Decizia nr. 604/2017
Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin decizia nr. 26/C din 9 martie 2016, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Transporturilor, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, împotriva sentinței civile nr. 3953 din 23.10.2013 pronunțate de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. x/118/2012, în contradictoriu cu intimații reclamanți A. și B., a fost schimbată sentința apelată în sensul că s-a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:
Prin sentința civilă nr. 3953 din 23.10.2013, Tribunalul Constanța, secția I civilă, a admis acțiunea reclamanților A. și B., a anulat în parte hotărârea nr. 66/2011 emisă de C.N.A.D.N.R. SA în privința cuantumului despăgubirilor și a stabilit că valoarea acestora pentru exproprierea terenului în suprafață de 18.182 m.p., parcela A432/15/2/2, este de 4.087.760 lei, respingând solicitarea de expropriere și a restului de teren în suprafață de 10.359,81 m.p.
Tribunalul a reținut, în esență, că valoarea de circulație a parcelei expropriate în suprafață de 18.182 m.p. este de 2.604.909 lei, iar prejudiciul cauzat proprietarilor prin expropriere este de 1.483.670 lei, conform expertizei administrate în cauză.
În apel s-a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză, Curtea reținând că pentru termenul de judecată din 28.01.2015, comisia de experți desemnată de instanță a depus un raport de expertiză tehnică pentru evaluare imobiliară având ca obiective stabilirea valorii de circulație a terenului expropriat la data întocmirii raportului de expertiză tehnică, cât și stabilirea prejudiciului creat prin exproprierea parțială la data întocmirii raportului de expertiză tehnică, pentru care instanța a solicitat ca, la întocmirea raportului de expertiză, să se țină cont de înscrisurile depuse la dosar de către B.N.P. C. și de precizările din motivele de apel; aceasta pentru că s-au depus la dosar de către B.N.P. C. mai multe contracte de vânzare-cumpărare privind câteva terenuri tranzacționate în anul 2014 din zona cuprinsă între DN 39 Constanta - Mangalia, Canalul Dunăre - Marea Neagră, portul liber Agigea și limita cu extravilanul municipiului Constanța.
În ciuda solicitării exprese a instanței, comisia de specialiști a preluat concluziile dintr-o altă cauză de expropriere (Acbaș vs. Statul Român), referitoare la prețurile din contractele de vânzare-cumpărare care ar fi „calculate la limita de jos a grilei notarilor și nu reflectă realitatea pieței imobiliare”, piață imobiliară rezultând din ofertele de pe internet care este 10 și 65 euro/m.p., spre deosebire de prețurile tranzacționate (trecute pe act) la notar și față de care s-a constatat o diferență uriașă, fiind „înțeleasă” o diferență de negociere de 10-20%, dar nu de peste 90%.
Motivând că s-a identificat o singură tranzacție în anul 2013 „care se aproprie de prețurile ofertate, excepția confirmă regula”, în raportul de expertiză inițial s-a exprimat „convingerea clară”, că „preturile declarate la notariat nu sunt cele reale și sunt calculate de cei care fac tranzacția pe prețul cel mai mic din grila notarilor, probabil pentru a plăti taxe mai mici”.
Acestea au fost suficiente pentru comisia de experți, care a considerat că „instanța nu poate avea în vedere aceste tranzacții”, motive pentru care lucrarea a avut în vedere anunțurile imobiliare postate în semestrul I al anului 2015 pe internet și anunțuri imobiliare publicate în ziarele locale constănțene.
Selectând, deci, numai astfel de anunțuri din anul 2015, experții au oprit pentru comparație un teren extravilan zona Lazu, suprafață 3,5 ha, valoare de 16 euro/mp, un teren intravilan în suprafață 2,36 ha, sens giratoriu, cu valoare de 10 euro/m.p. și un teren intravilan Agigea în suprafață de 1,5 ha, cu valoare de 9 euro/m.p.; aplicând metoda comparației directe, comisia de experți a stabilit o valoare de 12,4 euro/m.p. pentru teren expropriat.
La termenul de judecată din 25.03.2015, instanța a admis obiecțiunile părților la acest raport de expertiză și a dispus refacerea lucrării de către comisia de experți, punându-i-se în vedere să stabilească valoarea despăgubirilor în funcție de data transferului dreptului de proprietate - 30.09.2011, în funcție de comparativele care există depuse la dosar și doar în lipsa unor tranzacții efective cu privire la un teren comparabil să aibă în vedere grila folosită de notarii publici pentru stabilirea taxelor la data actelor transferului dreptului de proprietate; s-a mai solicitat ca expertiza să aibă două variante de lucru, în funcție de poziționarea terenului în intravilan, respectiv în extravilan, urmând ca în funcție de probatoriile administrate, instanța să decidă asupra cărei variante se va opri.
Raportul astfel întocmit cuprinde, astfel cum s-a solicitat două variante de lucru, dar numai cu anunțuri „extrase de pe internet”; trebuie subliniat că, deși se indică sursa acestor anunțuri (prin menționarea site-ului pe care ar fi fost postate) veridicitatea acestor oferte de vânzare este îndoielnică și supusă unui subiectivism inacceptabil al experților care, fără să cunoască date certe ale imobilelor, pot selecta „comparabile” potrivit bunului plac (comparativ cu tranzacții concrete constatate prin acte de vânzare-cumpărare și din punct de vedere al datei culegerii lor, în mai 2015, pentru „oferte” care s-ar fi păstrat pe situri de specialitate din iulie 2011).
Precedând astfel, când a analizat un număr de 14 contracte de vânzare-cumpărare din perioada octombrie - decembrie 2011 comunicate de B.N.P. C., comisia a ajuns la concluzia că, pur și simplu, nu se poate aplica metoda comparației pentru că doar una dintre vânzări s-ar fi efectuat pentru un teren situat „vis-a-vis de parcela evaluată”.
Din perspectiva caracteristicilor terenului expropriat, trebuie observat că, deși abia prin H.G. nr. 173 din 13 martie 2012 (publicată în M. Of. al României nr. 191/23.03.2012) a fost aprobat amplasamentul suplimentar al lucrării „Varianta de ocolire a municipiului Constanța” km 0+000-21+86, jud. Constanța, încă din 2010 SC D. SA (mandatarul statului în lucrările de expropriere) s-a ocupat la B.C.P.I. Constanța de înscrierea modificării destinației imobilului din teren extravilan în teren intravilan conform Hotărârii Consiliului Local a comunei Agigea nr. 151 din 03 iulie 2009.
Acest lucru a fost posibil pentru că amplasamentul „Variantei de ocolire a municipiului Constanța” (fără determinantul „suplimentar”) a fost stabilit, pentru prima oară, prin H.G. nr. 213 din 16 martie 2009 publicată în M. Of. al României nr. 159/16.03.2009, iar suma globală pentru imobilele enumerate în anexa nr. 2 a hotărârii a fost stabilită prin H.G. nr. 644/2009 publicată în M. Of. al României nr. 37/03.06.2009.
