Decizia nr. 1203/2016
Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 08 ianuarie 2013, sub nr. x/3/2013, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, reprezentat prin Primar General și Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând constatarea nulității titlului statului și obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sectorul 3.
În motivare, reclamanții au arătat că imobilul litigios a aparținut autorului lor, C., potrivit procesului verbal din 16 mai 1942 al Comisiunii pentru înființarea cărților funciare în București și a fost preluat de stat în baza Decretul-lege nr. 842/1941 de romanizare a proprietăților evreiești.
Preluarea este una cu caracter abuziv deoarece, deși Legea nr. 641/1944 pentru abrogarea măsurilor legislative antievreiești a invalidat titlul Statului Român, imobilul revendicat nu s-a mai întors nici până în prezent în posesia proprietarului de drept.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 563 C. civ. și ale Legii nr. 641/1944 pentru abrogarea măsurilor legislative antievreiești.
Prin sentința civilă nr. 1186 din 09 octombrie 2015, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată, reținând, în esență, următoarele:
Imobilul litigios, dobândit de autorul reclamanților, C., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 28 februarie 1935 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, act transcris în Registrul de transcripțiuni din 28 februarie 1935, a făcut obiectul Decretului-lege nr. 842/1941 privind romanizarea proprietăților evreiești, fiind înscris dreptul de proprietate în favoarea Centrului Național de Romanizare.
Prin decizia civilă nr. 234 din 10 aprilie 1943 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a, instanța specială pentru judecarea litigiilor izvorâte din aplicarea legilor de trecere a bunurilor evreiești în patrimoniul statului, s-a constatat că C. beneficiază de excepția prevăzută de art. 5 lit. f) și g) din Decretul-lege nr. 842/1941, reținându-se totodată faptul că imobilul litigios nu a trecut în patrimoniul statului.
Potrivit situației juridice a imobilului revendicat, comunicată de către Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu - Serviciul Evidență Fond Imobiliar de Stat, acesta a făcut obiectul Decretului nr. 92/1950, la poziția nr. XX din anexa la acesta figurând înregistrat C. cu 4 apartamente situate în București și respectiv în Brașov.
În prezent, imobilul se află în administrarea Administrației Fondului Imobiliar, este situat în Zona Pilot de reabilitare a Centrului Istoric, iar la data la care experții au efectuat constatarea la fața locului era ocupat de către o asociație sportivă, în baza unui contract de închiriere și, potrivit susținerilor reclamanților, confirmate de Primăria Municipiului București - Direcția Juridic - Serviciul evidență, analiză, soluționare și gestiune notificări Legea nr. 10/2001, nu a făcut obiectul unei notificări formulate în baza Legii nr. 10/2001.
Având în vedere situația juridică a imobilului, astfel cum aceasta a fost descrisă, și cererea reclamanților, tribunalul a constatat că obiectul cauzei îl reprezintă o acțiune în revendicare ce vizează un bun imobil preluat în perioada comunistă în baza unui act juridic considerat abuziv potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a), respectiv a Decretului nr. 92/1950, iar soluționarea unei astfel de acțiuni urmează a se face cu luarea în considerare a tuturor reglementărilor în această materie, având în vedere decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțe, potrivit prevederilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., dar și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la aspectul imobilelor preluate abuziv de către stat și al procedurilor de restituire a acestora.
În ceea ce privește domeniul bunurilor imobile preluate de stat în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 și posibilitatea de redobândire a acestora, în decizia în interesul legii anterior citată s-a reținut aplicarea principiului general de drept specktiia generalibus derogam, potrivit cărata concursul dintre legea specială și legea generala se rezolvă în favoarea legii speciale, cu amendamentul că instanța sesizată eu soluționarea unei cereri în revendicare fundamentată pe dreptul comun este ținuta să verifice dacă legea specială este în concordanță cu Convenția europeană a drepturilor omului, în caz contrar aplicarea acesteia din urmă fiind prioritară, fapt ce în concret presupune analiza împrejurării dacă securitatea raporturiior juridice ori un alt drept de proprietate ar fi afectate în procesul de soluționare a acțiunii în revendicare.
Având în vedere împrejurarea că părțile nu pot opta între aplicarea legii generale și a celei speciale, fund aplicabilă legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 în situația de față, și în ceea ce privește dovada dreptului de proprietate vor fi aplicabile regulile speciale în materie de probațiune prevăzute de acest act normativ, derogatorii în ceea ce privește dovada dreptului de proprietate, prin care se instituie și o prezumție a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei de la care bunul a fost preluat de către stat.
