Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

 

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Fondul şi hotărârea instanţei de fond:

Prin Sentinţa civilă nr. 3052/D din 5 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Satu Mare în Dosarul nr. x/83/2011, s-a respins acţiunea declarata de reclamanta A. prin B., împotriva pârâtei C., având ca obiect revendicarea imobiliară a Bisericii înscrise în CF nr. X Bixad sub nr. top. 2938. S-a disjuns cererea pârâtei C. Bixad împotriva pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Comuna Bixad prin Primar, fixând termen de judecată pentru data de 11 noiembrie 2011, pentru când s-a dispus citarea părţilor.

Instanţa de fond a avut în vedere următoarele aspecte:

Potrivit înscrierilor din coala CF nr. X1 Bixad, poziţia nr. A.I.10, imobilul Biserică înscris sub nr. top. 2938, care face obiectul litigiului de faţă, figurează în prezent în proprietatea tabulară a Statului Român, înscris la poziţia nr. B3, imobilul fiind transcris la data de 01 septembrie 1975 în CF X Bixad la poziţia nr. A+13. Această stare de fapt este reţinută şi în cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 1265 din 04 martie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosar nr. x/35/2008, evocată de către reclamantă inclusiv în privinţa puterii de lucru judecat pe care o exprimă această hotărâre.

Reţinând consecinţele juridice ale înscrierii în cartea funciară, principiile legalităţii, opozabilităţii faţă de terţi şi efectului constitutiv de drepturi, raportat la data efectuării respectivei înscrieri, instanţa a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate, cel puţin până când nu obţine radierea înscrierii de mai sus operate în favoarea proprietarului tabular Statul Român.

Prin prisma acestor considerente şi reţinând totodată argumentele expuse în cuprinsul Deciziei nr. 4315 din 29 mai 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie într-o speţă similară, tribunalul a respins cererea principală, disjungând însă cererea reconvenţională, în vederea dezbaterii în contradictoriu cu celelalte părţi a pretenţiilor formulate de pârâtă.

Apelul şi considerentele instanţei de apel în primul ciclu procesual:

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta solicitând admiterea apelului şi modificarea sentinţei apelate, în sensul admiterii acţiunii sale şi obligarea pârâtei la predarea în proprietate şi posesie a imobilului Biserică, situat în Bixad, înscris în CF nr. X Bixad cu nr. top. 2938.

Prin Decizia civilă nr. 18/A/2012, Curtea de Apel Oradea, a admis apelul reclamantei în contradictoriu cu intimaţii pârâţi C. Bixad, Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti şi Statul Român reprezentat de Comuna Bixad, a anulat Sentinţa civilă nr. 3052 din 05 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Satu Mare şi rejudecând cauza, a admis acţiunea formulată de reclamantă în contra pârâtei C. Bixad, fiind obligată aceasta să predea în deplină posesie şi folosinţă reclamantei, imobilul nr. top. 2938 înscris în CF. X Bixad.

Curtea de apel a reţinut următoarele:

Imobilul din litigiu, având nr. top. 2938 a fost înscris iniţial în CF. nr. X1 Bixad, având ca proprietar sub B 1, B. din Bixad. La 8 martie 1975, în baza unei adrese a Consiliului Popular a Judeţului Satu Mare, a fost înscris dreptul de proprietate al Statului Român, în CF. X sub B. 2, situaţie juridică care se menţine şi în prezent. Înscrierea dreptului de proprietate a Statului Român a fost posibilă în baza Decretului nr. 358/1948 prin care Statul comunist a edictat desfiinţarea A., dispunând ca toate bunurile acesteia să treacă în proprietatea satului.

Caracterul abuziv al acestui decret este în prezent necontestat istoric şi a fost recunoscut chiar şi de puterea instalată după 1989 care, prin Decretul-lege nr. 9/1989 a dispus abrogarea Decretului nr. 358/1948.

Ulterior, prin Legea nr. 126/1990, publicată în Monitorul Oficial din 25 aprilie 1990, Statul Român s-a obligat, prin art. 2 al acelui act normativ, să restituie A. toate bunurile ce i-au fost abuziv confiscate, cu excepţia moşiilor.

Actul normativ mai sus arătat a statuat la art. 3, în mod special, asupra lăcaşurilor de cult şi a parohiilor aferente acestora, lăsând reglementarea situaţiei juridice a acestora la înţelegerea celor două culte religioase, iar în măsura în care acestea nu se înţeleg, oricare parte nemulţumită se poate adresa instanţei de judecată (tribunalul) care va judeca potrivit dreptului comun.

Ulterior adoptării acestei legi, Statul Român prin acte normative succesive (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, O.U.G. nr. 94/2000) a dat posibilitatea A. să-şi revendice bunurile ce i-au fost abuziv confiscate de Statul comunist. Singurele bunuri cu privire la care nu s-au edictat legi speciale, în ce priveşte retrocedarea acestora, fiind lăcaşele de cult şi parohiile aferente.

Imobilul din litigiu a fost înscris în proprietatea Statului Român care avea obligaţia să facă demersuri spre a-i fi restituit adevăratului proprietar.

Acţiunea în revendicare împotriva statului a parcurs două cicluri procesuale şi, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1265/2010, pronunţată în Dosar nr. x/35/2008, s-a statuat irevocabil că asupra imobilului din litigiu, sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 şi nu art. 2 din acelaşi act normativ, în temeiul căruia a fost formulată acţiunea respectivă.

Faţă de această statuare, reclamanta a încercat, în baza art. 3 din actul normativ arătat, o conciliere cu C., posesoarea imobilului, conciliere care nu a avut nici un rezultat. Urmare a eşecului concilierii dintre cele două culte religioase cu privire la imobilul din litigiu, reclamanta apelantă a formulat prezenta acţiune în revendicare împotriva posesorului imobilului revendicat, care este pârâta.

Faţă de cele de mai sus, s-a apreciat că apare ca vădit nelegală şi nefondată soluţia instanţei de fond, prin care a fost îndrumată reclamanta să se judece cu Statul Român, cât timp prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie mai sus arătate, reclamantei i s-a recomandat să formuleze acţiune în revendicare împotriva posesorului şi nu împotriva statului.

În concluzie, instanţa a apreciat că suntem în prezenţa unei acţiuni în revendicare, ce se supune reglementărilor de drept comun, neexistând nici o lege specială în materia lăcaşurilor de cult.

Procedând la compararea celor două titluri, instanţa a stabilit că nu poate avea relevanţă decât titlul reclamantului, ce a fost abuzat de Statul comunist şi lipsit de proprietatea sa printr-o adresă a Consiliului Judeţean, schimbarea proprietarului în baza unei adrese administrative nefiind una din modalităţile originare de dobândire a dreptului de proprietate reglementat de dreptul civil român, faţă de inexistenţa oricărui titlu al pârâtei reţinând că imobilul a intrat în posesia pârâtei cu încălcarea dispoziţiilor Legii cultelor nr. 177/1948, care prevedea la art. 37 modalitatea în care se poate schimba proprietarul patrimoniului unui cult religios, procedura instituită finalizându-se cu o hotărâre judecătorească care evident că în speţă nu a existat. S-a mai reţinut că fiind vorba despre o mănăstire ortodoxă, este nerelevant numărul enoriaşilor, raportat la dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 126/1990 cât timp este notoriu că mănăstirile nu au enoriaşi.

Recursul şi considerentele instanţei de recurs în primul ciclu procesual:

Prin Decizia civilă nr. 7572 din 12 decembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul declarat de pârâtă împotriva Deciziei nr. 18-A din 27 martie 2012 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, şi s-a casat decizia cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Instanţa de recurs a reţinut că soluţionarea cauzei de către instanţa de apel s-a făcut într-un cadru procesual inadecvat, admiţându-se acţiunea în contradictoriu cu părţi care nu au fost atrase în procedura judiciară prin demersul iniţiat de către reclamantă. În acest sens, s-a constatat că Statul Român şi Comuna Bixad au dobândit calitatea de părţi urmare a cererii reconvenţionale formulate de pârâtă, a cărei judecată a fost însă disjunsă.

Susţinerea că Statului nu-i incumbă, conform dispozitivului deciziei, nicio obligaţie - şi ca atare, nici n-ar exista interes în formularea criticii pe aspectul cadrului procesual, nu a putut fi primită, câtă vreme în considerentele hotărârii, care au justificat adoptarea soluţiei, s-a făcut referire la nevalabilitatea titlului statului. Or, o asemenea analiză pe cale incidentală a titlului deţinut de stat a permis admiterea acţiunii în revendicare, iar ea nu s-ar fi putut realiza în absenţa participării Statului în proces, mai ales în condiţiile în care pârâta nu este succesorul cu titlu particular al acestuia (pentru a i se opune obligativitatea unei asemenea verificări jurisdicţionale), câtă vreme, potrivit evidenţelor de carte funciară, Statul figurează în continuare ca proprietar tabular.

De aceea, faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat în dispozitivul deciziei asupra nevalabilităţii titlului statului, nu a prezentat relevanţa pretinsă de către intimata-reclamantă, întrucât aspectul a fost dezlegat pe cale incidentală şi prealabil soluţionării fondului acţiunii în revendicare, fiind vorba de considerente determinante - conţinând ele însele soluţia asupra unui aspect litigios - şi care intră, de aceea, în autoritatea lucrului judecat.

Este motivul pentru care, o astfel de verificare jurisdicţională nu se putea face într-adevăr în absenţa de la judecată a părţii căreia urma să-i fie opus, doar că Statul Român nu a fost atras în proces de către reclamantă prin demersul iniţiat, instanţa de apel procedând la extinderea cadrului procesual de o manieră nepermisă.

În acelaşi timp, s-a constatat neîntemeiată apărarea intimatei-reclamante în sensul că pronunţarea deciziei din apel, în contradictoriu şi cu alte părţi, a fost determinată de faptul că judecata şi soluţia de primă instanţă s-ar fi realizat în contradictoriu cu acestea. În realitate, sentinţa tribunalului cu privire la cererea reclamantei a fost pronunţată doar în contradictoriu cu pârâta C.; în privinţa Statului Român şi a Comunei Bixad, prin aceeaşi sentinţă fiind disjunsă cererea reconvenţională.

