Conflict de competență. Acțiune de divorț. Înțelesul sintagmei ”ultima locuință comună a soților”
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competența teritorială.
Index alfabetic : divorț
- locuință comună
- conflict de competență
- excepția necompetenței teritoriale
NCPC, art. 915
O explicaţie a noţiunii de „ultima locuinţă comună” se regăseşte în procedura divorţului pe cale notarială reglementată de Regulamentul de aplicare a legii notarilor publici şi a activităţii notariale, aprobat prin Ordinul nr. 2333/C/2013, potrivit căruia prin această sintagmă se înţelege ultima locuinţă în care au convieţuit soţii. Dovada ultimei locuinţe se face după caz, cu actele de identitate ale soţilor, din care rezultă domiciliul comun sau reşedinţa comună a acestora ori, dacă nu se poate face dovada în acest fel, prin declaraţia autentică pe proprie răspundere a fiecăruia dintre soţi, din care să rezulte care a fost ultima locuinţă comună a acestora.
Prin urmare, locuinţă comună reprezintă adresa la care soţii au locuit efectiv împreună și, fiind vorba despre o chestiune de fapt, dovada locuinţei comune se poate face, în principiu, prin orice mijloc de probă.
Secția I civilă, decizia nr. 324 din 16 februarie 2017
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Petroşani la data de 16.02.2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună desfacerea căsătoriei înregistrate la data de 10.11.2012 la Primăria Comunei Vişina din vina exclusivă a pârâtului, revenirea reclamantei la numele purtat anterior căsătoriei, exercitarea autorităţii părinteşti exclusiv de către reclamantă cu privire la minorele C. şi D., stabilirea locuinţei minorelor la reclamantă, obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorelor şi a cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost indicate dispoziţiile art. 383 alin. (3), art. 398, art. 400 C.civ.
Pârâtul a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Petroşani şi cerere reconvenţională prin care a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantei-pârâte reconvenţional, stabilirea locuinţei minorelor la pârâtul-reclamant reconvenţional, exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorelor în comun, de către ambii părinţi, stabilirea unei contribuţii a părţilor la cheltuielile de creştere, educare, pregătire profesională a minorelor, reluarea de către reclamanta-pârâtă reconvenţional a numelui avut anterior căsătoriei, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1841 din 7.07.2016, Judecătoria Petroşani a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Corabia.
În motivarea soluţiei pronunţate, instanţa a arătat că dispoziţiile art. 915 alin. (1) C.pr.civ. nu reglementează o competenţă teritorială alternativă, reclamantul neavând un drept de opţiune între instanţele înscrise în text, ci trebuie să respecte ordinea stabilită.
Judecătoria a reţinut susţinerile reclamantei potrivit cărora ultima locuinţă comună a părţilor a fost în comuna Vişina, localitate aflată în circumscripţia teritorială a Judecătoriei Corabia.
La data de 21.03.2016, pârâtul B. a formulat, de asemenea, cerere de chemare în judecată a numitei A., având acelaşi obiect, respectiv divorţ, cauza fiind înregistrată pe rolul Judecătoriei Corabia.
La termenul de judecată din data de 26.09.2016, instanţa a pus în discuţie excepţia conexării acestui dosar la dosarul declinat de către Judecătoria Petroşani, excepţia fiind admisă, dispunându-se conexarea dosarului nr. x/213/2016, la dosarul nr. x/278/2016.
Instanţa, în temeiul dispoziţiilor art. 255 C.pr.civ., raportat la art. 258 C.pr.civ., a încuviinţat probele propuse de către părţi în vederea stabilirii competenţei şi a dispus efectuarea unei anchetei sociale şi audierea martorei Y.
Prin sentinţa civilă nr. 930 din data de 21.11.2016, Judecătoria Corabia a admis excepţia necompetenţei teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Petroşani, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat din oficiu cauza şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.
