârii în prezenta cauză pârâta a deţinut nelegal imobilul.
Este adevărat că Legea nr. 177/1948 şi Decretul nr. 358/1948, care au scos în afara legii cultul greco-catolic, sunt legi abuzive emise de Statul Român, dar fără vreo contribuţie din partea Bisericii Ortodoxe Române, iar preluarea bisericii s-a făcut în baza unei hotărâri judecătoreşti, astfel că folosirea bisericii s-a făcut în baza unei legi emise de Statul Român, chiar dacă legea era abuzivă.
Nici criticile formulate de apelantă în ceea ce priveşte dreptul de retenţie stabilit de instanţa de fond în favoarea apelantei pârâte nu au fost găsite întemeiate, în condiţiile în care investiţiile realizate au caracter de cheltuieli necesare şi utile existând, după cum judicios a reţinut şi instanţa de fond, o conexitate materială, obiectivă între creanţa creditorului retentor şi bun.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs toate apelantele.
Prin recursul declarat de reclamante s-a solicitat, în principal, casarea deciziei instanţei de apel, cu consecinţa trimiterii cauzei pentru o nouă judecată, iar în subsidiar, modificarea în parte a acesteia, în sensul admiterii apelului şi sub aspectul acordării despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă şi a contravalorii lucrărilor de îndepărtare a picturii ortodoxe, cu cheltuieli de judecată.
Prin recursul declarat de recurenta-pârâtă D. Beiuş s-a solicitat modificarea deciziei atacate, admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei tribunalului, în sensul respingerii cererii reclamantei, iar în subsidiar schimbarea în parte a hotărârii instanţei de fond şi admiterea în totalitate a cererii sale reconvenţionale, în sensul obligării reclamantei la plata sumei de 732.756 lei reprezentând contravaloarea investiţiilor efectuate la biserică, cu menţinerea dreptului de retenţie şi obligarea reclamantei la 4.682 lei reprezentând cheltuieli de judecată la instanţa de fond.
Prin Decizia civilă nr. 1791 din 23 septembrie 2015, Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut următoarele considerente:
Analizând criticile de recurs formulate, cu prioritate a celor vizând dezlegarea dată în cauză cererii principale de chemare în judecată, susţinute prin recursul pârâtei, Înalta Curte apreciază caracterul întemeiat al acestora, în considerarea celor ce urmează:
Atât prima instanţă, cât şi cea de apel, deşi au reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor Decretului-lege nr. 126/1990, ca lege specială, au procedat la soluţionarea pretenţiilor ce au făcut obiectul cererii principale de chemare în judecată, revendicare lăcaş de cult şi rectificare de carte funciară, exclusiv prin aplicarea regulilor de drept comun din materia dreptului de proprietate, respectiv pe baza menţiunilor din cartea funciară a imobilului (CF X Beiuş cu referire la nr. top 350) şi în considerarea voinţei statului, de a recunoaşte caracterul opresiv, discriminatoriu şi nelegal al Decretului-lege nr. 358/1948, materializată în abrogarea expresă, prin Decretul-lege nr. 9/1989 a acestui act normativ.
Printr-un considerent expres, fiecare dintre aceste două instanţe a arătat că, în opinia lor, voinţa credincioşilor din Beiuş este nerelevantă în soluţionarea conflictului de drepturi, deoarece a fost impusă de legiuitor ca şi condiţie de verificat în faţa comisiei mixte reglementată de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, nu însă şi în faţa instanţelor de judecată care, în acord cu prevederile art. 3 alin. (2) partea finală, ar fi ţinute să soluţioneze astfel de litigii potrivit dreptului comun. Pe acest considerent, utilizat în motivarea hotărârii de primă instanţă, dar însuşit şi de instanţa de apel, s-a constatat că în prezenta cauză nici nu a fost verificat acest criteriu impus de norma specială.
Punctul de vedere al instanţelor de fond este greşit şi el denotă atât o interpretare greşită a legii, dar şi o judecare a litigiului cu nesocotirea cadrului legal special de reglementare sub incidenţa căruia intră acesta, respectiv Decretul-lege nr. 126/1990.
S-a apreciat că interpretarea greşită a legii, respectiv a art. 3 din Decretul nr. 126/1990 decurge din realizarea de către instanţele de fond a unei distincţii neregăsite la nivelul normei legale în cauză, respectiv aceea potrivit cu care criteriul voinţei credincioşilor ar fi o condiţie de soluţionare a diferendelor vizând situaţia lăcaşurilor de cult ori a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma Greco-Catolică doar în faţa comisiei mixte, nu şi în faţa instanţei de judecată, care va judeca litigiul potrivit regulilor de drept comun, aspect dedus din trimiterea pe care o face partea finală a art. 3 alin. (2) din decret (completat prin O.U.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005) la "calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun".
Tot un caz de interpretare greşită a legii o constituie nesocotirea de către instanţele de fond a naturii speciale a reglementării conţinute de Decretul-lege nr. 126/1990, în raport cu cea dată de dreptul comun în materie de proprietate (art. 480 C. civ.), în întregul său conţinut şi sub toate condiţiile de aplicare pe care le prevede. Or, reţinând că litigiului de faţă îi sunt aplicabile dispoziţiile acestui act normativ, ce constituie legea specială în materia restituirii lăcaşelor de cult şi a caselor parohiale ce au aparţinut A. şi care au fost preluate în temeiul Decretului nr. 177/1948 şi a Decretului-lege nr. 358/1948, instanţele de judecată nu puteau înlătura de la aplicare ori ignora criteriul "dorinţei credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri" şi nu mai puteau proceda la soluţionarea acţiunii în revendicare exclusiv aplicând dreptul comun în materie de proprietate.
