Decizia nr. 528/RC/2016
Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 596 din 13 noiembrie 2015, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, a fost respinsă excepția necompetenței materiale și funcționale a Judecătoriei sector 2 București, invocată de inculpat, ca neîntemeiată.
În temeiul art. 386 alin. (1) C. proc. pen., a fost admisă solicitarea de schimbare a încadrării juridice pusă în discuție din oficiu și, pe cale de consecință, a fost schimbată încadrarea juridică dată faptelor astfel: din infracțiunea de viol, prev. de art. 218 alin. (1), (2) și (3) lit. a) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. în infracțiunea de act sexual cu un minor, prev. de art. 220 alin. (1), alin. (3) și alin. (4) lit. b) C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.
În temeiul art. 220 alin. (1), alin. (3) și alin. (4) lit. b) C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de act sexual cu un minor.
În baza art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și f) C. pen. respectiv, a dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, a dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și a dreptului de a fi tutore sau curator, pe o perioadă de 5 ani calculată conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.
În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și f) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, și a dreptului de a fi tutore sau curator, aceasta urmând să fie executată din momentul rămânerii definitive a sentinței și până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.
În baza art. 72 C. pen., s-a dedus din durata pedepsei închisorii, perioada când acesta a fost reținut, arestat preventiv și arestat la domiciliu, respectiv din data de 11 februarie 2015 la zi.
În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen., a fost menținută măsura preventivă a arestului la domiciliu, luată față de inculpat.
S-a constatat că persoana vătămată B. nu s-a constituit parte civilă.
În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpatul A., în vederea introducerii profilului genetic în Serviciul Național de Date Genetice Judiciare, de la data rămânerii definitive a prezentei sentințe.
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 10.500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.
Instanța de fond a reținut că, prin rechizitoriul nr. x/P/2015 din data de 08 aprilie 2015, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de viol, prev. de art. 218 alin. (1), (2), (3) lit. a) C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.
Cu privire la excepția necompetenței materiale și funcționale a Judecătoriei sector 2 București, prima instanță a constatat că aceeași excepție a mai fost invocată de către inculpat, pe aceleași considerente, și la momentul verificării competenței și a legalității sesizării instanței, conform art. 342 C. proc. pen., în procedura camerei preliminare. S-a apreciat că inculpatul avea legitimitate să invoce din nou excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sector 2 București, deși o mai invocase inițial în procedura de cameră preliminară, însă doar dacă ulterior soluționării excepției au mai fost administrate probe din care să rezulte o altă stare de fapt care să atragă o altă competență materială. În speță însă, în urma soluționării excepției necompetenței materiale în faza de cameră preliminară, nu au fost administrate probe, pe fondul cauzei, de natură să atragă competența materială a Tribunalului București, astfel cum s-a solicitat. De altfel, inculpatul nici nu a invocat existența unor elemente noi, în faza de judecată, care să atragă competența unei instanțe de judecată superioare, acesta rezumându-se la a invoca, în susținerea excepției de necompetență aceleași motive ca și în procedura camerei preliminare.
Pentru aceasta, excepția necompetenței materiale și funcționale a Judecătoriei sector 2 București a fost respinsă de instanța de fond, ca neîntemeiată.
Analizând, pe fond, materialul probator administrat, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt: în perioada noiembrie 2013 - aprilie 2014, în imobilul folosit cu destinația de birou, situat în mun. București, sector 2 (acte materiale din datele de 26 martie 2014, intervalul 15:45 - 16:10 și, respectiv, 14 aprilie 2014, intervalul orar 13:35 - 14:20), cât și în locuința comună a concubinilor A. și C., situată în orașul Voluntari, în mod repetat și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, inculpatul A. a întreținut raporturi sexuale cu persoana vătămată minoră B., născută la data de 18 mai 1996 (aceasta a împlinit vârsta majoratului la data de 18 mai 2014, deci ulterior celor două acte materiale ce intră, potrivit acuzării, în tipicitatea faptei de viol, reținută în sarcina inculpatului).
De altfel, chiar inculpatul, a recunoscut că „a întreținut relații sexuale cu persoana vătămată minoră B., în repetate rânduri, în perioada februarie - martie 2014 până în toamna anului 2014, septembrie sau octombrie” (potrivit declarației date în fața instanței la data de 18 august 2015).
Poziția procesuală a inculpatului, în acest sens, este că „nu a constrâns-o fizic pe persoana vătămată să întrețină raporturi sexuale cu acesta” și, de asemenea, că „nu a șantajat-o niciodată pe persoana vătămată să întrețină raporturi sexuale cu acesta.” Audiată fiind de către instanță, persoana vătămată a declarat că „a dorit să întrețină relații sexuale cu inculpatul” și că „nu a avut ea inițiativă sau inculpatul, ci venea din partea amândurora.” De asemenea, persoana vătămată a declarat în fața instanței că „a întreținut relații sexuale cu inculpatul din martie - aprilie 2014 până în septembrie - octombrie 2014”, că „avea o temere atunci când întreținea raporturi sexuale cu inculpatul, însă doar ca să nu îi prindă mama, nu din alte motive” și că „inculpatul nu i-a spus niciodată că nu îi mai dă bani dacă nu mai întreține relații sexuale cu acesta.” Mai departe, persoana vătămată a declarat că „atunci când îi spunea inculpatului că nu îi place ceea ce face atunci când întreținea raporturi sexuale era pentru că nu îi plăceau acele practici ale inculpatului, ea spunându-i să nu mai facă acele lucruri, nu să înceteze definitiv” și de asemenea a mai arătat că „în perioada în care întreținea relații sexuale, apreciază că erau iubiți.”
În cauză a fost audiată și mama persoanei vătămate care a declarat că fiica sa i-a spus, relativ la relația sa cu inculpatul, că „nu știe ce a fost în capul ei”, că „a fost o relație pe care și-a dorit-o”, că „relația cu inculpatul a avut-o și pentru că îi dădea mai mulți bani”. Numita C., mama persoanei vătămate, a mai declarat în fața instanței că, atunci când a întrebat-o pe fiica sa de ce a avut această relație și ce anume îi lipsea, aceasta i-a răspuns „așa a vrut ea și că vroia din ce în ce mai mulți bani.” De asemenea, mama persoanei vătămate a declarat că „” niciodată fiica sa nu i-a spus că nu a vrut să întrețină relații sexuale cu inculpatul (…)”.