Reclamanții A. și B. nu apăreau printre persoanele enumerate în anexa H.G. nr. 213/2009, iar H.G. nr. 413/2010 prin care se declanșa procedura nu avea o anexă; abia prin H.G. nr. 177/2011 (publicată în M. Of. al României nr. 168/09.03.2011) numele reclamanților apare la poziția 63 cu parcela A 432/15/2 „intravilan” din care se expropriau 18.182 m.p. contra unei despăgubiri de 309.256 lei.
În aceste condiții, apare cel puțin ciudat demersul Statului Român (prin mandatar SC D. SA) de modificare a destinației unui teren în decembrie 2010 când el a fost vizat de expropriere abia 3 luni mai târziu; se adaugă la aceasta lipsa oricărei baze raționale a intervenției expropriatorului în favoarea expropriatului (nemaifiind pusă în discuție lipsa oricărui mandat în acest sens), ce are ca rezultat crearea premiselor obținerii unor despăgubiri mai mari (pentru că ipotetic, terenul intravilan valorează mai mult decât cel extravilan).
În privința fondului modificările operate în C.F. nr. 104551 a comunei Agigea (nr. vechi 797) pentru imobilul cu nr. 104551 (nr. vechi 797), Curtea apreciază că, din punct de vedere legal, imobilul expropriat are în continuare destinația de teren agricol extravilan, iar faptic cea mai bună dovadă a caracterului pur formal al modificării unilaterale a descrierii imobilului în teren intravilan este reprezentat de expertizele administrate, din care rezultă că și în prezent terenul se găsește în afara spațiului pe cale de construire al localității Agigea, fără nici un fel de dotări utilitare proprii unei comune: drumuri, electricitate, canalizare, etc.
Analizând problema apartenenței terenului expropriat la intravilanul localității Agigea, curtea a constatat că înscrisurile folosite la prima instanță și în apel nu fac dovada schimbării regimului juridic al terenului reclamanților.
Astfel conform anexei nr. 2 a Legii nr. 50/1991, privind definirea unor termeni de specialitate utilizați în cuprinsul legii, intravilanul localității este teritoriul care constituie o localitate ce se determină prin Planul urbanistic general (P.U.G.) și cuprinde ansamblul terenurilor de orice fel, cu/fără construcții, organizate și delimitate ca trupuri independente, plantate, aflate permanent sub ape, aflate în circuitul agricol sau având o altă destinație, înăuntrul căruia este permisă realizarea de construcții, în condițiile legii. Intravilanul se poate dezvolta prin extinderea în extravilan numai pe baza de planuri urbanistice zonale (P.U.Z.), legal aprobate, integrându-se ulterior în Planul urbanistic general al localității.
Aceeași anexă definește extravilanul localității ca fiind teritoriul cuprins între limita intravilanului și limita administrativ-teritorială a unității de bază (municipiu, oraș, comună), înăuntrul căruia autorizarea executării lucrărilor de construcții este restricționată, în condițiile prezentei legi.
Aceasta pentru că, în conformitate cu art. 23 din Legea nr. 50/1991, intravilanul localităților se stabilește prin planurile generale de urbanism, aprobate potrivit legii; ulterior aprobării Planului general de urbanism, pot fi introduse în intravilanul localităților și unele terenuri din extravilan, numai în condiții temeinic fundamentate pe baza de planuri urbanistice zonale, aprobate potrivit legii.
Aceleași definiții sunt prevăzute în anexa nr. 2 a Legii nr. 350/2001 în care se arată că teritoriul intravilan este totalitatea suprafețelor construite și amenajate ale localităților ce compun unitatea administrativ-teritorială de bază, delimitate prin planul urbanistic general aprobat și în cadrul cărora se poate autoriza execuția de construcții și amenajări; apoi, teritoriu extravilan este suprafața cuprinsă între limita administrativ-teritorială a unității de bază (municipiu, oraș, comuna) și limita teritoriului intravilan.
Planurile urbanistice generale sunt documentații complexe care se întocmesc pentru întregul teritoriu intravilan al localităților în corelare cu teritoriul administrativ al acestora și reglementează utilizarea terenurilor și condițiile de ocupare a acestora cu construcții, inclusiv infrastructuri, amenajări și plantații, constituindu-se în suportul pentru realizarea programelor de dezvoltare a localităților (art. 1 din anexa nr. 2 a H.G. nr. 525/1996 pentru aprobarea Regulamentului general de urbanism).
Planurile urbanistice generale și regulamentele locale de urbanism aferente se avizează și se aprobă în baza Legii nr. 350/2001 și a Legii nr. 50/1991, iar controlul, recepția și avizarea planurilor urbanistice generale și a regulamentelor locale de urbanism se realizează de către direcțiile de urbanism și amenajarea teritoriului județene, în baza prevederilor art. 62 alin. (1) din Legea nr. 350/2001 și ale anexei nr. 1 la această lege (în baza căreia au atribuții de „avizare” consiliul județean și organisme centrale și locale interesate și atribuții de „aprobare” consiliul local al comunei).
Planul urbanistic general are atât caracter director și strategic, cât și caracter de reglementare și reprezintă principalul instrument de planificare operațională, constituind baza legală pentru realizarea programelor și acțiunilor de dezvoltare [art. 46 alin. (1) din Legea nr. 350/2001]; la nivelul întregii unități administrativ-teritoriale, planul urbanistic general cuprinde reglementări - printre altele - cu privire la stabilirea și delimitarea teritoriului intravilan în relație cu teritoriul administrativ al localității [lit. a) a alin. (2) a art. 46] și circulația juridică a terenurilor [lit. f) a alin. (2) a art. 46].
În fine, Legea nr. 350/2001 mai stipulează la art. 471 (introdus prin O.U.G. nr. 81/2011), că introducerea în intravilanul localităților a terenurilor agricole și a celor amenajate cu îmbunătățiri funciare se face pe bază de studii urbanistice de P.U.G. sau P.U.Z. pentru care, în prealabil, a fost obținut avizul privind clasa de calitate emis de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale; după aprobarea prin hotărârea consiliului local a P.U.G. și P.U.Z., primăriile sunt obligate să transmită hotărârea însoțită de documentația de aprobare a P.U.G. și P.U.Z. către oficiul de cadastru și publicitate imobiliară, în vederea actualizării din oficiu a destinației imobilelor înregistrate în sistemul integrat de cadastru și carte funciară.
Deși s-a pretins de către reclamanți că terenul s-ar găsi în intravilanul comunei Agigea, la momentul soluționării acestei probleme, nu există un Plan Urbanistic General al comunei Agigea, deoarece „Planul” aprobat prin Hotărârea nr. 151 din 03 iulie 2009 a Consiliului Local al comunei Agigea este unul preliminar, iar nu definitiv, și nu poate reprezenta actul cerut de Legea nr. 350/2001, art. 45 și art. 46 alin. (1) și (2) pentru încadrarea terenurilor în categoria intravilan.