Art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 stipulează expres şi fără a distinge, după cum este vorba despre rezolvarea pretenţiilor în faţa comisiei mixte ori în faţa instanţei de judecată, că restituirea lăcaşelor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut A. şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va face "ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri", legea instituind prin aceasta un criteriu special de preferinţă în examinarea cererilor în restituire vizând astfel de bunuri.
Contrar celor două instanţe de fond, Înalta Curte a apreciat că soluţionarea acţiunii în justiţie ce succede fazei amiabile de rezolvare a pretenţiilor părţilor în faţa comisiei mixte, prevăzute de art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, nu poate avea loc într-un alt cadru legal decât cel oferit de acest act normativ special. Eşuarea negocierilor dintre părţi în faţa comisiei mixte ori neparcurgerea procedurii prealabile reglementate de art. 3 alin. (2) din decret nu poate avea ca efect transformarea cererii în restituire reglementată de un act normativ special într-o cerere în revendicare supusă dreptului comun, a cărei judecare să aibă loc în raport de prevederile art. 480 C. civ., aşadar cu ignorarea condiţiilor şi criteriilor speciale instituite prin legea specială, după cum au afirmat instanţele de fond.
S-a opinat că o astfel de interpretare nu constituie decât o invitaţie la eludarea cadrului legal normativ special, ceea ce nu poate fi acceptat, aşadar, trimiterea pe care art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, completat şi aprobat prin O.U.G. nr. 64/2004 şi Legea nr. 182/2005, o face la acţiunea în justiţie "potrivit dreptului comun" nu poate fi văzută decât ca referindu-se la condiţiile procedurale de judecare a acesteia, nu însă şi la cele de ordin material, care sunt cele ale legii speciale, respectiv Decretul-lege nr. 126/1990 care a instituit prin art. 3 alin. (1) un criteriu special de preferinţă ce obligă la soluţionarea pretenţiilor vizând restituirea bunurilor, lăcaşuri de cult şi case parohiale, care au aparţinut cultului greco-catolic, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.
Potrivit Curţii Constituţionale, ce a supus testului de constituţionale prevederile art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 prin Decizia nr. 23/1993 şi Decizia nr. 127/1994, "criteriul social al majorităţii enoriaşilor pentru determinarea destinaţiei lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinţei religioase a acestui bun, în funcţie de voinţa majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosinţe".
S-a mai constatat de instanţa de recurs că prin aceleaşi decizii Curtea Constituţională a mai stabilit şi că acţiunea în revendicare privind lăcaşurile de cult şi casele parohiale nu ar putea fi soluţionată numai pe baza înregistrărilor din cartea funciară, fără a se ţine seama de actele normative speciale, Decretul nr. 358/1948, Decretul nr. 9/1989 şi Decretul-lege nr. 126/1990, iar "soluţionarea problemei titularului dreptului de proprietate asupra bunurilor sau stabilirea situaţiei juridice a acestora, nu s-ar putea face cu nesocotirea actelor normative arătate, deci fără aplicarea lor".
Argumentul instanţelor de fond în sensul că prin utilizarea criteriului voinţei credincioşilor s-ar ajunge la o situaţie de încălcare a art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie, deoarece dreptul unei persoane la respectarea proprietăţii ar fi subordonat dorinţei unui terţ, iar dreptul aparţinând unor persoane juridice (unităţile de cult) ar fi garantat acestora proporţional cu numărul de membri care o alcătuiesc, nu poate fi reţinut deoarece ignoră fundamentul reglementării regăsită în art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990.
Potrivit dezlegărilor Curţii Constituţionale, "este vorba de o reconstituire a dreptului de proprietate printr-o modalitate diferită, însă, de aceea referitoare la bunurile ce constituiau proprietate de stat întrucât, pe de o parte, această reconstituire este în dauna altui cult, cultul ortodox, iar nu a statului şi, pe de altă parte, reconstituirea are ca obiect bunuri care, prin natura lor, sunt în uzul public al credincioşilor. Deci, cu referire la aceste bunuri, reconstituirea se poate face numai cu respectarea principiului libertăţii cultelor religioase".
Curtea Constituţională a mai statuat că, acordând prioritate principiului dorinţei majorităţii credincioşilor, art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu încalcă principiul democratic al Statului Român sau libertatea cultelor religioase, deoarece democraţia presupune şi aplicarea principiului majorităţii, instituind un criteriu social, acela al opţiunii majorităţii enoriaşilor.
Înalta Curte a apreciat că instituirea prin legea specială a criteriului voinţei credincioşilor nu reprezintă o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, după cum au susţinut instanţele de fond, acest element înscriindu-se în condiţiile legale impuse de legiuitorul intern în care acesta a decis să reglementeze printr-un act normativ special, Decretul-lege nr. 126/1990, situaţia juridică şi condiţiile de restituire a lăcaşurilor de cult şi caselor parohiale care au aparţinut A. şi care au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română.
Or, în jurisprudenţa sa, în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat că, aşa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricţie cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor şi de a alege condiţiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate (Van der Musele împotriva Belgiei, Slivenko împotriva Letoniei).
Abrogarea Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-lege nr. 9/1989 şi recunoaşterea oficială a Bisericii Unite cu Roma (greco-catolice) nu înseamnă renaşterea automată în patrimoniul reclamantei a vechiului drept de proprietate, după cum greşit au apreciat instanţele de fond.
