Decizia nr. 50/RC/2017
Deliberând asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 387 din 28 octombrie 2015 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul penal nr. x/3/2014, în baza art. 386 C. proc. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reținute în sarcina inculpatului A. din infracțiunea de abuz în serviciu în formă continuată prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen. în infracțiunile de:
- abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen. (acte materiale: adresa din 09 februarie 2011 a Consiliului Județean Constanța, înregistrată din 10 februarie 2011 la SC B. SA prin care A., în calitate de președinte al Consiliului Județean Constanța, a solicitat SC B. SA rezilierea unilaterală a contractului de furnizare a apei către Centrul Militar Zonal; a încetat să mai asigure furnizarea serviciilor de telefonie fixă prin rețeaua Romtelecom în baza unui contract încheiat între instituția pe care o reprezenta - Consiliul Județean Constanța și compania de telefonie, act material derulat până la data de 10 ianuarie 2013, data emiterii Rezoluției nr. x/P/2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța);
- abuz în serviciu în formă continuată prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen. (pentru restul activității infracționale).
În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. i) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A. pentru infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen. (acte materiale: adresa din 09 februarie 2011 a Consiliului Județean Constanța, înregistrată din 10 februarie 2011 la SC B. SA prin care A., în calitate de președinte al Consiliului Județean Constanța, a solicitat SC B. SA rezilierea unilaterală a contractului de furnizare a apei către Centrul Militar Zonal; a încetat să mai asigure furnizarea serviciilor de telefonie fixă prin rețeaua Romtelecom în baza unui contract încheiat între instituția pe care o reprezenta - Consiliul Județean Constanța și compania de telefonie, act material derulat până la 10 ianuarie 2013, data emiterii Rezoluției nr. x/P/2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța);
În baza art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A., președintele Consiliului Județean Constanța, la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de abuz în serviciu în formă continuată.
În baza art. 67 alin. (2) C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor de a ocupa o funcție publică, dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice (art. 66 lit. a) C. pen.) și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat (art. 66 lit. b) C. pen.) pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate.
În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice) și lit. b) (dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat) C. pen., care se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.
Pedeapsa principală s-a dispus a fi execută prin privare de libertate în conformitate cu art. 60 C. pen.
În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen., s-a menținut măsura controlului judiciar a inculpatului A.
În baza art. 72 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată durata arestării preventive de la data de 06 noiembrie 2014 și până la data de 05 decembrie 2014, inclusiv și a arestului la domiciliu de la data de 03 martie 2015 la data de 24 aprilie 2015, inclusiv.
În baza art. 397 C. proc. pen. raportat la art. 25 C. proc. pen. raportat la art. 1349 C. civ., art. 1357 C. civ., art. 1381 C. civ., art. 1385 C. civ. a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 72.642,7 lei, actualizată cu indicele de inflație la data efectuării plății către partea civilă Ministerul Apărării Naționale - Statul Major General.
S-au respins, ca nefondate, restul pretențiilor civile formulate de Ministerul Apărării Naționale - Statul Major General.
S-au respins, ca nefondate, excepția lipsei calității de reprezentant a părții civile și cererile de schimbare a încadrării juridice.
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 8.000 lei reprezentând cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva sentinței penale nr. 387 din 28 octombrie 2015, pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul penal nr. x/3/2014, au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța, inculpatul A. și partea civilă Ministerul Apărării Naționale prin Direcția pentru Relația cu Parlamentul și Asistență Juridică.
Prin Decizia penală nr. 768/P din 29 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, s-a respins, ca nefondată, cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de inculpatul A.
În temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul A. și partea civilă Ministerul Apărării Naționale prin Direcția pentru relația cu Parlamentul și Asistență Juridică împotriva sentinței penale nr. 387 din 28 octombrie 2015, pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul penal nr. x/3/2014.
În temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța împotriva aceleiași sentințe penale.