De asemenea, s-a mai reținut convorbirea telefonică purtată între C., mama victimei și numita D. - sora lui C., din data de 16 februarie 2015, astfel cum este redată și în cuprinsul rechizitoriului.
Din toate aceste declarații, coroborate cu cele observate din înregistrările audio-video efectuate în mediul ambiental și existente pe suporții tehnici aflați la dosarul cauzei și cu cele reținute din convorbirile telefonice, astfel cum sunt redate, instanța de fond a reținut că persoana vătămată - minoră la momentul comiterii faptelor ce fac obiectul acuzației - nu a fost constrânsă fizic sau moral, să întrețină raporturi sexuale cu inculpatul A., prin urmare, nu este îndeplinită condiția atașată elementului material pentru existența laturii obiective a infracțiunii de viol, fapta inculpatului de a întreține relații sexuale cu persoana vătămată minoră, nerealizându-se prin nici una dintre cele trei modalități alternative indicate prin norma de incriminare, respectiv fie prin constrângerea victimei, fie prin punerea acesteia în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința, fie profitând de această stare.
Pentru aceste motive, instanța de fond a schimbat încadrarea juridică dată faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, din infracțiunea de viol prev. de art. 218 alin. (1), (2) și (3) lit. a) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., în infracțiunea de act sexual cu un minor, prev. de art. 220 alin. (1), alin. (3) și alin. (4) lit. b) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., încadrare juridică reținută în sarcina inculpatului A.
Instanța de fond a constatat că, în drept, fapta reținută în sarcina inculpatului A. care, în perioada noiembrie 2013 - aprilie 2014, în imobilul folosit cu destinația de birou, situat în mun. București, sector 2, cât și în locuința comună, situată în orașul Voluntari, în mod repetat și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, a întreținut raporturi sexuale cu persoana vătămată B., persoană ce era minoră în acea perioadă (având vârsta de 17 ani) și se afla în îngrijirea, ocrotirea și educarea inculpatului ce a abuzat de autoritatea și influența sa asupra victimei, întrunește pe latură obiectivă și subiectivă elementele constitutive ale infracțiunii de act sexual cu un minor, prev. de art. 220 alin. (1), alin. (3) și alin. (4) lit. b) C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.
La individualizarea judiciară a pedepsei aplicată inculpatului, instanța de fond a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 V.C.P., scopurile pedepsei, reținând în acest sens gradul deosebit de ridicat de pericol social al faptei săvârșite, pericol ce este evaluat prin prisma împrejurărilor în care fapta a fost comisă și a calității subiecților infracțiunii respectiv: inculpatul avea calitatea de „tată” vitreg al victimei și deci era concubinul mamei persoanei vătămate care era minoră, în vârstă de 17 ani și locuia împreună cu inculpatul, mama și cei doi frați ai săi. De asemenea, s-a apreciat că gravitatea faptei rezidă mai ales din urmările produse de fapta inculpatului de a fi întreținut relații sexuale cu „fiica” sa vitregă, abuzul comis asupra „copilului” punând în pericol grav dezvoltarea sa psihosocială.
În considerarea celor expuse, constatând, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, fiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de art. 396 alin. (2) C. proc. pen., în temeiul art. 220 alin. (1), alin. (3) și alin. (4) lit. b) C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., prima instanță l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de act sexual cu un minor.
Întrucât instanța de fond a apreciat că natura și gravitatea infracțiunii săvârșite, precum și împrejurările cauzei și persoana inculpatului, aspecte deja analizate, conduc la concluzia existenței unei nedemnități în exercitarea dreptului de a fi ales în funcții elective publice, de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, dar și a dreptului de a fi tutore sau curator, interzicerea acestor drepturi fiind proporțională cu gravitatea și urmările produse de fapta săvârșită de către inculpat.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 2 București și inculpatul A.
Prin Decizia penală nr. 595/A din 06 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul A.
În baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 2 București împotriva sentinței penale nr. 596 din 13 noiembrie 2015 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, a fost desființată, în parte, sentința penală nr. 596 din 13 noiembrie 2015 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București și rejudecând:
A fost majorată pedeapsa aplicată inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de act sexual cu un minor în formă continuată, prevăzută de art. 220 alin. (1), alin. (3) și alin. (4) lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., de la 3 ani închisoare la 6 ani închisoare.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate.
A fost dedusă din pedeapsa aplicată perioada în care inculpatul a fost arestat preventiv și apoi arestat la domiciliu, respectiv de la 11 februarie 2015 la 05 ianuarie 2016.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat apelantul inculpat A. la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cuantum de 800 lei.
Motivele de apel depuse de Parchet, în scris, au privit nelegalitatea hotărârii sub aspectul greșitei încadrări juridice, apreciind că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de viol, iar nu de act sexual cu un minor, iar împrejurările de fapt nu au fost analizate în mod corespunzător de către instanța de fond. S-a arătat că din înregistrările audio-video a reieșit că persoana vătămată a fost constrânsă de inculpat, prin exercitarea autorității și a influenței asupra acesteia.
S-a mai solicitat și majorarea pedepsei aplicată inculpatului și executarea acesteia în regim de detenție.
Reprezentantul Ministerului Public, în ședința publică din 29 martie 2016, prin extinderea motivelor de apel, a criticat și omisiunea interzicerii drepturilor părintești ca pedeapsă complementară și accesorie, având în vedere că persoana vătămată este sora propriului său copil.
Apelantul inculpat A., prezent și asistat de apărător, a criticat hotărârea instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând și pronunțarea unei soluții de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.:
- a invocat necompetența după materie a Judecătoriei sectorului 2 de a soluționa în fond dosarul - apreciind că Tribunalul București era instanța competentă de judecare a cauzei și că toate actele întocmite de Judecătoria sectorului 2 București sunt nule, deoarece nu avea competență să soluționeze fapta dedusă judecății, urmărirea penală fiind efectuată în parte de către Direcția Națională Anticorupție;
- a invocat greșita condamnare pentru săvârșirea, în formă continuată, a infracțiunii de act sexual cu un minor, apreciind că la soluționarea cauzei nu au fost avute în vedere înregistrările video, respectiv inculpatul a menționat că a întreținut relații sexuale cu persoana vătămată în perioada februarie martie 2014 până în toamna anului 2014 septembrie sau octombrie, iar după data de 18 mai 2014 persoana vătămată a devenit majoră, așa încât nu se mai poate reține această infracțiune atâta timp cât persoana vătămată ajunsese la vârsta majoratului la momentul epuizării.
