Decizia nr. 42/2017
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 24 ianuarie 2006, pe rolul Judecătoriei Timișoara, reclamanta A. Timișoara Cetate a chemat în judecată pe pârâții B., C., SC D. SA Timișoara, prin lichidator SC E. SRL Timișoara, F. și SC G. SRL Timișoara și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 9 septembrie 1993 și a anexelor acestuia, eliberate de B. în favoarea SC D. SA Timișoara pentru terenul în suprafață de 2.186 mp, din totalul de 13.566 mp, din C.F. Timișoara; să constate nulitatea absolută a tuturor actelor de privatizare în baza cărora imobilul (construcție) din Timișoara, evidențiat în C.F. Timișoara, cunoscut sub numele „x” sau „y”, a trecut în proprietatea pârâtei SC D. SA Timișoara; să constate nulitatea absolută a actelor subsecvente de înstrăinare a aceluiași imobil, dintre pârâții SC D. SA Timișoara, F. și SC G. SRL Timișoara.
Ulterior, reclamanta a renunțat la judecată în contradictoriu cu pârâții SC D. SA Timișoara, prin lichidator SC E. SRL Timișoara, B., C. București și H. - I. București. De asemenea, a renunțat la judecata capătului de cerere privind constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei SC D. SA Timișoara, emis de Ministerul Industriilor pentru terenul de 2.186 mp din C.F. Timișoara.
Totodată, reclamanta a precizat și a completat obiectul acțiunii, în sensul că a solicitat constatarea preluării abuzive, în anul 1968, de către Statul Român, cu titlul de succesiune vacantă, a imobilului înscris în C.F. Timișoara și restituirea acestuia în natură, constatarea nulității absolute a tuturor actelor de privatizare asupra imobilului în litigiu (construcțiile) în favoarea pârâtei SC D. SA, precum și constatarea nulității absolute a actelor subsecvente de vânzare - cumpărare către pârâtul F. și apoi către pârâta SC G. SRL Timișoara.
În drept, reclamanta a invocat O.U.G. nr. 94/2000, modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, art. 44 din Constituție, art. 721-724 și 1203 C. civ., art. 34 și art. 46 din Decretul - Lege nr. 115/1938 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin precizările ulterioare, reclamanta a completat temeiul de drept al cererii sale cu dispozițiile art. 480-482 C. civ., art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 31/1954, art. 1 din O.U.G. nr. 13/1998, art. 6 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 213/1998 și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pârâta SC G. SRL Timișoara a formulat cerere reconvențională în contradictoriu cu reclamanta J., reprezentată de A. Timișoara Cetate, și a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a testamentului din data de 29 iunie 1849 și faptul că A. nu are niciun drept asupra imobilului din Timișoara, jud. Timiș.
Prin sentința civilă nr. 3287 din 25 noiembrie 2010, Tribunalul Timiș a luat act de renunțarea reclamantei la soluționarea acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâții SC D. SA Timișoara, B., C. și H. - I.; a luat act de renunțarea reclamantei la soluționarea capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 09 septembrie 1993, eliberat de Ministerul Industriilor în favoarea SC D. SA Timișoara, și a anexelor 2, 4 și 5 la acest certificat, respectiv anularea certificatului de proprietate asupra terenului în suprafața de 2.186 mp, teren înscris în C.F. Timișoara; a admis excepția lipsei capacitații de folosință a reclamantei, invocată de pârâta SC D. SRL Timișoara; a respins acțiunea formulată de reclamanta J., prin reprezentanta A. Timișoara Cetate, împotriva pârâților F., SC G. SRL Timișoara, Municipiul Timișoara, prin primar și Consiliul Local Timișoara, având ca obiect constatarea nulității actelor de privatizare și a actelor de înstrăinare subsecvente, constatarea preluării abuzive a imobilului de către Statul Român și revendicare imobiliară; a disjuns cererea reconvențională formulată de pârâta SC G. SRL împotriva reclamantei J., prin reprezentanta A. Timișoara Cetate, având ca obiect constatarea nulității testamentului și constatarea lipsei oricărui drept al reprezentantei reclamantei asupra imobilului situat în Timișoara.
Reclamanta J., reprezentată de A. Timișoara Cetate a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 3287 din 25 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș.
Prin Decizia civilă nr. 1071/A/2011, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul, a anulat în parte sentința civilă apelată și a trimis cauza Tribunalului Timiș pentru rejudecarea acțiunii principale, astfel cum a fost precizată, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.
Curtea de Apel Timișoara a reținut că problema capacității de folosință a J. a fost greșit soluționată de prima instanță, probele administrate în cauză dovedind că reclamanta are capacitate de folosință și calitate procesuală activă.
