Decizia nr. 17/2017
Deliberând asupra contestației de față, în baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentința penală nr. 226/F din data de 24 noiembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. a admis contestația la executare formulată de contestatorul condamnat A., a computat din pedeapsa de 5 ani închisoare, aplicată acestuia prin Sentința penală nr. 72/2003 a Curții de Apel București, secția I penală (rămasă definitivă la data de 28 septembrie 2005, prin Decizia nr. 5459/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală) perioadele de la 8 martie 2011, de la 28 aprilie 2015 la 29 aprilie 2015 și de la 15 mai 2015 la 22 mai 2015; a dispus anularea mandatului de executare nr. 229/2003 și emiterea unuia nou.
În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Onorariul avocatului din oficiu, a fost avansat din fondul Ministerului Justiției.
Pentru a hotărî astfel, curtea a reținut că prin contestația la executare formulată, contestatorul condamnat A. a solicitat să se compute din pedeapsa de 5 ani închisoare, aplicată acestuia prin Sentința penală nr. 72/2003 a Curții de Apel București, secția I penală (rămasă definitivă la data de 28 septembrie 2005, prin Decizia nr. 5459/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală), perioadele cât acesta s-a aflat în detenție în mai multe state străine, ca urmare a punerii în executare a mandatului european de arestare.
A invocat dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) și art. 599 C. proc. pen.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a constatat că prin Sentința penală nr. 72 din data de 12 decembrie 2003, pronunțată în Dosarul nr. x/2002, Curtea de Apel București, secția I penală a hotărât, în primă instanță, între altele, condamnarea inculpatului A. la pedeapsa principală de 5 ani închisoare și la pedepsele complementare, constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen. 1969 pe o perioadă de 3 ani și, respectiv, în degradarea militară, pentru săvârșirea infracțiunii de instigare, în condițiile participației improprii, la subminarea puterii de stat, prevăzută de art. 31 alin. (2) rap. la art. 162 alin. (2) C. pen.1969, constatând că acesta a fost arestat preventiv, într-o altă cauză, în perioada 17 februarie 1999 - 31 martie 1999.
În sarcina inculpatului, s-a reținut, în fapt, că, în perioada 18 - 22 ianuarie 1999, împreună cu alți cinci coinculpați (condamnați pentru aceeași infracțiune la pedepse privative de libertate cuprinse între 5 ani și 10 ani închisoare), pe traseul Defileul Jiului (Bumbești) - Târgu-Jiu - Costești (județul Vâlcea) - Mânăstirea Cozia, cu ocazia deplasării minerilor din Valea Jiului și a altor persoane, de la Petroșani către București (eveniment cunoscut drept "Mineriada a 5-a"), cu intenție, a condus și a determinat mase mari de oameni ce au acționat fără vinovăție, fiind manipulați (mineri și alți civili care li s-au alăturat), înarmați cu bâte, răngi, topoare și alte asemenea obiecte, să comită mai multe infracțiuni (distrugere, ultraj, vătămare corporală, tentativă la omor, lipsire de libertate, tâlhărie, furt, ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice, asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni), care au avut drept urmări vătămarea gravă a unui număr mare de cadre ale Ministerului de Interne, cauzarea de importante pagube materiale, crearea unei stări de haos și sfidare a legii și, de asemenea, să anihileze, prin acțiuni violente, forțele de ordine care au acționat în teren, urmărind obiective politice (înlăturarea Guvernului, demisia Președintelui și organizarea de alegeri anticipate), cu consecința slăbirii puterii de stat și punerii în pericol a siguranței naționale.
Prin Decizia nr. 5459 din data de 28 septembrie 2005 (definitivă), pronunțată în Dosarul nr. x/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a admis, între altele, recursul declarat de inculpat, numai în ceea ce privește pedeapsa accesorie, interzicându-i, cu acest titlu, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. 1969, pe durata și în condițiile art. 71 din același cod.
Pentru punerea în executare a pedepsei de 5 ani închisoare, la data de 28 septembrie 2005, Curtea de Apel București, secția I penală, a emis, pe numele condamnatului A., mandatul nr. 229/2003, care nu a putut fi executat, întrucât, din verificările efectuate, a rezultat că acesta a părăsit teritoriul României la data de 27 aprilie 2005, prin Punctul de trecere a Frontierei Nădlac, astfel că a fost dat în urmărire generală, la data de 29 septembrie 2005 și, respectiv, în urmărire internațională, la data de 30 septembrie 2005.
Din mențiunile inserate în referatul întocmit de Biroul Executări Penale și din hotărârile judecătorești comunicate de același birou (Dosarul nr. x/2/2015 al Curții de Apel București, secția I penală), Curtea a reținut că la data de 29 septembrie 2005, în temeiul art. 68 din Legea nr. 302/2004 (în reglementarea de la data publicării), s-a formulat cerere de arestare provizorie a contestatorului condamnat, în vederea extrădării; la data de 08 martie 2011, contestatorul condamnat a fost arestat și eliberat în aceeași zi de către autoritățile judiciare austriece, întrucât extrădarea acestuia a fost refuzată încă din anul 2006; la data de 04 iulie 2007, a fost emis, pe numele contestatorului condamnat, un mandat european de arestare; la data de 28 aprilie 2015, persoana solicitată a fost arestată provizoriu în Ungaria, în vederea predării către România; la data de 30 aprilie 2015, mandatul european de arestare, tradus în limba maghiară, a fost transmis autorității competente din Ungaria, punerea în executare a acestuia fiind însă respinsă; la data de 15 mai 2015, persoana solicitată a fost arestată provizoriu în Germania, în vederea predării către România; la data de 20 mai 2015, mandatul european de arestare, tradus în limba germană, a fost transmis autorității competente din Germania, punerea în executare a acestuia fiind însă, din nou, respinsă.