Apelantul inculpat a fost audiat, în conformitate cu dispozițiile art. 420 alin. (4) C. proc. pen., de către instanța de apel.
Sub aspectul probatoriului, s-a încuviințat apelantului inculpat reaudierea persoanei vătămate B., precum și roba testimonială cu martora C., precum și proba cu înscrisuri pe aspectul circumstanțelor personale, fiind respinse, pentru motivele cuprinse în încheierea de ședință din data de 01 martie 2016 vizionarea în ședință publică a înregistrărilor video din data de 26 martie 2014 și 14 aprilie 2014, proba testimonială cu martorii E. și D., precum și audierea avocatului F. Totodată, s-a respins, pentru motivele consemnate în încheierea din data de 29 martie 2016, emiterea de adrese către Direcția Națională Anticorupție și către Parchetul de pe lângă Tribunalul București pentru a comunica serviciul care a pus în aplicare mandatele de supraveghere tehnică emise în cauză.
În cauză, a fost reaudiată persoana vătămată B. și s-a readministrat proba testimonială cu martora C., iar inculpatul a depus la dosarul cauzei înscrisuri constând în caracterizări din partea unor persoane din comunitate și a unor instituții sociale locale (primărie, biserică).
Curtea, analizând apelurile declarate în cauză în raport de criticile formulate, dar și sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 417 alin. (2) C. proc. pen., a constatat că apelul inculpatului este nefondat, iar apelul Ministerului Public este fondat în limitele și pentru considerentele următoare:
Cu titlu preliminar, Curtea a analizat criticile apelantului inculpat referitoare la competența materială a Judecătoriei sectorului 2 București în soluționarea cauzei, respectiv cele privind excluderea probelor constând în înregistrările video și convorbirile telefonice interceptate în cauză, în situația în care mandatele de supraveghere tehnică ar fi fost puse în aplicare de Serviciul Român de Informații, iar nu de organe judiciare.
În ceea ce privește competența materială a instanței de fond, Curtea a constatat că aceste critici au fost formulate și în procedura de cameră preliminară, stabilindu-se în mod definitiv că sunt nefondate, prin respingerea contestației formulate împotriva încheierii din data de 22 mai 2015 pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei sectorului 2 București (filele 74-78 dosar fond).
Așadar, în opinia Curții, nu pot fi reiterate prin motivele de apel cereri sau excepții care au fost formulate în procedura de cameră preliminară și cu privire la care s-a statuat în mod definitiv că sunt nefondate, fără a fi intervenit elemente de fapt noi, de natură să repună în discuție un caz de nulitate absolută, cum este cel referitor la competența materială a instanței de fond. De altfel, interpretarea dată de apărare textului de lege al art. 36 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. este eronată, efectuarea unui/unor acte de urmărire penală de către Direcția Națională Anticorupție neputând atrage competența de soluționare a Tribunalului București în temeiul textului de lege invocat, atâta timp cât această prevedere legală are în vedere urmărirea penală ca fază procesuală în întregul ei, iar terminarea urmăririi penale a avut loc odată cu epuizarea activităților desfășurate de organele de urmărire penală, în cauză acestea fiind cele din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul București (în urma preluării de către Tribunalul București a Dosarului nr. x/P/2015 de la Parchetul de pe lângă Judecătoria sector 2 București - dosar înregistrat la această din urmă unitate de parchet ca urmare a declinării dispuse de Direcția Națională Anticorupție în temeiul art. 311 alin. (1) C. proc. pen. și art. 56 alin. (6) C. proc. pen.).
Referitor la excluderea probelor rezultând din înregistrările video și convorbirile telefonice interceptate în cauză, în situația în care mandatele de supraveghere tehnică ar fi fost puse în aplicare de Serviciul Român de Informații, iar nu de organe judiciare, Curtea a constatat că această solicitare are la bază o interpretare eronată a consecințelor pe care le are asupra proceselor penale în curs Decizia Curții Constituționale nr. 51/2016 prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a stabilit că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) C. proc. pen. este neconstituțională.
Astfel, parag. nr. 52 al deciziei menționate statuează, referitor la efectele deciziei, caracterul erga omnes și pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituție. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumția de constituționalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privința cauzelor definitiv soluționate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanțelor de judecată.
Pe cale de consecință, Curtea, în prezenta cauză, a constatat că la data apariției deciziei Curții Constituționale procedura camerei preliminare fusese de mult depășită (încă din iunie 2015), stabilindu-se în mod definitiv că probele sunt legal obținute, cu putere de lucru judecat, așa încât discuția vizând legalitatea interceptărilor sau înregistrărilor în mediul ambiental nu mai poate fi reluată. În plus, nulitatea unui act de procedură sancționează încălcarea legii la data efectuării actului, așadar cauza nulității trebuie să fie contemporană cu data efectuării actului. Prin urmare, orice modificare ulterioară a legii cu privire la competența de efectuare a acelui act nu îi afectează legalitatea, față de dispozițiile neechivoce ale art. 4 din Legea nr. 255/2013: Actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepțiile prevăzute de prezenta lege.
Referitor la fondul cauzei
Efectuând o analiză proprie a materialul probator administrat în cauză, inclusiv a probelor administrate în faza procesuală a apelului, Curtea a constatat că instanța de fond a stabilit în mod corect situația de fapt, precum și încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatului, nefiind identificate împrejurări care să susțină concluzia că inculpatul s-ar face vinovat de comiterea infracțiunii de viol, astfel cum a invocat Ministerul Public. Totodată, s-au apreciat a fi nefondate și apărările inculpatului în sensul că nu ar fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de act sexual cu un minor, astfel cum se va arăta în continuare.
Așa cum a reținut și instanța de fond, Curtea a constatat că nu este contestat faptul că în perioada noiembrie 2013 - aprilie 2014, în imobilul folosit cu destinația de birou, situat în mun. București, sector 2 (acte materiale din datele de 26 martie 2014, intervalul 15:45 - 16:10 și, respectiv, 14 aprilie 2014, intervalul orar 13:35 - 14:20), cât și în imobilul situat în orașul Voluntari, în mod repetat inculpatul A. a întreținut raporturi sexuale cu persoana vătămată minoră B., născută la data de 18 mai 1996 (aceasta împlinind vârsta majoratului la data de 18 mai 2014).