Şi argumentul de precedent judiciar invocat de instanţele fondului, în legătură cu constatarea/declararea nevalabilităţii titlului de proprietate al recurentei-pârâte asupra altor bunuri imobile ce au aparţinut recurentei-reclamante, înscrise în aceeaşi CF nr. 123 Beiuş, s-a constatat că dovedeşte nesocotirea atât a caracterului special al acţiunii de faţă, având ca obiect restituire lăcaş de cult, dar şi a condiţiilor speciale în care ar fi trebuit să aibă loc judecata acesteia.
În alte cuvinte, împrejurarea că prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile anterioare, ce au soluţionat acţiunile reclamantei de revendicare a bunurilor imobile constând în terenuri cu destinaţia agricolă, s-a apreciat în sensul nevalabilităţii transferului proprietăţii din patrimoniul Bisericii Greco-Catolice în patrimoniul Bisericii Ortodoxe în baza aceleiaşi cărţi de judecată nr. 44/1949 a Judecătoriei Populare Mixte Beiuş, dispunându-se anularea încheierii de intabulare nr. 2576 din 20 mai 1949, nu constituia un argument suficient care să justifice admiterea prezentei acţiuni în revendicare, în absenţa verificării criteriului special al voinţei credincioşilor instituit prin art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990.
Aceasta tocmai întrucât, spre deosebire de precedentele acţiuni în restituire a terenurilor agricole promovate de reclamantă, care s-au judecat sub imperiul dreptului comun, cererea principală de chemare în judecată de faţă vizează redobândirea dreptului de proprietate asupra unui bun imobil, biserica din Beiuş, ce face obiectul unei reglementări speciale sub aspectul condiţiilor de restituire.
Prin urmare, s-a apreciat că, soluţionând cererea principală de chemare în judecată printr-o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor normative relevante, respectiv art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, împrejurare ce a atras consecinţa judecării pricinii într-un alt cadru legal (cel de drept comun) decât cel incident raporturilor juridice, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 corelat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., s-a impus admiterea recursului declarat de pârâtă cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Înalta Curte a îndrumat instanţa de trimitere ca, în virtutea prerogativelor sale de instanţă de fond, să extindă cercetarea judecătorească pentru verificarea criteriului legal al voinţei credincioşilor impus prin norma art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, în funcţie de care va dispune asupra drepturilor deduse judecăţii în cererea principală.
Întrucât celelalte pretenţii deduse judecăţii prin cererea completatoare a reclamantei (vizând obligarea pârâtei la suportarea lipsei de folosinţă a imobilului şi a cheltuielilor necesare înlăturării picturii ortodoxe a lăcaşului de cult), cât şi cele din cuprinsul cererii reconvenţionale a pârâtei au un caracter accesoriu în raport cu cele a căror dezlegare fac obiectul cererii principale, de a căror soartă depind şi în vederea asigurării unei judecăţi unitare a cauzei, Înalta Curte a admis şi recursul reclamantei, urmând ca la rejudecarea cauzei să fie avute în vedere toate pretenţiile deduse judecăţii în litigiul pendinte.
În rejudecarea apelurilor, prin Decizia nr. 885 din 13 octombrie 2016, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a respins excepţiile privind inadmisibilitatea şi prematuritatea acţiunii principale, invocate de apelanta pârâtă D. Beiuş, a respins, ca nefondat, apelul declarat de A. Beiuş - B. Beiuş şi B. Beiuş, a admis apelul declarat de apelanta D. Beiuş împotriva Sentinţei civile nr. 739/C din 26 septembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acţiunea principală completată, ca fiind neîntemeiată, a respins acţiunea reconvenţională introdusă de pârâta reclamantă reconvenţională D. Beiuş şi a obligat pe apelanta reclamantă să plătească apelantei D. Beiuş suma de 4682 lei cheltuieli de judecată în fond.
În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prezentul proces a fost iniţiat de reclamanta A. Beiuş după ce, în prealabil, aceasta a făcut demersuri pentru redobândirea lăcaşului de cult situat în centrul Municipiului Beiuş - Biserica cu hramul "Sfântul Dumitru". În cadrul demersurilor iniţiate, reclamanta i-a adresat pârâtei invitaţia de a se întâlni şi discuta situaţia lăcaşului de cult însă, din partea Bisericii Ortodoxe, nu s-a prezentat nici un reprezentant.
Demersurile iniţiate de reclamantă apar consemnate şi în hotărârea primei instanţe, aceasta reţinând totodată că dovada privind voinţa credincioşilor nu se află la dosar, însă a apreciat că o atare dovadă reprezintă o condiţie impusă de lege doar în faţa comisiei mixte, concluzie ce se prezintă a fi eronată din perspectiva procedurii reglementată de Decretul-lege nr. 126/1990 sub incidenţa dispoziţiilor căruia cade judecarea prezentei pricini, având în vedere decizia de casare şi obligativitatea punctelor de drept soluţionate.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Apărările apelantei reclamante formulate cu ocazia concluziilor pe fond nu pot fi acceptate, având în vedere obligativitatea punctelor de vedere soluţionate prin decizia de casare, înlăturarea respectivelor apărări impunându-se a se face şi în considerarea jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, care a statuat că, prin dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. se dă eficienţă normelor legii fundamentale, fiind în concordanţă cu acestea; pe de altă parte Curtea a reţinut că, în toate legislaţiile, se admite intervenţia instanţelor superioare în cadrul sistemului căilor de atac, aceasta neîncălcând principiul independenţei justiţiei, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la noţiunea de "instanţa independentă" cuprinsă în art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, relevantă fiind Cauza Pretto şi alţii contra Italiei, 1983.