S-a desființat, în parte, sentința penală apelată și, rejudecând:
S-a majorat pedeapsa principală aplicată inculpatului A. de la 3 ani și 6 luni închisoare la 5 (cinci) ani închisoare pentru infracțiunea de abuz în serviciu în formă continuată, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen.
S-a dispus ca pedeapsa principală să se execute în regim privativ de libertate.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.
În temeiul art. 424 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 72 C. pen. s-a dedus din durata pedepsei aplicate inculpatului perioada arestării preventive de la data de 20 mai 2016 la zi.
În temeiul art. 275 alin. (2), (4) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 4.000 lei și partea civilă la plata sumei de 600 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Conform art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate în apelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța au rămas în sarcina statului.
Împotriva Deciziei penale nr. 768/P din 29 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, a declarat recurs în casație inculpatul A.
Prin Încheierea nr. 534/RC din data de 07 decembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 768/P din 29 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. x/36/2015 și a fost trimisă cauza în vederea judecării recursului în casație în complet de trei judecători, fiind constatată întrunirea cerințelor art. 434, art. 436, art. 437 și art. 438 C. proc. pen.
Prin motivele de recurs în casație formulate de inculpatul A., prin avocat ales C., s-a indicat cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. și motivarea acestuia.
În esență, prin motivele expuse, s-a arătat că decizia penală atacată este considerată nelegală, deoarece hotărârea de condamnare este pronunțată pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, fiind prevăzută de legiuitor drept contravenție, în condițiile în care singurele dispoziții legale pretins încălcate de către recurentul A. sunt cele din Legea nr. 446/2006 privind pregătirea populației pentru apărare în vigoare până la data de 21 iulie 2012, modificată prin Legea nr. 128/2012, fiind incidente dispozițiile art. 80 alin. (3) din legea specială.
Apărătorul ales a precizat că acolo unde legiuitorul a dorit să alterneze răspunderea contravențională cu cea penală, pentru aceeași faptă, a prevăzut expres acest lucru.
În susținerea opiniei exprimate, s-a invocat și hotărârea pronunțată de judecătorul de cameră preliminară, în Dosarul nr. x/212/2014 al Judecătoriei Constanța, care a respins plângerea formulată de prefect împotriva soluției de netrimitere în judecată, cu referire la Dosarul nr. x/P/2011 în care prin rezoluția din 10 ianuarie 2013 s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de A. pentru infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prev. de art. 248 C. pen. întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală. Analizând acuzațiile din cele două cauze, apărarea a constatat că sunt identice, menționând că, în prezenta cauză, pentru respectivele acte materiale, instanța a dispus încetarea procesului penal.
Ca atare, s-a învederat că, dacă se poate susține că, până la apariția Legii nr. 128/2012, fapta putea fi reținută, prin absurd, ca fiind infracțiune, după modificările expres realizate și menționate de legiuitor, este evident că fapta nu poate fi decât contravenție.
Totodată, s-a susținut, în raport de considerentele deciziei instanței de apel, că nicăieri în legea specială nu se regăsește sintagma „simplă nerespectare a obligațiilor prevăzute de art. 76-79 din Legea nr. 446/2006” care să permită recalificarea faptei din contravenție în infracțiune, precum și că orice acțiune sau inacțiune a autorităților administrației publice locale, în legătură cu asigurarea materială și financiară a centrelor militare, reprezintă contravenție și se sancționează ca atare.
Apărătorul ales a precizat că această adăugare nepermisă la legea penală, din care ar rezulta că o încălcare a unei norme contravenționale poate constitui uneori și infracțiune, a fost complet eliminată de Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale.
S-a arătat că, prin modalitatea de interpretare a normei penale prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 de către Curtea Constituțională, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 C. pen. din 1969, ale art. 297 alin. (1) C. pen. și ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în M. Of. nr. 517 din 08 iulie 2016, s-au stabilit, în concret, elementele constitutive ale infracțiunii ce se impun a fi reținute în sarcina condamnatului și care trebuie să rezulte din norma primară care reglementează infracțiunea și nu din interpretarea pe care o oferă judecătorul acesteia.