În motivare, instanţa a arătat că dispoziţiile art. 915 C.pr.civ. reprezintă o derogare de la regula de drept comun, fiind un caz de competenţă teritorială absolută, reglementată de norme de
ordine publică.
Din ancheta socială dispusă în cauză, coroborată cu declaraţia martorei Y., instanţa a reţinut că ultimul domiciliu al soţilor a fost în Petrila, iar prin ultimul domiciliu se înţelege locul unde soţii au locuit în chip statornic, chiar şi atunci când convieţuirea lor a fost de scurtă durată.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 915 alin. (1) C.pr.civ., cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul.
Aşadar, în materie de divorţ, competenţa teritorială aparţine instanţei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor, dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ două condiţii, respectiv cei doi soţi să fi avut o locuinţă comună şi cel puţin unul dintre soţi să mai locuiască în circumscripţia respectivei instanţe.
Ceea ce a determinat însă ivirea prezentului conflict de competenţa a fost interpretarea diferită pe care instanţele de judecată au dat-o noţiunii de „ultima locuinţă comună a soţilor”, existentă în conţinutul dispoziţiilor legale mai sus enunţate.
Cu privire la acest aspect, în ceea ce priveşte competenţa teritorială în materia divorţului, noile dispoziţii procedurale conţin o reglementare mai flexibilă decât cea prevăzută de Codul de procedură civilă de la 1865, întrucât criteriul de determinare nu mai este domiciliul comun, ci cea din urmă locuinţă comună a soţilor.
Astfel, se reţine că, potrivit noilor reglementări în materie, noţiunea de „locuinţă” trebuie înţeleasă ca element de identificare a persoanei fizice, interesând aşadar, nu atât locuinţa statornică şi principală, cât adresa unde persoana locuieşte efectiv.
O explicaţie a noţiunii de „ultima locuinţă comună” se regăseşte în procedura divorţului pe cale notarială reglementată de Regulamentul de aplicare a legii notarilor publici şi a activităţii notariale, aprobat prin Ordinul nr. 2333/C/2013, potrivit căruia prin „ultima locuinţă comună” se înţelege ultima locuinţă în care au convieţuit soţii. Dovada ultimei locuinţe se face după caz, cu actele de identitate ale soţilor, din care rezultă domiciliul comun sau reşedinţa comună a acestora ori, dacă nu se poate face dovada în acest fel, prin declaraţia autentică pe proprie răspundere a fiecăruia dintre soţi, din care să rezulte care a fost ultima locuinţă comună a acestora.
Prin urmare, locuinţă comună reprezintă adresa la care soţii au locuit efectiv împreună. Fiind vorba despre o chestiune de fapt, dovada locuinţei comune se poate face, în principiu, prin orice mijloc de probă.
În cauză, potrivit susţinerilor reclamantei consemnate în practicaua sentinţei nr. 1841 din data de 7.07.2016 pronunţată de Judecătoria Petroşani, soţii au locuit împreună în satul Vişina până la data de 8.12.2015.
De asemenea, din cuprinsul anchetei sociale efectuate de către Serviciul Public Local de Asistenţă Socială Petrila şi respectiv din declaraţia martorei Y., reiese că reclamanta s-a mutat în oraşul Petrila, fiind apoi urmată de către soţul pârât, cei doi locuind împreună la adresa din oraşul Petrila.
Se constată aşadar că ultimul loc în care cei doi soţi au convieţuit, chiar şi pentru o perioadă scurtă de timp, a fost în oraşul Petrila, iar exigenţele noţiunii de „locuinţă comună” nu impun ca cei doi soţi să locuiască împreună o perioadă de timp neîntreruptă. Frecvenţa şi periodicitatea vizitelor care s-au derulat sunt suficiente pentru a contura o stare de fapt din care reiese faptul că soţii au înţeles să îşi consume relaţiile de familie la adresa mai sus menţionată.
Pentru considerentele expuse, în aplicarea dispoziţiilor art. 915 alin. (1) C.pr.civ., Înalta Curte a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Petroşani.