Pentru elaborarea Planului urbanistic general, Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului a emis Ordinul nr. 13/N din 10.03.1999 privind aprobarea reglementarii tehnice „Ghid privind metodologia de elaborare și conținutul-cadru al planului urbanistic general”, indicativ GP038/99, publicat în M. Of. nr. 187/30.04.1999.
Conform acestui act normativ, procesul eliberat P.U.G. implică mai multe etape cuprinse între cele două momente „inițiere” și „aprobare”.
Între punerea bazelor activității de realizare a P.U.G. (care aparține fie colectivității locale fie unor persoane juridice sau persoane fizice interesate în realizarea unor obiective pe teritoriul localității) și finalizarea acestei documentații se regăsesc stadiile elaborării unor studii de fundamentare și unor „propuneri preliminare”.
Aceste „propuneri preliminare” de amenajare și dezvoltare se elaborează pe baza rezultatului analizei situației existente, a opțiunilor populației, a programului de dezvoltare și a concluziilor studiilor de fundamentare; după acest „P.U.G. preliminar” mai urmează multe faze: „consultări de parcurs”, „redactarea pieselor”, „consultarea populației”, „introducerea în decizie a propunerilor”, „emiterea acordurilor și analizelor asupra P.U.G.”.
Abia apoi se poate vorbi despre un proiect de „P.U.G. definitiv” care include toate observațiile din acordurile și avizeze anterioare; P.U.G.-ul definitivat avizat de către Consiliul Județean și, ulterior acestei formalități P.U.G. este aprobat de Consiliul Local prin hotărâre; evident, modificarea P.U.G. se face prin respectarea acelorași proceduri de elaborare-aprobare ca și P.U.G. inițial.
Ordinul nr. 13/N/1999 are și un capitol distinct în care se tratează „P.U.G. preliminar” în care se arată expressis verbis că rolul acestuia este de a „răspunde presiunilor exercitate în domeniul investițional” prin „determinarea unui intravilan posibil”; abia după obținerea tuturor avizelor acordurilor, printre care și Avizul unic asupra P.U.G. emis de Consiliul Județean și avizul M.L.P.A.T., P.U.G. definitivat este aprobat de consiliul local.
Din prezentarea sintetică a conținutului Ordinului nr. 13/M/1999 reiese că „P.U.G. Preliminar” nu are forța unui act de autoritate al administrației publice locale pentru probleme legate de amenajarea și dezvoltarea urbanistică a localității, acest caracter avându-l doar actul care corespunde definiției art. 46 din Legea nr. 350/2001 anterior citat.
În aceste condiții, având în vedere argumentele juridice prezentate, Curtea consideră că acesta este situat în extravilanul localității Agigea.
Referitor la suma ce se cuvine celor expropriați drept despăgubire pentru preluarea bunului lor din cauze de utilitate publică, curtea a reținut că aceasta se poate alcătui din două componente: „valoarea reală a imobilului” și „prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane în drept”.
Această concluzie reiese în mod indubitabil din prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 [aplicabil în speță conform art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010] potrivit cu care despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite.
Aceste două noțiuni sunt apoi explicitate arătându-se că, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor tine seama de: 1.) prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiza, precum și 2.) daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia, urmând ca experții să defalce despăgubirile cuvenite proprietarului de cele ce se cuvin titularilor de alte drepturi reale.
Or, vorbindu-se în cuprinsul aceluiași alineat alin. (2) al art. 26 despre prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele și, respectiv, despre daunele produse proprietarului, este evident că acest din urmă prejudiciu este cu totul diferit de dauna suferită de persoană prin lipsirea de proprietate al cărei echivalent nu poate fi decât „prețul cu care se vând imobilele”.
Rezultă de aici că „prejudiciul cauzat proprietarului” este altceva decât echivalentul valoric al bunului, precum „pierderi pentru recolta neadunată”, „pierderi din subvenții”, „compensații referitoare la secționarea terenului” sau „compensații referitoare la prejudicii triangulare”, dar fără a se limita la acestea, putându-se încadra în această categorie orice pierdere cauzată în mod direct de expropriere (exemplu: cheltuieli angajate în vederea unei viitoare modificări a regimului juridic al bunului; avansul care nu mai poate fi recuperat pentru lucrările de terasament sau de natură agricolă; întocmirea unei documentații pentru lotizare sau trecere în intravilan, etc.).
În ceea ce privește componenta despăgubirii - „valoarea reală” - a bunului expropriat, aceasta este determinată de prețul cu care se vând imobilele de același fel în unitatea administrativ teritorială la data întocmirii raportului de evaluare.
Procesul de evaluare este un sistem complex ce conține toate cercetările, informațiile, raționamentele, analizele și concluziile necesare pentru a ajunge la valoarea de piață a imobilului, aceasta din urmă fiind definită în Standardele Internaționale de Evaluare, ca fiind suma estimată pentru o proprietate ce va fi schimbată, la data evaluării, între un cumpărător decis și un vânzător hotărât într-o tranzacție cu preț determinat obiectiv, în care părțile au acționat în cunoștință de cauză, prudent și fără constrângeri.
Suma estimată se referă la un preț plătibil pentru o proprietate într-o tranzacție independentă (nepărtinitoare), care s-ar putea obține în mod rezonabil de către un vânzător (care nu cere un preț considerat nerealist pe piață) și este cel mai avantajos pentru cumpărător (care achiziționează în concordanță cu realitățile pieței, iar nu în raport de o piață imaginară sau ipotetică ce nu poate fi demonstrată sau anticipată); în fine, se presupune că atât cumpărătorul cât și vânzătorul sunt informați, într-o manieră rezonabilă, în legătură cu natura și caracteristicile proprietății, cu utilizările acestuia, precum și a stadiului în care se află piața; fiecare parte trebuie să acționeze în propriul interes și în mod prudent, depinzând de cunoștințele necesare obținerii celui mai bun preț.
Prin urmare, valoarea de piață a imobilului expropriat, se impune a fi determinată în raport de toate caracteristicile bunului prin raportare la amplasamentul acestuia, destinația terenului la momentul evaluării, cea mai bună utilizare ca „teren agricol arabil” și, nu în ultimul rând, în raport de criteriul cerere-ofertă la momentul expertizării în faza administrativă (dezechilibru în favoarea ofertei, piață a terenurilor inactivă, cu tranzacții sporadice).
După cum rezultă din anexa nr. 1 a raportului de expertiză întocmit în apel, întreaga zonă cuprinsă între Canalul Dunărea - Marea Neagră, DN 39, Varianta de ocolire Constanța - Agigea este un teren agricol de aproximativ 150 ha, simpla enunțare a întinderii excluzând orice pretenție de intravilan.
