Decizia nr. 36/2017
Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 8.000 euro, cu titlu de daune materiale și 500.000 euro, daune morale, pentru prejudiciul cauzat urmare accidentului rutier produs de numitul C., a cărui victimă a fost.
Prin sentința civilă nr. 5765 din 22 octombrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SA și intervenientul forțat C., a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 50.000 euro în echivalent în lei la cursul Băncii Naționale a României de la data introducerii acțiunii, fiind respinse restul pretențiilor reclamantului, ca neîntemeiate.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele considerente:
Din cuprinsul rechizitoriului întocmit la data de 20 ianuarie 2014 de către Parchetul de pe lângă Judecătoria sector 4 București în Dosarul nr. x/P/2012, la data de 27 septembrie 2012, în jurul orei 9,00, numitul C. a condus autoturismul pe șoseaua Olteniței, pe sectorul de drum dinspre Șos. Vitan-Bârzești către Calea Văcărești. Ajuns în zona refugiului de tramvai și văzând că în stația RATB, de pe sensul său de mers era oprit un tramvai, învinuitul s-a angajat în depășire prin partea stângă a refugiului de tramvai și a tramvaiului staționat, intrând pe contrasens. În dreptul trecerii de pietoni, marcată corespunzător și amplasată în fața stației RATB Lunca Bârzești, acesta și-a continuat parcursul fiind surprins și neobservând partea vătămată (reclamantul A.) care traversa regulamentar drumul pe o traiectorie de la dreapta la stânga în raport cu direcția de deplasare a autoturismului, l-a lovit pe acesta cu partea din dreapta față a mașinii. Au fost reținute și leziunile traumatice suferite de reclamant, precum și dinamica producerii accidentului, precum și faptul că asupra tuturor circumstanțelor în care s-a produs evenimentul rutier nu exista contraziceri între declarația părții vătămate și declarațiile învinuitului.
Intervenientul forțat avea încheiată o poliță RCA valabilă pentru autoturismul condus la data producerii accidentului. Trebuie precizat că prin sentința penală pronunțată în Dosarul nr. x/4/2014 instanța a dispus achitarea inculpatului, ca urmare a dezincriminării faptei prin legea penală mai favorabilă.
Instanța a reținut și că din raportul de expertiză medico-legală întocmit la solicitarea Direcției Generale a Poliției Municipiului București - Brigada de Poliție Rutieră rezultă că reclamantul a prezentat leziuni traumatice care au putut fi produse în circumstanțele unui accident rutier cu victimă pieton, ce pot data din 27 septembrie 2012 și au necesitat 35-40 zile de îngrijiri medicale fără să pună în primejdie viața victimei și fără să constituie infirmitate.
În consecință, Tribunalul a reținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale conform dispozițiilor art. 998 C. civ. vechi, reclamantul dovedind existența faptei ilicite, persoana vinovată, vinovăția, existența prejudiciului suferit și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.
Așadar, fapta ilicită constă în acțiunea intervenientului forțat care, a condus autoturismul în circumstanțele menționate anterior și încălcând dispozițiile legale și măsurile de prevedere pentru conducerea unui autoturism a accidentat reclamantul, care se angajase în traversarea drumului, în mod regulamentar, pe trecerea de pietoni. Culpa pentru săvârșirea accidentului aparține exclusiv intervenientului, cu precizarea că pârâta avea calitate procesuală pasivă în virtutea calității sale de asigurator RCA pentru autoturismul implicat în accident, datorând acoperirea prejudiciului în baza Legii nr. 136/1995.
Cât privește prejudiciul pretins de către reclamant, Tribunalul a constatat că acesta poate fi de două feluri: un prejudiciu material și unul moral. Prejudiciul material pretins de către reclamant cu titlu de contravaloare cheltuieli efectuate cu ocazia spitalizării, recuperării fizioterapeutice, masaje, tratamente etc., trebuie probat cu înscrisuri, reclamantul nedovedind cheltuielile efectuate cu spitalizarea, analizele de specialitate, radiografii, transport, medicamente, recuperare medicală. Cele trei bonuri fiscale depuse la dosar în copie nu probează aceste cheltuieli și nici că reclamantul ar fi procurat medicamentele prescrise de medic în legătură directă cu accidentul suferit.
