Decizia nr. 26/RC/2017
Asupra cauzei penale de față,
În baza actelor și lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin Sentința penală nr. 17 din 2 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a dispus, printre altele, în baza art. 386 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice dată faptei inculpatului A. prin actul de sesizare a instanței din infracțiunea prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. în infracțiunea prev. de art. 255 alin. (1) C. pen. (1968) rap. la art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (1968) și art. 13 C. pen. (1968).
În baza art. 255 alin. (1) C. pen. (1968) rap. la art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (1968), art. 13 C. pen. (1968), art. 19 din O.U.G. 43/2002 și art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A., la pedeapsa principală de 1 an și 4 luni închisoare și, în baza art. 65 C. pen. (1968), la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza II, lit. b) și c) C. pen. (1968), respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a fi director, administrator al unei societăți comerciale sau de a coordona societăți comerciale, în țară sau în străinătate, pe o durata de 1 an după executarea pedepsei principale.
În baza art. 71 C. pen. (1968) a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza II, lit. b) și c) C. pen. (1968), respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a fi director, administrator al unei societăți comerciale sau de a coordona societăți comerciale, în țară sau în străinătate, pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 861 C. pen. (1968) a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 ani și 4 luni închisoare aplicată inculpatului A. pe un termen de încercare de 3 ani și 4 luni, stabilit conf. art. 862 C. pen. (1968).
În baza art. 863 alin. (1) C. pen. (1968) a dispus următoarele măsuri de supraveghere:
- să se prezinte la Serviciului de Probațiune București;
- să anunțe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile precum și întoarcerea;
- să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;
- să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele de existență.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1968) a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării pedepsei principale.
În baza art. 864 C. pen. (1968) a atras atenția inculpatului asupra consecințelor nerespectării disp. art. 863 alin. (1) C. pen. (1968), care atrag revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
A luat act că persoanele vătămate B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., Ș., T., Ț., U., V., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF. și GG. nu s-au constituit părți civile în cauză.
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a obligat inculpații HH., II. și A. la câte 10800 lei, cheltuieli judiciare avansate de stat în faza de urmărire penală și judecată, din care sumele de câte 400 lei pentru fiecare dintre inculpații menționați, reprezentând onorariile apărătorilor din oficiu, a stabilit a se suporta din fondurile Ministerului Justiției.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel JJ., KK., LL. și inculpații MM., HH., NN., OO., PP., A., QQ., RR. și SS.
Apelantul inculpat A. a solicitat desființarea sentinței și în rejudecare înlăturarea pedepsei complementare și aplicarea unei amenzi penale.
Sub primul aspect, apărarea a invocat încălcarea dispozițiilor art. 65 C. pen., pedeapsa aplicată inculpatului fiind de 1 an și 6 luni și ca atare nu i se putea aplica pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi.
Sub cel de-al doilea aspect, apărarea a solicitat aplicarea unei amenzi penale, considerată a fi suficientă pentru atingerea scopului pedepsei.
Prin Decizia penală nr. 234/A din 27 mai 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis apelurile declarate, printre alții și de inculpatul A.
Cu privire la acest inculpat, Înalta Curte a desființat, în parte, sentința penală atacată, numai în ceea ce privește:
- aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. pentru inculpatul A.;
- individualizarea judiciară a pedepselor.
Rejudecând în aceste limite, printre altele, a dispus înlăturarea pedeapsei complementare a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. pentru inculpatul A.
A constatat că apelantul inculpat A. este arestat în altă cauză.
A menținut celelalte dispoziții care nu sunt contrare prezentei decizii.
S-a dispus ca onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul A. până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 400 lei, să fie plătit din fondul Ministerului Justiției.
Împotriva Deciziei penale nr. 234/A din 27 mai 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, inculpatul A. a formulat cerere de recurs în casație.
Inculpatul a solicitat admiterea recursului în casație formulat, desființarea în totalitate a Sentinței penale nr. 17 din 2 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și a Deciziei penale nr. 234/A din 27 mai 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.
În motivarea recursului în casație inculpatul, prin apărător a susținut, în esență, că, decizia penală atacată este nelegală pentru că instanța de fond a procedat în mod greșit la schimbarea calificării juridice a faptei, fără să o pună în discuția contradictorie a părților, iar instanța de apel a reținut aceeași calificare juridică dată de instanța de fond, care, în opinia inculpatului, este greșită. Astfel, acesta a arătat că, în mod nelegal, s-a reținut aplicarea dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 78/2000 care fuseseră abrogate prin Legea nr. 286/2009 privind Codul penal și în consecință i s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.
Prin Încheierea nr. 503/RC pronunțată la data de 18 noiembrie 2016 în Dosarul nr. x/1/2016, Înalta Curte a admis, în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 234/A din 27 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.
Învestită cu soluționarea cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A., Înalta Curte de Casație și Justiție constată și reține următoarele:
Inculpatul a solicitat admiterea recursului în casație, desființarea în tot a Sentinței penale nr. 17/din 2 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, și a Deciziei penale nr. 234/A din 27 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, pentru înlăturarea nelegalităților de lege semnalate.