S-a apreciat fondată şi critica potrivit căreia instanţa de apel a situat demersul reclamantei într-un cadru normativ de drept comun, cu justificarea că în materia lăcaşurilor de cult nu ar exista o reglementare specială. O asemenea statuare a ignorat faptul că în privinţa lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale, date fiind specificul şi regimul juridic deosebit există un cadru normativ special referitor la retrocedarea unor astfel de bunuri - Decretul-lege nr. 126/1990, astfel cum a fost completat prin O.G. nr. 64/2004 şi Legea nr. 182/2005.

Astfel, potrivit art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut bisericii greco-catolice se va rezolva ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine aceste bunuri, sens în care va avea loc un dialog interconfesional în faţa unei comisii mixte, cu reprezentanţi ai fiecărui cult.

S-a apreciat ca fiind eronat considerentul instanţei de apel conform căruia, întrucât o conciliere între reclamantă şi pârâtă nu a avut niciun rezultat, înseamnă că reclamanta este îndreptăţită la o acţiune în revendicare de drept comun.

Deşi s-a făcut referire la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1265/2010, care a statuat irevocabil că imobilului în litigiu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, instanţa de apel a ignorat conţinutul acestui articol, precum şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al respectivei decizii, atunci când a apreciat că reclamantei îi este deschisă calea acţiunii în revendicare de drept comun.

Potrivit deciziei instanţei supreme, litigiul anterior nu a vizat, cum eronat s-a reţinut, "o acţiune în revendicare împotriva Statului Român", ci o acţiune privind "constatarea reconstituirii dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului - Biserică situat în comuna Bixad şi obligarea pârâtului la emiterea unei hotărâri de guvern pentru predarea imobilului, conform art. 2 din Decretul-lege nr. 126/1990".

În contextul existenţei unui cadru normativ special - Decretul-lege nr. 126/1990, modificat şi completat prin O.G. nr. 64/2004 şi prin Legea nr. 182/2005 - şi al stabilirii cu autoritate de lucru judecat că imobilului îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, aprecierea instanţei de apel în sensul că suntem "în prezenţa unei acţiuni în revendicare, ce se supune reglementărilor de drept comun, neexistând nicio lege specială în materia lăcaşurilor de cult", este eronată şi ignoră, pe de o parte, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi, pe de altă parte, regula după care se tranşează raportul dintre norma generală şi cea specială, întotdeauna în favoarea celei din urmă (specialia generalibus derogant).

Împrejurarea că în procedura prealabilă (aceea a concilierii) nu s-a ajuns la rezolvarea favorabilă a pretenţiilor reclamantei, nu este de natură să determine părăsirea cadrului normativ special pentru a se apela la calea acţiunii în revendicare de drept comun - cum greşit a apreciat instanţa de apel, nesocotind însuşi temeiul juridic al acţiunii reclamantei.

Textul menţionat, fundament al cererii reclamantei, a fost modificat prin O.G. nr. 64/2004 (aprobată prin Legea nr. 182/2005), adăugându-i-se alin. (2) - (4), tocmai în vederea deblocării accesului la justiţie, în condiţiile în care unele instanţe apreciau, la acel moment, că nefinalizarea procedurii în faţa comisiilor clericale nu deschide calea acţiunii în instanţă. Este motivul pentru care nu se poate transforma cererea în retrocedare reglementată de norma specială într-o cerere în revendicare de drept comun.

Or, nesocotind acest cadru, instanţa de apel a apreciat incorect că trebuie să procedeze la compararea titlurilor, operaţiune în cadrul căreia "nu poate avea relevanţă decât titlul reclamantei", fără să arate oricum, în ce ar consta acest titlu, având în vedere că prin abrogarea Decretului nr. 358/1948 nu a renăscut în patrimoniul reclamantei vechiul drept de proprietate şi că în anexa la H.G. nr. 466/1992 (de care, conform întâmpinării, s-a prevalat intimata-reclamantă) nu apare menţionat imobilul în litigiu, ca făcând obiect al predării către A. (ci alte două imobile, situate în localitate, având destinaţia de preventoriu pentru copii handicapaţi şi spaţiu pentru internaţi în preventoriu, imobile retrocedate de altfel conform Deciziei civile nr. 341 din 25 octombrie 2011 a Curţii de Apel Craiova).

Apelând la un argument subsidiar, instanţa de control judiciar a reţinut că este nerelevant numărul enoriaşilor din perspectiva art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, fiind vorba de o mănăstire ortodoxă, câtă vreme "este notoriu că mănăstirile nu au enoriaşi".

Un asemenea considerent, deşi s-a făcut referire la temeiul juridic real al acţiunii reclamantei, este unul care nu a tranşat problema criteriului legal regăsit în norma menţionată. Instanţa de apel nu a precizat pe ce se bazează acest argument de notorietate, iar ceea ce interesează este dorinţa credincioşilor, iar nu a enoriaşilor (adică persoanele care, practicând un cult, ţin de o anumită parohie). Or, sub acest aspect, este neverificată susţinerea recurentei-pârâte potrivit căreia "pe raza administrativ-teritorială limitrofă mănăstirii şi comunei Bixad sunt în evidenţă 7245 credincioşi ortodocşi şi 325 credincioşi greco-catolici".

De asemenea, nu a fost verificată situaţia de fapt relevată de probele dosarului, vizând existenţa a două biserici greco-catolice şi a două biserici romano-catolice în localităţile Trip şi Boineşti, construite cu sprijinul ortodocşilor şi în ce măsură aceasta ar atrage incidenţa art. 4 din Decretul-lege nr. 126/1990.

Ca urmare a admiterii recursului, casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare s-au dat îndrumări instanţei de apel ca la reluarea judecăţii să ţină seama de cadrul procesual aşa cum a fost determinat de reclamantă, cu respectarea regulii referitoare la aplicarea prioritară a normei speciale, precum şi a efectului pozitiv al lucrului judecat în ce priveşte regimul juridic incident imobilului aşa cum rezultă din Decizia nr. 1265/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Apelul şi considerentele instanţei de apel în al doilea ciclu procesual:

Prin Decizia civilă nr. 145/A din 19 decembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, s-a admis apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinţei civile nr. 3052 din 05 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, care a fost schimbată în totalitate în sensul că s-a admis acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta C. Bixad, care a fost obligată să predea în deplină posesie şi folosinţă reclamantei imobilul nr. top. 2938 înscris în CF. X Bixad, fost CF nr. X1 Bixad.

Instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:

Urmând îndrumările instanţei de recurs s-a reţinut că Statul nu este parte în prezentul litigiu, şi că sunt aplicabile dispoziţiile art. 20, art. 21, art. 148 din Constituţia României precum şi cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Parohia Greco-Catolică Sâmbăta împotriva României, art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În cazul de faţă s-a reţinut că apelanta a demarat procedura prevăzută de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, a încercat concilierea cu pârâta în data de 29 decembrie 2010 ora 12⁰⁰, dar fără rezultat.

În ceea ce priveşte criteriul enoriaşilor, pe lângă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată, s-a mai reţinut că Statutul pentru Organizarea şi Funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române prevede la art. 40 unităţile componente, la lit. b) fiind "mănăstire", la secţiunea IV A, art. 74 - 83 fiind identificate înfiinţarea, desfiinţarea, transformarea, organizarea, conducerea acestora - fiind evidenţiat la art. 74 că mănăstirea este o "comunitate de călugări sau călugăriţe". Nicăieri în cuprinsul acestor texte nu se prevede vreo comunitate de creştini ortodocşi şi mireni cum se prevede la "parohie" (Secţiunea I art. 43 din Statut). Prevederile art. 74 se raportează la "credincioşi" în general, nu la credincioşi ortodocşi.

Instanţa de apel a mai reţinut că în art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, se stipulează că doar în faza necontencioasă acea comisie mixtă va ţine seama de dorinţa credincioşilor, această obligaţie nemaifiind prevăzută pentru procedura pe dreptul comun, astfel cum a fost completat şi modificat art. 3 prin O.G. nr. 64/2004 aprobată prin Legea nr. 182/2005. Este şi firesc, pentru că o instanţă judecătorească nu poate fi condiţionată în acest fel.

Cu privire la ultimul aspect reliefat în rejudecare, în lipsa probaţiunii din partea pârâtei, apelanta a depus la dosar două adrese respectiv nr. 4 din 23 august 2013 emisă de A. - Parohia Boineşti şi nr. 14 din 14 august 2013 emisă de A. - Parohia Trip - Bixad prin care se precizează că nu s-a primit niciun ajutor financiar sau de altă natură - donaţie sau compensare - la edificarea bisericii, aspecte necontestate, astfel că nu suntem în prezenţa dispoziţiilor art. 4 din Decretul-lege nr. 126/1990, cu atât mai mult cu cât conform scriptului de la fila 59, în Bixad există o Parohie Ortodoxă Naşterea Maicii Domnului Bixad, o Parohie Ortodoxă Adormirea Maicii Domnului în comuna Bixad, satul Trip şi o Parohie Ortodoxă Boineşti, sat Boineşti, comuna Bixad.

În ceea ce priveşte imobilele care au constituit proprietatea reclamantei şi preluate abuziv, altele decât acest locaş de cult, acestea au fost retrocedate proprietarului de drept prin hotărâre a guvernului sau hotărâri judecătoreşti aflate la dosarul cauzei, fiind anulat în acest fel şi titlul de proprietate al pârâtei emis în baza Legii nr. 18/1991.

În privinţa lăcaşelor de cult nu s-a reglementat situaţia acestora printr-o lege specială nici la peste 20 de ani de la revoluţie iar O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România - republicată, are în vedere conform art. 1, imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România preluate abuziv, cu sau fără titlu, dar şi aici " altele decât lăcaşele de cult" şi care conform art. 2 vor face obiectul unei legi speciale neadoptate încă.