În ce privește solicitarea de acordare a daunelor morale, Tribunalul a reținut că în urma accidentului suferit reclamantul a suferit vătămări corporale ce au necesitat îngrijiri medicale în nr. de 35-40 zile. Este evident că reclamantul a suferit fizic și psihic în urma acestor vătămări, că viața sa s-a schimbat temporar și că a fost afectat din punct de vedere emoțional, acesta suferind și o traumă psihică, Tribunalul a apreciat că pentru aceste suferințe reclamantul trebuia să primească o compensație materială care să substituie suferințele suferite.
În raport cu probatoriul administrat, având în vedere și împrejurarea că reclamantul nu a rămas cu infirmități fizice, Tribunalul a considerat ca o justă și rezonabilă despăgubire pentru suferințele morale ale reclamantului este cuantificabilă la suma de 50.000 euro în echivalent lei.
Această sumă a fost apreciată de instanță ca oferind o compensație echitabilă și rezonabilă și nu prezintă o îmbogățire fără justă cauză a reclamantului.
În consecință, având în vedere cele reținute și dispozițiile legale menționate, Tribunalul a admis în parte cererea și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 50.000 euro în echivalent în lei la cursul de schimb al Băncii Naționale a României de la data introducerii acțiunii, cu titlu de daune morale, urmând a respinge ca neîntemeiate restul pretențiilor deduse judecății.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul și pârâta.
Prin Decizia nr. 722 din 25 aprilie 2016, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins apelurile, ca nefondate.
În motivarea acestei soluții, Curtea de apel a reținut următoarele considerente:
În privința criticilor reclamantului relative la acordarea prejudiciului material, Curtea a reținut că, atâta vreme cât apelantul-reclamant solicită contravaloarea cheltuielilor efectuate cu spitalizarea, recuperarea fizioterapeutică, masaje, tratamente, acestea trebuie dovedite cu înscrisuri emise de unitățile medicale respective, conform dispozițiilor art. 1169 C. civ. (1864), simplele afirmații în sensul efectuării unor astfel de cheltuieli în cuantum de 8.000 euro, nefiind suficiente pentru admiterea capătului de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata respectivei sume.
Or, în lipsa unor dovezi concludente care să susțină afirmațiile apelantului-reclamant referitoare la cheltuielile efectuate cu spitalizarea, analizele de specialitate, transport, radiografii, recuperare medicală posttraumatică, cheltuielile solicitate cu titlu de despăgubiri materiale, nefiind justificate, nu pot fi acordate.
În contextul lipsei materialului probator, Curtea a apreciat ca fiind legală și temeinică soluția instanței de fond, de respingere a capătului de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata sumei de 8.000 euro.
De altfel, nici în fază procesuală a soluționării apelului, apelantul-reclamant nu a adus dovezi în sprijinul capătului de cerere menționat.
În privința daunelor morale, Curtea a reținut faptul că reclamantul a fost victima unui accident rutier, în urma căruia a suferit vătămări corporale ce au necesitat 35-40 de zile de îngrijiri medicale, iar pentru suferințele provocate de accident, Curtea a considerat că reclamantului i se cuvine o compensație care să-i aline suferințele fizice.
Făcând o apreciere pe considerente de echitate, în raport de probele administrate în cauză și ținând cont de practica constantă a jurisprudenței române și a Uniunii Europene, în lipsa unor criterii legale de determinare, Curtea a considerat că suma de 50.000 euro acordată de instanța de fond cu titlu de daune morale, oferă reclamantului o satisfacție cu caracter compensatoriu, suficientă și proporțională cu prejudiciul suferit.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantul și pârâta,care au formulat următoarele motive:
1. Întemeindu-și recursul pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., reclamantul a formulat următoarele critici:
Sub aspectul daunelor materiale solicitate, recurentul susține că acestea au caracter cert, reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate cu ocazia spitalizării acestuia, recuperări fizioterapeutice, masaje, tratamente medicamentoase administrate, investigațiilor de specialitate, cheltuieli efectuate cu transportul periodic la spital.