Pentru terenuri agricole, la dosarul cauzei există suficiente înscrisuri care conțin tranzacții certe: contract de vânzare-cumpărare nr. 590 din 10 mai 2012 parcela A420/2/2/8/9 în suprafață de 5732 m.p., care s-a vândut cu suma de 40.000 lei - 6,97 lei/m.p.; contract de vânzare-cumpărare nr. 481 din 20 aprilie 2012 pentru parcela A486/50 lot 7 în suprafață de 2.477 m.p. înstrăinată pentru un preț de 3.000 lei - 1,2 lei/m.p.; contract de vânzare-cumpărare nr. 1910 din 04 noiembrie 2011 pentru parcela A486/50/1 în suprafață de 10,48 ha vândură pentru un preț de 14.000 lei - 0,13 lei/m.p.; contract de vânzare-cumpărare nr. 1887 din 03 noiembrie 11 pentru parcela A420/18 în suprafață de 11,92 ha pentru 3.000 lei - 0,25 lei/m.p.; contract de vânzare-cumpărare nr. 152 din 31 ianuarie 2011 pentru parcela N434/1/6 lot 1 în suprafață de 1.000 m.p. vândută pentru 3.000 lei - 3 lei/m.p.
După cum reiese din hotărârea nr. 66 din 30 septembrie 2011 emisă de Comisia de analiză a cererilor titularilor de drepturi reale asupra imobilelor expropriate, de pe lângă Consiliul Local Agigea, pentru parcela A432/15/2/2 cu nr. cad. 17820 în suprafață de 18.182 m.p. s-au acordat reclamanților despăgubiri în valoare de 309.356 lei, adică 17 lei/m.p., cu mult mai mult decât a reieșit din contractele de vânzare-cumpărare reale cum au fost enumerate anterior.
În aceste condiții, observându-se planșa anexă a expertizei întocmite în apel din care rezultă că terenul expropriat se află la foarte mare distanță de orice obiectiv reținut în raport ca generator de „potențial investițional mare” (șoseaua Constanța-Mangalia, centrele comerciale E. și F., reprezentanța auto SC G. SA: și SC H. SA), precum și față de Canalul Dunăre-Marea Neagră sau „Portul Liber Agigea” (față de care îl desparte kilometri întregi de teren arabil cultivat) este evident că destinația reținută de experți este pură fabulație.
Astfel, nu poate fi reținută ca fiind „cea mai bună utilizare aceea de spații de depozitare pentru marfă, parcare și service auto și benzinărie, motel pentru tiruri, etc.” în condițiile în care, la data exproprierii terenul se găsea în mijlocul câmpului fără nici un fel de posibilitate de racordare la utilități (lucru care nu s-a schimbat nici după „trecerea în intravilan”).
În privința celor trei contracte reținute de experți care nu ar concorda cu „oferta de pe internet” trebuie remarcat că, sub nicio formă cele trei terenuri tranzacționate nu se compară cu cel expropriat, fiind două pe marginea Canalului în formă dreptunghiulară cu lungimea paralelă cu Canalul, iar unul cu deschidere directă la același canal (oricum prețurile la care fac referire experții vizau anunțuri din anul 2015, iar unele contemporane exproprierii).
De aceea, instanța a validat opinia separată a expertului I. în care, justificat se arată că este puțin probabil ca toate contractele înregistrate să fie evaziuni fiscale și nu este normal să se anuleze raportul de expertiză doar pentru suspiciunea că participanții într-o tranzacție notarială se organizează în grup infracțional pentru economie de taxe; astfel, va fi reținută explicația conform căreia cauzele ce generează diferența mare între ofertele de vânzare și valoarea reală a tranzacției sunt criza imobiliară, blocajul pieței și raritatea investitorilor, context în care este justificată aserțiunea potrivit cu care A. și B. nu a demonstrat niciodată posibilitatea de a face investiții uriașe pe terenul a cărui valoare s-a estimat de comisia de experți judiciari doar din perspectiva posibilității construirii lui.
Prin încheierea de ședință din 01 octombrie 2014, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a luat act că intimații-reclamanți nu insistă în susținerea excepției lipsei calității de reprezentant a Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, a respins excepția decăderii pârâtului din dreptul de a motiva apelul, invocată de intimații-reclamanți, apreciind că prima zi de înfățișare a constituit-o data de 23.06.2014 iar motivele de apel au fost înregistrate la data de 20 iunie 2014 și a dispus efectuarea unei noi expertize tehnice imobiliare de către comisia de experți desemnată la instanța de fond.
De asemenea, a dispus emiterea unor adrese către Primăria comunei Agigea și Biroul Notarial C. cu mențiunea de a comunica instanței dacă sunt înregistrate tranzacții cu privire la terenuri asemănătoare celui expropriat, respectiv terenul în suprafață de 18.182 m.p. din lotul de 10,80 ha, parcela A432/15/2 identificată cu nr. cadastral 437, C.F. nr. 798, pentru perioada 2011 până în prezent și, în caz afirmativ, să le înainteze în copii, după depunerea înscrisurilor, urmând a se înainta comisiei de experți pentru a fi avute în vedere la întocmirea lucrării și stabilirea onorariul de expert.
Împotriva încheierii din data de 01.10.2014 și a deciziei nr. 26/C din 09.03.2016 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, au declarat recurs reclamanții A. și B.
Recurenții reclamanți solicită admiterea recursului, urmând a se dispune: în principal, potrivit art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 pct. 4 și 5 C. proc. civ., casarea deciziei recurate și rejudecarea cauzei de instanța de apel iar, în subsidiar, conform art. 312 alin. (5) raportat la art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii apelului declarat de pârât, cu consecința menținerii ca temeinică și legală a sentinței civile nr. 3953 din 23 octombrie 2013 pronunțată de către Tribunalul Constanța, secția I civilă, în Dosarul nr. x/118/2012.
Se critică încheierea din data de 01.10.2014 și decizia pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, ca fiind nelegale, pentru următoarele motive:
Instanța de apel, în mod greșit, a apreciat faptul că declarația de apel formulată de către D.P.I.I.S., prin S.C.A. J., fără a fi depusă la dosar delegația avocațială care atestă mandatul, reprezintă un apel pentru Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. SA, prin D. SA, cu atât mai mult cu cât, în interiorul declarației de apel formulate apelantul arată în mod expres că înțelege să se judece în contradictoriu cu: A., B., Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, prin Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, Statul Român, prin Ministerul de Finanțe, prin mandatar D. SA.
Raportat la faptul că declarația de apel a fost formulată de către D.P.I.I.S., prin S.C.A. J., iar motivele de apel au fost depuse de către Statul Român, reprezentat de către Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, aflat sub autoritatea Departamentului pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții Străine din cadrul aparatului de lucru al Guvernului României, prin mandatar SC D. SA, adică de una dintre părțile cu care se judecă în contradictoriu D.P.I.I.S., aceasta înseamnă că nu există identitate între partea care a formulat declarația de apel și partea care a motivat apelul în cauză.
