Decizia nr. 123/2017
Deliberând asupra cauzei de față constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe roiul Tribunalului București, secția a IIl-a civilă, sub nr. x/3/2014 la data de 06 noiembrie 2013, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. și C., D. în calitate de moștenitoare a defunctului E. și F. în calitate de moștenitor al defunctului E. și a solicitat să se constate dreptul său de proprietate ca efect al uzucapiunii extratabulare cu privire la imobilul casă și teren situat în București, sector 1, ca urmare a joncțiunii posesiilor cu defunctul G.; decedat la data de 19 ianuarie 2013 și al cărui legatar universal este reclamantul, conform testamentului autentificat de B.N.P. din 24 ianuarie 2005, urmând să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de proprietate.
Reclamantul a mai solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare încheiat între vânzătorii B. și C. și cumpărătorul E. - căsătorit cu D., contract autentificat din 05 mai 1993 de către fostul Notariat de Stat sector 1 București referitor la imobilul casă și teren situat în sectorul 1, urmând a se dispune radierea acestuia din Registrul de transcripțiuni imobiliare.
Prin sentința civilă nr. 520 din 21 aprilie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că imobilul în litigiu s-a aflat în posesie începând cu anul 1989 de către G. - autorul reclamantului care a intrat în stăpânirea bunului în baza unei chitanțe sub semnătură privată încheiată cu vânzătorii E. și D., după care începând cu anul 2006 imobilul este deținut de către reclamant, acesta având calitatea de legatar universal în baza testamentului lăsat de autorul său.
S-a apreciat că în cauză nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 1895 C. civ., pentru constatarea uzucapiunii de scurtă durată de 10 - 20 ani, întrucât chitanța sub semnătură privată încheiată în anul 1989 de către H. - autorul reclamantului, nu poate reprezenta just titlu, în accepțiunea legii. Pe de altă parte, art. 82 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a N.C.C. stabilește că dispozițiile art. 930 - 934 C. civ. referitoare la uzucapiunea imobiliară se aplică doar In situațiile în care posesia a început după intrarea în vigoare a C. civ., astfel că, pentru situațiile în care posesia a început înainte de această dată se aplică dispozițiile referitoare la uzucapiune care sunt în vigoare la data începerii posesiei. Referitor la imobilele pentru care la data începerii posesiei nu erau deschise cărți funciare sunt aplicabile dispozițiile din V.C.C. în materie de uzucapiune.
Referitor la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare autentificat de Notariatul de Stat, sector 1, din 1993. s-a considerat că acesta este neîntemeiat, întrucât cele două chitanțe sub semnătură privată încheiate în anii 1981-1982 și respectiv 1989 nu sunt translative de proprietate, iar diferențele apărute în acte cu privire la suprafața terenului și respectiv a construcției nu pot constitui motive care să conducă la constatarea nulității actului autentic notarial.
Împotriva sentinței, a declarai apel reclamantul A., iar prin Decizia nr. 269/A. din 14 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefundat.
În esență, s-a reținut că înscrisul sub semnătură privată încheiat la data de 05 iunie 1989 între autorul apelantului, G., în calitate de cumpărător al imobilului din str. x, actualmente în sector 1, compus din construcție și teren în suprafață de 662 mp și intimata pârâtă D. împreună cu defunctul E. în calitate de vânzători, este un act juridic lovit de nulitate absolută In condițiile prevăzute de art. 11 alin. (2) și (3) din Decretul nr. 144/1958 și art. 32 din Legea nr. 58/1974, și nu poate constitui just titlu în raport de prevederile art. 1897 alin. (2) C. civ. contrar susținerilor nefondate ale apelantului.
Chiar dacă autorul apelantului a cumpărat de la un neproprietar, titlul ultimului proprietar al cărui drept fusese înscris în Registrul de transcripțiuni imobiliare fusese actul autentic al intimaților pârâți B. și C. fiind reprezentat de contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 1972 la fostul Notariat de Stat sector 1, prin care intimații B. și C. cumpăraseră legal imobilul, această împrejurare nu este de natură a determina aprecierea ca actul lovit de nulitate absolută ar fi „just titlu,, în accepțiunea art. 1897 alin. (3) C. civ.
Cerința bunei credințe este distinctă de cea a justului titlu, dată fiind lipsa îndeplinirii cerinței justului titlu, cerință ce trebuie îndeplinită cumulativ de prevederile legii, buna credință neputând primi relevanță în raport de prevederile art. 1885 C. civ.
Nici dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de scurtă durată, respectiv a joncțiunii posesiilor invocată de apelant în justificarea îndeplinirii cerinței termenului de posesie minim, și nici cea a exercitării posesiei neîntrerupte, netulburate și manifestate în mod public de către autorul apelantului, nu mai pot prezenta nicio relevanță în cauză pentru același considerent.