În aceste condiţii, pe dreptul comun, din perspectiva art. 480 C. civ. care prevede că proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut în limitele legii, acţiunea reclamantei a fost calificată ca o acţiune în revendicare formulată de fostul proprietar, a cărui proprietate a fost preluată abuziv de regimul comunist, împotriva pârâtei, care nu justifică nici un titlu asupra imobilului lăcaş de cult pe care îl posedă. S-a reţinut că reclamanta face dovada dreptului de proprietate conform situaţiei de carte funciară X1 Bixad, proprietar tabular sub B1 fiind din anul 1926, intabularea nefiind radiată din cartea funciară, iar în aceste condiţii este cert că titlul său îi conferă dreptul la acţiunea prevăzută de art. 480 C. civ. pentru a se bucura de toate atributele dreptului de proprietate, că pârâta nu justifică nici un titlu valabil cu privire la imobilul de faţă, acesta intrând în posesia bunului chiar cu încălcarea prevederilor legii de sorginte comunistă, Decretul nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase.

Recursul şi considerentele instanţei de recurs în al doilea ciclu procesual:

Prin Decizia civilă nr. 3017 din 5 noiembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul declarat de pârâtă, a fost casată Decizia nr. 145/A din 19 decembrie 2013 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, şi trimisă cauza spre rejudecare la aceiaşi curte de apel.

Instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Fiind analizat motivul de recurs constând în nerespectarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., s-a apreciat că acesta este fondat pentru următoarele considerente:

Prin Decizia civilă nr. 7572 din 12 decembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în primul ciclu procesual, s-a statuat că instanţa de apel a situat demersul reclamantei într-un cadru normativ de drept comun, ignorându-se faptul că în privinţa lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale, date fiind specificul şi regimul deosebit al acestor bunuri, există un cadru normativ special referitor la retrocedarea lor, respectiv Decretul-lege nr. 126/1990, astfel cum a fost completat prin O.G. nr. 64/2004 şi, respectiv, Legea nr. 182/2005.

Mai mult, instanţa de recurs a reţinut că regimul juridic al imobilului în litigiu a fost statuat irevocabil prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1265/2010, prin care s-a stabilit că acestuia îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, şi că instanţa de apel a ignorat conţinutul acestui articol, precum şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al respectivei decizii, atunci când a apreciat că reclamantei îi este deschisă calea acţiunii în revendicare de drept comun.

În consecinţă, reiterând, în considerentele Deciziei civile nr. 145/A din 19 decembrie 2013, faptul că nu există o lege specială care să reglementeze situaţia lăcaşurilor de cult şi statuând că, "pe dreptul comun, din perspectiva art. 480 C. civ., acţiunea reclamantei este întemeiată, instanţa de apel a ignorat statuările dispuse prin două decizii anterioare, pronunţate de instanţe de recurs în legătură cu imobilul în litigiu, încălcând forţa obligatorie şi prezumţia de validitate ataşate acestor hotărâri.

Apoi, chiar cercetând obiectul şi temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, se poate observa că reclamanta a investit instanţa de judecată cu o cerere în revendicare a unui lăcaş de cult, tinzând la recunoaşterea dreptului său de proprietate şi redobândirea posesiei, de fapt, în temeiul actului normativ special, iar nu în temeiul art. 480 C. civ., reţinut eronat de instanţa de apel, cu încălcarea principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil.

Cum acest act normativ reprezintă o reglementare cu caracter special, instanţa, fiind investită cu o acţiune în retrocedarea lăcaşului de cult, nu putea efectua o simplă comparare a titlurilor ce se opun. În plus, chiar în ipoteza promovării unei acţiuni în revendicare de drept comun, reclamanta trebuia să se poată prevala de existenţa unui "bun", în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa de apel necercetând, în cadrul acţiunii deduse judecăţii, transformată nelegal într-o acţiune în revendicare de drept comun, acest aspect esenţial al existenţei unui bun în patrimoniul reclamantei, în sensul autonom, convenţional, dedus din interpretarea jurisprudenţială a instanţei de contencios european a drepturilor omului.

Instanţa de recurs a reţinut că, în rejudecare, instanţa de apel va trebui să se conformeze statuărilor dispuse prin Deciziile nr. 1265 din 04 martie 2010 şi nr. 7572 din 12 decembrie 2012 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că imobilului în litigiu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 şi că, în ipoteza existenţei unui concurs între norma generală şi cea specială, principiul după care se tranşează acest raport este întotdeauna în favoarea celui din urmă (specialia generalibus derogant).

În acelaşi sens, se vor lua în considerare statuările instanţei supreme privind faptul că, prin abrogarea Decretului nr. 358/1948, nu a renăscut în patrimoniul reclamantei vechiul drept de proprietate, iar în anexa la H.G. nr. 466/1992 nu apare menţionat imobilul în litigiu, ca făcând obiect al predării către Biserica Unită cu Roma, ci alte două imobile, situate în localitate, imobile retrocedate, conform Deciziei civile nr. 341 din 25 octombrie 2011 a Curţii de Apel Craiova.

În ceea de priveşte interpretarea şi aplicarea art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, instanţa de recurs a reţinut, de asemenea, că statuările instanţei de apel, conform cărora obligaţia de a ţine seama de dorinţa credincioşilor revine numai comisiei mixte, în procedura concilierii, iar nu instanţelor de judecată, în procedura de drept comun, contravin statuărilor dispuse de instanţa de recurs, conform cărora, în interpretarea acestui criteriu legal, ceea ce interesează, în litigiul dedus judecăţii, întemeiat pe norma specială, este dorinţa credincioşilor, iar nu a enoriaşilor (persoanelor care, practicând un cult, ţin de o anumită parohie), aspect de fapt a cărui stabilire incumbă instanţei de trimitere.

La reluarea judecăţii, s-a dispus să se ţină seama şi de celelalte apărări susţinute de recurenta pârâtă în prezentul recurs privind admisibilitatea şi prematuritatea acţiunii deduse judecăţii, excepţiile lipsei capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu ale reclamantei şi excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii de faţă, invocate de către recurentă, prin precizările depuse la data de 04 noiembrie 2014, şi s-a dispus analizarea problemei prescripţiei achizitive, invocată pe cale de excepţie, în prezentul recurs.

În rejudecarea cauzei în apel, părţile şi-au menţinut poziţia procesuală exprimată în ciclurile procesuale anterioare.

Examinând sentinţa apelată prin prisma motivelor de apel invocate, a îndrumărilor deciziei de casare şi a dezlegărilor date de instanţa de control judiciar asupra problemelor de drept, obligatorii pentru instanţa de rejudecare conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., analizând şi excepţiile invocate de intimata pârâtă în cadrul recursului, susţinute şi în prezenta etapă procesuală, precum şi excepţiile invocate în rejudecarea apelului, instanţa de apel reţine următoarele:

Referitor la excepţiile invocate de intimata pârâtă în cadrul celui de-al doilea recurs formulat în cauză, şi la excepţiile invocate în rejudecarea apelului, în prezenta etapă procesuală, este de menţionat faptul că pârâta nu a invocat în primă instanţă aceste excepţii, respectiv excepţia lipsei capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu a reclamantei, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă şi de exerciţiu a pârâtei, excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii, excepţia prematurităţii acţiunii, excepţia lipsei calităţii de reprezentant al apărătorului reclamantei şi excepţia prescripţiei achizitive, prin întâmpinarea depusă în primă instanţă, invocând, printre alte apărări, doar inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, arătând în acest sens faptul că reclamanta nu are calitatea de proprietar neposesor.

Legat de această din urmă excepţie, se reţine că prin Decizia civilă nr. 7572 din 12 decembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în primul ciclu procesual, s-a statuat asupra dispoziţiilor legale aplicabile în prezenta cauză, arătându-se că, în mod greşit, instanţa de apel a situat demersul reclamantei într-un cadru normativ de drept comun, ignorându-se faptul că în privinţa lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale, date fiind specificul şi regimul lor juridic deosebit, există un cadru normativ special referitor la retrocedarea unor astfel de bunuri, respectiv Decretul Lege nr. 126/1990, astfel cum a fost completat prin O.G. nr. 64/2004 aprobată prin Legea nr. 182/2005.

S-a arătat, în considerentele deciziilor de casare, că prin Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la A. a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948 şi, cum acest act normativ reprezintă o reglementare cu caracter special, care derogă de la general, instanţa fiind investită cu o acţiune în retrocedarea lăcaşului de cult, nu putea efectua o comparare a titlurilor.

Prin urmare, excepţia de inadmisibilitate a acţiunii invocată de intimata pârâtă, şi care vizează, de altfel, acţiunea în revendicare de drept comun, nu poate fi reţinută, fiind înlăturată în mod implicit prin deciziile de casare, împrejurare faţă de care instanţa va respinge această excepţie.

Instanţa de apel a respins şi excepţia de prematuritate a acţiunii, întemeiată pe argumentul că reclamanta nu a urmat procedura prealabilă prevăzută de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990. Instanţa de rejudecare a reţinut că, potrivit art. 109 alin. (3) C. proc. civ., "neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii", intimata neprocedând în conformitate cu aceste dispoziţii legale. Pe de altă parte, reclamanta a convocat pârâta la conciliere, pentru data de 29 decembrie 2010, la orele 12, în Cluj-Napoca, jud. Cluj, comunicându-i în scris şi pretenţiile sale, în conformitate cu prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, invitaţie căreia intimata nu i-a dat curs, invocând în răspunsul comunicat reclamantei, imposibilitatea de a se prezenta la termenul fixat şi faptul că, în vederea constituirii Comisiei şi a respectării prevederilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, consideră necesar ca discuţiile prealabile să aibă loc la nivel de Episcopie, prin reprezentanţi împuterniciţi cu mandatul funcţiei necesare în vederea luării unor astfel de decizii, şi într-un loc neutru. Astfel, reclamanta s-a conformat prevederilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990.