Rejudecând cauza, prin sentința civilă nr. 1353/PI din 18 aprilie 2013, Tribunalul Timiș a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta A. Timișoara Cetate, reprezentant al J. împotriva pârâților F., SC D. SRL Timișoara, Municipiul Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanta J., reprezentată de A. Timișoara Cetate și pârâta SC G. SRL.
Prin Decizia civilă nr. 28/A din 16 martie 2014, Curtea de Apel Timișoara a admis apelurile declarate, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Timiș. Hotărârea a rămas irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2638 din 09 octombrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care au fost respinse recursurile formulate de recurenții F. și SC G. SRL Timișoara.
Reînvestit cu soluționarea litigiului, prin sentința civilă nr. 1909/PI din 04 iunie 2015, Tribunalul Timiș a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta A. Timișoara Cetate, reprezentant al J. în contradictoriu cu pârâții F., SC D. SRL Timișoara, Municipiul Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara. Totodată, a respins ca nedovedite cheltuielile de judecată solicitate de pârâții F. și SC G. SRL Timișoara.
În considerentele sentinței civile, tribunalul a reținut incidența în cauză a art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000, art. 6 alin. (4) din titlul al II-lea din O.U.G. nr. 184/2002, art. 46 alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 10/2001, art. 2 din Legea nr. 48/2004, precum și a art. 3 din titlul al II-lea din Legea nr. 247/2005.
Tribunalul a constatat că, prin Deciziile Curții Constituționale nr. 1352/2008 și nr. 615/2012 au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 3 din titlul al II-lea din Legea nr. 247/2005, respectiv prevederile art. 2 din Legea nr. 48/2004.
Prin urmare, singurul termen înlăuntrul căruia se poate cere constatarea nulității absolute a actelor de înstrăinare a bunurilor imobile ce fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000 este cel de 6 luni prevăzut de art. 6 alin. (4) din titlul al II-lea din O.U.G. nr. 182/2004.
Cu privire la sfera de aplicare a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000, tribunalul a reținut că acest text legal se referă la acte juridice de înstrăinare, fără a face distincție între diferitele moduri de înstrăinare. Or, prin privatizare, imobilul în litigiu a trecut din proprietatea Statului Român în cea a SC D. SA Timișoara, astfel că privatizarea reprezintă o înstrăinare în sensul dispozițiilor art. 6 alin. (4) din titlul al II-lea din O.U.G. nr. 184/2002.
De altfel, teza a II-a a acestui text dispune ca instanțele de judecată să aibă în vedere dispozițiile art. 46 alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 10/2001, iar art. 46 alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 10/2001, în forma pe care o avea la data apariției O.U.G. nr. 184/2002, se referea în mod explicit la „actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare”.
De asemenea, în stabilirea sferei de aplicare a prevederilor art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 90/2004, prin raportare și la termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 6 alin. (4) din titlul al II-lea din O.U.G. nr. 184/2002, tribunalul a reținut că textele legale menționate vizează atât prima înstrăinare a bunurilor ce au aparținut cultelor religioase de către cei care le-au preluat abuziv, cât și înstrăinările ulterioare.
Această concluzie se desprinde din împrejurarea că cele două texte legale nu disting între prima înstrăinare și cele ulterioare, iar rațiunea stabilirii unui termen special de 6 luni o reprezintă respectarea principiului fundamental al securității raporturilor civile.
Tribunalul a înlăturat susținerea reclamantei în sensul că nu și-a întemeiat acțiunea exclusiv pe dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, ci pe multe alte temeiuri de drept, astfel că în cauză nu s-ar aplica prescripția specială de 6 luni, ci imprescriptibilitatea de drept comun a cererilor în constatarea nulității absolute a actelor juridice, cu motivarea că art. 6 alin. (4) din titlul al II-lea din O.U.G. nr. 184/2002 stipulează, în mod explicit, că sunt lovite de nulitate absolută actele de înstrăinare indiferent de cauza de nulitate, prin derogare de la dreptul comun.
Întrucât O.U.G. nr. 184/2002 a fost publicată în M. Of. nr. 929 din 18 decembrie 2002, tribunalul a reținut că, în raport de prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, actul normativ a intrat în vigoare la aceiași dată. Prin urmare, termenul de prescripție pentru formularea acțiunilor în constatarea nulității absolute a actelor de înstrăinare a bunurilor imobile ce au aparținut cultelor religioase s-a împlinit la data de 18 iunie 2003.
Având în vedere că acțiunea a fost introdusă la data de 24 ianuarie 2006, tribunalul a respins ca prescrise petitele având ca obiect constatarea nulității absolute a actelor de privatizare înscrise din 20 iunie 1995 în C.F. Timișoara, în favoarea SC D. SA Timișoara, a contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 20 februarie 1996, intervenit între SC D. SA Timișoara și pârâtul F. și a contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 30 noiembrie 2004, încheiat între F. și SC D. SRL Timișoara.