S-a reținut că ceea ce se contestă în prezenta cauză sunt: împrejurarea că persoana vătămată ar fi fost constrânsă să întrețină actele sexuale menționate; respectiv, faptul că inculpatul ar fi abuzat de autoritatea ori influența sa asupra victimei și că persoana vătămată minoră s-ar fi aflat în îngrijirea sau ocrotirea inculpatului. Deși Ministerul Public a invocat în sprijinul acuzației formulate (comiterea infracțiunii de viol) declarația persoanei vătămate B., Curtea a constatat - în acord cu instanța de fond - că această declarație nu se coroborează cu cele observate din înregistrările audio-video efectuate în mediul ambiental și existente pe suporții tehnici aflați la dosarul cauzei, și nici cu cele reținute din convorbirile telefonice astfel cum au fost redate în hotărârea atacată, dar nici cu declarațiile persoanei vătămate date ulterior atât în cursul urmăririi penale, cât și în faza cercetării judecătorești din fața instanței de fond sau în faza procesuală a apelului.
Astfel, poziția procesuală a inculpatului în sensul că „nu a constrâns-o fizic pe persoana vătămată să întrețină raporturi sexuale cu acesta” și, de asemenea, că „nu a șantajat-o niciodată pe persoana vătămată să întrețină raporturi sexuale cu acesta” este confirmată de declarațiile persoanei vătămate în sensul că „a dorit să întrețină relații sexuale cu inculpatul” și că „nu a avut ea inițiativă sau inculpatul, ci venea din partea amândurora”, respectiv că „a întreținut relații sexuale cu inculpatul din martie - aprilie 2014 până în septembrie - octombrie 2014”, că „avea o temere atunci când întreținea raporturi sexuale cu inculpatul, însă doar ca să nu îi prindă mama, nu din alte motive”.
Totodată, referitor la conținutul înregistrărilor audio - video în mediul ambiental, persoana vătămată a declarat că „atunci când îi spunea inculpatului că nu îi place ceea ce face atunci când întreținea raporturi sexuale era pentru că nu îi plăceau acele practici ale inculpatului, ea spunându-i să nu mai facă acele lucruri, nu să înceteze definitiv”. În plus, martora C., mama persoanei vătămate, a declarat în fața instanței că, atunci când a întrebat-o pe fiica sa de ce a avut această relație și ce anume îi lipsea, aceasta i-a răspuns „așa a vrut ea și că vroia din ce în ce mai mulți bani.” De asemenea, mama persoanei vătămate a declarat că „” niciodată fiica sa nu i-a spus că nu a vrut să întrețină relații sexuale cu inculpatul (…)”.
De altfel, s-a reținut că în declarația invocată de către Ministerul Public (filele 52-56 vol. I dup), persoana vătămată nu detaliază (deși ar fi trebui întrebată cu privire la aceste aspecte, esențiale în ceea ce privește o acuzație de viol) cum anume ar fi forțat-o inculpatul să întrețină relații sexuale împotriva voinței sale, cu atât mai mult cu cât persoana vătămată arată în mod expres că nu a fost niciodată agresată fizic de către inculpat, respectiv că inculpatul doar i-ar fi spus că nu îi mai dă bani (fila 52 vol. I dup).
În plus, Curtea a apreciat că nu există alte probe care să susțină existența unor acte de violență sau a unor amenințări explicite sau implicite care să o fi determinat pe persoana vătămată să întrețină relațiile sexuale cu inculpatul prin constrângere, iar aspectele invocate de către Ministerul Public în ceea ce privește banii obținuți de persoana vătămată după întreținerea raporturilor sexuale cu inculpatul sprijină în mod evident concluzia că persoana vătămată se afla sub influența/autoritatea inculpatului, respectiv în îngrijirea și ocrotirea acestuia, iar nu teza existenței unei constrângeri morale (bazată pe motive de ordin financiar).
Astfel, Curtea a reținut că din înregistrările efectuate în mediul ambiental rezultă un comportament dezinhibat al persoanei vătămate, obișnuită cu practici sexuale, confirmând rolul pasiv al persoanei vătămate, dar nu și existența vreunui element de constrângere a acesteia de către inculpat.
Prin urmare, s-a constatat că a existat un consimțământ al persoanei vătămate în sensul de a întreține relații sexuale cu inculpatul.
Pe de altă parte, din probele administrate în cauză a rezultat în mod evident că acel consimțământ al persoanei vătămate a fost obținut de către inculpat abuzând de autoritatea și influența pe care o avea asupra persoanei vătămate, respectiv profitând de faptul că victima se afla în îngrijirea și ocrotirea sa.
Astfel, inculpatul a întreținut relații sexuale cu sora propriului său copil, întrucât inculpatul se afla într-o relație de concubinaj cu mama victimei minore și locuia împreună cu acestea și cu ceilalți doi copii, dintre care unul este fiul biologic al inculpatului și martorei C.
Totodată, Curtea a reținut că din probele administrate în dosar, rezultă fără dubiu că inculpatul locuia, fără forme legale, la domiciliul din orașul Voluntari, împreună cu concubina sa, martora C., cu fiul său biologic și cu cei doi copii ai martorei. Astfel, declarațiile inculpatului, ale martorei C. și ale martorei K., date în fața instanței, cu privire la faptul că inculpatul nu ar fi locuit la domiciliul din Voluntari, sunt contrazise de probele administrate în cursul urmăririi penale.
Astfel, în cuprinsul declarației din data de 04 martie 2015, dată în fața procurorului de la Tribunalul București (fila. 73 vol. I), martora C. a arătat că: „în locuința din oraș Voluntari, copiii locuiesc la etaj, iar ea cu A. locuia la parter, împreună cu fiul lor G.”, respectiv la data de 22 decembrie 2014, martora C., audiată fiind în Dosarul nr. x/P/2014, de procurorul din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, a arătat că: „are o relație cu A. de aproximativ 10 ani și locuiește împreună cu acesta de aproximativ 7 ani, la adresa din orașul Voluntari, jud. Ilfov. La aceeași adresă locuiește și fiul martorei, H., în vârstă de 20 de ani, fiica sa, B., în vârstă de 18 ani și fiul minor G., în vârstă de 7 ani (…)”.