În speţă, problema privind cadrul legal al procesului de faţă şi-a găsit dezlegarea prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel că judecarea cererii principale de chemare în judecată urmează a se face din perspectiva prevederilor Decretului Lege nr. 126/1990.
Totodată, în aplicarea dispoziţiei legale evocate, în etapa rejudecării s-a dat curs îndrumării date de instanţa de recurs în privinţa necesităţii administrării de probe pentru verificarea criteriului legal al voinţei credincioşilor impus prin norma art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990, sens în care a fost administrată proba cu înscrisuri, probă pusă în discuţie în şedinţa publică din 3 decembrie 2015.
Apelanta pârâtă a depus procesul-verbal încheiat la data de 25 decembrie 2015 în şedinţa Adunării Parohiale Beiuş II în cuprinsul căruia s-a consemnat că voinţa credincioşilor majoritari este aceea de păstrare a bisericii, ei opunându-se predării acesteia către Biserica Greco-Catolică. Alăturat procesului-verbal amintit, aceeaşi parte a depus actul nr. 127 din 11 ianuarie 2016 eliberat de Direcţia Judeţeană de Statistică Bihor în care apar menţionate date referitoare la numărul persoanelor din Municipiul Beiuş care la recensământul populaţiei şi locuinţelor din 20 octombrie 2011 s-au declarat de religie ortodoxă sau greco-catolică, şi anume 8099 de religie ortodoxă şi 325 de religie greco-catolică. Apelanta pârâtă s-a prevalat totodată şi de actul intitulat "Lista cuprinzând numele şi semnătura unei părţi a închinătorilor Bisericii din Centru - Paraclis Episcopal care sunt de acord cu păstrarea lăcaşului de cult la Biserica Ortodoxă", act ce poartă semnăturile unui număr de 1047 persoane.
Chiar dacă procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală, instanţa este chemată să analizeze în fond pretenţia dedusă judecăţii, pentru a nu împiedica accesul la justiţie, în limitele impuse, însă, de Decretul-lege nr. 126/1990, prin urmare, excepţiile invocate de apelanta pârâtă privind prematuritatea acţiunii principale şi, respectiv, privind inadmisibilitatea acesteia, apar ca nefondate. De altfel, în scopul asigurării accesului la justiţie, prin O.G. nr. 64/2004 aprobată prin Legea nr. 182/2005, au fost adăugate trei alineate noi la articolul 3 din Decretul Lege nr. 126/1990, respectiv alin. (2) - (4), iar din expunerea de motive a Guvernului rezultă că s-a avut în vedere deblocarea accesului la justiţie.
Pe fondul pricinii, instanţa de rejudecare a reţinut că, prin Decretul nr. 358/1948, cultul greco-catolic a fost pus în afara legii, toate bunurile sale fiind transferate Statului, ulterior dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat în cauză fiind intabulat în favoarea Parohiei Ortodoxe din Beiuş, conform înscrierii efectuate în cartea funciară nr. X Beiuş, cu nr. top. 350 sub B.13, prin încheierea nr. 2576 din 20 mai 1949, în baza cărţii de judecată civilă nr. 44/1949 a Judecătoriei Populare Mixte Beiuş.
Este adevărat că, urmare a abrogării decretului sus-menţionat, prin Decretul-lege nr. 9/1989, A. a fost recunoscută oficial, însă, prin acest decret nu s-a realizat automat şi o renaştere în patrimoniul acesteia a vechiului drept de proprietate asupra bunurilor deţinute anterior transferării lor către Stat, astfel cum a statuat instanţa supremă prin decizia de casare, perspectivă din care susţinerile reclamantei nu pot fi primite. Dimpotrivă, a fost prevăzută o procedură de urmat pentru restituirea respectivelor bunuri, instituită prin Decretul-lege nr. 126/1990, în al cărui articol 3 este prevăzut modul de reglementare a situaţiilor juridice a bunurilor care au aparţinut parohiilor greco-catolice, în sensul de a se ţine cont de "dorinţa credincioşilor comunităţii deţinătoare a acestor bunuri". De altfel, prin dispoziţiile art. 4 din Decretul-lege nr. 126/1996 a fost reglementată ipoteza în care lăcaşurile de cult nu pot fi restituite în natură, în sensul sprijinirii de către stat a construirii de noi lăcaşuri de cult, normă de drept menită a asigura realizarea exerciţiului efectiv al dreptului la libertatea de conştiinţă şi de religie.
Chiar dacă este incontestabil caracterul abuziv al preluării imobilului prin Decretul nr. 358/1948, din moment ce legiuitorul a adoptat Decretul-lege nr. 126/1996 pentru reglementarea situaţiei bunurilor ce au aparţinut A., în speţă, acţiunea în retrocedare a lăcaşului de cult se impune a fi respinsă ca neîntemeiată, trebuind a se da eficienţă criteriului referitor la dorinţa credincioşilor, majoritari ortodocşi din comunitatea ce deţine bunul solicitat. Este evident că, prin adoptarea unei soluţii cu nesocotirea opţiunii majorităţii credincioşilor, nu numai că s-ar încălca condiţia impusă de art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, dar s-ar aduce atingere stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice, ar fi ignorate, totodată, realităţile sociale şi istorice, mai mult, atenuarea vechilor prejudicii produse prin măsura abuzivă, cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcaşurilor de cult în anul 1948, s-ar face printr-o altă măsură abuzivă, de natură a da naştere unor noi neajunsuri, disproporţionate, ceea ce este inadmisibil, context în care trebuie evocată Cauza Raicu c/a României.