Așadar, s-a susținut că norma primară încălcată trebuie să interzică un comportament, fără ca acesta să se deducă din raționamente ale judecătorului de natură să substituie normele juridice.
Or, în afara normelor a căror încălcare reprezintă contravenție, apărarea a arătat că legiuitorul a prevăzut expres atribuțiile Consiliului Județean diferite de cele ale președintelui A., reținându-se în sarcina acestuia încălcarea dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 24/2000 referitoare la normele de tehnică legislativă, în sensul că trebuia să se documenteze în mod corespunzător în legătură cu situația de fapt și de drept, prealabil adoptării hotărârilor Consiliului Județean, cerință pe care apărarea o apreciază ca nefiind prevăzută de lege.
În acest context, apărarea a susținut că documentarea temeinică pentru legalitatea unei hotărâri a Consiliului Județean aparținea personalului de specialitate al Consiliului Județean, care a semnat toate proiectele de hotărâre ale Consiliului Județean, asupra cărora nu s-au exercitat presiuni ori influențe din partea președintelui. În acest context, s-a arătat că obligația legală a inculpatului A. era în concordanță cu dispozitivul Hotărârea Consiliului Județean din anul 2009, respectiv acela de a pune în aplicare hotărârea autorității ce avea atribuții legislative la nivel județean.
De asemenea, s-a precizat că ambele hotărâri adoptate de Consiliul Județean în ședință publică, în unanimitate, au fost contrasemnate sub aspectul legalității și de persoane care aveau atribuții exprese în acest sens, respectiv secretara județului Constanța.
Analizând aspectele menționate, apărarea a considerat că instanța de judecată a nesocotit legislația aplicabilă, „transformând” o contravenție (deoarece legiuitorul a modificat legea și a instituit o sancțiune specifică pentru nerespectarea normelor încălcate) într-o infracțiune, depășindu-se atribuțiile puterii judecătorești și nerespectându-se voința legiuitorului.
În concluzie, s-a solicitat a se observa că fapta pentru care a fost condamnat recurentul A. nu este prevăzută de legea penală, ci de legea contravențională, iar pe de altă parte, nu este întrunită noua configurație legislativă a abuzului în serviciu dată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 405/2016.
Prin cererea de recurs în casație, formulată de cel de-al doilea apărător ales, avocat D., recurentul A. a indicat cazurile de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 12 C. proc. pen. și motivarea acestora.
Prin criticile circumscrise de apărare cazurilor de casare invocate, în esență, s-a susținut că fapta pentru care a fost condamnat recurentul A. constituie contravenție, invocându-se, totodată, Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale care a declarat neconstituțională sintagma „în mod defectuos” din cuprinsul textului prev. de art. 297 C. pen.
S-a arătat că sancțiunea reglementată de legiuitorul român pentru îndeplinirea în mod defectuos a obligațiilor aflate în legătură cu serviciul, dedusă din art. 76-79 din Legea nr. 446/2006, modificată și completată prin Legea nr. 128/2012, este prevăzută în art. 80 alin. (3) potrivit cu care: ”Constituie contravenție nerespectarea de către autoritățile administrației publice locale a prevederilor art. 76, 77, 78 și 79 referitoare la asigurarea materială și financiară a centrelor militare.”
De asemenea, s-a susținut că faptele nu au îndeplinit condițiile legale prev. de art. 100 și urm., respectiv ale art. 396 alin. (1) și alin. (2) C. proc. pen. pentru ca recurentul să facă obiectul unei anchete penale și a inculpării ca subiect de drept în cadrul procesului penal având ca obiect infracțiunea de abuz în serviciu.