Curtea a reținut că din interceptarea convorbirii telefonice purtată în data de 25 februarie 2015 de C. și A., rezultă că cei doi au locuit împreună, întrucât martora îi spune inculpatului: Noi doi nu vom mai locui împreună niciodată, noi doi nu vom mai fi împreună niciodată. Să dea Dumnezeu. Îmi pare rău că ești acolo. Să dea Dumnezeu să fie bine! Să fii conștient că o să o iei pe drumul tău. Nici să nu te gândești că îmi iei băiatul de lângă mine, că faci vreo idioțenie sau nu știu ce.
Mai mult decât atât, în toate documentele aflate la dosarul cauzei, respectiv acte de procedură, adrese, notificări, cereri, se menționează ca domiciliu al inculpatului, fără forme legale, locuința din orașul Voluntari, jud. Ilfov, acesta fiind domiciliul inculpatului, indicat inclusiv de avocatul ales al acestuia din urmă, spre exemplu, în cuprinsul cererii de asistare formulată de avocat unde se indică „f.f.l. în orașul Voluntari, jud. Ilfov”(fila 419 din dup vol. I).
În opinia Curții, toate aceste împrejurări coroborate cu împrejurarea că însăși persoana vătămată confirmă faptul că îl cunoaște pe inculpat ca fiind concubinul mamei sale încă de când avea 10 ani, argumentează concluzia existenței, încă din anul 2007, a unui domiciliu comun al victimei cu inculpatul, în contextul în care acesta avea o relație de concubinaj cu mama victimei, din care a rezultat un copil, fratele vitreg al persoanei vătămate minore, cei doi copii locuind împreună și având, împreună cu inculpatul și martora C., o „viață de familie” la adresa din orașul Voluntari, jud. Ilfov”.
De altfel, martora C., atunci când a fost audiată de procurorul din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, în calitate de martor, în Dosarul nr. x/P/2014, a declarat că „deși este tatăl natural și legal doar pentru unul dintre cei trei copii ai mei, A. s-a comportat ca un tată și pentru ceilalți doi copii, B. și H. Pe B., A. o cunoaște de când s-a născut și chiar i-a fost naș de botez.”
Curtea a constatat că aceste afirmații se coroborează cu cea a inculpatului din cadrul unei convorbiri purtate în mediul ambiental în data de 04 martie 2014, când a relatat interlocutorilor săi că „nu sunt copiii mei, dar sunt crescuți de mine”, iar inculpatul nu a putut nega faptul că ar fi făcut această afirmație, dar a insinuat că s-ar fi aflat sub influența alcoolului la acel moment - „am afirmat că sunt crescuți de mine, probabil aflându-mă la un șpriț cu persoane din dosarul celălalt de la Direcția Națională Anticorupție” (fila 190 dosar fond).
Pe de altă parte, chiar din vizionarea imaginilor audio-video existente la dosarul cauzei, rezultă că persoana vătămată, aflându-se împreună cu inculpatul la sediul biroului din Colentina, fiind apelată de către un coleg și întrebată unde este, aceasta i-a răspuns că este „cu tata” și că a venit să ia niște bani de la acesta. Mai mult decât atât, în convorbirea telefonică dintre cei doi, din data de 17 martie 2014, persoana vătămată îi solicită inculpatului să se prezinte la ședința cu părinții, fiindu-i teamă de reacția mamei sale: „Vezi, că am mare nevoie de tine", „Că se face ședință și n-am cum s-o chem pe sălbatica de mama", „Tu-ți dai seama ce-mi face? Mă distruge"(fila 6 rechizitoriu).
Așadar, chiar dacă inculpatul nu are calitatea de părinte adoptator față de persoana vătămată, relațiile familiale existente în fapt între acesta și victimă minoră confirmă poziția dominantă a acestuia, ce îi conferea influență și autoritate asupra persoanei vătămate în sensul dispozițiilor art. 220 alin. (3) C. pen.
Totodată, faptul că persoana vătămată minoră se afla și în îngrijirea sau ocrotirea inculpatului este dovedit în cauză, inculpatul fiind cel care asigura mijloacele și condițiile desfășurării unei vieți de familie nu doar pentru fiul său biologic, ci și pentru martora C. și cei doi copii ai acesteia.
Atât din declarațiile inculpatului, cât și ale martorei C., dar și ale persoanei vătămate rezultă că inculpatul - încă din anul 2007 - dădea diferite sume de bani în casă (care, potrivit declarației martorei C. erau în jur de 2.000-3.000 lei), că plătea și utilitățile aferente, ceea ce prezintă o relevanță deosebită cu atât mai mult cu cât martora C. - contrar declarațiilor acesteia - nu avea venituri suficiente pentru „a îngriji” la un nivel decent cei doi copii ai săi.
Astfel, deși în cursul cercetării judecătorești martora C. a declarat că cei doi copii ai săi erau exclusiv întreținuți financiar de ea, persoana vătămată a declarat, tot în cursul cercetării judecătorești faptul că „mama avea preocupări casnice, având grijă de noi, de copii”, că „la serviciu nu mergea” sau că „mama mergea la serviciu, însă nu știu exact când, eram mai mică.”
Totodată, martora C., în cursul urmăririi penale, a declarat în fața procurorului că „de când s-a mutat în Voluntari nu a lucrat niciodată, ocupându-se doar de îngrijirea casei și a celor trei copii.”
Așadar, afirmația martorei C., din cursul cercetării judecătorești în fața primei instanțe, dar și a instanței de apel, în sensul că a lucrat efectiv (și nu doar scriptic) la SC I. SRL din 2005 până în decembrie 2014 este lipsită de credibilitate, având în vedere că această societate comercială era a inculpatului A., ce deținea calitatea de director, iar fratele acestuia avea calitatea de administrator, aspect confirmat de către inculpat în fața instanței.
Împrejurarea că inculpatul îi dădea bani persoanei vătămate, atât înainte să înceapă să întrețină relații sexuale, cât și ulterior este confirmată nu numai de persoana vătămată, ci și de înregistrările audio-video în mediul ambiental, vizionate de către completul de judecată și necontestate de niciuna dintre părți. Astfel, se confirmă faptul că influența inculpatului asupra victimei a avut la bază și motive financiare, persoana vătămată dorind din ce în ce mai mulți bani (astfel cum rezultă atât din declarațiile acesteia, cât și din cele ale mamei sale - „așa a vrut ea și că vroia din ce în ce mai mulți bani”). Totodată, martora C. a recunoscut faptul că „inculpatul le dădea bani celor doi copii ai săi, atunci când aceștia îi cereau. Banii pe care îi cereau erau pentru mofturile lor, aceștia neducând lipsă de nimic (…)”, respectiv a declarat că inculpatul le dădea bani copiilor încă din 2007, de când s-au mutat în Voluntari.