Excepţia lipsei capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu a reclamantei a fost apreciată de instanţa de rejudecare, de asemenea, ca nefondată cu următoarele argumente: urmare a adoptării Decretul-lege nr. 9/1989, care a abrogat Decretul nr. 358/1948 şi în temeiul art. 1 din Decretul-lege nr. 126/1990, A. a fost recunoscută oficial, recăpătându-şi personalitatea juridică, se organizează şi funcţionează în conformitate cu regimul juridic general al cultelor religioase din România, iar, potrivit dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 489/2006, cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică, acestea organizându-se şi funcţionând autonom, în conformitate cu propriile statute sau coduri canonice, A. figurând în prezent, în anexa la Legea nr. 489/2006, poziţia 4, printre cultele recunoscute în România. Cât priveşte B. România, acesta este o parte componentă a A., redobândindu-şi personalitatea juridică, fiind înscris în registrul persoanelor juridice al Judecătoriei Cluj-Napoca, în baza Încheierii civile nr. 303/PJ/1990 pronunţata de Judecătoria Cluj-Napoca, aspecte ce rezultă din cuprinsul Încheierilor civile nr. 1099/2003 şi nr. 9907/2004 pronunţate de Judecătoria Cluj-Napoca, prin care s-a luat act de modificările intervenite în actele constitutive ale Asociaţiei B., iar în urma adoptării Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, B. România îi este recunoscută în continuare personalitatea juridică, în temeiul art. 8 alin. (2), deoarece este o parte componentă a unui cult recunoscut de lege şi funcţionează în conformitate cu codul canonic al acesteia.

Personalitatea juridică a acestui Ordin a fost recunoscută şi de autorităţile Statului, aspect ce rezultă din cuprinsul adreselor nr. 3858 din 31 mai 2006 şi nr. C 1851 din 13 decembrie 2006 emise de Ministerul Culturii şi Cultelor, Secretariatul de Stat pentru Culte, din adresa nr. 462 din 12 mai 2004 emisă de Mitropolia Română Unită cu Roma, Greco Catolică, din adresa nr. 1638 din 21 octombrie 2005 emisă de Mitropolia Română Unită cu Roma, Greco Catolică, adresa nr. 649 din 27 martie 2009 emisă de Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-catolică, de Cluj - Gherla, precum şi din cuprinsul declaraţiei nr. 164 din 27 mai 2006 emisă de Curia Generală a Ordinului Bazilian al Sf. Iosafat. Astfel, toate actele şi înscrisurile menţionate, arată fără echivoc că reclamanta are în prezent capacitatea de a sta personal în justiţie şi de a-şi susţine, pe cale procesuală, în instanţă, drepturile şi interesele legitime, împrejurare faţă de care, excepţia invocată de intimata pârâtă privind lipsa capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu a reclamantei, urmează a fi respinsă.

Instanţa de apel a respins ca nefondată şi excepţia lipsei de interes a reclamantei în promovarea prezentei acţiuni, invocată de intimata pârâtă în cadrul recursului exercitat în cel de-al doilea ciclu procesual, susţinută şi în rejudecarea apelului, cu argumentul că interesul procesual al reclamantei este justificat din perspectiva redobândirii proprietăţii imobilului -biserică, imobil în privinţa căruia invocă dreptul său de proprietate anterior preluării în proprietatea statului.

Excepţia lipsei calităţii de reprezentant al apărătorului reclamantei, avocat D., în primă instanţă, respectiv excepţia nulităţii acţiunii formulate de reclamantă prin avocat, invocate de pârâtă în şedinţa publică din 25 noiembrie 2015, a fost respinsă ca nefondată cu motivarea că la dosarul de fond se regăseşte împuternicirea avocaţială care poartă ştampila şi semnătura reclamantei şi înscrisul privind convocarea efectuată prin avocat, în temeiul art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, purtând ştampila şi semnătura reclamantei. Mai mult, s-a depus la dosar şi contractul de asistenţă juridică nr. 25/2009, încheiat între reclamanta A., prin B. România şi avocat, obiectul acestuia constând în "redactare şi susţinere acţiune în revendicare a Bisericii Mânăstirii Bixad, asistenţă juridică şi reprezentare în faţa instanţelor de judecată", purtând ştampila şi semnătura reclamantei, acest contract şi împuternicirea avocaţială făcând dovada calităţii de reprezentant al avocatului în cauză.

Pe de altă parte, această excepţie nu a fost invocată în primă instanţă, reţinându-se totodată că dispoziţiile art. 161 C. proc. civ. reglementează posibilitatea complinirii eventualelor lipsuri în această situaţie, excepţia neputând fi primită direct în calea de atac a apelului, de vreme ce, sancţiunea lipsei dovezii calităţii de reprezentant este nulitatea relativă, iar nulitatea relativă nu poate fi invocată direct în calea de atac. Pe cale de consecinţă, instanţa a respins şi excepţia, respectiv cererea de anulare a acţiunii pentru lipsa acestei dovezi.

Instanţa de apel a găsit nefondată şi excepţia invocată de intimata pârâtă în şedinţa publică din 25 noiembrie 2015, privind lipsa capacităţii procesuale de folosinţă şi de exerciţiu a pârâtei chemate în judecată raportat la denumirea şi actul de constituire cu motivarea că deosebirea de denumire dintre cele două entităţi nu este de natură a conduce la reţinerea acestei excepţii, în condiţiile în care toate celelalte elemente de identificare, respectiv sediul şi organele de conducere coincid, reţinându-se sub acest aspect şi faptul că pârâta nu a invocat, pe parcursul derulării cauzei în primă instanţă, în apel şi în rejudecare, o altă denumire. Pe de altă parte, deşi această pârâtă a fost citată la sediul său, nu a invocat în primă instanţă, lipsa capacităţii sale procesuale de folosinţă şi de exerciţiu, prin raportare la denumirea sa. Mai mult, cu aceleaşi date de identificare, cuprinzând inclusiv denumirea, pârâta a depus la dosar întâmpinare şi a formulat cerere reconvenţională în primă instanţă, cerere disjunsă prin hotărârea apelată, a formulat recurs, sub aceiaşi denumire şi cu aceleaşi elemente de identificare, împotriva Deciziei civile nr. 18/A/2012 în primul ciclu procesual, respectiv împotriva Deciziei civile nr. 145/A/2013 în al doilea ciclu procesual, recursuri care au fost admise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Cât priveşte fondul litigiului, instanţa de apel a reţinut că imobilul în litigiu a fost înscris iniţial în CF nr. X1 Bixad, având ca proprietar B. din Bixad. Ulterior, imobilul a fost transcris în CF nr. X Bixad în favoarea Statului Român, care şi-a întabulat dreptul de proprietate cu titlu de reformă agrară în baza Legii nr. 187/1945, în baza adresei nr. 11013/1975 dată de Consiliul Popular al Judeţului Satu Mare.

Prin Decizia civilă nr. 1265 din 4 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în Dosar nr. x/35/2008 s-a statuat irevocabil, cu putere de lucru judecat, faptul că trecerea în proprietatea statului a imobilului în litigiu s-a realizat în temeiul dispoziţiilor Decretului nr. 358/1948, respectiv că asupra imobilului sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, articol modificat şi completat prin O.G. nr. 64/2004 şi prin Legea nr. 182/2005.

În analiza temeiniciei cererii deduse judecăţii instanţa de apel a arătat că va porni de la dezlegarea de drept dată chestiunii privind aplicabilitatea dispoziţiilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, respectiv a priorităţii normei speciale în raport cu norma generală (specialia generalibus derogant), precum şi chestiunii că nu este un argument suficient pentru părăsirea cadrului normativ special a faptului că în procedura prealabilă a concilierii nu s-a ajuns la rezolvarea favorabilă a pretenţiilor reclamantei pentru a apela la calea acţiunii în revendicare de drept comun, astfel cum a statuat în mod irevocabil Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă nr. 1265 din 04 martie 2010.Mai mult, este de observat că, prin decizia de casare s-a tranşat şi aspectul legat de renaşterea în patrimoniul reclamantei al vechiului drept de proprietate, urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, precum şi cel privind nemenţionarea în anexa la H.G. nr. 466/1992 a imobilului în litigiu, statuându-se că în cuprinsul său apar menţionate alte două imobile situate în localitate, având destinaţia de preventoriu pentru copii handicapaţi şi spaţiu pentru internaţi în preventoriu, imobile retrocedate conform Deciziei civile nr. 341 din 25 octombrie 2011 a Curţii de Apel Craiova.

Instanţa de apel a statuat că temeiul juridic în funcţie de care se va tranşa litigiul este cel reglementat de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, privind unele măsuri referitoare la A. articol modificat şi completat prin O.G. nr. 64/2004 şi prin Legea nr. 182/2005 şi care prevede că "situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut A. şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română, se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri. (2) Partea interesată va convoca cealaltă parte, comunicându-i în scris pretenţiile sale şi punându-i la dispoziţie dovezile pe care se sprijină aceste pretenţii. Convocarea se va face prin scrisoare recomandată, cu dovadă de primire sau prin înmânarea scrisorilor sub semnătură de primire. Data convocării comisiei mixte nu se va fixa mai devreme de 30 de zile de la data primirii actelor. Comisia va fi constituită din câte trei reprezentanţi ai fiecărui cult. Dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei ori decizia nemulţumeşte una din părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun".