Prin probatoriul administrat în cauză s-a dovedit că în Municipiul Beiuş sunt 8099 credincioşi ortodocşi şi doar 325 credincioşi greco-catolici, că încercarea de rezolvare în cadrul procedurii prealabile în faţa unei comisii mixte clericale a eşuat întrucât partea ortodoxă a refuzat solicitarea de retrocedare a lăcaşului de cult, invocând dorinţa credincioşilor din parohie şi, totodată, împrejurarea că, începând cu anul 1949, lăcaşul s-a aflat în administrarea ortodocşilor, care actualmente sunt majoritari, că situaţia pastorală este diferită de cea din urmă cu zeci de ani, context în care este de reliefat că un număr de 1047 credincioşi ortodocşi şi-au exprimat dorinţa ca lăcaşul de cult să fie păstrat de Biserica Ortodoxă. În aceeaşi ordine de idei trebuie a se reţine că apelanta reclamantă nu a produs dovada contrară pe acest ultim aspect deşi, în şedinţa publică din 3 decembrie 2015, a fost pusă în discuţia ambelor părţi litigante suplimentarea probaţiunii în lumina dispoziţiilor deciziei de casare.
Prin urmare, atâta timp cât majoritatea preponderentă a comunităţii în a cărei folosinţă religioasă se află lăcaşul de cult şi-a exprimat opţiunea ca acest imobil să rămână la Biserica Ortodoxă Română, concluzia ce se impune este aceea că bunul revendicat trebuie să rămână în patrimoniul acesteia, putându-se conchide că argumentele reclamantei apar ca nefondate, concluzie ce reclamă schimbarea hotărârii instanţei de fond. În considerarea aceloraşi motive expuse, este evident că apelanta reclamantă nu este îndrituită nici la despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului, astfel cum pretinde prin cererea de apel.
Dată fiind soluţia de respingere a acţiunii principale, cererea reconvenţională este rămasă fără obiect, devenind de prisos analizarea criticilor ambelor părţi apelante privitoare la modul de soluţionare a respectivei cereri reconvenţionale, după cum este superfluă şi examinarea criticilor apelantei reclamante axate pe pretenţiile sale constând în contravaloarea lucrărilor pe care le-a apreciat ca fiind necesare pentru utilizarea religioasă a imobilului potrivit specificului acestui cult.
Împotriva Deciziei nr. 885 din data de 13 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, au declarat recurs reclamantele H. Beiuş, I. Oradea, B. Beiuş şi A. Beiuş, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentele au solicitat admiterea recursului şi, în principal, casarea deciziei cu trimiterea cauzei pentru o nouă judecată, conform art. 312 alin. (3) raportat la art. 313 C. proc. civ., iar în subsidiar, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii în întregime a apelului şi cu privire la acordarea despăgubirilor reprezentând lipsa de folosinţă.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentele au arătat că soluţia instanţei de apel este greşită, deoarece a fost dată cu încălcarea legii, respectiv a art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ignorând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului survenită în timpul judecării, într-o cauză similară.
Este adevărat că judecătorii apelului sunt ţinuţi de soluţia dată de instanţa de recurs privind dezlegarea unor chestiuni de drept şi administrarea unor probe, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, însă în mod prioritar, magistraţii trebuie să se raporteze la normele constituţionale şi la jurisprudenţa instanţei de contencios european.
Astfel, raportat la prevederile art. 11 şi 20 din Constituţia României, în materia drepturilor fundamentale primează convenţiile şi tratatele internaţionale la care România este parte, iar în conformitate cu art. 148 alin. (2) din Constituţie, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene au prioritate faţă de legile interne. Plecând de la aceste norme constituţionale, sunt deosebit de relevante în soluţionarea speţei deduse judecăţii prevederile art. 6 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană (modificat prin Tratatul de la Lisabona), în conformitate cu care Uniunea Europeană aderă la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ceea ce înseamnă că judecătorul naţional este obligat să dea prevalenţă Convenţie (devenită parte componentă a aquis-ului european). Recurenţii invocă în acest sens decizia Simmenthal a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (09 martie 1978, afacerea C-106/77 publicată în culegere 1978 p. 629): " Judecătorul naţional însărcinat să aplice, în cadrul competenţei sale, dispoziţiile dreptului comunitar, are obligaţia de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme împotriva oricărei dispoziţii contrare a legislaţiei naţionale, chiar ulterioare, lăsând acestea neaplicate prin propria putere de decizie fără a solicita sau a aştepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau pe cale vreunei proceduri constituţionale".
În concret, recurentele arată că instanţa de apel nu a luat în considerare un eveniment juridic intervenit în faza rejudecării din al doilea ciclu procesual, respectiv decizia colegiului de cinci judecători a Marii Camere în cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni împotriva României (nr. 76943/11), al cărei obiect este similar cu cel din litigiu pendinte (mai ales în privinţa chestiunii juridice a utilizării criteriului majorităţii credincioşilor ca reper exclusiv în privinţa restituirii lăcaşurilor de cult).