Susține recurentul că asemenea evenimente incumbă efectuarea de cheltuieli și, având în vedere împrejurările în care sunt efectuate aceste cheltuieli, ele nu pot fi dovedite integral.
În acest sens, instanța de apel trebuia să aibă în vedere faptul ca ar fi absurd si total inechitabil a se pretinde reclamantului ca în astfel de momente să se îngrijească in principal de preconstituirea de probe pentru eventualitatea unui proces civil.
În ceea ce privește daunele morale acordate de instanța de fond, al cărui cuantum a fost menținut de instanța de apel, recurentul - reclamant susține că a suferit cel mai grav prejudiciu moral pe care îl poate încerca o persoană, respectiv vătămarea integrității corporale în condiții dramatice.
Este adevărat că nu există criterii legale pentru determinarea daunelor morale suferite ca urmare a producerii accidentului, respectiv vătămarea integrității corporale, însă instanța de fond trebuia sa tina cont in stabilirea acestora de caracteristicile concrete ale spetei, respectiv împrejurările in care a fost produs accidentul.
Dată fiind schimbarea radicală a cursului vieții reclamantului, cuantumul daunelor morale trebuie să urmărească o ameliorare efectivă a vieții, prejudiciul moral constând în traumele morale suferite de acesta, în atingerea adusă drepturilor acestuia de a se bucura de o viață normală, fără privațiuni.
Pe lângă acordarea prejudiciului moral, pentru stabilirea indemnizației destinate reparării daunelor morale, este necesar să se dea eficiență criteriului orientativ și anume criteriul echității, iar indemnizația acordată să fie substanțială si susceptibilă a compensa prejudiciul moral suferit.
În acest sens, recurentul - reclamant susține că este necesar ca, în evaluarea prejudiciului, trebuie să se țină seama de consecințele negative ale prejudiciului și implicației acestuia pe toate planurile vieții sociale ale persoanei prejudiciate.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate,în sensul unei juste aprecieri a cuantumului daunelor acordate.
2. Pârâta SC B. SA a criticat hotărârea instanței de apel sub următoarele aspecte, încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.:
Hotărârea instanței de apel este nelegală întrucât reclamantul nu a dovedit susținerile sale privitoare la „schimbarea radicala a cursului vieții", așa cum acesta pretinde.
Conform practicii și jurisprudenței în materie de asigurări determinarea despăgubirilor cuvenite persoanei prejudiciate ar fi trebuit să vizeze doar efectul compensatoriu și nu să încerce prețuirea valorii nepatrimoniale lezate, dreptul la sănătate și integritate corporală neputând fi evaluat în bani.
Aprecierea unor asemenea daune se realizează în echitate și păstrând principiul proporționalității și justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate.
Fiind vorba de prejudicii morale, ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât valorile ocrotite nu pot fi evaluate în bani, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului și caracterul patrimonial al despăgubirii.
Faptul că reparația trebuie să fie echitabilă presupune că nu se poate ignora natura valorilor nesocotite, dar și că aceasta nu se poate constitui în temei al îmbogățirii, întrucât, în caz contrar, s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune.
Chiar dacă nu există criterii legale de determinare a cuantumului daunelor morale,având în vedere că România este stat membru al Uniunii Europene, legislația privind asigurările reprezintă o transpunere în dreptul intern a mai multor directive, astfel că, la evaluarea pe cale judecătorească a prejudiciului moral, trebuia avut în vedere inclusiv cuantumul daunelor morale acordate în alte state membre. Din Ghidul pentru soluționarea daunelor morale, se poate observa cu ușurință faptul că, într-o majoritate covârșitoare a statelor membre, se acordă daune morale într-un cuantum cu mult mai scăzut decât cel acordat de către prima instanță părții civile, bineînțeles raportat și la diferența de venituri dintre România și celelalte state membre. Astfel, nu trebuie să se realizeze o discriminare pozitivă pentru persoanele vătămate în România.