Referitor la criteriul legal al dorinţei credincioşilor, de care s-a impus a se ţine seama prin ambele decizii de casare, instanţa de apel a procedat la verificarea aspectelor legate de dorinţa credincioşilor reţinând, din probele administrate, că dorinţa majoritară a fost în sensul ca C. să-şi păstreze actuala orânduire ecleziastică. În acest sens s-a avut în vedere adresa Primăriei Bixad nr. 4376 din 13 septembrie 2016, prin care se certifică faptul că comuna Bixad este alcătuită din trei sate aparţinătoare, respectiv satul Bixad, satul Trip şi satul Boineşti, iar conform datelor furnizate de Consiliul Judeţean Satu Mare - Direcţia Judeţeană de Statistică, la ultimele trei recensăminte, populaţia a fost de 7.810 locuitori la recensământul din anul 1992; 7.544 locuitori la recensământul din 2002; 6.504 locuitori la recensământul din 2011. Potrivit aceleiaşi adrese, locuitorii comunei Bixad, conform recensământului din anul 2002, sunt distribuiţi în funcţie de confesiune religioasă, după cum urmează: în satul Bixad din 2.777 locuitori, 2.742 sunt ortodocşi, 16 sunt romano-catolici, 4 sunt de alte religii; în satul Boineşti din 1.706 locuitori, 1.444 sunt ortodocşi, 119 sunt romano-catolici, 6 sunt de alte religii; în satul Trip din 3.061 de locuitori, 1895 sunt ortodocşi, 256 sunt romano-catolici, 865 sunt greco-catolici, 47 sunt alte religii. De asemenea, potrivit extraselor de pe pagina oficială a Institutului Naţional de Statistică, la recensământul din 2011, locuitorii comunei Bixad sunt în număr de 7.368, din care 6.504 ortodocşi şi 864 greco-catolici. Instanţa a avut în vedere şi tabelul nominal depus la dosar, necontestat, cuprinzând o listă cu semnături ale credincioşilor susţinători ai dreptului de proprietate al C., dorinţa majoritară a acestora fiind în sensul susţinut de pârâtă, apelanta nedepunând la dosar nici o probă din care să rezulte contrariul.

Faţă de cele ce preced, raportat la îndrumările obligatorii cuprinse în decizia de casare, instanţa de apel a respins ca nefondate criticile apelantei şi în consecinţă apelul. Dată fiind soluţia de respingere a apelului, excepţia prescripţiei achizitive invocată de intimată se constată a fi lipsită de interes, astfel că va fi respinsă.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., instanţa a dispus obligarea apelantei la 13.200 lei cheltuieli de judecată în apel, în favoarea intimatei, sumă ce reprezintă onorariu avocaţial.

Împotriva Deciziei nr. 793/2016-A din 5 octombrie 2016 au declarat recurs ambele părţi.

Recurenta reclamantă A., prin B. România, a solicitat, în principal, admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare şi, în subsidiar, admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei în sensul menţinerii respingerii excepţiilor invocate de pârâtă şi modificării Sentinţei civile nr. 3052/D din 05 octombrie 2011 în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâtei să îi predea în deplină proprietate şi posesie imobilul - Biserică situat în Bixad, jud. Satu Mare, înscris în CF nr. X Bixad cu nr. topo. 2938.

Recurenta reclamantă susţine că admiterea acţiunii de revendicare nu afectează comunitatea ortodoxă din Bixad, care are şi va avea în continuare o Biserică parohială nerevendicată şi că este o situaţie asemănătoare cu cea din localitatea Crucişori judeţul Satu Mare, în care există două biserici, iar Curtea de Apel Oradea, prin Decizia nr. 360 din 23 septembrie 2014, din Dosarul nr. x/83/2009** (menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 168 din 21 ianuarie 2015, după 2 trimiteri spre rejudecare) a menţinut acţiunea în revendicare a Parohiei Greco-Catolice Crucişor, astfel încât comunitatea ortodoxă a rămas cu o biserică, iar cea greco-catolică cu a doua.

Recurenta redă in extenso argumente din soluţia indicată, susţinând că situaţia este asemănătoare şi se impune a se ţine seama de jurisprudenţă.

Recurenta reclamantă mai arată că, în temeiul art. 74 din Anexa la H.G. nr. 53/2008 - Statutul Bisericii Ortodoxe (la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie face trimitere în Decizia nr. 7572/2012), "Mănăstirea este o comunitate de călugări sau călugăriţe care s-au hotărât în mod liber să-şi ducă viaţa în înfrânare, sărăcie de bunăvoie şi ascultare". Ca urmare, credincioşii laici ortodocşi din Bixad nu fac parte dintr-o mănăstire ortodoxă. Potrivit art. 43 din Anexa la H.G. nr. 53/2008 - Statutul Bisericii Ortodoxe: "Parohia este comunitatea creştinilor ortodocşi, clerici şi mireni, situată pe un anume teritoriu şi subordonată centrului eparhial din punct de vedere canonic, juridic, administrativ şi patrimonial, condusă de un preot paroh numit de chiriarhul (arhiepiscopul sau episcopul) eparhiei respective ". Ca urmare, credincioşii ortodocşi din Bixad sunt enoriaşii Parohiei Ortodoxe din Bixad, care are biserica ei nerevendicată.

Dacă dreptul de proprietate ar depinde de opţiunea majorităţii enoriaşilor în scopul de a nu perturba exerciţiul religios al majorităţii locuitorilor, înseamnă că în cazul nostru concret ar exista o exercitare abuzivă a acestui drept deoarece în localitatea Bixad există 2 biserici, dintre care Biserica parohială rămâne în continuare în folosinţa enoriaşilor ortodocşi care fără absolut nicio dificultate îşi practică religia, iar opţiunea de a nu lăsa biserica mai mica şi mai veche călugărilor greco-catolicilor are doar un scop şicanator şi nu satisfacerea unei nevoi obiective.

Susţine că C. nu era o parohie greco-catolică care să poată fi preluată de o parohie ortodoxă şi că prin Decretul nr. 358/1948 aceasta a intrat în proprietatea Statului Român care, în baza art. 2 Decretul-lege nr. 126/1990 (text expres de retrocedare a bunurilor aflate în proprietatea Statului), a retrocedat deja ansamblul Mănăstirii Bixad (curtea şi clădirile din jurul Bisericii) prin H.G. nr. 466/1992 poz. 63 şi 64

Mai arată că potrivit art. 2 din Decretul nr. 358/1948: "Averea mobila şi imobilă aparţinând organizaţiilor şi instituţiilor arătate la art. 1 din prezentul decret, cu excepţia expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care le va lua în primire imediat.", iar C. (care nu era o parohie greco-catolică care să poată fi preluată de o parohie ortodoxă) a intrat în proprietatea Statului Român - CF X1 transcrisă în CF X Bixad. Pentru acest considerent a devenit aplicabil art. 2 Decretul-lege nr. 126/1990: "Bunurile preluate de către stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, aflate în prezent în patrimoniul statului, cu excepţia moşiilor, se restituie, în starea lor actuală, A.", în temeiul căruia Guvernul României a emis H.G. 466/1992 poz. 63 şi 64. Conform actelor depuse la dosar de însăşi C., aceasta a fost înfiinţată de abia în anul 1991, prin Decizia nr. 1564/2009 s-a anulat integral TP nr. 31-45005/1996 şi s-a radiat dreptul C. înscris în CF nr. 1 Nedefinitivă Bixad; prin Decizia nr. 94/AP/2011 s-a menţinut înscrierea noastră în CF; prin Sentinţa nr. 180/2011 modificată prin Decizia nr. 341/2011 Mănăstirea Ortodoxă a fost obligată să-i lase în deplină proprietate şi posesie curtea şi clădirile din jurul Bisericii.

În ceea ce priveşte obiectul prezentului litigiu, imobilul Biserică (înscris în CF X Bixad nr. topo. 2938), tocmai deoarece în CF X Bixad este înscris Statul Român iar C. nu a avut niciodată absolut niciun drept asupra lui, subscrisa a exercitat acţiunea împotriva Statului român (iniţial dos. 1167/35/2007, iar în rejudecarea dos. 1121/33/2008), iar C. a făcut cerere de intervenţie.

Motivul de recurs pentru care recurenta reclamantă solicită casarea cu trimitere spre rejudecare se fundamentează pe art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ. 1865 invocând faptul că instanţa de apel nu a soluţionat fondul apelului, nepronunţându-se asupra niciunuia dintre cele trei motive de apel cu care a fost expres investită prin Decizia civilă nr. 793/2016-A, nu există nicio apreciere asupra celor trei motive de apel împotriva Sentinţei civile nr. 3052/D din 05 octombrie 2011, a cărei legalitate nu este analizată.

Apelul a vizat încălcarea de către Tribunalul Satu Mare a puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 1265/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin respingerea acţiunii pe motivul că ar fi trebuit să se îndrepte împotriva proprietarului tabular Statul Român iar instanţa de apel nu face absolut nicio analiză a acestui motiv de apel.

Apelul a mai vizat încălcarea de către Tribunalul Satu Mare a accesului efectiv la instanţa de judecată prin încălcarea cauzei Lungoci c/a României, 2006 (parag. 43) iar instanţa de apel nu face absolut nicio analiză a acestui motiv de apel.

Motivele de recurs pentru care solicită modificarea Deciziei civile nr. 793/2016-A se fundamentează pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865 interpretarea şi aplicarea greşită a art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 contrar Jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, obligatorie în baza art. 46 din Convenţie.

Primul motiv: încălcarea şi eludarea deciziei din 19 octombrie 2015 a Colegiului de 5 judecători ai Marii Camere de desfiinţare a Hotărârii Camerei a treia în cauza Parohia Lupeni (76943/11).

Conform art. 43 "Retrimiterea în faţa Marii Camere" din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale: " 1. într-un termen de 3 luni de la data hotărârii unei Camere, orice parte în cauza poate, în cazuri excepţionale, să ceară retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere. 2. Un colegiu de cinci judecători ai Marii Camere accepta cererea în cazul în care cauza ridica o problema grava referitoare la interpretarea sau la aplicarea convenţiei sau a protocoalelor sale, sau o altă problemă gravă cu caracter general, 3. În cazul în care colegiul acceptă cererea, Marea Camera se pronunţa asupra cauzei printr-o hotărâre".