Pe cale de consecință, Curtea a constatat că din probele administrate în cauză rezultă fără dubiu că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 220 alin. (3) și (4) lit. b) C. pen. care se referă la situațiile în care majorul a abuzat de autoritatea ori influența sa asupra victimei”, respectiv „minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului.”
În ceea ce privește susținerile apărării, în sensul că întreținerea actelor sexuale a avut loc și după data la care persoana vătămată a împlinit vârsta majoratului și că, astfel, activitatea inculpatului nu ar mai putea prezenta caracter ilicit pentru perioada în care victima era minoră, acestea sunt în mod vădit nefondate, atâta timp cât infracțiunea de act sexual cu un minor se consumă, respectiv se epuizează cel mai târziu la momentul la care victima devine majoră, iar dincolo de acest moment întreținerea de raporturi sexuale consimțite între doi adulți (indiferent de caracterul moral sau nu al acestora) nu mai prezintă relevanță penală, deci nefiind cuprinse în conținutul constitutiv al infracțiunii de act sexual cu un minor în formă continuată.
Referitor la individualizarea judiciară a pedepsei aplicate în cauză, Curtea a constatat că apelul Ministerului Public este fondat, pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată inculpatului fiind nejustificat de blândă față de circumstanțele reale ale cauzei, dar și față de atitudinea procesuală a inculpatului.
Astfel, în ceea ce privește modul de săvârșire a activității ilicite, instanța de apel a reținut că inculpatul a cunoscut-o pe persoana vătămată încă de la vârsta de 10 ani, având din 2007 o relație de concubinaj cu mama minorei, iar la momentul la care a început întreținerea raporturilor sexuale între inculpat și persoana vătămată, aceasta din urmă era, practic, sora copilului biologic al inculpatului.
S-a apreciat că inculpatul și-a ghidat conduita în societate după reguli de o moralitate îndoielnică, fiind tolerat în acest sens atât de martora C., cât și de soția sa, martora K., cele două persoane de sex feminin cunoscând existența celor două familii distincte ale inculpatului și acceptând situația ca atare. Ceea ce imprimă faptei inculpatului un caracter grav este însă împrejurarea că aceste reguli imorale au fost impuse de acesta și persoanei vătămate care, fiind în preajma inculpatului încă de la o vârstă fragedă, respectiv fiind crescută de acesta și de mama sa (care, așa cum s-a reținut, avea același set de valori ca și inculpatul), a crescut și a ajuns la majorat convinsă fiind că o astfel de conduită este una normală, nesancționabilă moral sau etic, fiind încurajată să presteze activități de natură sexuală inclusiv din motive de natură financiară.
De altfel, mediul în care a crescut minora, influențată în mod evident și determinant de regulile de conduită ale inculpatului (întreținătorul familiei) nu putea să aibă decât astfel de consecințe, cu atât mai mult cu cât după descoperirea activității ilicite a inculpatului s-a subliniat în mod constant de către inculpat și martora C. atitudinea libertină a persoanei vătămate, fără asumarea în niciun mod, mai ales de către inculpat (dar nici de către martora menționată) a faptului că în primul rând adultul este responsabil de modul în care minorul se dezvoltă, crește și își însușește valorile morale ale familiei și ale societății în care trăiește.
În opinia Curții, gravitatea faptei rezultă mai ales din urmările produse de fapta inculpatului de a fi întreținut relații sexuale cu „fiica” sa vitregă, abuzul fiind comis asupra „copilului” în sensul dispozițiilor art. 3 lit. a) din Convenția pentru protecția copiilor împotriva exploatării sexuale și abuzurilor sexuale, și afectând dezvoltarea psihosocială a minorei.
În cauza de față, în niciun moment inculpatul nu și-a asumat în mod real responsabilitatea activității ilicite comise, recunoscând doar faptul evident al întreținerii de relații sexuale cu sora vitregă a propriului copil, dar neconștientizând consecințele negative evidente ce s-au produs asupra persoanei vătămate, aceasta raportându-se la persoana sa și la societate într-un mod îndoielnic, imoral, tocmai datorită mediului în care a crescut. De altfel, nici după descoperirea caracterului ilicit al activității inculpatului, comportamentul acestuia nu a fost sancționat ca atare în familie, ci dimpotrivă, a existat preocuparea de punctare a așa-zisei ,,vinovății,, a persoanei vătămate, deși aceasta este o minoră ce a fost crescută și educată de doi adulți preocupați de alte valori decât cele acceptate de comunitate (cu atât mai mult cu cât inculpatul a depus la dosar caracterizări favorabile venind de la persoane activând în cadrul unor instituții bisericești - filele 86, 88-90 dosar apel).
Pentru toate aceste motive, instanța de apel a apreciat că fapta inculpatului are un caracter grav, iar conduita sa procesuală a dovedit că nu și-a asumat în mod real responsabilitatea pentru activitatea ilicită desfășurată, așa încât se impune aplicarea unei pedepse de 6 ani închisoare, deci orientate spre mediu (limitele fiind de la 3 la 10 ani închisoare), suficientă pentru a atinge scopului pedepsei instituit de art. 3 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, respectiv prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni și formarea unei atitudini corecte față de ordinea de drept, față de regulile de conviețuire socială și față de muncă, în vederea reintegrării în societate.
În ceea ce privește solicitarea Ministerului Public de a se interzice inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară și accesorie, drepturile părintești în temeiul art. 66 alin. (1) lit. e C. pen., Curtea a constatat că acest motiv de apel a fost invocat pentru prima dată cu ocazia dezbaterilor (deși fusese depășit momentul procesual la care se puteau preciza motivele de apel), așa încât nu poate face obiectul analizei instanței de apel.
Cu privire la pedepsele complementare și accesorii aplicate de către prima instanță, acestea au fost în mod just impuse în completarea represiunii ce rezultă din pedeapsa principală, motivele oferite de instanța de fond în acest sens fiind pertinente, iar Curtea și le-a însușit în totalitate.