Paragraful 20 din preambulul Directivei nr. 2009/103/CE2 prevede că: "Victimelor accidentelor de circulație cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunității".
Astfel, legiuitorul Uniunii Europene a recomandat ca despăgubirea persoanelor prejudiciate prin accidente de circulație să se realizeze de o manieră comparabilă în toate statele membre, în majoritatea acestor țări acordându-se daune morale într-un cuantum mai moderat.
Trebuie avut în vedere faptul că reclamantul este o persoană perfect recuperată, își desfășoară activitățile zilnice atât la serviciu cât și acasă, în familie, aceste aspecte fiind importante în cuantificarea daunelor morale, pentru a nu se realiza o îmbogățire fără justă cauză.
În privința daunelor morale,instanțele de judecată au arătat în mod constant faptul că, este dincolo de orice îndoială faptul că persoanelor vătămate prin accidente rutiere le-a fost creat un prejudiciu moral de gravitate ridicată constând în suferințele provocate de evenimentele rutiere respective. Totuși,deși legiuitorul român nu a prevăzut nici un criteriu după care trebuie evaluat cuantumul despăgubirilor pentru repararea prejudiciului moral, există suficiente criterii de apreciere a acestuia (important valorii morale lezate,durata si intensitatea durerilor fizice si psihice).
Or, în cauză suma acordată de către instanța de apel reclamantului este exagerată față de faptul ca acesta nu a făcut dovada vreunui element care să justifice acordarea unor astfel de daune.
De asemenea, la stabilirea daunelor morale trebuie avut în vedere că respectivul accident nu apus în primejdie viața reclamantului,acesta nerămânând cu vreo infirmitate, iar cele 50 de zile îngrijiri medicale au fost suficiente pentru refacerea sa.
Deși Curtea de Apel a îmbrățișat o parte din argumentele invocate, admițând apelul si reducând daunele morale la suma de 50.000 euro pârâta apreciază că și această sumă este exagerată față de media unor astfel de despăgubiri la nivelul jurisprudenței consacrate în aceasta materie.
În susținerea afirmațiilor sale, pârâta invocă practică judiciară în materie și solicită admiterea recursului și modificarea deciziei recurate, în sensul diminuării cuantumului daunelor acordate reclamantului.
Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:
Cu titlu preliminar, trebuie menționat că recurentul-reclamant a invocat numai formal, ca temei de drept al cererii sale de recurs, prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., întrucât niciuna dintre criticile formulate nu se subsumează ipotezelor reglementate de acest motiv de nelegalitate, care vizează situația nemotivării hotărârii sau existența în cadrul acesteia a unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
În realitate, recurentul-reclamant a formulat critici exclusiv cu privire la criteriile avute în vedere de instanța de apel în stabilirea despăgubirilor ce i se cuvin, contestând aplicarea normelor de drept material, astfel că recursul său va fi analizat din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
O primă critică din recursul reclamantului vizează respingerea solicitării sale privind acordarea daunelor materiale.
Această critică nu poate fi primită, Înalta Curte constatând că, în mod corect instanțele de fond au respins capătul de cerere privind acordarea daunelor materiale, cu motivarea că reclamantul nu a dovedit existența și întinderea prejudiciului material suferit.
Astfel, pentru a fi susceptibil de reparare, prejudiciul, ca element al răspunderii civile delictuale, este necesar,să fie dovedit, conform dispozițiilor art. 249 C. proc. civ., potrivit cărora, cel care face o susținere în cadrul procesului, trebuie să o dovedească.
Contrar susținerilor recurentului-reclamant, simpla invocare a unui accident rutier nu este suficientă pentru a se face dovada existenței și, cu atât mai mult, a întinderii unui prejudiciu material, care să atragă repararea lui.
Ca atare, nedovedirea prejudiciului material nu poate atrage răspunderea în privința reparării lui, astfel că soluția instanțelor sub acest aspect este corectă.