La 19 octombrie 2015 (cu 1 an înainte de soluţionarea definitivă a prezentului litigiu de către instanţa de apel), "un colegiu de cinci judecători ai Marii Camere a acceptat cererea" în cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni - România (76943/11). Aceasta înseamnă nu doar că Hotărârea Camerei a treia din 19 mai 2015 nu este definitivă şi deci nu are absolut nicio forţă juridică; dar mult mai mult decât atât, "un colegiu de cinci judecători ai Marii Camere" a decis că Hotărârea Camerei a treia din 19 mai 2015 în sensul că parohiile greco-catolice nu ar avea "bun" (drept de proprietate sau speranţă legitimă) protejat de art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie şi/sau că acest drept ar depinde de numărul enoriaşilor (cu consecinţa că accesul la instanţa de judecată ar fi unul efectiv deşi Biserica Greco-Catolică este minoritară în absolut toate localităţile şi deci, în concret, nu ar putea câştiga nici măcar teoretic niciodată), "ridica o problema grava referitoare la interpretarea sau la aplicarea convenţiei sau a protocoalelor sale."

În concluzie, Hotărârea Camerei a treia din 19 mai 2015 nu poate constitui temei de drept al unei hotărâri judecătoreşti a instanţei naţionale; şi mai mult decât atât, decizia din 19 octombrie 2015 nu poate fi eludată prin preluarea argumentelor (lipsa dreptului de proprietate, numărul enoriaşilor etc.) din Hotărârea din 19 mai 2015 (fără a o indica direct şi explicit) deoarece aceste argumente "ridica o problema grava referitoare la interpretarea sau la aplicarea convenţiei sau a protocoalelor sale" cum a decis la 19 octombrie 2015 un colegiu de cinci judecători ai Marii Camere."

Oricum, cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni România (76943/11) nu ar fi aplicabilă în prezentul litigiu deoarece ea se referă la Bisericile parohiale preluate în proprietate de parohiile ortodoxe, iar în speţă discutăm de o Biserică a Mănăstirii preluată în proprietate de Stat Român pentru care există un text legal expres, special şi distinct pentru retrocedare-art. 2 Decretul-lege nr. 126/1990.

Invocându-se Hotărâri din jurisprudenţa generală a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul comun în materia restituirii bunurilor protejate de art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei, concluzia unei părţi a instanţelor naţionale a fost aceea de respingere a acţiunilor unităţilor de cult greco-catolice deoarece nu ar avea un bun protejat de art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei sau pentru că dreptul lor depinde de numărul enoriaşilor; şi exact aceeaşi concluzie a fost adoptată şi de Camera a Treia a Curţii Europene a Drepturilor Omului prin Decizia din 19 mai 2015 în cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni România (76943/11).

Însă, conform deciziei din 19 octombrie 2015 (cu 1 an înainte de soluţionarea definitivă a prezentului litigiu de către instanţa de apel) a Colegiului de cinci judecători ai Marii Camere a Curţii Europene a Drepturilor Omului (entitatea ierarhic superioară cu competenţă de control), această concluzie (că unităţile de cult greco-catolice nu au un bun protejat de art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei sau că dreptul lor depinde de numărul enoriaşilor) este greşită deoarece "ridică o problema grava referitoare la interpretarea sau la aplicarea convenţiei sau a protocoalelor sale" şi, în consecinţă, s-a desfiinţat decizia din 19 mai 2015 a Camerei a Treia şi s-a dispus rejudecarea cauzei.

A persista în aplicarea unei interpretări a dreptului comun (unele Hotărâri dispersate ale Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia generală a restituirilor), când există o poziţie distinctă (decizia din 19 octombrie 2015 a Colegiului de cinci judecători ai Marii Camere) în materia specială a restituirii bunurilor unităţilor de cult greco-catolice, prin care se desfiinţează însăşi o decizie a unei Camere a Curţii Europene a Drepturilor Omului (tocmai pentru că motivarea sa, în sensul că unităţile de cult greco-catolice nu au un bun protejat de art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei sau că dreptul lor depinde de numărul enoriaşilor, este greşită), reprezintă mai mult decât o simplă eroare.

În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, recurenta reclamantă invocă încălcarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, expresă şi specială în domeniul retrocedării bunurilor cultului greco-catolic, reprezentată de Hotărârile Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor 48107/99 şi Parohia Greco-Catolică Sf. Vasile cel Mare din Str. Polonă 65965/01, definitive şi obligatorii în baza art. 46 din Convenţie.

Susţine că anterior promovării acţiunii de faţă şi a respingerii ei cu motivarea că dreptul de proprietate depinde de numărul enoriaşilor, s-a judecat acţiunea în revendicare a Parohiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, Sf. Vasile cel Mare din Str. Polonă din Bucureşti. În acea cauză, în urma deciziei de admisibilitate a cererii din Dosarul nr. x/01 pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru a se evita o condamnare la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea dreptului de proprietate, Curtea de Apel Bucureşti prin practică constantă, pe o perioadă îndelungată, începând cu Decizia nr. 608/1999 şi până la Decizia nr. 1522/2005 a statuat că: "problema reconstituirii dreptului de proprietate şi apartenenţei proprietăţii nu se fac în funcţie de numărul acestora". Soluţie confirmată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 5903/2006

Şi din nou pentru a se evita o nouă condamnare a României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza 32419/04 Parohia Şişeşti c/România, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în acelaşi sens prin Decizia nr. 7143 din 21 noiembrie 2012 din Dosarul nr. x/100/2008.

Cum s-ar putea motiva (fără a încălca art. 14 din Convenţie) că Parohiile greco-catolice din Satu-Mare, Bucureşti, Caşva, Bixad, Şişeşti, Voievozii de Simian au un "bun" (drept de proprietate sau speranţă legitimă) protejat de Art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, iar celelalte (şi în concret subscrisele) în exact aceleaşi condiţii nu avem un astfel de drept? Şi cum s-ar putea motiva (fără a încălca art. 14 din Convenţie) că în cazul Parohiilor greco-catolice din Satu-Mare, Bucureşti, Caşva, Şişeşti, Voievozii de Simian, Crucişor unde greco-catolicii sunt minoritari "problema reconstituirii dreptului de proprietate şi apartenenţei proprietăţii nu se fac în funcţie de numărul" enoriaşilor; iar în cazul subscriselor în exact aceleaşi condiţii se resping acţiunile în revendicare deoarece greco-catolicii sunt minoritate religioasă.

Aceasta în condiţiile în care, în cazul de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 5847 din 01 octombrie 2012 din Dosarul nr. x/83/2010, deja a statuat expres că în cazul Mănăstirii Bixad dreptul de proprietate nu depinde de numărul enoriaşilor şi a menţinut admiterea acţiunii noastre de revendicare prin Decizia nr. 341/2011 asupra curţii şi clădirilor din jurul Bisericii. Astfel, s-ar recunoaşte o situaţie hilară: în Dosarul nr. x/83/2010 nu a contat numărul enoriaşilor, dar în Dosarul nr. x/83/2011** contează.

Tot ca motiv de nelegalitate, recurenta reclamantă a invocat încălcarea Hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Lungoci c/a României, 2006 datorită lipsei accesului efectiv la instanţa de judecată.

Pentru încălcarea dreptului unităţilor de cult greco-catolice la accesul efectiv la instanţa naţională, în baza art. 6 şi art. 13 din Convenţie, România a fost sancţionată în cauza Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor 48107/99 şi cauza Parohia Greco-Catolică Sf. Vasile cel Mare din Str. Polonă - 65965/01. Mai mult decât atât. Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată instanţelor naţionale ce înseamnă accesul efectiv la instanţă în cauza Lungoci c/a României, 2006: faptul că reclamantul a avut acces la o instanţă doar pentru ca acţiunea sa să poată fi respinsă ca inadmisibilă, ca urmare a unor dispoziţii legale, nu îndeplineşte exigenţele stabilite prin dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţie.

Adică, exact motivarea instanţei de apel, care îmi recunoaşte dreptul de a înregistra acţiunea la registratura instanţei, dar arată că acţiunea este de facto inadmisibilă deoarece dreptul de proprietate al subscrisului depinde, ca regulă generală, de numărul credincioşilor, la fel ca dreptul de proprietate al tuturor unităţilor de cult greco-catolică, care sunt toate minoritare în România.

Adică, în această accepţiune, toate cererile de revendicare a imobilelor preluate abuziv prin Decretul nr. 358/1948 sunt inadmisibile de plano deoarece conform recensăminte lor din 1992, 2001, 2011 A. este minoritară în toate localităţile.

Din cauza Lungoci c/a României rezultă că doar accesul formal al unităţilor de cult greco-catolice la instanţa de judecată pe criteriul numărului enoriaşilor - adică doar pentru ca acţiunea lor să fie respinsă de plano deoarece cultul greco-catolic este minoritar în toate localităţile din România (conform tuturor recensămintelor oficiale din 1992, 2002, 2011) - reprezintă o încălcare a art. 6 şi 13 din Convenţie şi o eludare a Deciziilor Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauza Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor şi cauza Parohia Greco-Catolică Sf. Vasile cel Mare din Str. Polonă.

În drept, recurenta reclamantă a invocat dispoziţiile art. 299 şi urm.; art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (5) C. proc. civ. 1865, art. 6, 9, 13, 14, 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional.

Recurenta pârâtă C., a exercitat recurs împotriva Deciziei nr. 793/2016-A din 5 octombrie 2016 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, solicitând modificarea în parte a soluţiei, admiterea excepţiilor ridicate ce vizează lipsa capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu a reclamantei intimate cât şi cea care vizează lipsa calităţii de reprezentant a domnului avocat D..

Susţine că, având în vedere îndrumările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din Decizia de casare nr. 3017 din 05 noiembrie 2014 (pag. 30 alin. (3), instanţa era obligată să se pronunţe asupra acestor excepţii:

Sub aspectul excepţiei lipsei calităţii de reprezentant, recurenta pârâtă arată că, din punctul său de vedere, lipseşte dovada calităţii de reprezentant a avocatului D., încă de la primul moment al formulării cererii introductive, în condiţiile legii speciale (Legea nr. 51/1995) şi cu respectarea principiului specialia generalibus derogant.

Ca urmare a excepţiei ridicate, avocatul D. depune la dosarul cauzei o copie din contractul de asistenţă juridică nr. 25/2009 fără să prezinte menţiunea conform cu originalul, din care rezultă caracterul inform al acestuia, din lipsa identificării reprezentantului clientului A., prin B. România, cu sediul în Cluj Napoca, jud. Cluj, precum şi a mandatarului, dacă este cazul.