Cu privire la capetele de cerere având ca obiect constatarea preluării abuzive a imobilului și restituirea lui către reclamantă, tribunalul a reținut că O.U.G. nr. 94/2000 și Legea nr. 165/2013 reglementează o procedură administrativă, urmată de o procedură judiciară. De altfel, reclamanta a formulat o cerere de revendicare a acestui imobil în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, înregistrată din 03 martie 2003 la Guvernul României - I. a bunurilor imobile ce au aparținut cultelor religioase din România.
Tribunalul a făcut aplicarea în cauză a Deciziei nr. 20/2007, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, reținând, pe de o parte, că aceasta este aplicabilă și în privința imobilelor ce fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000 și, pe de altă parte, că în prezenta cauză nu există un refuz nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea reclamantei.
Dimpotrivă, procedura administrativă începută în fața Comisiei speciale de retrocedare a bunurilor imobile ce au aparținut cultelor religioase din România a fost suspendată până la soluționarea petitelor inițiale ale cererii introductive ce vizau constatarea nulității absolute a actelor de înstrăinare a imobilului în litigiu, iar această suspendare este legală.
Prin urmare, demersul firesc pe care trebuie să îl întreprindă reclamanta este reluarea procedurii administrative suspendate și, în caz de nemulțumire, formularea unei acțiuni la instanța de contencios administrativ competentă, potrivit art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000.
În consecință, tribunalul a respins ca prematur formulate capetele de cerere având ca obiect constatarea preluării abuzive a imobilului și restituirea lui către reclamantă.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. și art. 1169 C. civ. tribunalul a respins ca nedovedite cererile pârâților F. și SC D. SRL Timișoara de acordare a cheltuielilor de judecată.
Împotriva sentinței civile nr. 1909/PI din 04 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul Timiș, reclamanta A. Timișoara Cetate, reprezentant al J. a declarat apel, iar prin Decizia civilă nr. 77/R din 05 aprilie 2016, Curtea de Apel Timișoara a respins, ca nefondat, apelul declarat.
Curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Atât prin cererea introductivă cât și pe tot parcursul procesului, reclamanta a invocat ca temei de drept al acțiunii și dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 (alături de dispoziții ale dreptului comun).
Pornind de la principiul lex specialia generalibus derogant, în mod corect tribunalul a reținut că termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 6 alin. (4) titlul II din O.U.G. nr. 184/2002 este singurul termen în vigoare în care poate fi exercitat dreptul material la acțiune.
Prin considerentele Deciziei de casare nr. 2638 din 09 octombrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut cu putere de lucru judecat aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000, inclusiv in ceea ce privește termenul de prescripție.
Deciziile nr. 1352 din 10 decembrie 2008 și nr. 615 din 12 iunie 2012 pronunțate de Curtea Constituțională prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. III din titlul II al Legii nr. 247/2005 și prevederile art. 2 din Legea nr. 48/2004 produc efecte în prezenta cauză în temeiul dispozițiilor art. 147 alin. (1) și (4) din Constituția României și ale art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992.
Prin urmare, termenul în care poate fi exercitat dreptul material la acțiune pentru cererile care au ca obiect constatarea nulității absolute a actelor de înstrăinare a imobilelor ce au aparținut cultelor religioase este termenul de 6 ani prevăzut de art. 6 alin. (4) din titlul II din O.U.G. nr. 184/2002.
Întrucât acest act normativ a intrat în vigoare la data de 18 decembrie 2002, termenul pentru formularea acțiunilor în constatarea nulității absolute a actelor de înstrăinare era împlinit la data introducerii cererii de chemare în judecată.
Instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 6 alin. (4) din titlul II din O.U.G. nr. nr. 184/2002 stabilesc un termen limită de introducere a acțiunii în constatarea nulității, fără a distinge în funcție de caracterul nulității (absolute sau relative) sau în funcție de modalitatea de înstrăinare a imobilului (vânzare-cumpărare, privatizare ori altă formă de înstrăinare). Prin urmare, nu pot fi reținute dispozițiile dreptului comun invocate de reclamantă, alături de dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000.
În speță, imobilul în litigiu a trecut din proprietatea Statului Român în cea a SC D. SA Timișoara prin privatizare, acesta reprezentând tot o înstrăinare în sensul art. 6 alin. (4) din titlul II din O.U.G. nr. 184/2002.
În plus, dispozițiile art. 6 alin. (2) teza a II-a din O.U.G. nr. 94/2000 fac trimitere la dispozițiile art. 46 alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 10/2001, care se referă în mod explicit la „actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare”.