Totodată, Curtea a constatat, din înscrisurile emise de către autoritățile judiciare maghiare, austriece și germane (Dosar nr. x/2/2016 al Curții de Apel București, Dosar nr. x/2/2015 al Curții de Apel București, secția I penală) că petentul contestator a fost privat de libertate următoarele perioade: 8 martie 2011, de la 28 aprilie 2015 la 29 aprilie 2015 și de la 15 mai 2015 la 22 mai 2015, perioade pe care le-a dedus în mod corespunzător din pedeapsa care i-a fost aplicată.
Curtea a respins solicitarea contestatorului de a se computa și perioada cât a fost urmărit general și internațional, în raport de exigențele art. 72 C. pen., care prin sintagma "condamnatul a fost urmărit" vizează strict perioada cât a fost efectiv privat de libertate, iar nu și pe cea în care acesta s-a sustras executării pedepsei, potrivit principiului nemo propria turpitudinem allegans.
Împotriva acestei sentințe a formulat contestație condamnatul A., cale de atac nemotivată în fapt. În fața instanței de control judiciar, prin intermediul apărătorului, contestatorul condamnat a reiterat motivele expuse și în fața primei instanțe, solicitând și deducerea perioadei în care a fost urmărit internațional.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte constată că este nefondată contestația formulată, pentru următoarele considerente:
Prin contestația promovată, petentul a apreciat că și perioada în care a fost urmărit general și internațional constituie o cauză de stingere/modificare a pedepsei în sensul prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., motiv pentru care perioada cuprinsă între 2007 - 2015 trebuia computată din pedeapsa de 5 ani care i-a fost aplicată prin Sentința penală nr. 72/2003 a Curții de Apel București.
Măsura computării duratei măsurilor preventive privative de libertate are ca scop protecția libertății individuale a persoanei, drept fundamental prevăzut la art. 23 din Constituția României.
Legislația penală română, respectiv art. 72 C. pen., prevede faptul că perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii pronunțate. Scăderea se face și atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în același timp ori în mod separat, pentru mai multe infracțiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive.
Potrivit art. 73 alin. (1) C. pen., în cazul infracțiunilor săvârșite în condițiile art. 8 (teritorialitatea legii penale), art. 9 (personalitatea legii penale), art. 10 (realitatea legii penale) sau art. 11 (universalitatea legii penale), partea din pedeapsă, precum și durata măsurilor preventive privative de libertate executate în afara teritoriului țării se scad din durata pedepsei aplicate pentru aceeași infracțiune în România.
Din interpretarea gramaticală a prevederilor art. 72 alin. (1) C. pen., rezultă că se compută perioada în care o persoană aflată sub imperiul unei măsuri preventive privative de libertate (arestare preventivă/arest la domiciliu) a fost urmărită penal și nu dată în urmărire generală/internațională, precum și perioada în care a fost judecată. Noțiunile de "urmărit, judecat" presupun soluționarea pe fond în acele faze procesuale (urmărire penală, respectiv judecată).
Art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 300/2013, în armonie cu dispozițiile art. 72 alin. (1) C. pen., prevede că durata pedepselor și a măsurilor privative de libertate, în îndeplinirea unei cereri formulate de autoritățile române în temeiul prezentei legi, este luată în calcul în cadrul procedurii penale române și se compută din durata pedepsei aplicate de instanțele române.
Perioada în care persoana a fost dată în urmărire națională/internațională nu poate fi valorificată sub aspectul solicitat de petent, întrucât mandatul de arestare nu a fost pus în executare, în sensul că persoana nu a fost plasată în custodia statului/sau la domiciliu și, în consecință, nu și-a produs efectele. Mai mult decât atât, perioada în care petentul s-a sustras de la executarea pedepsei, ascunzându-se prin diferite orașe europene nu poate fi considerată un arest la domiciliu, știut fiind că măsurile preventive sunt dispuse doar de organele judiciare competente și nu de persoana în cauză.
Respectând dispozițiile legale, prima instanță în mod corect a identificat perioadele în care petentul contestator a fost privat de libertate în procedura punerii în executare a unui mandat european de arestare emis în baza Sentinței penale nr. 72/2003, prin care a fost condamnat de către Curtea de Apel București, perioade pe care le-a dedus în mod corespunzător din pedeapsa de 5 ani închisoare, aplicată prin sentința penală anterior menționată (rămasă definitivă la data de 28 septembrie 2005, prin Decizia nr. 5459/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală).
În acord cu prima instanță, Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor legale, respectiv art. 72 C. pen., art. 73 C. pen. și art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 300/2013, nu se compută din durata pedepsei de executat și perioada cât persoana a fost urmărită general și internațional, textele normative vizând strict perioada cât persoana a fost efectiv privată de libertate, iar nu și pe cea în care acesta s-a sustras executării pedepsei, întrucât nimeni nu poate invoca în susținerea intereselor sale propria sa culpa, nu poate să obțină foloase invocând propria sa vină, incorectitudine, necinste, și cu atât mai mult, să se apere valorificând un asemenea temei.
Cât privește susținerea petentului contestator că există precedent judiciar, invocând în mod generic o hotărâre a Curții de Apel Alba Iulia, în lipsa unor date certe, nu poate fi verificată și avută în vedere de instanța de control judiciar.
Constatând, așadar, legalitatea și temeinicia sentinței penale atacate, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul A. împotriva Sentinței penale nr. 226/F din 24 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2016 (x/2016).
În temeiul art. 275 alin. (2) C. pen. va obliga contestatorul la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul A. împotriva Sentinței penale nr. 226/F din 24 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2016 (x/2016).
Obligă contestatorul la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 130 lei, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10 ianuarie 2017.
Procesat de GGC - GV