Din acest punct de vedere la data exercitării apelului, respectiv data de 17.01.2014 (astfel cum apare mențiunea: „data înregistrării” pe portalul instanțelor de judecată), persoana juridică care a depus declarația de apel, respectiv Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții Străine nu putea și nu justifica calitatea de a formula apel.
Mai mult decât atât, declarația de apel a fost formulată de către S.C.A. J. pentru D.P.I.I.S., dar nu a fost atașată nicio delegație avocațială, astfel că au fost încălcate dispozițiile art. 68 C. proc. civ. coroborat cu art. 82 și urm. C. proc. civ. sens în care instanța de apel, din oficiu, în baza dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ.. avea obligația de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aplicarea corectă a legii, obligație legală pe care nu a respectat-o.
O altă critică formulată față de încheierea de ședință din data de 01.10.2014 se referă la interpretarea eronată pe care instanța a făcut-o cu privire la prima zi de înfățișare.
Astfel, prima zi de înfățișare a fost la termenul din data de 28.05.2014, întrucât părțile participante la judecarea pe fond a cauzei erau legal citate pentru acest termen de judecată.
Instanța a introdus o nouă parte în dosar, respectiv D.P.I.I.S., fără ca aceasta să fi fost parte în dosarul de fond, și consideră, la termenul din data de 28.05.2014, că procedura de citare nu este eîndeplinită față de această parte. Instanța de apel trebuia să aibă în vedere cadrul procesual stabilit prin hotărârea apelată, eventuala introducere în cauză a unui nou participant la proces urmând a fi supusă dezbaterii contradictorii a părților existente deja în dosar și abia după ce instanța se pronunță asupra introducerii unei noi părți în cauză se putea pronunța, după dezbateri în contradictoriu, și asupra eventualelor cereri ale noii părți. Or, în fapt, instanța nu a urmat aceste reguli procedurale, introducând în cauză o nouă parte, fără a pune acest aspect în discuția contradictorie a părților, depășind astfel limitele cu care a fost investită, cu încălcarea dispozițiilor art. 135 C. proc. civ.
Raportat la aceste critici se solicită constatarea faptului că declarația de apel a fost formulată de o persoană ce nu avea calitate procesuală, respectiv D.P.I.I.S., fapt ce nu poate constitui o exercitare a căii de atac de către C.N.A.D.N.R. SA, cum în mod eronat a reținut instanța de apel, astfel încât aceasta să poată fi în termen pentru a depune motivele de apel la data de 20.06.2014, sens în care se impune admiterea excepției de tardivitate invocate de recurenți și constatarea decăderii expropriatorului din termenul de apel.
Pe fondul cauzei, criticile privesc modalitatea eronată prin care instanța de judecată a interpretat dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, referitoare la modul de stabilire a despăgubirii, atât pentru terenul efectiv expropriat cât și pentru terenul rămas neexpropriat, dar care nu mai poate fi folosit de către proprietar și la care nu mai există cale de acces, precum și determinarea eronată a regimului juridic al terenului expropriat.
În acest sens se susține determinarea eronată de către instanța de apel a situației juridice a terenului expropriat, ca fiind teren extravilan.
Referitor la categoria de folosință a terenului, instanța trebuia să aibă în vedere înscrierile din cartea funciară de la momentul efectuării exproprierii, respectiv că, atât terenul expropriat, cât și terenul ce nu mai poate fi utilizat și pentru care se datorează despăgubiri sunt terenuri aflate în intravilanul localității Agigea în conformitate cu dispozițiile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010 -„Transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea expropriatorului operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii.”
În ceea ce privește categoria de folosință a terenului, intravilan sau extravilan, trebuia să se aibă în vedere și dispozițiile Legii nr. 7 din 13 martie 1996 a cadastrului și publicității imobiliare.
Prin Hotărârea nr. 66 din 30 septembrie 2011 de stabilire a despăgubirii contestată de recurenții din prezenta cauză, s-a reținut că terenul expropriat este un teren intravilan agricol, întreaga documentație cadastrală întocmită pentru terenul dezmembrat din proprietatea reclamanților - parcela A 432/15/2/2, cât și raportul de evaluare realizat în procedura administrativă chiar de către expropriator, atestând apartenența acestui teren la intravilanul localității Agigea și utilizarea acestuia ca teren agricol intravilan.
Acțiunea prevăzută de art. 22 din Legea nr. 255/2010 constituie o veritabilă cale de atac formulată împotriva hotărârii emisă de comisia constituită în baza art. 18 din lege. Textul stabilește conținutul hotărârii, iar la alin. (1) sunt prevăzute mențiuni cu privire la calea de atac împotriva hotărârii și termenul în care poate fi exercitată.
Sesizată cu contestația împotriva hotărârii, instanța are competența să verifice temeinicia ei numai cu privire la cuantumul despăgubirilor, fără a aduce modificări statuărilor din hotărâre cu privire la natura juridică a terenului supus exproprierii.
Prin urmare, terenul expropriat reprezintă un teren intravilan, situație juridică ce rezultă din întreaga documentație depusă la dosar, din H.G. nr. 177/2011, unde la poziția nr. 63 apare numele recurenților și se arată că terenul expropriat este intravilan, dar și din extrasele de carte funciară care atestă situația juridică a terenului la momentul exproprierii, astfel încât decizia instanței de apel de a considera că terenul în litigiu este un teren extravilan ce se impune a fi evaluat în raport cu comparabile reprezentând terenuri extravilane localității Agigea, nu poate fi reținută ca legală.
Mai mult decât atât, în cauză există și autoritate de lucru judecat întrucât Curtea de Apel Constanța s-a pronunțat în spețe identice, ce au făcut obiectul Dosarelor nr. x/118/2012, având aceleași părți, aceeași situație de fapt, aceeași cauză dar un alt obiect, respectiv un alt lot de teren expropriat, în sensul că a calificat acest teren ca fiind teren aflat în intravilanul localității și Dosarul nr. x/118/2011, lot învecinat, în care instanța a calificat că terenul se afla în intravilanul localității, respingând orice argumentație cu privire la P.U.Z. prin raportare la obiectul cererii, prevederile legale care statuează categoria de folosință a terenului și mențiunile din cartea funciară.
În ceea ce privește modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, hotărârea instanței de apel cuprinde rațiuni contradictorii sau care nu se circumscriu dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, după cum urmează:
În timp ce la pag. 5 din hotărâre, instanța apreciază că suma ce se cuvine celor expropriați este alcătuită din: „valoarea reală a imobilului” și „prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane în drept”, ulterior, în ultimele două paragrafe de pe aceeași pagină face referiri teoretice la prejudiciul adus proprietarului, însă nu se pronunță și nu face nicio referire la suprafața suplimentară de teren, respectiv 10.359,81 m.p., reprezentând coridorul de protecție ce nu mai poate fi utilizat de către proprietari, nici măcar pentru culturi agricole.