În ideea reformării hotărârii judecătorești de condamnare definitivă s-a mai invocat faptul că recurentul, aflat în exercițiul funcției de președinte al Consiliului Județean, a făcut parte din puterea executivă a administrației publice locale din Consiliul Județean Constanța, ceea ce nu este una și aceeași cu puterea legislativă la nivel de Consiliu Județean din Constanța și nu a fost persoana care să dispună, să emită dispoziții cu caracter administrativ care să conducă, prin faptele proprii, la afectarea funcțiunii Centrului Militar Zonal din Constanța.
De asemenea, s-a solicitat, a se avea în vedere aplicarea principiului ne bis in idem reglementat de art. 6 C. proc. pen., cu aplicarea art. 4 din Protocolul VII al Convenției Europene pentru Drepturilor Omului și art. 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen, întrucât „autorul, ca instituție publică, a făcut obiectul contravenției aplicată de Prefectul Județului Constanța și totodată a făcut obiectul unei plângeri penale formulate la persoana Prefectului Constanța care a fost soluționată în mod definitiv, cu soluția de neîncepere a urmăririi penale, întrucât fapta cercetată nu este considerată o infracțiune, ci este definită ca o faptă contravențională”. În acest sens, s-a făcut trimitere la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza nr. 398/2012, Cam. IV, decizia 05 iunie 2014, parag. 30 și 41, și s-a indicat Încheierea nr. 442 din 10 septembrie 2014 dispusă de judecătorul de cameră preliminară de la Judecătoria Constanța, în Dosarul nr. x/212/2014, ca precedent judiciar că fapta nu este infracțiune, în forma în care a fost continuată de recurent, și care face dovada impedimentului în exercitarea acțiunii penale împotriva aceluiași autor, pentru fapte de același gen, „aflate în aceeași substanță și conținut cu cele pentru care s-a dispus prin hotărâre penală definitivă netrimiterea în judecată.”
S-a solicitat fie încetarea procesului penal în aplicarea principiului de drept ne bis in idem pentru că există autoritate de lucru judecat, fie achitarea întrucât nu sunt întrunite condițiile constitutive ale infracțiunii în privința laturii subiective, cât și a laturii obiective.
Prin apărător ales, recurentul a mai învederat că a consemnat la CEC, pe numele Ministerului Apărării Naționale, suma de 72.642,7 lei reprezentând pretenții civile, inclusiv suma care acoperă orice diferență rezultată din inflație, solicitând să se constate existența unei cauze sui generis de înlăturare a răspunderii penale, intervenită cu data de consemnare a plății, dată anterioară pronunțării hotărârii de condamnare, în contextul în care s-a aflat în imposibilitate efectivă de a încheia nemijlocit un acord de mediere cu partea civilă.
Criticile apărătorului ales al recurentului au mai vizat folosirea de către anchetatori a unor expresii jignitoare la adresa inculpatului, a unor fapte de amenințare, împrejurarea că judecătorii nu au verificat legalitatea administrării probelor, ca și solicitarea de a se constata că există un caz de represiune nedreaptă în concurs cu infracțiunea de abuz în serviciu și cercetare abuzivă.
Referitor la cazul de casare prev. de art. 438 pct. 12 C. proc. pen., recurentul a invocat incidența art. 5 C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile și a art. 19 din Legea nr. 255/2013 considerând că sunt aplicabile dispozițiile art. 181 C. pen. anterior și solicitând aplicarea unei amenzi administrative.
Cauza a fost înregistrată sub nr. x/1/2016, fiind stabilit termen pentru soluționare la data de 08 februarie 2017.
Prin concluziile formulate oral, cu prilejul dezbaterilor, redate pe larg în practicaua prezentei hotărâri, apărătorii aleși ai recurentului inculpat A. au susținut, în esență, aceleași motive de recurs, și anume că faptele reținute în sarcina inculpatului nu constituie infracțiunea de abuz în serviciu, ci contravenția prev. de art. 80 alin. (3) din Legea nr. 128/2012, că în cauză are incidență principiul ne bis in idem, precum și că, potrivit Deciziei nr. 405/2016 a Curții Constituționale a României, atribuțiile de serviciu trebuie să rezulte dintr-o normă primară.
Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Recursul în casație, în reglementarea Codului de procedură penală intrat în vigoare la 01 februarie 2014 este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen.
Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, a cărei soluționare este dată numai în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, este analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege. Acestea pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.
Reglementarea recursului în casație a pornit de la teza că, în această cale extraordinară de atac nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii. Recursul în casație reprezintă un mijloc de a repara ilegalitățile și nu are, în consecință, drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancționarea deciziilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislației și a uniformității jurisprudenței. Această cale extraordinară de atac nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
Așadar, spre deosebire de contestația în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, sau de revizuire, cale de atac de fapt care urmărește îndreptarea erorilor de judecată, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel și de Înalta Curte, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.
În conformitate cu art. 442 alin. (2) C. proc. pen., instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prev. de art. 438 C. proc. pen. invocate în cererea de recurs în casație.
Cererea de recurs în casație formulată în cauză, așa cum a fost expusă în cele ce preced, vizează, cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală” și art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. - „s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege”.
Recurentul inculpat A. a fost condamnat prin Decizia penală nr. 768/P din 29 iunie 2016 a Curții de Apel Constanța la pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare pentru infracțiunea de abuz în serviciu în formă continuată, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen.
În raport de criticile aduse deciziei de condamnare de către recurentul inculpat, întemeiate pe cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte menționează că, în calea de atac extraordinară a recursului în casație, se poate analiza dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, sunt prevăzute de legea penală în sensul că acestea constituie infracțiuni.
Așadar, pornind de la scopul recursului în casație impus prin dispozițiile art. 433 C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casație se limitează doar la verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte menționează că pentru a verifica dacă inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă prevăzută de legea penală, instanța de recurs în casație are în vedere situația de fapt deja stabilită de instanța de apel - care nu poate fi schimbată.
Lipsa suprapunerii situației de fapt pe tipicitatea infracțiunii, astfel cum e prevăzută de lege, poate conduce la constatarea incidenței punctului 7 al art. 438 C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală.
Prin decizia recurată s-a reținut că activitatea infracțională a inculpatului constă în neîndeplinirea unor acte în exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege (neasigurarea finanțării Centrului Militar Zonal Constanța, neefectuarea reparațiilor necesare la sediul unității militare, neasigurarea sistemelor și serviciilor informatice, autoturismelor, cheltuielilor de transport, servicii de pază și alte fonduri necesare desfășurării activității), și în îndeplinirea în mod contrar legii a atribuțiilor decurgând din calitatea de președinte al Consiliului Județean Constanța (rezilierea contractelor pentru furnizarea de utilități și servicii de pază necesare funcționării Centrului Militar Zonal Constanța și încercările de evacuare a instituției din sediul pe care îl ocupa din Constanța).
Totodată, prin decizia atacată s-a reținut că ansamblul probelor a relevat că inculpatul A., președintele Consiliului Județean Constanța a nesocotit prevederile legale imperative și hotărârile judecătorești neluând măsurile legale necesare desfășurării activității Centrului Militar Zonal Constanța și efectuând demersuri contrare obligațiilor prevăzute de lege.
În apărare, inculpatul a susținut că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 80 alin. (3) din Legea nr. 128 din 12 iulie 2012 pentru modificarea și completarea Legii nr. 446/2006 privind pregătirea populației pentru apărare, publicată în M. Of. nr. 491 din 18 iulie 2012, în conformitate cu care constituie contravenție nerespectarea de către autoritățile administrației publice locale a prevederilor art. 76-79 referitoare la asigurarea materială și financiară a centrelor militare.
Însă, Ordonanța nr. 2/2011 privind regimul juridic al contravențiilor prevede la art. 1 că legea contravențională apără valorile sociale care nu sunt ocrotite prin legea penală, iar curtea de apel a apreciat că activitate infracțională săvârșită de inculpatul A. este mult mai amplă și de o gravitate sporită, fiind incidente dispozițiile ce incriminează infracțiunea de abuz în serviciu prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen.