În aceste condiţii, domnul avocat nu atestă identitatea clientului sau a reprezentantului acestuia conform art. 122 lit. b) şi e) din Statutul profesiei de avocat. Art. 122 din Statutul profesiei de avocat prevede: (1) Contractul de asistenţă juridică trebuie să cuprindă în mod obligatoriu următoarele elemente: b) datele de identificare ale clientului: se indică persoana reprezentantului legal, precum şi mandatarul clientului, dacă este cazul: e) atestarea identităţii clientului sau a reprezentantului acestuia. (2) Lipsa elementelor prevăzute la alin. (1) lit. a), e) şi g) atrage nevalabilitatea contractului, dacă s-a produs o vătămare ce nu poate fi altfel remediată.

Invocă, de asemenea, încălcarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 51/1995 şi art. 121 alin. (4) şi (5) şi 122 din Statutul profesiei de avocat, arătând că nu se poate aprecia că există un contract încheiat în formă tacită întrucât în speţă ''Onorariul avocaţial este în sumă de 0 lei fără TVA".

Recurenta pârâtă invocă soluţionarea greşită de către instanţa de apel şi a excepţiei lipsei capacităţii de exerciţiu şi de folosinţă a reclamantei, raportându-se la lipsa unei dovezi neechivoce din perspectiva calităţii de continuator în drepturi şi obligaţii a reclamantei.

Recurenta pârâtă critică soluţia şi sub aspectul faptului că în ce priveşte prescripţia achizitivă, instanţa de apel a respins-o motivat de faptul respingerii cererii introductive, fără a o analiza.

Pentru aceste considerente, solicită casarea cu trimitere spre rejudecare, instanţa nepronunţându-se pe fond pe această chestiune.

Excepţia nulităţii recursului declarat de pârâta C., ridicată de recurenta-reclamantă, este nefondată întrucât se invocă încălcarea unor dispoziţii legale ce reglementează dreptul la apărare, precum şi neanalizarea/nemotivarea pe fond a soluţiei de respingere a unui motiv de apel, respectiv cel privitor la prescripţia achizitivă, motive de recurs care se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. de la 1865.

Ambele recursuri sunt nefondate pentru cele ce se vor arăta în continuare:

În preambulul motivelor de recurs, recurenta reclamantă susţine că admiterea acţiunii de revendicare nu afectează comunitatea ortodoxă din Bixad, care are şi va avea în continuare o Biserică parohială nerevendicată, situaţie asemănătoare cu cea din localitatea Crucişori judeţul Satu Mare, invocând soluţia pronunţată în aceea speţă (Decizia nr. 360 din 23 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 168 din 21 ianuarie 2015). Înalta Curte apreciază că, pe de o parte, recurenta nu invocă un motiv de nelegalitate a soluţiei ci un considerent de echitate între cele două comunităţi religioase, ortodoxă şi greco-catolică din localitate, susţinând că fiecare comunitate îşi poate exercita religia în una din cele două biserici din localitate, ceea ce nu este admisibil a se analiza în recurs. Recursul este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. Or, acest motiv nu poate fi încadrat în nici una din ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. 1864. Pe de altă parte, jurisprudenţa nu este izvor de drept, chiar dacă instanţele sunt ţinute să asigure o jurisprudenţă unitară. Fiecare comunitate religioasă din fiecare localitate are propria specificitate ce se analizează în cadrul litigiului ce o vizează, simplul fapt că există două biserici într-o localitate nefiind un argument suficient pentru pronunţarea unor soluţii unitare.

Recurenta mai invocă faptul că C. nu era o parohie greco-catolică care să poată fi preluată de o parohie ortodoxă şi că prin Decretul nr. 358/1948 aceasta a intrat în proprietatea Statului Român care, în baza art. 2 Decretul-lege nr. 126/1990 (text expres de retrocedare a bunurilor aflate în proprietatea Statului), a retrocedat deja ansamblul Mănăstirii Bixad (curtea şi clădirile din jurul Bisericii) prin H.G. nr. 466/1992 poz. 63 şi 64. Chiar recurenta susţine că prin H.G. nr. 466/1992 nu i s-a retrocedat şi biserica în litigiu (ci alte bunuri) şi deci nu poate invoca un drept de proprietate asupra acesteia şi faptul că are în patrimoniu un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi articolului 1 din Protocolul 1 la Convenţie, aşa cum s-a statuat definitiv în primul ciclu procesual. Tocmai regimul juridic al bunului reprezentând biserică a determinat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca, în deciziile sale de casare, să statueze că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 cu modificările ulterioare, statuări obligatorii de care instanţa de apel în rejudecare a ţinut seama. Totodată, dacă se invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 din Decretul-lege nr. 126/1990 cu ocazia retrocedării bunurilor prin H.G. nr. 466/1992 (faptul că s-au retrocedat o parte din bunurile cuprinse în acelaşi ansamblu şi nu s-a retrocedat şi biserica), acest aspect nu poate fi invocat în litigiul de faţă, în raport cu pârâta, ci putea fi invocat în raport cu statul.

Nu poate fi primit nici motivul de recurs invocat de recurenta reclamantă ce vizează faptul că instanţa de apel nu a soluţionat fondul apelului, nepronunţându-se asupra celor trei motive de apel cu care a fost expres investită prin Decizia civilă nr. 793/2016-A, fapt ce atrage casarea cu trimitere pentru rejudecare, în temeiul art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ. 1865.

Susţine că a invocat încălcarea de către Tribunalul Satu Mare a puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 1265/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a dispus respingerea acţiunii pe motivul că ar fi trebuit să se îndrepte împotriva proprietarului tabular Statul Român iar instanţa de apel nu face nicio analiză a acestui motiv de apel. Instanţa de apel, în rejudecare, în decizia ce face obiectul controlului în prezentul recurs, a pornit de la chestiunile definitiv tranşate în ciclurile procesuale anterioare, această chestiune fiind definitiv tranşată în primul ciclu procesual, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 7572/2012 încât în acest ciclu procesual s-a pronunţat numai în limitele îndrumărilor celor două decizii de casare. În consecinţă, nu se poate imputa instanţei de apel că nu s-a mai pronunţat asupra unei chestiuni care era definitiv tranşată.

Recurenta arată că apelul a mai vizat nesocotirea de către prima instanţă a accesului efectiv la justiţie prin încălcarea cauzei Lungoci contra României, 2006 (parag. 43) iar instanţa de apel nu face analiza acestui motiv de apel. Într-adevăr în apel s-a invocat cauza Lungoci c/a României, dar şi această chestiune a fost definitiv tranşată în primul ciclu procesual, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 7572/2012 care a statuat că, în realitate, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, instanţa a fost chemată să analizeze în fond o pretenţie, deşi procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiţie dar, în acelaşi timp, fără a putea ieşi din limitele impuse de cadrul normativ special. În aceste condiţii, instanţa în rejudecare nu mai putea relua chestiunea. Faptul că la momentul respectiv nu s-a indicat expres cauza Lungoci contra României, nu înseamnă că această chestiune nu a fost tranşată, judecarea cauzei în limitele criteriului impus de legiuitor, de la care instanţa nu poate abdica, fiind obligatorie, neputând să pornească de la o premisă (faptul că în toate localităţile numărul credincioşilor greco-catolici este minoritar), de altfel lansată general de reclamantă.

Deşi iniţial recurenta arată că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra a trei motive de apel, în dezvoltare indică doar pe cele două, la care s-a răspuns mai sus.

O altă critică, care în opinia recurentei reclamante atrage modificarea deciziei recurate o reprezintă încălcarea şi eludarea deciziei din 19 octombrie 2015 a Colegiului de 5 judecători ai Marii Camere de desfiinţare a Hotărârii Camerei a treia în cauza Parohia Lupeni (76943/11), sub aspectul noţiunii de bun în sensul convenţiei.

Această chestiune a fost pusă în discuţie în şedinţă publică, fiind consemnată în practicaua hotărârii, chiar apărătorul recurentei arătând că dispozitivul din cauza Lupeni, în care biserica greco catolică a fost parte, a fost obţinut de pe site-ul Curţii Europene de Justiţie şi că această hotărâre nu este izvor de drept, întrucât nu a fost publicată în Monitorul Oficial. În aceste condiţii instanţa nu poate primi nici acest motiv de recurs, neputându-se reţine încălcarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului cu referire la o hotărâre nepublicată. Chestiunea dacă reclamanta are sau nu un bun a fost de asemenea tranşată în raport de jurisprudenţa publicată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, stabilindu-se în primul ciclu procesual că reclamanta nu se poate prevala de un bun care să justifice o acţiune în revendicare şi că litigiul de faţă se circumscrie aplicării dispoziţiilor art. 3 din Decretul Lege 126/1990

Nu este fondat nici motivul de recurs referitor la încălcarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului respectiv Hotărârile Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor 48107/99 şi Parohia Greco-Catolică Sf. Vasile cel Mare din Str. Polonă 65965/01. Problemele de rezolvat în prezenta cauză sunt diferite de cele din cauzele menţionate, ca urmare a modificării cadrului legislativ aplicabil. În cauza Parohia greco-catolică Sâmbăta Bihor împotriva României, potrivit pct. 73.". acţiunea reclamantei a fost declarată inadmisibilă de Curtea de Apel Oradea după un control limitat, ...." La pct. 74 din hotărârea se menţionează însă că "În cele din urmă, Curtea subliniază că art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 a fost modificat prin Ordonanţa nr. 64/2004 şi prin Legea nr. 182/2005 şi că, în prezent, este posibil să fie sesizate instanţele interne care sunt competente pentru soluţionarea litigiilor privind lăcaşurile de cult şi casele parohiale în temeiul dreptului comun (supra, pct. 39-40). Totuşi, aceste modificări legislative, care trebuie apreciate, sunt cu mult posterioare faptelor denunţate de reclamantă. 75. Potrivit Curţii, o excludere generală din competenţa instanţelor a litigiilor precum cel în speţă este în sine contrară dreptului de acces la instanţă garantat prin art. 6 din convenţie De asemenea, Curtea apreciază că sistemul de soluţionare a conflictelor prealabile, introdus prin legea specială, nu era suficient reglementat şi că respectivul control jurisdicţional privind decizia comisiei mixte nu era adecvat ."