Curtea de apel a apreciat ca fiind corectă și dezlegarea dată de prima instanță cu privire la prematuritatea petitului privind constatarea preluării abuzive a imobilului.
Cu privire la imobilul în litigiu, reclamanta a formulat, în termenul prevăzut de O.U.G. nr. 94/2000, cerere de restituire înregistrată pe rolul Comisiei speciale de retrocedare a bunurilor imobile ce au aparținut cultelor religioase din România. Procedura administrativă demarată în fața acestei comisii a fost suspendată până la soluționarea petitelor cererii introductive ce vizau constatarea nulității absolute a actelor de înstrăinare a imobilului în litigiu. Comisia specială de restituire a bunurilor imobile ce au aparținut cultelor religioase are competență să stabilească incidența legii speciale, inclusiv din perspectiva existenței sau inexistenței unei preluări abuzive, dar numai în cadrul demersului administrativ, cu posibilitatea contestării soluției în contencios administrativ.
În plus, instanța de casare a statuat că „analiza acestor condiții (de preluare a imobilului) nu poate fi făcută pe cale incidentală de instanța sesizată cu acțiunea în anularea actelor de înstrăinare a imobilului a cărui restituire se solicită, întrucât s-ar încălca în mod fragrant procedura specială prevăzută de lege sub pretextul lămuririi unor chestiuni preliminare de procedură.”
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamanta A. Timișoara Cetate (reprezentant legal al J.).
Prin motivele de recurs, reclamanta a formulat următoarele critici, pe care le-a întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 Cpc:
În cauză, nu există un act juridic de înstrăinare a imobilului către S.C Termovest S.A., ci cu o privatizare abuzivă, o fraudă la lege făcută împotriva Statului Român, astfel încât Deciziile Curții Constituționale nr. 1352/2008, nr. 615/2012 și nr. 349/2013 nu sunt incidente.
Actele a căror nulitate absolută a fost solicitată de reclamantă vizează încălcarea dispozițiilor imperative privind privatizarea realizată asupra imobilului. S-au eludat dispozițiile art. 20 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 15/990 întrucât imobilul în litigiu nu făcea parte din patrimoniul SC D. SA, ci era, la data privatizării SC D. SA, proprietate a Statului Român, și niciuna din instituțiile abilitate nu și-a dat acordul pentru privatizarea acestui imobil.
Fără să dobândească calitatea de proprietar, SC D. SA a încheiat cu intimatul F. contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 20 februarie 1996, vânzarea-cumpărarea fiind trecută în C.F. Timișoara, Partea I-a, la poziția 10. În foaia de proprietate sub B15 se notează, la data de 12 ianuarie 1999, procesul intentat de reclamantă, astfel că, la data apariției O.U.G. nr. 184/2002, exista pe rolul instanțelor judecătorești litigiu cu pârâții SC D. SA, F. și SC G. SRL pentru anularea formelor de privatizare asupra terenului.
Curtea Constituțională a declarat neconstituțional art. 3 din titlul II din Legea nr. 247/2005 în scopul de a ocroti pe cei care au dobândit cu bună credință imobilele ce fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000 precum și pentru a da eficiență principiului securității raporturilor juridice civile și dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 21 alin. (3) din Constituție și de art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Dreptul la acțiune al reclamantei nu este reglementat de O.U.G. nr. 184/2002 pentru a atrage incidența prescripției dreptului la acțiune, fiind vorba de un act de privatizare abuziv, și nu de un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu bună-credință între Statul Român și SC D. SA.
În plus, Deciziile Curții Constituționale nr. 1352/2008 și nr. 615/2012 erau în vigoare încă în timpul parcurgerii primului ciclu procesual, dar nici pârâții și nici instanța din oficiu nu le-au invocat.
Recurenta susține că decizia curții de apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor ce sancționează frauda la lege, imobilul „Casa cu atlanți” fiind privatizat în mod fraudulos, prin încălcarea dispozițiilor H.G. nr .834/1991 și a dispozițiilor art. 20 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 15/1990, cât și prin aplicarea greșită a dispozițiilor art. 721- 724 și art. 1203 din C. civ., art. 34 și art. 46 din Decretul - Lege nr. 115/1938, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 480-482 C. civ., art. 1 și 3 din Decretul nr. 31/1954, art. 1 din O.U.G. nr. 13/1998, art. 6 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 213/1998 și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pe terenul în litigiu, care a reintrat în proprietatea Statului Român, se află construcția ce face obiectul prezentului litigiu, imobil care aparține patrimoniului cultural național, fiind înscris în lista oficială a monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice din România, și care nu a putut face obiectul privatizării.