Cu privire la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare autentificat de fostul Notariat de Stat al sectorului 1 București din 1993, s-a arătat că pentru a se putea vorbi de o obligație sub condiție suspensivă, respectiv de o condiție de a cărei îndeplinire să depindă nașterea raportului juridic translativ de proprietate între părțile actului juridic, este necesar însă ca părțile să convină în acest sens potrivit prevederilor art. 969 C. civ., însă în cauză, nu rezultă faptul că părțile acestui contract ar fi prevăzut sub condiția suspensivă a revânzării către autorul apelantului nașterea efectului translativ de proprietate al contractului în privința cumpărătorilor.
Nici faptul că intimații cumpărători nu au exercitat ulterior încheierii contractului prin care au dobândit proprietatea imobilului în privința acestuia acte de folosință sau acte de dispoziție, nu și-au transcris actul, și nu au tulburat folosința lui de către autorul apelantului un timp îndelungat nu atrag nulitatea actului câtă vreme, proprietatea nu se stinge prin neuz, ci doar exercițiul dreptului de proprietate poate fi paralizat prin invocarea prescripției achizitive în condițiile în care sunt întrunite în privința acestuia cerințele prevăzute de lege, ceea ce nu este cazul în speță.
Împotriva deciziei pronunțate în apel a formulat recurs reclamantul A. considerând hotărârea atacată nelegală, în raport de dispozițiile an. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.
Prin rezoluția completului CF 11 din 13 octombrie 2016, cererea de recurs a fost comunicată intimaților, iar după parcurgerea procedurii prevăzută de art. 493 alin. (2) C. proc. civ., magistratul asistent a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu, prin care și-a spus părerea potrivit căreia recursul nu este admisibil.
Completul de filtru CF 11, la data de 8 decembrie 2016, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
Constatându-se încheiată procedura de filtru, dosarul a fost înaintat completului de judecată în vederea stabilirii termenului pentru soluționarea căii de atac.
S-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 19 ianuarie 2017, în temeiul ari:, 493 alin. (5) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., fără citarea părților, termen la care instanța a rămas în pronunțare.
Analizând cauza în condițiile dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ. cu referire la art. 499 teza finala C. proc. civ., potrivit cărora în cazul m care recursul se respinge fără a fi cercetai în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, tară drept de recurs, precum și cele nealocate cu recurs.
De asemenea, art. 483 alin. (1) C. proc. civ. dispune că „Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului", iar conform alin. (2); „Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute Ia art. 94 pct. 1 lit. a) -i), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în hani în valoare de până la 500-000 tei inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului."
Potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., „Dispozițiile art. 483 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016". iar conform alin. (2) al aceluiași articol, „În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - 5) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului."
Conform articolului unic alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2015, termenul prevăzut la art. 18 alin. (1) se prorogă până la data de 1 ianuarie 2017, iar conform articolului unic alin. (2) din aceeași ordonanță dispozițiile art. 18 alin. (2) se aplică și proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016 și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv.
Obiectul pricinii de față îl constituie uzucapiunea care reprezintă un mod de dobândire a drepturilor reale principale, tar acțiunea în constatarea dobândirii uzucapiunii este o acțiune patrimonială evaluabilă în bani.
În cauză, se observă că reclamantul prin cererea introductivă, fila 10 din dosarul Judecătoriei sector 1 București, a precizat o valoare totală de 58.500 Iei din care 33,500 lei, pentru teren și 25.000 iei, pentru clădire, iar prin sentința civilă nr. 19081 din 4 noiembrie 2014, Judecătoria sector 1 București și-a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București, urmare raportului de expertiză efectuat în cauză prin care s-a stabilit o valoare a obiectului litigiului de 521,701 lei.
Se constată astfel, că, față de valoarea obiectului acțiunii deduse judecății, care este sub 1.000.000 lei inclusiv și ținând cont de faptul că decizia instanței de apel a fost pronunțată într-o acțiune evaluabilă în bani, întrucât privește un drept real imobiliar. Decizia nr. 269/A din data de 14 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțată în acest dosar, nu este susceptibilă de recurs, fiind pronunțată de curtea de apel în cadrul soluționării unui apel declarat împotriva unei hotărâri supuse numai apelului.
Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege.
Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.
Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituția României arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia.
În raport de dispozițiile legale sus-menționate, decizia ce a fost atacată cu recurs nu este supusă, prin lege, cenzurii prin această cale de atac.
În consecință, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 269/A din data de 14 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă.
Fără nicio cale de atac.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 ianuarie 2017.