Deși instanța de apel era obligată să aibă în vedere faptul că orice cenzurare a hotărârii apelate trebuie să fie făcută numai după expunerea în considerentele hotărârii a raționamentelor logice și juridice, aplicate la situația de fapt dedusă judecații, ce au dus la reformarea hotărârii apelate, în hotărârea recurată nu există niciun considerent care să poată circumscrie acestui capăt de cerere și pentru care instanța de apel a cenzurat hotărârea instanței de fond cu privire la suma de 1.483.670 lei reprezentând despăgubirea acordată pentru suprafața de 10.359,81 m.p.. Raportat la această situație, hotărârea recurată nu este motivată potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ceea ce nu permite o verificare a legalității hotărârii de către instanța de recurs.
Se mai susține că, în condițiile în care a fost pronunțată hotărârea în apel, înlăturându-se opinia unanimă a celor 3 experți din raportul de expertiză depus la data de 26.05.2015, au fost încălcate dispozițiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, care vorbesc de rezultatul expertizei. Este adevărat că instanța este suverană în a hotărî, însă limitele aprecierii sunt trasate de textul citat. Instanța este ținută de rezultatul (unic) al expertizei și abilitată de Legea nr. 33/1994 să compare doar acest unic rezultat cu oferta expropriatorului și pretențiile expropriatului.
Experții au arătat, în unanimitate, prin raportul de expertiză depus la termenul din data de 27.05.2015 - pag. 8 capitolul Concluzii, faptul că în contractele de vânzare-cumpărare puse la dispoziție nu s-a găsit decât un singur teren vândut în zona studiată, astfel încât nu se poate stabili o valoare de circulație prin metoda comparației în baza acestor tranzacții și că valoarea a fost stabilită în baza grilei Camerei Notarilor Publici cu tarifele minimale acceptate în tranzacțiile notariale, însă instanța nu are în vedere această expertiză și nici nu o înlătură motivat, ci pur și simplu trece sub tăcere concluziile acesteia și modalitatea de determinare valorii imobilului expropriat.
În aprecierea cuantumului despăgubirii acordate instanța a avut în vedere faptul că terenul în cauză nu poate fi utilizat decât pentru exploatare agricolă („terenul se găsea în mijlocul câmpului”), fără a avea în vedere faptul că la dosarul cauzei există expertiza depusă la termenul din data de 27.05.2015, în care experții au avut în vedere și ipoteza unui teren extravilan cu destinație agricolă pentru care se stabilea un preț de 13.1 euro/m.p., ale cărei concluzii au fost înlăturate în mod nelegal, fără motivare.
Chiar și în această ipoteză, total nefavorabilă, a unui teren extravilan agricol, valoarea despăgubirii este de 1.627.688.9 lei, conform calculației de mai jos, fiind mai mare decât cea acordată de către expropriator prin Hotărârea nr. 66 din 30.09.2011 și menținută de către instanța de apel.
Așadar, interpretările făcute de către instanța de apel cu privire la dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 sunt eronate, întrucât despăgubirea se compune atât din valoarea reală a imobilului, cât și din prejudiciul cauzat proprietarului, acesta din urmă fiind cauzat de lipsa folosinței pentru suprafața de 10.359.81 m.p.
În situația dată, urmează a se constata că prin hotărârea atacată nu s-a stabilit pe deplin situația de fapt a cauzei, instanța nevalorificând raportul de expertiză judiciară întocmit în mod corect și înlăturând opiniile tuturor experților privind valoarea despăgubirilor ce urmează a fi acordate, nesocotind astfel cu evidență dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Potrivit Constituției și prevederilor Codului civil, dar și reglementarilor internaționale, măsura compensației trebuie să fie justă, adică să acopere pierderea suferită de persoana afectată de expropriere.
În recurs a formulat întâmpinare Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, solicitând respingerea recursului ca nefondat, pentru considerentele de fapt și de drept expuse în cuprinsul acestei cereri și care constituie apărări la motivele de recurs.
Examinând recursul declarat de reclamanții A. și B., în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că este fondat.
O primă critică de recurs vizează lipsa identității între partea care a formulat declarația de apel și partea care a motivat apelul în cauză.
În acest sens, Înalta Curte constată că în litigiile având ca obiect „expropriere”, prin art. 2 din Hotărârea nr. 173 din 13 martie 2012 privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată necesare pentru relocarea utilităților, situate pe amplasamentul suplimentar al lucrării „Varianta de ocolire a municipiului Constanța”, jud. Constanța, se stabilește în mod expres cine este expropriatorul: „(1) Se aprobă declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată necesare pentru relocarea utilităților, situate pe amplasamentul suplimentar al lucrării „Varianta de ocolire a municipiului Constanța” km 0+000-21+861, jud. Constanța, expropriator fiind Statul Român, reprezentat de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA”.
La termenul de judecată din data de 10.10.2012, tribunalul a fixat cadrul procesual în cauză, stabilind că în calitate de pârât figurează în continuare Statul Român, prin Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, prin mandatar D. SA, parte care apare în dispozitivul sentinței civile nr. 3953 din 23.10.2013 a Tribunalului Constanța, prin care s-a finalizat judecata în fața primei instanțe.
În conformitate cu art. 17 alin. (1) din O.U.G. nr. 96 din 22 decembrie 2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale și pentru modificarea unor acte normative, Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA trece de sub autoritatea Ministerului Transporturilor sub autoritatea Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții Străine.
Statul Român își exercită drepturile și obligațiile în calitate de deținător al acțiunilor Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, prin Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții Străine.
În această calitate, la data de 16 decembrie 2013, potrivit vizei de înregistrare la Tribunalul Constanța, secția I civilă, Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții Străine, reprezentat de S.C.A. J., a depus declarația de apel semnată de avocat, împotriva sentinței civile nr. 3953 din 23.10.2013 pronunțată de Tribunalul Constanța.
Declararea unui apel nu constituie decât un mijloc de apărare într-o judecată și nicidecum un act de dispoziție. Actul de procedură săvârșit de avocat (declarația de apel semnată de avocat) a fost însușit de partea în numele și în favoarea căreia a acționat, prin motivele de apel formulate de aceasta în cauză, astfel încât este valabil exprimat, cât timp exercițiul actului s-a întemeiat pe o împuternicire izvorâtă din lege - art. 69 alin. (2) C. proc. civ.
La data de 19 iunie 2014, Statul Român, reprezentat de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA aflată sub autoritatea Departamentului pentru Proiecte de Infrastructură, Investiții Străine, prin mandatar D. S.A. și-a însușit declarația de apel și a formulat „MOTIVE DE APEL” în cauză.