Întrucât pârâta SC D. SA a pierdut în mod irevocabil, prin Decizia civilă nr. 894 din 15 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dreptul de proprietate asupra terenului (care a reintrat în proprietatea Statului Român) pe care se află edificată construcția, aceasta din urmă nu intră sub incidența prescripției speciale invocată de pârâți. Întrucât soarta imobilului principal a fost tranșată, rezultă că și accesoriul, imobilul construcție, în ceea ce privește regimul prescripției, urmează regulile de drept comun aplicabile și nu regimul prescripției reglementate de O.U.G. nr. 184/2002. În plus, în caz de fraudă la lege nu operează prescripția.
Asupra terenului, care aparține domeniului statului, nu se pot constitui dezmembrăminte, nu poate coexista un drept de proprietate privată asupra construcției suprapus peste un drept de proprietate publică, de aici derivând nulitatea absolută a actelor de privatizare precum și a contractelor de vânzare subsecvente.
Prin deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului s-a repus în discuție problema securității raporturilor juridice, iar securitatea raporturilor juridice civile implică ca imobilul construcție să aibă aceeași soartă cu cea a imobilului teren pe care aceasta se află amplasată.
Judecând cauza pe baza excepțiilor invocate de către pârâți și stabilind o situație juridică diferită pentru imobilul construcție față de situația juridică a terenului pe care este amplasată, Curtea de Apel Timișoara a încălcat dreptul reclamanților la un proces echitabil în sensul art. 6 parag. nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Admițându-se excepția prescripției dreptului material la acțiune, era irelevant să se invoce din oficiu excepția prematurității soluționării capătului de cerere privind preluarea abuzivă a imobilului și restituirea acestuia în natură către reclamantă.
Instanța de apel a interpretat greșit problemele de drept dezlegate de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 2638 din 09 octombrie 2014 atunci când a stabilit că, în baza acelei decizii, este obligatorie aplicarea în cauză a dispozițiilor legii speciale.
Înalta Curte reține următoarele:
Deși recurenta indică în cuprinsul cererii de recurs prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., niciuna din criticile pe care le formulează nu poate fi circumscrisă acestui motiv de recurs.
Hotărârea pronunțată de curtea de apel nu s-a întemeiat pe interpretarea unui act juridic care, greșită fiind, a determinat schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic respectiv. Criticile formulate de recurentă cu privire la efectele juridice ale uni act de privatizare și care, în opinia sa, nu pot fi asimilate efectelor juridice pe care le produce un contract de vânzare-cumpărare nu pot fi încadrate în motivul de recurs analizat, câtă vreme nu vizează natura actului juridic ci efectele pe care acesta le produce.
Tot astfel, controlul de legalitate nu poate fi exercitat din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., indicat, de asemenea, de recurentă în cuprinsul cererii sale de recurs.
Pe de o parte, acest motiv de recurs nu poate viza nepronunțarea asupra „unor apărări esențiale pentru soluționarea cauzei” și chiar dacă, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., instanța de recurs ar încadra această critică în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., tot nu ar putea exercita controlul de legalitate în lipsa îndeplinirii de către parte a obligației rezultate din art. 3021 C. proc. civ. de a arăta care sunt apărările esențiale asupra cărora instanța de apel nu s-a pronunțat.
Pe de altă parte, ca regulă generală, simpla indicare a conținutului unui motiv de recurs nu învestește instanța de control judiciar cu verificarea legalității deciziei recurate din perspectiva respectivului motiv de recurs. Cerințele art. 3021 C. proc. civ. trebuie interpretate în sensul precizării eventualelor greșeli pe care le conține hotărârea recurată, din perspectiva motivului de recurs pe care se întemeiază cererea de recurs, și o argumentare în drept a nelegalităților invocate. De aceea, susținerea formulată de recurentă în sensul că decizia cuprinde „motive contradictorii și străine de natura pricinii prin strictă raportare atât la obiectul cererii deduse judecății, la reala stare de fapt existentă, la scopul și la finalitatea urmărită”, nu poate reprezenta o motivare a recursului în acord cu cerințele art. 3021 C. proc. civ. În cazul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta avea obligația de a justifica din punct de vedere juridic contradictorialitatea invocată cu privire la considerentele deciziei recurate și de a argumenta afirmația că aceste considerente sunt străine de natura pricinii.