În aplicarea dispozițiilor art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001, reclamanții justifică legitimitate procesuală pentru a formula prezenta acțiune în revendicare, ei pretinzându-se moștenitori ai fostului proprietar al imobilului litigios în baza certificatului de moștenitor din 25 iulie 2006 emis de către B.N. Av Notarie D., Tel Aviv și a ordinului de succesiune eliberat la 09 septembrie 2007 de către Registrul de Moșteniri din Haita, Israel, situație față de care se impune analizarea pe fond a cererii deduse judecății, fapt ce presupune stabilirea împrejurării dacă aceștia au sau nu calitatea de proprietar al imobilului ce face obiectul acțiunii, respectiv dacă sunt titularii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, care să se bucure de protecția juridică conferită de acest act normativ.
În anul 2010, prin hotarârea-pilot pronunțată în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, C.E.D.O. a reanalizat noțiunile de „bun actual" și „valoare patrimonială" și a statuat că existența unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Prin urmare, în ceea ce privește existența unui „bun actual", C.E.D.O. a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe și o dispoziție în sensul restituirii bunului către reclamant emisă de către o autoritate administrativă sau judiciară.
Cât privește „valoarea patrimonială", C.E.D.O. a statuat în hotărârea-pilot că aceasta se bucură de protecția oferită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție atunci când „interesul patrimonial" ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționat de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Sub acest aspect, s-a menționat că pentru a exista o valoare patrimonială nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar și ca mstituțiile competente potrivit dreptului intern, să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.
Urmare a schimbării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, prin hotărârea din cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un „bun", respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preiuat abuziv, ci este adusă în discuție existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către stat prin care se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior (parag. 136 din cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României).
Dacă în jurisprudența anterioară anului 2010, Cunea a subliniat, în toate cauzele împotriva României, că în patrimoniul fostului proprietar se afla un drept de proprietate vechi și că hotărârile judecătorești prin care se constată nelegalitatea naționalizării reprezentau o recunoaștere explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiul drept, în cursul anului 2010 și-a schimbat viziunea, fără a mai recunoaște în favoarea fostului proprietar un drept de proprietate vechi, referindu-se la existența unui nou drept ce se naște în temeiul legislației adoptate de către statele membre, situație în raport de care nu mai este suficient să se constate preluarea abuzivă printr-o hotărâre judecătorească, ci trebuie să se urmeze modalitatea de restituire, în natură sau prin echivalent, stabilită de către statul membru, respectiv Legea nr. 10/2001.
Sintetizând aceste considerente, în urma deciziei din cauza Măria Atanasiu și alții contra România, „bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct ori indirect dreptul de proprietate al reclamantului, iar „speranța legitimă" presupune ca o creanță să aibă valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.
Raportând aceste considerații, desprinse din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, la situația din cauza de față, tribunalul a constatat că reclamanții nu au în patrimoniul lor un „bun actual", dreptul de proprietate asupra imobilului litigios ieșind din patrimoniul autorului lor ca urmare a preluării de către stat, nemaifiind posibila restituirea efectivă a acestuia și reintrarea în patrimoniul fostului proprietar pe calea dreptului comun, respectiv a acțiunii în revendicare, ci doar pe calea legii speciale, respectiv a procedurii administrative și, eventual, a celei judiciare prevăzută de legea specială, din moment ce pentru categoria de imobile din care face parte și ce! revendicat în prezenta cauză a fost adoptată o legislație cu caracter reparator ce urmează a se aplica cu prioritate în raport de cele statuate prin decizia în interesul legii nr. 33/2008.
Pentru a reține că imobilul ce face obiectul prezentei acțiuni intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, tribunalul a avut în vedere faptul că, deși acesta a făcut obiectul Legii nr. 842/1941 de naționalizare a averilor evreiești, a revenit în patrimoniul autorului reclamantelor ca urmare a admiterii contestației sale împotriva măsurii naționalizării prin decizia civilă nr. 234 din 10 aprilie 1943 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a, instanța specială pentru judecarea litigiilor izvorâte din aplicarea legilor de trecere a bunurilor evreiești în patrimoniul statului, fiind ulterior preluat de la acesta în baza Decretului nr. 92/1950, act considerat de lege ca fiind abuziv, potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, menționarea autorului reclamantelor în actul de preluare făcând dovada faptului că imobilul reintrase în patrimoniul acestuia anterior preluării.
În această situație, în care chiar legea instituie o prezumție că imobilul a fost preluat fără respectarea dispozițiilor legale, printr-un act considerat abuziv, cererea reclamanților de constatare a nulității titlului statului a fost considerată drept lipsită de temei.