Recurentele mai arată că, în baza art. 43 pct. 3 din Convenţie, colegiul de cinci judecători a acceptat cererea Parohiei Lupeni şi a înaintat cazul Marii Camere, care a dezbătut cauza la data de 02 martie 2016, fără a pronunţa însă soluţia definitivă. Totuşi, având în vedere prevederile exprese ale art. 43 pct. 2 din Convenţie, prin însăşi acceptarea cererii, s-a constatat existenţa unei "probleme grave referitoare la interpretarea sau la aplicarea Convenţiei şi a protocoalelor sale". Nu este vorba despre parcurgerea unei simple proceduri formale, ci, din contră, de o procedură fără de care cauza nu poate ajunge pe rolul Marii Camere. Or, dacă s-a ajuns la o constatare a existenţei unor probleme grave referitoare la interpretarea sau aplicarea Convenţiei, instanţa de apel trebuia să analizeze cauza tocmai prin prisma acestor prevederi şi să motiveze soluţia de respingere prin criteriile jurisprudenţiale specifice uzitate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Într-o altă ordine de idei, intervenţia, cu ocazia rejudecării apelului, a deciziei completului de cinci judecători ai Marii Camere, într-o cauză aproape identică, nu putea rămâne indiferentă instanţei de apel, cu atât mai mult cu cât această problemă gravă de interpretare sau aplicare a Convenţiei este ridicată chiar de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Recurenţii invocă încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin ignorarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului survenită în timpul judecării pricinii, făcându-se referire în acest sens la decizia Colegiului de cinci judecători al Marii Camere în cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni împotriva României (nr. 76943/11), prin care, susţin recurenţii, s-a constatat existenţa unei "probleme grave referitoare la interpretarea sau la aplicarea Convenţiei şi a protocoalelor sale", decizie care, în opinia recurenţilor, ar fi trebuit să primeze în raport cu prevederile art. 11, 20 şi art. 148 alin. (2) din Constituţie, respectiv, art. 6 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană. Recurenţii consideră că acceptarea de către Colegiul Marii Camere a cererii de retrimitere formulată de Parohia Greco-Catolică Lupeni echivalează cu recunoaşterea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a existenţei unei probleme grave referitoare la interpretarea sau aplicarea Convenţiei sau a protocoalelor sale, ceea ce ar fi trebuit să determine instanţa de apel să analizeze cauza pe temeiul acestor prevederi şi să motiveze soluţia de respingere pe criteriile jurisprudenţiale specifice uzitate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Verificând susţinerile recurenţilor, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pe care aceştia au invocat-o, Înalta Curte constată că, în cauza care a format obiectul cererii nr. 76943/11, formulată de Parohia Greco-Catolică Lupeni şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, secţia a III-a s-a pronunţat prin Hotărârea din 19 mai 2015, prin care s-a reţinut o singură încălcare a prevederilor Convenţiei şi anume, art. 6 § 1 în ceea ce priveşte durata procedurii. Cu privire la celelalte capete de cerere formulate în cauză, s-a reţinut că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte dreptul de acces la instanţă, nici în ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil cu respectarea principiului securităţii juridice; de asemenea, s-a reţinut că nu a fost încălcat art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte dreptul de acces la instanţă; s-a mai stabilit că celelalte capete de cerere (printre care şi cel referitor la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie) sunt inadmisibile.
Referindu-se la capătul de cerere privind încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în motivarea hotărârii menţionate, că deşi Decretul-lege nr. 126/1990 recunoaşte în mod oficial Biserica Română Unită cu Roma, prevede că situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au fost preluate de Biserica Ortodoxă se va stabili de către o comisie mixtă, la finalul unei proceduri administrative urmate de o procedură judiciară. Nu se prevede, aşadar, restituirea automată a bunurilor în litigiu. Reclamanţii au încercat să obţină restituirea lăcaşului de cult pe cale acţiunii în justiţie. Prin urmare, aceştia nu pot pretinde că bunurile le aparţin fără a fi nevoie de o intervenţie din partea instanţelor. Ca atare, aceştia nu au un "bun actual" (paragraful 152).
Referitor la întrebarea dacă reclamanţii aveau cel puţin o "speranţă legitimă" de a li se concretiza o oarecare creanţă actuală şi exigibilă, instanţa europeană a observat că, de la început, creanţa de restituire era o creanţă condiţională, în măsura în care legea stabilea condiţia în funcţie de care trebuia soluţionată situaţia juridică a lăcaşurilor de cult. În speţă, chestiunea întrunirii de către reclamanţi a cerinţelor legale trebuia soluţionată în cadrul acţiunii în justiţie, iar instanţele interne au hotărât în mod definitiv că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de lege. Prin urmare, creanţa reclamanţilor nu putea fi considerată suficient de stabilită pentru a se interpreta ca o "valoare patrimonială" necesitând protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 (paragraful 153).
De asemenea, Curtea a observat că autorităţile statului nu au adoptat niciun act normativ sau administrativ în care să se menţioneze restituirea bisericii în litigiu către reclamanţi (parag. 154). În consecinţă, s-a apreciat că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei în sensul art. 35 § 3 lit. a) şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 4 (potrivit art. 35 § 4 din Convenţie: "Curtea respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă în aplicarea prezentului articol. Ea poate proceda astfel în orice stadiu al procedurii").
În cauza menţionată, înregistrată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului sub nr. 76943/11, la data de 19 august 2015, în temeiul art. 43 din Convenţie, reclamanţii au formulat cerere de retrimitere în faţa Marii Camere.
La data de 19 octombrie 2015, Colegiul Marii Camere a reţinut cererea de retrimitere spre soluţionare, iar prin Hotărârea din 29 noiembrie 2016, Marea Cameră a soluţionat pe fond cererea, constatând, în plus faţă de prima cameră, şi încălcarea art. 6§ 1 din Convenţie sub aspectul nesocotirii principiului securităţii juridice, datorită practicii judiciare interne neunitare.