Decizia Curții de Apel București a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București la data de 07 iunie 2016, inculpatului A. și persoanei vătămate B. la data de 09 iunie 2016.
Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs în casație A., prin avocat J., la data de 06 iulie 2016 (data plicului).
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 11 august 2016.
În motivarea recursului, s-au invocat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1 și 12 C. proc. pen.
În esență, a arătat, cu privire la motivul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. că, în perioada 16 decembrie 2014-27 ianuarie 2015, urmărirea penală în Dosarul nr. x/P/2014 a fost efectuată de către Direcția Națională Anticorupție, cauza fiind declinată la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 2 la data de 27 ianuarie 2015. Astfel, inculpatul a apreciat că, potrivit dispozițiilor art. 36 alin. (1) C. proc. pen., instanța competentă să judece în fond cauza era Tribunalul București, având în vedere că Direcția Națională Anticorupție a efectuat acte de urmărire penală în cauză.
Așadar, în cererea de recurs în casație s-a solicitat ca, în temeiul art. 281 alin. (2) teza II și alin. (3) C. proc. pen., să de constate nulitatea absolută a tuturor actelor întocmite de Judecătoria sectorului 2 București, în Dosarul nr. x/300/2015 după sesizarea acesteia prin rechizitoriul nr. x/P/2015 și din până în momentul emiterii hotărârii de condamnare în fond (sentința penală nr. 596 din 13 noiembrie 2015), întrucât judecătoria nu avea competența materială să judece cauza, această competență aparținând, în realitate, Tribunalului București.
În ceea ce privește cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., inculpatul a susținut că s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, instanța de apel încălcând dispozițiile art. 418 alin. (1) C. proc. pen. În acest sens, a precizat că singurul motiv de apel invocat de Ministerul Public a fost „nelegalitatea hotărârii judecătorești a primei instanțe, sub aspectul greșitei schimbări a încadrării juridice”, iar potrivit art. 418 alin. (1) C. proc. pen., „instanța de apel, soluționând cauza, nu poate crea o situație mai grea pentru cel care a declarat apel”. Or, Curtea de apel l-a condamnat pe inculpat, în propria cale de atac, la 6 ani închisoare, cu nerespectarea limitei de 3 ani închisoare, limită maximă permisă de art. 418 alin. (1) C. proc. pen.
La data de 24 octombrie 2016 a fost depus la dosar raportul întocmit de magistratul asistent desemnat.
Potrivit raportului, recursul în casație este formulat în termenul prevăzut de lege și îndeplinește condițiile prev. de art. 434 alin. (1), art. 436, art. 437 lit. a), b), c) și d) și art. 438 C. proc. pen.
Prin Încheierea nr. x/RC din 25 octombrie 2016, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admis în principiu recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 595/A din 06 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/300/2015.
S-a trimis cauza în vederea judecării recursului în casație, completului C7.
Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate în principiu a cererii de recurs în casație, conform dispozițiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte a constatat următoarele:
Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care se analizează conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept aplicabile.
Față de specificul acestei căi extraordinare de atac legea impune, cu privire la exercitarea recursului în casație, atât o limitare în timp (termenul de declarare a recursului), cât și din perspectiva interesului procesual (persoane care pot declara), precum și a cazurilor ce pot fi invocate.
În conformitate cu dispozițiile art. 440 alin. (4) C. proc. pen., în cazul în care se constată că cererea îndeplinește condițiile prevăzute la art. 434 - 438, instanța dispune, prin încheiere, admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și trimite cauza în vederea judecării recursului în casație.
În speța dedusă judecății, s-a observat că recursul în casație îndeplinește cerințele prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) C. proc. pen., în cuprinsul cererii fiind menționate numele și prenumele inculpatului (A.), numele, prenumele, domiciliul profesional al avocatului părții (avocat J., cu sediul în București, sector 5), hotărârea care se atacă (Decizia penală nr. 595/A din 06 aprilie 2016), precum și semnătura apărătorului care a exercitat calea de atac.
În ceea ce privește cerința prev. de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recurentul a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1 și pct. 12 C. proc. pen.
În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., apărarea inculpatului a susținut că judecarea cauzei în fond s-a făcut de către o instanță inferioară celei legal competente, întrucât competența de soluționare a fondului revenea Tribunalului București, având în vedere că Direcția Națională Anticorupție a efectuat acte de urmărire penală în cauză.
Înalta Curte a constatat că aspectele invocate de inculpat se circumscriu cazului de casare invocat (nerespectarea dispozițiilor legale privind competența după materie atunci când judecata a fost efectuată de către o instanță inferioară în grad celei legal competente), astfel că, fiind îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de art. 434-438 C. proc. pen., sub acest aspect recursul în casație este admisibil în principiu.
Referitor la criticile întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., s-a susținut că au fost invocate dispozițiile prevăzute de art. 418 alin. (1) C. proc. pen., privind neagravarea situației în propriul apel și, astfel, pedeapsa a fost aplicată în alte limite decât cele prevăzute de lege.
Înalta Curte a constatat că aspectele invocate de recurent se circumscriu cazului de casare invocat, astfel că, din perspectiva dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., cererea de recurs în casație este admisibilă.
În dezbateri, la termenul de judecată din 6 decembrie 2016, în esență, recurentul și-a întemeiat apărarea pe nerespectarea dispozițiilor competenței după materie, susținând că urmărirea penală s-a efectuat de către un Parchet necompetent din punct de vedere material și, întrucât Direcția Națională Anticorupție a efectuat acte de urmărire penală în cauză, competența de soluționare a cauzei pe fond revenea Tribunalului București, și nu Judecătoriei. În drept, s-a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 pct. 1 C. proc. pen.
De asemenea, recurentul și-a întemeiat cererea pe cazul prevăzut de art. 438 pct. 12 C. proc. pen., considerând că s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Astfel, împotriva sentinței penale nr. 596 din 13 noiembrie 2015 a Judecătoriei sectorului 2 București, s-a declarat apel atât de către inculpat, cât și de către Ministerul Public, iar motivul invocat de către Parchet a privit nelegalitatea hotărârii judecătorești a primei instanței sub aspectul schimbării încadrării juridice, și nu sub aspectul cuantumului pedepsei aplicate. Recurentul a susținut că potrivit art. 418 alin. (1) C. proc. pen., instanța de apel, soluționând cauza, nu putea crea o situație mai grea inculpatului.