Este de menționat că, prin O.U.G. nr. 11 din 19 martie 2014 privind adoptarea unor măsuri de reorganizare la nivelul administrației publice centrale și pentru modificarea și completarea unor acte normative, Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții Străine, organ de specialitate cu personalitate juridică în cadrul aparatului de lucru al Guvernului, înființat prin O.U.G. nr. 96/2012 își schimbă denumirea în Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură, Investiții Străine, Parteneriat Public-Privat și Promovarea Exporturilor.
Relativ la chestiunea identității dintre partea care a declarat apel și partea care a motivat apelul, invocată de intimații-reclamanți prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că la termenul de judecată din data de 23 iunie 2014, curtea de apel a pus în vedere apelantului pârât să facă dovada calității de reprezentant a Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, prin Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură, Investiții Străine, Parteneriat Public-Privat și Promovarea Exporturilor.
Demersul este justificat, deoarece, legitimarea procesuală a părții în exercitarea căii de atac a apelului este un mijloc de apărare pe care partea adversă îl poate invoca în apel și deci, un asemenea mijloc de apărare nu poate fi înlăturat de către instanță.
Urmare acestui demers procedural, apelantul pârât a depus la dosar adresa nr. 65507 din 30.06.2014 cuprinzând precizări în acest sens, situație în care, intimații reclamanți prin apărător au arătat în mod expres că nu insistă în excepția lipsei calității de reprezentant a Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA.
La termenul de judecată din 22 iunie 2015 instanța, din oficiu, a pus în discuția părților incidența prevederilor art. 9 alin. (1) din O.U.G. nr. 86/2014 privind adoptarea unor măsuri de reorganizare la nivelul administrației publice centrale și pentru modificarea și completarea unor acte normative, prin care Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA a trecut de sub autoritatea Departamentului pentru Proiecte de Infrastructură, Investiții Străine, Parteneriat Public-Privat și Promovarea Exporturilor sub autoritatea Ministerului Transporturilor, astfel că în litigiile privind obligațiile Companiei, aceasta este reprezentată de Ministerul Transporturilor.
În acest context, Înalta Curte constată că Statul Român rămâne un dominus litis, în persoana sa verificându-se calitatea de expropriator, numai calitatea procesuală verificându-se în persoana reprezentantului acestuia. Cum reprezentarea legală a Statului Român a fost prevăzută expres prin dispoziții speciale, respectiv Hotărârea nr. 173 din 13 martie 2012, O.U.G. nr. 96 din 22 decembrie 2012, O.U.G. nr. 11 din 19 martie 2014, sau O.U.G. nr. 86/2014, în speță, Statul Român este reprezentat prin Ministerul Transporturilor, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, fiind justificată legitimarea procesuală în cauză.
Faptul că mandatarul Statului Român s-a aflat într-un proces de reorganizare succesivă, că denumirea mandatarului a fost greșit menționată în citativul dosarului, în încheierile de ședință sau în hotărârile pronunțate în fond și apel, fără a se fi solicitat niciun moment îndreptarea erorii cu privire la nume, de către partea interesată, nu înseamnă că această situație a condus la pierderea mandatului și respectiv, a calității de reprezentant a mandatarului, astfel încât apelul și motivele de apel reprezintă exprimarea de voință a Statului Român de a iniția respectiva cale de atac.
Drept consecință, Înalta Curte urmează a respinge ca nefondată, prima critică de recurs formulată în acest sens de recurenții reclamanți.
Referitor la critica privind greșita interpretare și calificare a instanței de apel cu privire la prima zi de înfățișare în cauză, Înalta Curte reține următoarele:
Primul termen de judecată acordat în calea de atac a apelului a fost 28 mai 2014, când constatând lipsa părților, instanța a apreciat că procedura de citare nu este legal îndeplinită cu apelantul pârât, prin restituirea citației cu mențiunea: „mutat de la adresă”, astfel încât nu a avut posibilitatea luării la cunoștință despre termen și despre obligația de a motiva apelul. De asemenea, la acel termen, în temeiul art. 156 C. proc. civ., instanța a admis cererea de amânare formulată de intimații reclamanți pentru imposibilitate de prezentare din motive medicale a apărătorului ales, cerere depusă prin fax la dosarul cauzei.
Pentru aceste motive, instanța a acordat un nou termen la data de 23 iunie 2014, pentru când a dispus refacerea procedurii de citare cu apelantul pârât, cu mențiunea de a motiva apelul.
Art. 134 C. proc. civ. definește prima zi de înfățișare ca fiind termenul la care părțile legal citate pot pune concluzii.
Prin urmare, pentru a exista acest moment procedural se cer a fi îndeplinite cumulativ două condiții: părțile să fie legal citate și să poată pune concluzii.
În speță, la termenul de judecată din 28 mai 2014, apelantul pârât nu a fost legal citat, ca urmare a încetării contractului de asistență juridică încheiat cu S.C.A. J., și totodată, s-a încuviințat cererea intimaților reclamanți de amânare pentru lipsă de apărare în temeiul art. 156 C. proc. civ., astfel cum s-a reținut în încheierea de ședință.
De aceea, la termenul de judecată din data de 1 octombrie 2014, instanța de apel a constatat în mod judicios că primul termen de judecată din data de 28 mai 2014 nu a fost prima zi de înfățișare în cauză, termenul la care au fost îndeplinite condițiile art. 134 C. proc. civ., fiind cel din 23 iunie 2014.
A mai reținut instanța că motivele de apel au fost înregistrate la dosar la data de 20 iunie 2014, fiind comunicate părților la o dată anterioară termenului din 23 iunie 2014, ce poate fi apreciat, astfel, ca fiind prima zi de înfățișare în apel.
Fără a mai relua chestiuni lămurite cu ocazia analizei primei critici de recurs, privitoare la legitimarea procesuală și calitatea de reprezentant a Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, prin Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură, Investiții Străine, Parteneriat Public-Privat și Promovarea Exporturilor, prin mandatar D. SA, Înalta Curte, având în vedere toate considerentele expuse în precedent, constată că în mod corect instanța de apel a respins excepția decăderii apelantului pârât din dreptul de a motiva apelul.
Pe de altă parte, Înalta Curte arată că, dacă la primul termen de judecată intimații reclamanți au solicitat amânarea cauzei pentru imposibilitate de prezentare din motive medicale a apărătorului ales, în temeiul art. 156 C. proc. civ., cerere depusă prin fax la dosarul cauzei, aceștia nu mai pot pretinde că este tardivă motivarea apelului făcută înaintea termenului imediat următor, căci ei au provocat această amânare, astfel încât, constatând și lipsa de procedură, în mod corect a soluționat instanța de apel această chestiune legală, a calificării primei zi de înfățișare în cauză.
Prin criticile formulate pe fondul cauzei, recurenții reclamanți invocă mai întâi o greșită aplicare a dispozițiilor legale incidente, în ceea ce privește determinarea regimului juridic al terenului expropriat, respectiv nerespectarea categoriei de folosință a acestui bun imobil, aspect care a condus la aprecierea eronată de către instanța de apel asupra despăgubirilor cuvenite recurenților reclamanți.