Cu toate acestea, Înalta Curte nu va constata nulitatea recursului deoarece o parte din criticile formulate pot fi circumscrise prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs care pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. pct. 9, Înalta Curte reține următoarele:
Recurenta susține inaplicabilitatea în cauză a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1352 din 10 decembrie 2008 și nr. 615 din 2 iunie 2012 și, prin urmare, inaplicabilitatea termenului special de prescripție prevăzut de art. 6 alin. (4) titlul II din O.U.G. nr. 184/2002. Argumentele reclamantei vizează mai multe aspecte, pe care Înalta Curte le va structura după cum urmează:
1) Dreptul la acțiune al reclamantei nu este reglementat de O.U.G. nr. 184/2002 și, prin urmare, în cauză nu sunt aplicabile Deciziile Curții Constituționale nr. 1352/2008 și nr. 615/2012, deoarece:
a) Reclamanta a solicitat constatarea nulității unui act de privatizare, iar nu a unui contractat de vânzare-cumpărare încheiat cu bună-credință de Statul Român și SC D. SA Or, actul juridic de privatizare nu reprezintă un act de înstrăinare, și prin urmare, încheierea sa abuzivă, frauduloasă (atrasă de faptul că, deși la data privatizării, imobilul în litigiu nu făcea parte din patrimoniul SC D. SA, ci era proprietate a Statului Român, niciuna din instituțiile abilitate nu și-a dat acordul pentru privatizarea acestui imobil) trebuie verificată din perspectiva art. 20 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 15/1990 și a celorlalte acte normative indicate în cuprinsul cererii de recurs. În plus, construcția în litigiu, ca parte a patrimoniului cultural național, nu putea face obiectului unui act de privatizare.
b) Deciziile Curții Constituționale nr. 1352/2008 și nr. 615/2012 erau în vigoare în timpul parcurgerii primului ciclu procesual, dar nici pârâții și nici instanța din oficiu nu le-au invocat.
c) Construcția, ca bun accesoriu, urmează regulile de drept comun aplicabile terenului în ceea ce privește regimul prescripției. Or, pârâta SC D. SA a pierdut în mod irevocabil, prin Decizia civilă nr. 894 din 15 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dreptul de proprietate asupra terenului pe care se află edificată construcția. În plus, nu poate coexista un drept de proprietate privată asupra construcției care să se suprapună dreptului de proprietate publică asupra terenului, de aici derivând nulitatea absolută a actelor de privatizare precum și a contractelor de vânzare-cumpărare subsecvente.
2) Curtea Constituțională a declarat neconstituțional art. 3 din titlul II din Legea nr. 247/2005 în scopul de a ocroti pe cei care au dobândit cu bună credință imobilele ce fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000 precum și pentru a da eficiență principiului securității raporturilor juridice civile și dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 21 alin. (3) din Constituție și de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, la data apariției O.U.G. nr. 184/2002, exista pe rolul instanțelor judecătorești un litigiu cu pârâții SC D. SA, F. și SC G. SRL pentru anularea formelor de privatizare asupra terenului.
3) Respectarea principiului securității raporturilor juridice civile se poate realiza numai dacă construcția are aceeași soartă juridică cu cea a terenului pe care se află amplasată. Judecând cauza pe baza excepțiilor invocate de către pârâți și stabilind o situație juridică diferită a celor două imobile (teren și construcție), curtea de apel a încălcat dreptul reclamanților la un proces echitabil în sensul art. 6 parag. nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
4) Admițându-se excepția prescripției dreptului material la acțiune, era irelevant să se invoce din oficiu excepția prematurității soluționării capătului de cerere privind preluarea abuzivă a imobilului și restituirea acestuia în natură către reclamantă.
5) Instanța de apel a interpretat greșit problemele de drept dezlegate de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 2638 din 09 octombrie 2014 atunci când a stabilit că, în baza acelei decizii, este obligatorie aplicarea în cauză a dispozițiilor legii speciale.
Criticile nu sunt fondate.
1) Dreptul la acțiune al reclamantei intră sub incidența O.U.G. nr. 94/2000 și nr. 184/2002 și, prin urmare, în cauză sunt aplicabile Deciziile Curții Constituționale nr. 1352/2008, nr. 615/2012 și nr. 349/2013, deoarece:
a) Potrivit art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2002: „Actele juridice de înstrăinare a imobilelor ce fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.”
Nu se poate susține că actul de privatizare a unei societății comerciale nu este un act de înstrăinare, și prin urmare, nu ar cădea sub incidența prevederilor art. art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2002, pentru următoarele argumente:
i) Legea nr. 58/1991 privind privatizarea societăților comerciale și vânzarea de active din patrimoniul acestora prevede în art. 3 că: „Privatizarea societăților comerciale se realizează prin transferul gratuit al unei părți din acțiunile statului și prin vânzarea acțiunilor rămase după transfer, în condițiile prezentei legi. De asemenea, părți ale patrimoniului unor societăți comerciale pot fi înstrăinate sub forma directă a vânzării de active, în condițiile prevăzute de lege”.