Analizând recursul în casație în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că este nefondat pentru următoarele considerente:
Recursul în casație, în reglementarea N.C.P.P. este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurile de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen.
Recursul în casație se exercită doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate, urmărind să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Aprecierea legalității limitelor de pedeapsă în calea de atac a recursului în casație se face în funcție de încadrarea juridică reținută/menținută prin hotărârea atacată, erorile de drept ce pot fi corectate în calea extraordinară de atac a recursului în casație fiind limitate.
Analizând motivul de recurs în casație întemeiat pe cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. potrivit căruia în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în concret, se invocă nerespectarea dispozițiilor privind competența în cursul urmăririi penale, și nu în cursul judecății, astfel cum prevăd dispozițiile legale invocate și nu pot constitui motiv de cenzură din partea instanței în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casație.
Mai mult, aspectele invocate care vizează faza urmăririi penale au fost invocate în procedura de cameră preliminară, fiind analizate și respinse de către judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei sectorului 2 București (încheierea din data de 22 mai 2015 pronunțată în Dosarul nr. x/300/2015/a3, filele 74-78 dosar fond), soluție rămasă definitivă prin Încheierea nr. x/CP din 23 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/300/2015/a3.
În dezvoltarea criticilor circumscrise cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., recurentul a susținut că s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, cu încălcarea prevederilor art. 418 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora instanța de apel, soluționând cauza, nu putea crea o situație mai grea pentru cel care a declarat apel. În opinia sa, față de motivul de apel invocat de către Parchet care a privit nelegalitatea hotărârii judecătorești a primei instanței sub aspectul schimbării încadrării juridice, și nu sub aspectul cuantumului pedepsei aplicate, instanța a procedat la majorarea pedepsei cu încălcarea principiului non reformatio in pejus.
Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., sunt supuse casării hotărârile pronunțate atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.
Examinând argumentele recurentului-condamnat referitoare la incidența acestui caz de recurs în casație, se poate constata, de fapt, că este invocat în mod formal. Acest caz de recurs în casație este incident atunci când sunt încălcate limitele prevăzute în partea specială, dispozițiile privind concursul de infracțiuni, recidivă, circumstanțe atenuante sau măsuri educative. Jurisprudența referitoare la acest caz de casare este relevantă, stabilindu-se că o pedeapsă depășește, de regulă, limitele prevăzute de lege dacă se situează în afara limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de Codul penal pentru o anumită infracțiune. Există însă situații, și nu puține, în care limitele speciale suferă modificări, în cadrul limitelor generale, datorită reținerii unor împrejurări care au drept consecință reducerea sau majorarea limitelor de pedeapsă. Acestea împrejurări țin de individualizarea legală a pedepsei și pot fi legate de faptă, de calitatea făptuitorului sau a victimei (cum sunt circumstanțele atenuante sau agravante, unitatea sau pluralitatea de infracțiuni, unele cazuri speciale de atenuare sau agravare etc.) - Decizia nr. 113/RC din 05 aprilie 2016; Decizia nr. 226/RC din 14 iunie 2016, Decizia nr. 63/RC din 02 martie 2016. Așadar, jurisprudența Înaltei Curți se referă, în esență, la instituții de drept material (dispoziții privind concursul de infracțiuni, recidivă, circumstanțe atenuante sau măsuri educative), dispozițiile de procedură nefiind incluse în noțiunea de „pedeapsă prevăzută de lege”.
În speță, se constată că recurentul a fost condamnat prin sentința penală nr. 596 din 13 noiembrie 2015, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de act sexual cu un minor. În apel, prin Decizia penală nr. 595/A din 06 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul A., fiind admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 2 București împotriva aceleiași sentințe penale și, rejudecând, a fost majorată pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de act sexual cu un minor în formă continuată, prevăzută de art. 220 alin. (1), alin. (3) și alin. (4) lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., de la 3 ani închisoare la 6 ani închisoare. Pentru considerentul că fapta inculpatului are un caracter grav, iar conduita sa procesuală a dovedit că nu și-a asumat în mod real responsabilitatea pentru activitatea ilicită desfășurată, instanța de apel a apreciat că se impune aplicarea unei pedepse de 6 ani închisoare, orientate spre mediu (limitele fiind de la 3 la 10 ani închisoare), suficientă pentru a atinge scopului pedepsei instituit de art. 3 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
Înalta Curte reține că instanța de apel a majorat pedeapsa aplicată inculpatului de către instanța de fond de la 3 ani la 6 ani închisoare. În ceea ce privește susținerile recurentului referitoare la agravarea situației sale juridice în apel, prin raportare la alte argumente decât cele susținute de reprezentantul Ministerului Public, se reține că, în calea de atac a apelului, în conformitate cu art. 418 alin. (1) C. proc. pen. instanța de apel, soluționând cauza, nu poate crea o situație mai grea pentru cel care a declarat apel. În apelul procurorului s-a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei, într-o faptă de o gravitate superioară celei care a făcut obiectul condamnării instanței de fond cu consecințe directe asupra limitelor de pedeapsă. Astfel, instanța de fond l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de act sexual cu un minor, prevăzută de art. 220 alin. (1), alin. (3) și alin. (4) lit. b) C. pen., sancționată cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, iar fapta pentru care s-a solicitat schimbarea încadrării juridice la instanța de apel este infracțiunea de viol, prevăzută de art. 218 alin. (1), (2) și (3) lit. a) C. pen., ale cărei limite de pedeapsă sunt de la 5 la 12 ani. Chiar dacă instanța de apel nu a schimbat încadrarea juridică, în mod evident, având în vedere limitele de pedeapsă ale infracțiunii ce a făcut obiectul motivelor de apel formulate de Parchet, atrăgeau față de inculpat o situație mai grea, astfel încât nu a fost încălcat principiul non reformatio in pejus.
Așadar, Înalta Curte constată că pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată recurentului este legală, neputând fi reținută încălcarea dispozițiilor art. 418 C. proc. pen. și, implicit, aplicarea unei pedepse peste limita maximă stabilită de lege, chiar dacă pedeapsa din apel este mai mare decât cea la care a fost condamnat de către instanța de fond.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 595/A din 06 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/300/2015.
În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 65 lei, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 595/A din 06 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/300/2015.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 65 lei, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 6 decembrie 2016.