În ceea ce privește cererea de revendicare a imobilului, tribunalul a reținut că, în condițiile în care reclamanții nu au parcurs procedura specială privind imobilele preluate abuziv de către stat în perioada comunistă, neformulând o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 în termenul și în condițiile prevăzute de acest act normativ, aceștia nu pot susține în mod temeinic, pe calea dreptului comun, că sunt titularii unui drept de proprietate care să le confere vocația la restituirea în natură a imobilului de la oricine l-ar ocupa, cu sau fără titlu, o soluție contrară fiind de natură a institui posibilitatea ca foștii proprietari sau moștenitorii acestora să eludeze dispozițiile imperative ale unei legi speciale în ceea ce privește procedura de restituire a irnobileior preluate în mod abuziv de către stat.
Împotriva acestei sentințe reclamanții au formulat recurs, recalificat apel minare a stabilirii valorii imobilului, criticând-o pentru nelegalitate și solicitând schimbarea sa în tot, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.
Prin decizia nr. 147A din 11 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul, ca nefondat, pentru următoarele considerente;
Reclamanții au învestit instanțele cu o cerere formulată în contradictoriu cu Statul Român și Municipiul București, a cărei finalitate este readucerea imobilului din București, str. E. nr. 29, sector 3 (fost Bulevardul F. nr. 51), în patrimoniul lor.
Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 563 C. civ., susținându-se că în cauză nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, act normativ ce are ca obiect de reglementare imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, întrucât imobilul revendicat a fost preluat de stat în baza Decretului-lege nr. 842/1941, astfel că o nouă preluare, în baza Decretului nr. 92/1950, nu mai era posibilă.
Au arătat reclamanții că prin decizia nr. 234/1943, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a - instanța specială pentru judecarea litigiilor izvorâte din aplicarea legilor de trecere a bunurilor evreiești în patrimoniul statului, s-a constatat că imobilul din Bulevardul F. nr. 51 nu a trecut în patrimoniul statului, însă dreptul de proprietate al statului nu a fost niciodată radiat, astfel cum s-a procedat în cazul celuilalt imobil, din Bulevardul F. nr. 53, dovadă fiind mențiunile din cele două procese verbale întocmite de Comisiunea pentru înființarea Cărțiilor Funciare în București, iar autorul lor nu a redobândit niciodată posesia imobilului, context în care acțiunea promovată este o acțiune în revendicare de drept comun, fiind îndreptată de moștenitorii proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar.
Solicitând schimbarea în tot a sentinței de fond, cu consecința admiterii acilunii astfel cum a fost formulată, apelanții nu contestă raționamentul instanței de fond în ceea ce privește interpretarea atribuită noțiunii de „bun", în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, după schimbarea intervenită în jurisprudența Curții Europene prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, însă apreciază că toate aceste considerente sunt străine cauzei atâta vreme cât, pentru motivele arătate, imobilul revendicat nu intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, instanța de apel are a verifica dacă imobilul din str. E. nr. 29, sector 3, București intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, calitatea apelanțiior-reclamanți de moștenitori ai numitului C. și dreptul de proprietate al acestuia din urmă, probate prin înscrisurile depuse la dosar, nefiind contestate.
În acest demers, Curtea a reținut că Decretul-lege nr. 115/1938, care, la art. 17, reglementa efectul constitutiv de drepturi al înscrierilor în cartea funciară, s-a aplicat numai în Banat, Transilvania și Bucovina, procesele verbale invocate de apelanți, întocmite în vederea întocmirii cărților funciare provizorii, reprezentând unul dintre înscrisurile în baza cărora urma a fi întocmite proiectele de cărți funciare.
La data întocmirii lor, publicitatea imobiliară în București se realiza prin registrele de transcripțiuni și inscripțium, așa cum s-a procedat și cu actul de vânzare-cumpărare autentificat din anul 1935, ce reprezintă titlul de proprietate al autorului reclamanților, iar efectul transcrierii era acela arătat la art. 712 C. proc. civ. de la 1865, respectiv acela de opozabilitate.
Dreptul de proprietate se dobândea în modalitățile prevăzute de C. civ. și atâta vreme cât prin decizia nr. 234 din 10 aprilie 1943, irevocabilă prin perimarea recursului, a fost admisă contestația autorului reclamanților și s-a constatat că imobilul din Bulevardul F. nr. 51, actual E. nr. 29, nu a trecut în patrimoniul statului, este irelevant, sub aspectul redobândirii dreptului de proprietate, faptul că în procesul verbal întocmit în data de 16 mai 1942 nu s-au operat modificări de natura celor efectuate în procesul verbal întocmit în anul 1945 pentru imobilul din G. nr. 37 colț cu Bulevardul F. nr. 53.