Din perspectiva acestor prevederi legale, dintre urmările grave produse asupra activității Centrului Militar Zonal Constanța, curtea de apel a exemplificat:
- lipsa pazei sediului Centrului Militar Zonal Constanța, deși în interior se aflau arme de foc militare, muniție de război, sisteme de criptare/decriptare a informațiilor, documente clasificate secrete de stat; în consecință, angajații unității (personalul civil), deși nu aveau pregătirea necesară, au fost nevoiți să efectueze serviciul de pază;
- vulnerabilități în sistemul de protecție a informațiilor clasificate;
- imposibilitatea acționării în caz de incendiu, deși în sediul Centrului Militar Zonal Constanța erau depozitate armament și muniție de luptă, cu risc major în producerea unor explozii;
- prăbușirea tencuielii fațadei clădirii în mai multe locuri, de natură a pune în pericol viața persoanelor;
- punctul de comandă al mobilizării a devenit nefuncțional, fiind scos din operativitate;
- posibilitatea izbucnirii unor focare de infecție, pe fondul lipsei apei potabile;
- majoritatea reparațiilor și materialele necesare desfășurării activității Centrului Militar Zonal Constanța au fost achitate din fondurile angajaților; de asemenea, deplasările în interes de serviciu au fost efectuate cu autoturismele angajaților, care foloseau și telefoanele personale pentru a lua legătura cu celelalte instituții;
- mentenanța sistemelor informatice a fost asigurată de către informaticianul unității, iar achiziția pieselor de schimb s-a făcut de către angajați, care au adus de acasă patru calculatoare;
- procentul celor care au fost luați în evidență conform art. 4 din Legea nr. 395/2005 a fost de sub 40% din total, procentul scăzând anual, întrucât nu exista posibilitatea anunțării persoanelor, din lipsa resurselor materiale;
- în anul 2011 s-a desfășurat la nivelul județului Constanța un exercițiu de mobilizare organizat de către Statul Major General, pe baza unei hotărâri a Consiliului Suprem de Apărarea Țării, cu chemarea resurselor și chemarea acestora la unități, însă Centrul Militar Zonal a întâmpinat dificultăți, deoarece nu avea telefoane, cu acea ocazie fiind instalate trei posturi telefonice plătite din bugetul Ministerului Apărării Naționale;
- Centrul Militar Zonal Constanța a întâmpinat zilnic dificultăți cauzate de lipsa materialelor minime necesare desfășurării activității (materiale de papetărie, consumabile pentru calculatoare, benzină, materiale pentru asigurarea igienei, etc.).
- Ministerul Apărării Naționale a efectuat cheltuieli pentru a asigura condițiile minime de funcționare a Centrului Militar Zonal Constanța (cheltuieli de transport, cheltuieli pentru materiale, pentru servicii de telefonie, astfel cum reiese din adresa din 07 februarie 2014).
Prin urmare, a fost relevat că, în mod cert, acțiunile și inacțiunile inculpatului au produs grave tulburări ale activității Centrului Militar Zonal Constanța, vătămări ale drepturilor și intereselor legale ale Ministerului Apărării Naționale, precum și un prejudiciu material părții civile, demersurile abuzive ale inculpatului având drept scop blocarea Centrului Militar Zonal Constanța, pentru a determina instituția să părăsească sediul pe care îl ocupa, urmare specifică infracțiunii pentru care a fost condamnat recurentul inculpat.
Din perspectiva elementelor factuale stabilite definitiv de instanța de apel, a prevederilor art. 76-78 din Legea nr. 446/2006 (modificată prin Legea nr. 128/2012), a dispozițiilor art. 80 alin. 3 din aceeași lege, dar și a prevederilor art. 1 din O.G. nr. 2/2011, Înalta Curte consideră că nu este întemeiată critica recurentului inculpat în sensul că faptele sale constituie contravenție, iar nu infracțiunea prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen. pentru care a fost condamnat.