Prin urmare, privatizarea este un act de înstrăinare, realizat prin transfer gratuit sau prin vânzarea de acțiuni. Cum art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2002 nu face nicio distincție în privința actelor juridice de înstrăinare a căror nulitate o reglementează și cum privatizarea este, pentru considerentele arătate, un act de înstrăinare, rezultă că nulitatea unui act de privatizare a unei societăți comerciale întră în sfera de reglementate a art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2002.
ii) Dispozițiile art. 6 alin. (4) teza a II-a din O.U.G. nr. 184/2002 fac trimitere la dispozițiile art. 46 alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 10/2001, care se referă în mod explicit la „actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare”.
În consecință, în cauză, nulitatea actelor juridice urmează a fi analizată din perspectiva regimului juridic reglementat prin O.U.G. nr. 94/2000 și nr. 184/2002, iar nu a regimului de drept comun al nulității actelor juridice. De aceea, instanța de recurs nu va analiza acele critici care vizează pretinsa fraudă la lege existentă la data privatizării din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 15/1990 și a celorlalte acte normative indicate în cuprinsul cererii de recurs ori a regimului juridic al celor două imobile.
Este adevărat că, prin art. 6 din titlul II din Legea nr. 247/2005, prevederile art. 6 alin. (1)-(4) din O.U.G. nr. 184/2000 au fost în mod expres abrogate, însă, la data abrogării, termenul de prescripție pe care aceste dispoziții îl reglementau se împlinise, consolidând astfel, în patrimoniul dobânditorului, dreptul de proprietate obținut prin actul juridic de înstrăinare având ca obiect imobilele ce intrau în sfera de reglementate a O.U.G. nr. 184/2000. De altfel, prin Decizia nr. 349/2013, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a art. 6 alin. (4) din O.U.G. nr. 184/2000, reținând în motivarea deciziei că, deși normele analizate au fost în mod expres abrogate, ele sunt supuse controlului de constituționalitate deoarece „efectele juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare”.
b) Față de dispozițiile art. 147 alin. (1) și (4) din Constituția României și ale art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, este irelevantă împrejurarea că Deciziile Curții Constituționale nr. 1352/2008 și nr. 615/2012, deși în vigoare, nu au fost invocate pe parcursul primului ciclu procesual.
c) Toate cauzele de nulitate invocate, vizând atât actul de privatizare, cât și înstrăinările ulterioare ale imobilului în litigiu nu pot fi analizate, deoarece, pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte a apreciat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 6 alin. (4) din O.U.G. nr. 184/2002 care reglementează un termen de prescripție ce era împlinit la data sesizării instanței.
Art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2002 prevede în mod expres că: „Actele juridice de înstrăinare a imobilelor ce fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000 (…) sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării”, iar alin. (4) al aceluiași articol dispune că: „Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență”.
Este necontestat în cauză că imobilul în litigiu intră în categoria celor al căror regim juridic este reglementat prin O.U.G. nr. 94/2000, iar textul de lege menționat nu cuprinde nicio distincție în sensul că s-ar aplica numai în privința actelor juridice inițiale de înstrăinare. În plus, prevede în mod expres că dispozițiile sale sunt aplicabile, indiferent de cauza de nulitate.
Prin urmare, urmează a se considera că, odată împlinit termenul de prescripție, reclamanta nu mai poate invoca nicio cauză de nulitate, atât cu privire la actul inițial de înstrăinare a imobilului, cât și cu privire la cele ulterioare, subsecvente.
2) Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1352/2008 a declarat neconstituțional art. 3 din titlul II din Legea nr. 247/2005, apreciind că, „în lumina dispozițiilor art. 11 și ale art. 20 alin (2) din Constituție, acestea contravin dispozițiilor art. 6 parag. 1 fraza întâi din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale”.
Nicăieri în cuprinsul deciziei recurate nu se menționează că instanța de control constituțional ar fi avut în vedere numai contractele încheiate cu bună-credință și distincțiile făcute de recurentă în cuprinsul cererii de recurs.
Dimpotrivă, Curtea Constituțională a precizat că dispozițiile legale analizate sunt neconstituționale „întrucât stabilesc un nou termen pentru retrocedarea imobilelor aparținând cultelor religioase, deși prin reglementări anterioare au fost stabilite alte termene ce nu au fost prorogate, ceea ce contravine principiului securității raporturilor juridice și conceptului de proces echitabil impus de dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, dispoziții coroborate cu cele din preambulul convenției”. Prin urmare, este lipsită de orice relevanță critica vizând nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva Deciziei nr. 1352/2008 a Curții Constituționale raportat la împrejurarea că, la data apariției O.U.G. nr. 184/2002, exista pe rolul instanțelor judecătorești un litigiu pentru anularea formelor de privatizare asupra terenului.