În cauză, acţiunea reclamantei a fost soluţionată pe fond în temeiul art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la A. astfel cum a fost modificat şi completat prin O.G. nr. 64/2004 şi prin Legea nr. 182/2005 însă, aşa cum menţionează Curtea în cauza Parohia greco-catolică Sâmbăta Bihor împotriva României pct. 94. "Art. 13 din convenţie garantează existenţa în dreptul intern a unei acţiuni care să permită prevalarea de drepturile şi libertăţile din convenţie, astfel cum sunt consacrate în aceasta. Prin urmare, această dispoziţie are drept consecinţă o acţiune internă care permite instanţei naţionale competente să examineze conţinutul unei "plângeri credibile" întemeiate pe convenţie şi să ofere măsurile de reparaţie corespunzătoare. Eficienţa unui recurs în sensul art. 13 nu depinde de certitudinea unei soluţii favorabile pentru reclamant. ...". Dispoziţia legală, astfel cum a fost modificată şi aplicată în speţă permite accesul la instanţă, fiind adoptată tocmai ca urmare a soluţiilor pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului însă, aşa cum relevă însăşi Curtea, accesul la instanţă nu înseamnă certitudinea unei soluţii favorabile aşa cum pretinde reclamanta, instanţa fiind obligată să aplice legea edictată de parlament, care prevede modalităţile şi criteriile clare de retrocedare a bunurilor care au aparţinut Bisericii greco-catolice.

În continuare, recurenta invocă jurisprudenţa instanţelor naţionale în cauze similare, care nu poate fi luată în considerare, nefiind izvor de drept şi deci motiv de nelegalitate a hotărârii recurate.

Nu se poate reţine nici autoritatea de lucru judecat ori o contrarietate a celor dispuse în prezenta cauză cu cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia 5847 din 01 octombrie 2012 pronunţată în Dosarul nr. x/83/2010. Între cele două litigii, cel pendinte şi în cel ce a făcut obiectul dosarului de mai sus, nu există identitate de obiect. Decretul-lege face distincţie între biserică şi celelalte bunuri care au aparţinut bisericii greco catolice, criteriile de restituire fiind diferite.

Al treilea motiv de recurs invocat de recurenta reclamantă, ca motiv de modificare a hotărârii recurate, vizează încălcarea de către instanţa de apel a Hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Lungoci contra României, 2006 datorită lipsei accesului efectiv la instanţa de judecată, redând paragraful din această hotărâre "faptul că reclamantul a avut acces la o instanţă doar pentru ca acţiunea sa să poată fi respinsă ca inadmisibilă, ca urmare a unor dispoziţii legale, nu îndeplineşte exigenţele stabilite prin dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţie. Aşa cum s-a arătat anterior, chestiunea accesului efectiv al reclamantei la justiţie a fost tranşată în ciclurile procesuale anterioare. Pe de altă parte, acţiunea reclamantei nu a fost respinsă ca inadmisibilă ci a fost analizată pe fond, instanţa neputând face abstracţie de dispoziţiile legale edictate de legiuitor. Instanţa a aplicat criteriul legal prevăzut de art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990 astfel cum a fost ulterior modificat, care permite accesul efectiv la instanţă şi care arată criteriul după care se restituie lăcaşurile de cult - bisericile. Faptul că toate cererile de revendicare a imobilelor preluate abuziv prin Decretul nr. 358/1948 sunt inadmisibile de plano deoarece conform recensăminte lor din 1992, 2001, 2011 A. este minoritară în toate localităţile este doar o susţinere.

În cauză, instanţa a analizat criteriul numărului credincioşilor aşa cum prevede actul normativ (nu a enoriaşilor) pe baza probelor administrate, stabilind că în localitatea Bixad numărul credincioşilor ortodocşi este mult superior numărului credincioşilor greco-catolici. Mai mult decât atât, prin actul normativ menţionat, statul s-a obligat să restituie toate bunurile Bisericii greco catolice aflate în proprietatea statului, mai puţin lăcaşurile de cult aflate în proprietatea Bisericii Ortodoxe care se retrocedează după criteriul numărului credincioşilor din fiecare localitate, în schimb, pentru a asigura practicarea credinţelor religioase la cultul minoritar, şi-a asumat obligaţia legală prevăzută la art. 4 din Decretul Lege nr. 126/1990 ca "În localităţile în care numărul lăcaşurilor de cult este insuficient în raport cu numărul credincioşilor, statul va sprijini construirea de noi lăcaşuri de cult, în care scop va pune la dispoziţia cultelor respective terenul aferent în cazul în care acestea nu dispun de acest teren şi va contribui cu fonduri băneşti la constituirea resurselor financiare necesare." Faptul că s-a respectat sau nu acest articol este o chestiune ce excede litigiului de faţă, Biserica Greco-catolică putând să pretindă statului să respecte acest text de lege, iar nu pârâtei.

Curtea va respinge ca nefondat şi recursul exercitat de recurenta pârâtă C., apreciind că instanţa de apel a respins corect excepţiile ce vizează lipsa capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu a reclamantei intimate cât şi cea care vizează lipsa calităţii de reprezentant a domnului avocat D.

Instanţa s-a pronunţat asupra celor două excepţii şi a motivat complet şi corect soluţia sa, având în vedere îndrumările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din Decizia de casare nr. 3017 din 05 noiembrie 2014.

În ce priveşte excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a apărătorului care a formulat şi susţinut acţiunea, este de menţionat că instanţa de apel a reţinut corect că această excepţie nu a fost invocată în primă instanţă, că exista posibilitatea remedierii eventualelor lipsuri la termenul acordat de instanţa de fond, conform art. 161 C. proc. civ. şi că, fiind vorba de o nulitate relativă, ea nu mai putea fi invocată pentru prima dată în calea de atac. În subsidiar, instanţa a făcut şi verificări pe fond constatând că că la dosar se regăseşte împuternicirea avocaţială care poartă ştampila şi semnătura reclamantei şi înscrisul privind convocarea efectuată prin avocat, în temeiul art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, purtând ştampila şi semnătura reclamantei precum şi contractul de asistenţă juridică nr. 25/2009, încheiat între reclamanta A., prin B. România şi avocat, obiectul acestuia constând în "redactare şi susţinere acţiune în revendicare a Bisericii Mânăstirii Bixad, asistenţă juridică şi reprezentare în faţa instanţelor de judecată", purtând ştampila şi semnătura reclamantei, acest contract împreună cu împuternicirea avocaţială făcând dovada calităţii de reprezentant al avocatului în cauză.

În ce priveşte invocarea lipsurilor din contractul de asistenţă juridică prevăzute la art. 122 lit. b) şi e din Statutul profesiei de avocat, Curtea reţine că acestea pot atrage nevalabilitatea contractului numai dacă s-a produs o vătămare ce nu poate fi altfel remediată. Or, recurenta pârâtă nu arată în ce a constat vătămarea sa. Nu trebuie ignorat nici faptul că aceste chestiuni au fost invocate pentru prima dată în prezentul recurs şi, fiind vorba de o nulitate relativă, este tardiv invocată. În condiţiile în care există un contract de asistenţă juridică şi o împuternicire emise în formă scrisă conform reglementărilor din materia exercitării profesiei de avocat [Legea nr. 51/1995 şi art. 121 alin. (4) şi (5) şi (122) din Statutul profesiei de avocat] nu se pune problema existenţei unui mandat în formă tacită care să poată fi dovedit cu faptul plăţii onorariului avocaţial.

Nu va fi primită nici critica recurentei pârâte privind soluţionarea greşită de către instanţa de apel a excepţiei lipsei capacităţii de exerciţiu şi de folosinţă a reclamantei, raportându-se la lipsa unei dovezi neechivoce din perspectiva calităţii de continuator în drepturi şi obligaţii a reclamantei. În ce priveşte această critică, recurenta pârâtă nu invocă un motiv de nelegalitate, neputându-se reţine încălcarea vreunei dispoziţii legale din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. câtă vreme se invocă " lipsa unei dovezi neechivoce din perspectiva calităţii de continuator în drepturi şi obligaţii a reclamantei". Instanţa de apel a făcut o amplă motivare asupra acestei excepţii, redând extensiv conţinutul probelor care atestă capacitatea reclamantei de exerciţiu şi de folosinţă.

Va fi respinsă şi critica recurentei pârâte ce priveşte soluţia dată cererii referitoare la prescripţia achizitivă, care ar atrage casarea cu trimitere spre rejudecare. Instanţa a respins această apărare a pârâtei cu motivarea că excepţia prescripţiei achizitive invocată de intimată se constată a fi lipsită de interes, astfel că va fi respinsă, dată fiind soluţia de respingere a apelului. Corect s-a apreciat că atâta timp cât pârâta o abţinut o soluţie pe fond în raport cu criteriul legal (numărul credincioşilor), problema prescripţiei achizitive nu mai prezintă interes a fi analizată întrucât ea ţine de modurile de dobândire a dreptului de proprietate, aspect ce excede Decretului -lege nr. 126/1990, ca normă specială aplicabilă pentru retrocedarea bunurilor Bisericii greco-catolice.

Faţă de toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta A., prin B. Cluj Napoca şi de pârâta C. împotriva Deciziei nr. 793/2016-A din 5 octombrie 2016 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Se va respingere şi cererea recurentei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată, faţă de soluţia de respingere a recursului său, nefiind îndeplinite condiţiile art. 274 C. proc. civ. de la 1865 pentru acordarea acestor cheltuieli.

 

 

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

 

 

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de pârâta C., excepţie invocată de recurenta-reclamantă.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A., prin B. Cluj Napoca şi de pârâta C. împotriva Deciziei nr. 793/2016-A din 5 octombrie 2016 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Respingere cererea recurentei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 februarie 2017.