Celelalte critici din recursul reclamantului, precum și criticile pârâtei se referă la criteriile avute în vedere de instanțele de fond în stabilirea cuantumului daunelor morale,susținerile recurenților vizând încălcarea dispozițiilor legale și a jurisprudenței în materie.
Temeiul despăgubirilor morale solicitate de reclamant izvorăște din fapta delictuală a conducătorului auto asigurat C., materializată în producerea evenimentului rutier din data de 27 septembrie 2012, soldat cu accidentarea reclamantului A., împrejurare care atrage incidența dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, precum și celor ale art. 49 alin. (1) pct. 1 lit. f) din Ordinul Comisia de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, potrivit cărora daunele morale se calculează potrivit legislației și jurisprudenței din România.
Odată admisă posibilitatea reparației bănești a daunelor morale se ridică problema cuantificării acestor daune, în condițiile în care nu există și nici nu poate exista un criteriu obiectiv de natură economică în baza căruia să se poată stabili acest lucru.
Daunele morale constituie consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, deci cu un conținut neeconomic și care rezultă din atingerile și încălcările drepturilor personale nepatrimoniale și se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, etc.
În legătură cu natura daunelor morale, așa cum se desprinde din literatura juridică și din practica judiciară, acestea, în principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se mențin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existența lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, dauna morală fiind extranee realităților materiale și întinderea ei nu poate fi determinată decât prin aprecieri, desigur nu arbitrar și nu prin operare cu criterii precise, ci doar pe baza unor aprecieri subiective în care rolul hotărâtor îl are posibilitatea de orientare a instanței în cunoașterea sufletului uman și a reacțiilor sale.
Din perspectivă jurisprudențială, trebuie reținut că atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când au avut de soluționat cauze similare celei de față, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislația națională, ci au avut în vedere și o judecată în echitate prin raportare și la consecințele negative suferite de reclamant, ca victimă a evenimentului rutier asigurat. Toate aceste aspecte, circumstanțiate situației particulare deduse judecății, au fost expuse în raționamentul logico - juridic al soluției pronunțate în ce privește determinarea despăgubirilor, menite să asigure o reparație justă și echitabilă a prejudiciului suferit de reclamanți.
În materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.
Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru intre prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.
Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.
Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.
Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de terța persoană păgubită, determinate de gravitatea prejudiciului suferit în contextul situației sale concrete, deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei.
Pentru a-și păstra caracterul de „satisfacție echitabilă”, daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite.
În speță, contrar susținerilor recurenților, la stabilirea întinderii despăgubirii acordate, instanța de apel s-a raportat la consecințele suportate de reclamant ca urmare a accidentului rutier a cărui victimă a fost, pentru care s-a solicitat angajarea răspunderii civile obligatorii a asigurătorului, precum și la criteriul echității și principiul proporționalității cu dauna suferită, a căror aplicare era de natură să asigure înlăturarea unei posibile îmbogățiri fără justă cauză a terțelor persoane păgubite.
În privința criticilor referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate și stabilirea unei sume majorate acordată cu titlu de daune morale în raport de probele care relevă impactul și consecințele pe care le-a suferit pe plan fizic, social și emoțional, Înalta Curte reține că acestea nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs întrucât reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului și a situației de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate care exced cazurilor de nelegalitate prevăzute strict și limitativ în art. 488 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar.
Nu se poate reține nici încălcarea principiului nediscriminării, întrucât, în stabilirea cuantumului daunelor morale, instanțele au ținut seama de criteriile stabilite de jurisprudența în materie, în acord cu principiile ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, raportat la situația concretă din speță.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în mod constant, că art. 14 din Convenție, care reglementează principiul nediscriminării, completează celelalte dispoziții substanțiale ale Convenției sau ale Protocoalelor sale adiționale, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Pentru considerentele arătate, recursurile declarate în cauză sunt nefondate și urmează a fi respinse ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei nr. 722 din 25 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2017.