În parag. 62 şi 63 ale Hotărârii din 29 noiembrie 2016, Marea Cameră a notat că, în hotărârea din 19 mai 2015, Curtea a declarat inadmisibilă plângerea reclamanţilor din perspectiva art. 9 al Convenţiei şi art. 1 din Protocolul nr. 1, singur şi în combinaţie cu art. 13 şi 14 din Convenţie, astfel încât, sub aceste aspecte, plângerea este în afara obiectului examinării de către Marea Cameră.
Revenind la motivele de recurs ale recurenţilor din prezenta cauză, se observă că aspectele referitoare la încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu puteau fi reanalizate de instanţa de apel, în rejudecare, deoarece aceste aspecte fuseseră deja lămurite prin decizia de casare, iar până la pronunţarea deciziei din apel, în rejudecare, nu intervenise vreo hotărâre ulterioară a Curţii Europene a Drepturilor Omului, într-o cauză similară, prin care să se fi reţinut încălcarea respectivelor dispoziţii din protocol.
Astfel, prin Decizia de casare nr. 1791 din 23 septembrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, făcând trimitere şi deciziile relevante ale Curţii Constituţionale, că instituirea prin legea specială a criteriului voinţei credincioşilor nu reprezintă o încălcare a art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie, iar abrogarea Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-lege nr. 9/1989 şi recunoaşterea oficială a Bisericii Unite cu Roma (greco-catolice) nu înseamnă renaşterea automată în patrimoniul reclamantei a vechiului drept de proprietate.
Acest raţionament este în deplin acord cu ceea ce s-a stabilit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 19 mai 2015 dată în cauza nr. 76943/11, privind cererea formulată de Parohia Greco-Catolică Lupeni şi alţii împotriva României. În considerentele referitoare la capătul de cerere privind încălcarea art. 1 din primul Protocol, Curtea Europeană a reţinut că Decretul-lege nr. 126/1990, deşi recunoaşte în mod oficial Biserica Română Unită cu Roma, nu prevede restituirea automată a bunurilor, astfel încât reclamanţii nu pot pretinde că bunurile le aparţin fără a fi nevoie de o intervenţie din partea instanţelor, neavând, prin urmare, un "bun actual", după cum nu pot invoca nici existenţa unei "speranţe legitime", în condiţiile în care creanţa de restituire era o creanţă condiţională, iar chestiunea întrunirii de către reclamanţi a cerinţelor legale trebuia soluţionată de către instanţele interne. Pentru aceste considerente, prin hotărârea din 19 mai 2015, în cauza nr. 76943/11, invocată în motivarea recursului, Curtea Europeană a declarat inadmisibilă plângerea reclamanţilor sub acest aspect, iar Marea Cameră, în soluţionarea cererii de retrimitere, a reţinut în mod explicit că plângerea întemeiată pe art. 1 din Protocolul nr. 1 este în afara obiectului examinării sale.
Se constată, astfel, că afirmaţia recurenţilor, în sensul că după pronunţarea deciziei de casare cu trimitere, în timpul rejudecării, ar fi intervenit o soluţie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, obligatorie potrivit art. 11 şi art. 20 din Constituţia României, este nefondată, situaţie în care nu se mai impune o analiză a prevalenţei unei eventuale asemenea soluţii în raport cu efectul obligatoriu al deciziei de casare.
În ceea ce priveşte susţinerea aceloraşi recurenţi, potrivit căreia Colegiului de cinci judecători al Marii Camere în cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni împotriva României (nr. 76943/11), ar fi constatat existenţa unei "probleme grave referitoare la interpretarea sau la aplicarea Convenţiei şi a protocoalelor sale", aspect care ar fi trebuit să primeze în rejudecare în raport cu obligativitatea deciziei de casare impusă de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, Înalta Curte va avea în vedere procedura de soluţionare a cererii de retrimitere, astfel cum aceasta este reglementată de art. 43 din Convenţie şi art. 73 din Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Potrivit art. 43 din Convenţie:
"1. Într-un termen de trei luni de la data hotărârii unei Camere, orice parte în cauză poate, în cazuri excepţionale, să solicite retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere.
2. Un colegiu de cinci judecători ai Marii Camere acceptă cererea atunci când cauza ridică o problemă gravă privind interpretarea sau aplicarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale, sau o altă problemă gravă cu caracter general.
3. În cazul în care colegiul acceptă cererea, Marea Cameră se pronunţă asupra cauzei printr-o hotărâre."
Art. 73 din Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea Curţii Europene a Drepturilor Omului prevede că:
"1. Orice parte poate ca, în mod excepţional, în conformitate cu art. 43 din Convenţie, în termen de trei luni de la data pronunţării hotărârii unei Camere, să depună în scris la grefă o cerere de retrimitere a cauzei în faţa Marii Camere, indicând problema gravă de interpretare sau de aplicare a Convenţiei sau a protocoalelor sale adiţional, sau problema gravă cu caracter general care, în opinia acesteia, se impune a fi examinată de Marea Cameră.
2. Un colegiu de 5 judecători ai Marii Camere constituit conform prevederilor art. 24 alin. (5) din prezentul Regulament examinează cererea numai pe baza dosarului existent. El nu o admite decât atunci când apreciază că acea cauză pune o astfel de problemă. Decizia de respingere a cererii nu trebuie motivată.
3. Când colegiul reţine cererea, Marea Cameră pronunţă o hotărâre".
Din examinarea dispoziţiilor convenţionale citate reiese că cererea de retrimitere are natura unei căi extraordinare de atac în sistemul procedurii judiciare care se derulează în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. O astfel de cale de atac poate fi utilizată, cu titlu excepţional, pentru o chestiune gravă referitoare la interpretarea sau aplicarea Convenţiei ori a protocoalelor sale sau pentru o chestiune gravă cu caracter general, care merită să fie examinată de Marea Cameră. Partea care solicită retrimiterea trebuie să indice în cerere care este, în opinia sa, chestiunea gravă referitoare la interpretarea sau aplicarea Convenţiei ori a protocoalelor sale sau chestiunea gravă cu caracter general, care s-ar impune a fi examinată de Marea Cameră.