Sub acest aspect, curtea de apel având în vedere o serie de argumente, a considerat că terenul expropriat este situat în extravilanul localității Agigea.
În acest sens, Înalta Curte reține că expropriatorul a încadrat terenul în litigiu ca fiind intravilan prin H.G. nr. 177 din 23.02.2011 pentru completarea H.G. nr. 413/2010 privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată rămase de expropriat, situate pe amplasamentul lucrării „Varianta de ocolire a municipiului Constanța”, publicată în M. Of. nr. 168/09.03.2011.
În cuprinsul Anexei cu Lista imobilelor situate pe coridorul de expropriere al lucrării se stabilește, la poziția 63, că parcela A432/15/2 aparținând proprietarilor A. și B. - suprafață de expropriat 18.182 m.p. reprezintă teren intravilan.
A fost emisă decizia de expropriere nr. 532 din 05.05.2011 și, ulterior, Hotărârea nr. 66 din 30 septembrie 2011 a Comisiei de analiză a cererilor depuse de titularii de drepturi reale asupra imobilelor expropriate situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică „Varianta de ocolire a municipiului Constanța”, de pe lângă Consiliul Local Agigea, prin care, pentru parcela A432/15/2/2, cu nr. cad. 17820 și C.F. nr. 797 înainte de expropriere, actualmente C.F. nr. 108907, în suprafață de 18.182 m.p., teren situat în intravilanul localității Agigea, s-au acordat reclamanților despăgubiri în valoare de 309.356 lei.
Or, stabilirea de către expropriator (la momentul exproprierii) a regimului juridic al terenului litigios ca fiind intravilan reprezintă recunoașterea făcută de instituția competentă și abilitată în acest sens de lege, a dreptului persoanelor expropriate la o despăgubire determinată inclusiv în baza acestui criteriu definitoriu, respectiv categoria de folosință a imobilului expropriat.
Curtea de apel a invocat Ordinul nr. 13/N din 10.03.1999 privind aprobarea reglementarii tehnice „Ghid privind metodologia de elaborare și conținutul-cadru al planului urbanistic general”, indicativ GP038/99, publicat în M. Of. nr. 187/30.04.1999, emis de Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, pentru elaborarea Planului Urbanistic General și Hotărârea Consiliului local Agigea nr. 151 din 03 iulie 2009 privind aprobarea P.U.G. preliminar.
Însă, nici Ordinul nr. 13/N/10.03.1999 și nici Hotărârea nr. 151 din 03 iulie 2009 nu pot prevala în raport cu H.G. nr. 177 din 23.02.2011, primele fiind acte normative de nivel inferior, emise de autorități publice locale.
Pe de altă parte, hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii nr. 66 din 30 septembrie 2011, astfel cum o definește legea specială (art. 20 din Legea nr. 255/2010), nu poate fi contestată decât asupra acestui aspect, al cuantumului despăgubirii, nu și asupra celor stabilite prin hotărârea de guvern adoptată pentru declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată rămase de expropriat, situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică.
Așadar, curtea de apel, urmare a unui raționament juridic defectuos a stabilit greșit că terenul expropriat este situat în extravilanul localității Agigea și, drept consecință a acestui fapt, a apreciat eronat asupra despăgubirilor ce se cuvin recurenților reclamanți raportat la dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Sub acest aspect, analizând ultima critică de recurs, Înalta Curte constată că este fondată.
Astfel, instanța de control judiciar constată că instanța de apel a validat opinia separată a expertului I. din primul raport de expertiză dispus și întocmit în apel, depus la dosar la data de 27.01.2015, în condițiile în care, cu privire la acest raport de expertiză, aceeași instanță, la termenul de judecată din data de 25 martie 2015, urmare admiterii obiecțiunilor formulate de intimații reclamanți, a invalidat lucrarea și a dispus refacerea raportului de expertiză în cauză.
De menționat este că, acest raport de expertiză a avut drept obiectiv, „stabilirea valorii de circulație a terenului expropriat la data întocmirii raportului de expertiză tehnică, cât și stabilirea prejudiciului creat prin exproprierea parțială la data întocmirii raportului de expertiză tehnică”, ci nu la momentul exproprierii așa cum era corect și cum s-a dispus ulterior.
După refacerea expertizei tehnice s-a întocmit și depus la dosar un nou raport, la data de 26 mai 2015, având ca obiectiv „stabilirea valorii de circulație a terenului expropriat la data efectuării transferului de proprietate 30.09.2011”, raport pe care instanța l-a validat prin respingerea obiecțiunilor formulate, la termenul din 29 iunie 2015. Acest raport de expertiză a avut în vedere doar valoarea de circulație a terenului expropriat, nu și prejudiciul creat proprietarilor prin exproprierea parțială a terenului, la momentul transferului dreptului de proprietate - 30.09.2011.
Validând, însă, opinia separată din primul raport de expertiză, a cărui refacere în totalitate s-a dispus pentru ca lucrarea (evaluarea) să se efectueze la data exproprierii, în raport de Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015 a Curții Constituționale, și, având în vedere concluziile la care a ajuns expertul minoritar I., care nu sunt rezultatul unor date, raționamente precise și verificabile, ci al unei simple aprecieri din partea acestuia, instanța de apel a pronunțat o soluție greșită cu privire la despăgubirile ce se cuvin recurenților reclamanți.
Așa după cum se știe, criteriile în raport de care se stabilește despăgubirea sunt prevăzute de Legea nr. 33/1994, care în art. 26 prevede că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite prin măsura exproprierii.
Modalitatea în care s-a făcut judecata în apel, atrage incidența art. 304 pct. 5 C. proc. civ., intimații reclamanți fiind vătămați în drepturile lor, prin neputința de a-și face apărări în privința problemei în raport de care instanța s-a pronunțat asupra fondului - opinia separată dintr-un raport de expertiză nelegal întocmit.
Validând o asemenea opinie, instanța de apel a încălcat legea, neținând cont de criteriile instituite de Legea nr. 33/1994 și Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015 a Curții Constituționale, ceea ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ipoteza - când hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
În acest context, Înalta Curte apreciază că se impune efectuarea unei noi expertize tehnice de specialitate cu privire la imobilul - teren expropriat situat în intravilanul localității Agigea, cu respectarea strictă a cerințelor imperative ale art. 26 din Legea nr. 33/1994, în scopul de a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului și pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice.
Cum o asemenea probă nu se poate administra direct în recurs, față de dispozițiile art. 305 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa încheierea și hotărârea atacate și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel în vederea refacerii raportului de expertiză, având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Admite recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva încheierii din data de 1 octombrie 2014 și a deciziei civile nr. 26/C din data de 9 martie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.
Casează încheierea și decizia recurate și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 martie 2017.