3) Susținerea potrivit căreia principiul securității raporturilor juridice civile și dreptul reclamanților la un proces echitabil în sensul art. 6 parag. nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ar fi fost încălcate prin soluționarea cauzei în baza excepțiilor invocate de către pârâți și prin stabilirea unei situații juridice diferite a celor două imobile, teren și construcție, este lipsită de temei juridic. Argumentele formulate, legate de neanalizarea fondului pretențiilor și de stabilirea unei situații juridice diferite a celor două imobile nu pot justifica pretinsa încălcare a principiului securității raporturilor juridice și a dreptului reclamanților la un proces echitabil, întrucât acestea au un înțeles și un conținut diferit decât cel indicat de recurentă.
În plus, astfel cum rezultă din considerentele Deciziilor Curții Constituționale nr. 1352/2008 și nr. 615/2012, necesitatea respectării principiul securității raporturilor juridice civile și ocrotirea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraful nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului au determinat instanța de contencios constituțional să admită excepțiile de neconstituționalitate ale art. III din titlul II al Legii nr. 247/2005, respectiv ale art. 2 din Legea nr. 48/2004 privind aprobarea O.U.G. nr. 184/2002 și a O.U.G. nr. 94/2000.
4) În mod corect, instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe cu privire la soluționarea capătului de cerere privind preluarea abuzivă a imobilului și restituirea acestuia în natură către reclamantă.
Cât timp instanța era învestită cu mai multe capete de cerere, avea obligația de a se pronunța asupra fiecăruia dintre petitele cu care a fost sesizată, astfel cum prevede art. 129 C. proc. civ. De aceea, nu se poate susține că soluția pronunțată în privința unui capăt de cerere, ar fi făcut irelevantă soluționarea altui capăt de cerere.
5) În considerentele Deciziei civile nr. 2638 din 09 octombrie 2014, Înalta Curte reține că reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile O.U.G. nr. 92/2000. În plus, recurenta nu contestă că imobilul în litigiu face parte din categoria celor al căror regim juridic este reglementat de actul normativ menționat, iar pentru considerentele arătate în analiza criticilor grupate în primul motiv de recurs, Înalta Curte confirmă soluția instanței de apel privind aplicabilitatea în cauză a acestuia, și, prin urmare, a normelor pe care acesta le cuprinde în privința prescripției extinctive.
Înalta Curte constată că restul susținerilor reclamantei cuprinse în cererea de recurs nu reprezintă critici de nelegalitate în sensul art. 304 C. proc. civ., ci afirmații care nu se pot încadra în dispozițiile legale menționate și care, din acest motiv, nu vor fi analizate de instanța de recurs.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate în cauză, fără a contesta dreptul intimatei pârâte SC D. SRL de a le solicita, în temeiul art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte constată că înscrisurile depuse la dosar nu sunt în măsură să ducă la admiterea pretențiilor formulate cu acest titlu.
Astfel, ordinul de plată aflat la fila 207 dosar recurs și extrasul aflat la fila 206 din același dosar fac referire la onorarea facturii din 22 decembrie 2016, dar această factură nu a fost depusă la dosar pentru a se putea verifica dacă suma pe care o cuprinde reprezintă onorariul de avocat achitat de intimată pentru acest litigiu.
Facturile aflate la filele 193-204 dosar recurs și ordinele de plată care le însoțesc indică efectuarea unor cheltuieli avocațiale pe diferite perioade de timp (mai puțin cea aflată la fila 204). Însă, niciuna dintre aceste facturi nu cuprinde o mențiune privind faza procesuală pentru care au fost achitate cheltuielile avocațiale pe care le cuprind.
În condițiile în care înscrisurile doveditoare nu fac o diferențiere a etapei procesuale - fond, apel sau recurs - pentru care s-au achitat sumele de bani menționate în cuprinsul lor cu titlu de cheltuieli avocațiale și în situația în care, prima instanță a respins, prin sentința civilă nr. 1909/PI/04 iunie 2015 cererea de acordare a cheltuielilor de judecată solicitată de intimată, iar in fața instanței de apel această parte a declarat că își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată (conform mențiunilor din practicaua Deciziei civile nr. 77/R din 05 aprilie 2016), instanța de recurs nu poate determina cuantumul cheltuielilor de judecată efectuate de intimata SC D. SRL în faza procesuală a recursului.
Pe cale de consecință, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata pârâtă SC D. SRL. va fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. Timișoara - Cetate (reprezentant legal al J.) împotriva Deciziei civile nr. 77/R din 05 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata pârâtă SC D. SRL.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 ianuarie 2017.