Soluţionarea acestei căi de atac se face în două etape: în prima etapă, competenţa aparţine Colegiului Marii Camere, care se pronunţă într-o procedură de filtru, stabilind dacă cererea ridică sau nu o chestiune gravă referitoare la interpretarea sau aplicarea Convenţiei ori a protocoalelor sale sau o chestiune gravă cu caracter general; în a doua etapă, în situaţia în care Colegiul Marii Camere a acceptat cererea de retrimitere şi a reţinut-o, Marea Cameră se pronunţă printr-o hotărâre atât asupra cererii de retrimitere, cât şi, dacă o admite, asupra fondului cauzei.
Colegiul Marii Camere, în îndeplinirea atribuţiilor prevăzute de Convenţie şi de Regulament, nu constată existenţa unei chestiuni grave referitoare la interpretarea sau aplicarea Convenţiei ori a protocoalelor sale sau a unei chestiuni grave cu caracter general (pentru că o asemenea constatare necesită o analiză pe fond a plângerii), ci doar verifică în ce măsură astfel de aspecte sunt invocate în cererea de retrimitere şi dacă ele ar trebui să ajungă sau nu pe rolul Marii Camere. Actul procedural prin care Colegiul Marii Camere "reţine cererea" în vederea examinării ei ulterioare de către Marea Cameră nu generează obligaţii în sarcina părţilor litigiului, neavând forţa obligatorie pe care art. 46 din Convenţie o ataşează doar hotărârilor definitive.
Ca atare, decizia Colegiului Marii Camere de a reţine cererea de retrimitere nu putea avea niciun efect cu privire la modul de soluţionare a apelului în prezenta cauză, instanţa de apel, ca autoritate internă a Statului Român, parte la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fiind ţinută, potrivit art. 11 şi art. 20 din Constituţie, să respecte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, concretizată în hotărâri obligatorii (integrate în aşa-numitul bloc de convenţionalitate şi ocupând aceeaşi poziţie, din perspectiva forţei constituţionale, ca şi Convenţia în temeiul căreia au fost pronunţate).
Dispoziţiile art. 148 din Constituţia României, referitoare la integrarea României în Uniunea Europeană şi trimiterea pe care o fac recurenţii la Tratatul privind Uniunea Europeană şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, nu au legătură cu obiectul cauzei, recurenţii confundând două sisteme juridice internaţionale esenţial diferite: sistemul Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pus în operă prin intermediul Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg şi sistemul normativ al Uniunii Europene, căruia îi corespund instanţele care funcţionează la nivel european alcătuind împreună, conform, art. 19 din Tratatul privind Uniunea Europeană, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu sediul la Luxembourg.
În ceea ce priveşte criteriul voinţei credincioşilor, pe care instanţa de apel l-a avut în vedere în rejudecarea cauzei, critica recurenţilor nu este întemeiată, deoarece acest criteriu de preferinţă decurge din legea specială, astfel cum s-a statuat prin decizia de casare.
Prin ambele hotărâri pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni împotriva României (nr. 76943/11), aşadar, atât prin Hotărârea din 19 mai 2015 a Camerei, cât şi prin Hotărârea din 29 noiembrie 2016 a Marii Camere, în examinarea pretinsei încălcări a dreptului de acces la justiţie, s-a reţinut, în esenţă, că aplicarea de către instanţele române a criteriului "dorinţei credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri" nu este de natură să conducă la încălcarea Convenţiei, în condiţiile în care analiza instanţelor nu s-a limitat la constatarea refuzului pârâtei de a restitui biserica, ci au făcut o examinare echilibrată a intereselor în litigiu, respectiv, au luat în considerare o serie de elemente faptice concrete şi au examinat situaţia în fapt, pronunţând decizii detaliate şi motivate, al căror raţionament respectă linia constantă din jurisprudenţa Curţii Constituţionale (paragraful 118 din Hotărârea din 19 mai 2015 a Camerei, parag. 96 - 99 din Hotărârea din 29 noiembrie 2016 a Marii Camere).
În speţa de faţă, trebuie remarcat că instanţa de apel nu a examinat cauza pur formal, în baza unei analize exclusiv statistice, referitoare la numărul credincioşilor din parohia respectivă, ci a făcut o analiză pe fond a susţinerilor ambelor părţi, raportându-se la probatoriul administrat în cauză, care a reliefat faptul că, din anul 1949 lăcaşul de cult se află în administrarea ortodocşilor, care actualmente sunt majoritari, că situaţia pastorală este diferită de cea din anul 1949, că un număr de 1047 credincioşi ortodocşi şi-au exprimat dorinţa ca lăcaşul de cult să fie păstrat de Biserica Ortodoxă, iar reclamanţii nu au susţinut şi nici nu au dovedit că refuzul credincioşilor ortodocşi ar fi arbitrar şi că acesta nu ar avea o bază reală, fondată pe elemente istorice şi sociale. În motivarea recursului, reclamanţii, deşi au solicitat casarea deciziei din apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare, nu au invocat un motiv de casare bazat pe argumente pertinente care ar putea justifica o asemenea soluţie.
În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele H. Beiuş, I. Oradea, B. Beiuş şi A. Beiuş împotriva Deciziei nr. 885 din data de 13 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2017.