Prin considerentele Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale a României publicată în M. Of., Partea I nr. 517 din 08 iulie 2016, s-a precizat că scopul urmărit de legiuitor prin legislația penală este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, de a apăra valori sociale identificate de legiuitor în partea specială a C. pen., acest scop fiind, în principiu, legitim. Măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare și să respecte un just echilibru între interesul public și cel individual. Totodată, din perspectiva principiului „ultima ratio” în materie penală, Curtea Constituțională a mai arătat că nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancțiunea penală.
Față de toate acestea, având în vedere valorile sociale ocrotite prin incriminarea și sancționarea infracțiunii de abuz în serviciu, gravitatea și intensitatea atingerii aduse acestor valori sociale prin acțiunile și inacțiunile inculpatului, în mod legal și temeinic, Curtea de Apel Constanța a reținut că faptele săvârșite de inculpat constituie infracțiune, și nu contravenție.
Referitor la critica recurentului inculpat întemeiată pe dispozițiile Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale, Înalta Curte constată că prin decizia recurată, ca de altfel, și prin sentința pronunțată în cauză, au fost indicate dispozițiile legale încălcate de inculpat, raportate la actele materiale reținute în actul de sesizare, reținându-se încălcarea dispozițiilor legale prev. de art. 35 din Legea nr. 53/1994 a apărării naționale a României, art. 76-78 din Legea nr. 446/2006 privind pregătirea populației pentru apărare (modificată prin Legea nr. 128 din 21 iulie 2012), art. 103 și art. 104 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale.
Relativ la solicitarea recurentului inculpat de încetare a procesului penal pentru existența autorității de lucru judecat izvorâtă din principiul ne bis in idem, Înalta Curte notează că potrivit art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal.
Cum această critică vizează situația de fapt pentru care s-a dispus o soluție de condamnare, în mod evident, critica nu se subscrie cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., după cum nu se încadrează niciunui alt caz de casare.
De altfel, Înalta Curte observă că, prin Decizia penală nr. 768/P din 29 iunie 2016 a Curții de Apel Constanța, față de recurentul inculpat A. s-a dispus condamnarea pentru infracțiunea de abuz în serviciu în formă continuată prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen. și încetarea procesului penal pentru infracțiunea de abuz în serviciu prev. de art. 297 C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen. pentru fapte distincte (aspect ce rezultă cu claritate din considerentele deciziei atacate), astfel încât recurentul-inculpat nu a fost supus unei duble sancționări pentru aceeași faptă.
De asemenea, Înalta Curte constată că nu se circumscriu vreunui motiv de recurs aspectele învederate în scris de inculpat referitoare la modalitatea de desfășurare a urmăririi penale, existența unor eventuale infracțiuni comise de organele judiciare, modalitatea în care judecătorii au verificat legalitatea administrării probelor.
În privința cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte reține că acesta a fost invocat în mod formal deoarece prin motivele scrise s-a făcut trimitere la aplicarea legii penale mai favorabile, la dispozițiile art. 19 din Legea nr. 255/2013 și la art. 181 C. pen. anterior, or, acest caz de casare este reglementat pentru situații când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.
În susținerea cazului de recurs în casație întemeiat pe dispozițiile art. 438 pct. 7 C. proc. pen., inculpatul A. a mai invocat că instanța de apel a ignorat apărările sale, însă acestea constituie critici relative la exercitarea dreptului la apărare, ca valență a dreptului la un proces echitabil, ceea ce, potrivit legii, nu se subsumează niciunui caz de recurs în casație.
Limitarea obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanțiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.
Recursul în casație este o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel.
În consecință, starea de fapt reținută în cauză, concordanța acesteia cu probele administrate și încadrarea juridică dată faptelor nu pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casație, după cum nu se poate realiza o reindividualizare a pedepsei.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 768/P din 29 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/36/2015.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 70 lei, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 768/P din 29 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/36/2015.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu,, în sumă de 70 lei, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 08 februarie 2017.