A susținut că a fost schimbată încadrarea juridică din infracțiunea de dare de mită prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. în infracțiunea de dare de mită prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. 1969 raportat la art. 6 și 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, fără punerea în discuția părților a noii încadrări.
De asemenea, a arătat că în procesul de individualizare a pedepsei, care trebuie să i se aplice inculpatului recurent prin înlăturarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, trebuie avute în vedere limitele de pedeapsă reglementate doar prin art. 255 alin. (1) C. pen. 1969, respectiv închisoare de la 6 luni la 5 ani, limite ce vor fi reduse la jumătate, urmarea incidenței în cauză a prevederilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, iar ulterior aceste limite rezultate reduse la jumătate, vor fi reduse în condițiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen., cu o treime.
Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A., Înalta Curte constată că motivele invocate de acesta sunt neîntemeiate, pentru considerentele ce vor fi expuse:
În intenția de a răspunde cerințelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și de a se conforma prevederilor Convenției, în privința asigurării celerității procesului penal prin desfășurarea acestuia într-un termen rezonabil, actualul legiuitor român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicție.
În acest context, noua legislație procesual penală prevede o singură cale de atac ordinară, și anume apelul, recursul devenind astfel o cale extraordinară de atac, sub denumirea de "recurs în casație", exercitat doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate.
Așa cum reiese chiar din Expunerea de motive la Proiectul noului C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac ce urmărește verificarea legalității hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de către curtea de apel.
Prin recursul în casație este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept aplicabile. Recursul în casație vizează așadar exclusiv legalitatea hotărârilor definitive.
Scopul acestei căi extraordinare de atac este respectarea principiului legalității, ceea ce presupune ca întreaga activitate procesuală să se desfășoare în conformitate cu dispozițiile legale.
Potrivit dispozițiilor art. 447 C. proc. pen., instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cazurilor de recurs în casație invocate prin cerere de procuror sau de părți, verificând exclusiv legalitatea hotărârii atacate.
Cu privire la primul motiv de recurs în casație invocat de către inculpat, respectiv că instanța de fond a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei prevăzute de art. 290 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. în infracțiunea prev. de art. 255 alin. (1) C. pen. anterior raportat la art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 13 C. pen. anterior, fără a pune în discuția contradictorie a părților, Înalta Curte constată că, în fapt, nu este o veritabilă schimbare de încadrare juridică, în sensul reținerii unei alte infracțiuni decât cea din actul de sesizare a instanței; instanța de fond a procedat la aplicarea legii penale mai favorabile, respectiv aplicarea dispozițiilor C. pen. anterior.
Față de împrejurarea că schimbarea de încadrare juridică a faptei a fost generată doar de aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte constată că nu se impunea punerea în discuția contradictorie a părților, având în vedere că identificarea și aplicarea legii penale mai favorabile reprezintă atributul exclusiv al judecătorului învestit cu soluționarea cauzei.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs invocat referitor la individualizarea pedepsei, în sensul înlăturării dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 și în raport de limitele de pedeapsă prevăzute de art. 255 C. pen. anterior, reducerea pedepsei succesiv prin aplicarea dispozițiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 și a art. 396 alin. (10) C. proc. pen., Înalta Curte amintește că, prin calea extraordinară de atac a recursului în casație este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept aplicabile.
Recursul în casație vizează exclusiv legalitatea hotărârilor definitive; scopul acestei căi extraordinare de atac este respectarea principiului legalității, ceea ce presupune ca întreaga activitate procesuală să se desfășoare în conformitate cu dispozițiile legale.
Aplicând aceste considerații generale în speță, Înalta Curte apreciază că, în această procedură a recursului în casație, se procedează doar la verificarea aplicării pedepsei în limitele legale și nu se poate dispune o schimbare a încadrării juridice a faptei reținute de instanțele inferioare, în sensul înlăturării dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, referitoare la forma agravantă a infracțiunii de dare de mită.
Totodată, Înalta Curte reține că, pedeapsa aplicată inculpatului A. de către instanța de fond, respectiv 1 an și 4 luni închisoare, se încadrează în limitele legale de pedeapsă prevăzute de art. 255 alin. (1) C. pen. anterior și ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 și a art. 396 alin. (10) C. proc. pen.
Astfel, chiar și în situația în care nu s-ar reține dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, pedeapsa stabilită și aplicată este legală: limitele de pedeapsă prevăzute de art. 255 alin. (1) C. pen. sunt de la 6 luni la 5 ani închisoare, prin aplicarea dispozițiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 se reduc cu o jumătate, limitele de pedeapsă fiind între 3 luni - 2 ani, 6 luni, iar prin aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., limitele de pedeapsă nou stabilite se reduc cu o treime, respectiv 2 luni - 1 an, 8 luni. Așadar, pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare aplicată inculpatului se încadrează între limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor.
Pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 234/A din 27 mai 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2/2014.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 234/A din 27 mai 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2/2014.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 20 ianuarie 2017.
Procesat de GGC - GV