În acest context, în mod corect prima instanță a reținut că preluarea imobilului de către stat s-a realizat în baza Decretului nr. 92/1950 și, în condițiile în care reclamanții nu au parcurs procedura specială de restituire reglementată de Legea nr. 10/2001 și nici nu au dovedit existența unor motive obiective care i-au împiedicat să utilizeze această procedură, acțiunea este neîntemeiată, fiind indiferent că imobilul în litigiu se află încă în patrimoniul statului, nefiind înstrăinat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, criticând-o în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ca fiind dată cu aplicarea greșită a legii, având în vedere următoarele motive:
Posesia, ca dezmembrâmânt al dreptului de proprietate asupra imobilului ce formează obiectul prezentei cauze, a ieșit din patrimoniul autorului reclamanților urmare a efectului Decretului-lege nr. 842/1941 de romanizare a proprietăților evreiești și nu s-a mai reîntors până astăzi.
Acțiunea în revendicare este reprezentată de acțiunea proprietarului neposesor, împotriva posesorului neproprietar.
Obiectul acțiunii nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, deoarece imobilul a fost preluat în anul 1941, preluarea fiind una abuzivă, aspect, confirmat și de instanța de judecată, prin decizia nr. 234/1943, care a consfințit că dreptul de proprietate aparține autorului reclamanților și nu a trecut în patrimoniul statului.
Autorul nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate, ci doar posesia în anul 1941.
Prin urmare, preluarea în cazul autorului s-a făcut fără niciun titlu, în anul 1941, și de aceea temeiul juridic al acțiunii este art. 563 C. civ. și nu Legea nr. 10/2001.
Faptul că statul își naționalizează, prin Decretul nr. 92/1950, bunul pe care îi avea deja în posesie, nu înseamnă că preluarea a avut loc în 1950, pentru că aceasta avusese deja loc în 1941.
Decizia nr. 33/2008 în interesul legii, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a statuat că: „în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice".
Prin urmare, în speță prioritatea Convenției se impune a fi dată în prezenta acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, deoarece nu este indiferent că imobilul se află încă în patrimoniul statului, așa cum susține instanța de apel, pentru că astfel se confirmă că nu se aduce atingere niciunui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Or, este de neprimit ca legea specială să fie utilizată, fără excepție, ca un scut, dreptatea nemaiputând fi împărțită adevăratului proprietar, desăvârșindu-se astfel opera de naționalizare.
Examinând decizia atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele;
Recurenții contestă aplicabilitatea, în cauză, a Legii nr. 10/2001, pe motiv că imobilul revendicat nu intră sub incidența acestei legi, deoarece a fost preluat de stat în anul 1941, în baza Decretului-lege nr. 842/1941, astfel că o nouă preluare, în baza Decretului nr. 92/1950, nu mai era posibilă.
Contrar, însă, acestor susțineri, instanța de apel a stabilit corect că imobilul litigios intră sub incidența Legii nr. 10/2001, cu consecința că această lege este aplicabilă în cauză, critieile în acest sens neflind fondate.
Prima instanță a reținut, pe baza probelor administrate, că deși imobilul litigios a făcut obiectul Decretului-lege nr. 842/1941 de naționalizare a averilor evreiești, el a revenit în patrimoniul autorului reclamanților, ca urmare a admiterii contestației sale împotriva măsurii naționalizării, prin decizia nr. 234 din 10 aprilie 1943 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a - instanța specială pentru judecarea litigiilor izvorâte din aplicarea legilor de trecere a bunurilor evreiești în patrimoniul statului, fiind ulterior preluat de la acesta în baza Decretului nr. 92/1950.
Instanța de apel a stabilit corect efectul deciziei nr. 234 din 10 aprilie 1943 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin perimarea recursului, ca fiind acela de redobândire, de către autorul reclamanților, a dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, în condițiile în care prin această hotărâre, admițându-se contestația autorului reclamanților, s-a constatat că acesta beneficiază de excepția prevăzută de art. 5 Iit. f) și g) din Decretul-lege nr. 842/1941 și, în consecință, că imobilul litigios nu a trecut în patrimoniul statului. În acest context, instanța de apel a confirmat situația de fapt reținută Ia fond, în sensul că preluarea imobilului, de către stat, s-a realizat în baza Decretului nr. 92/1950.
Or, raportat la această situație de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., imobilul litigios intră sub incidența Legii nr. 10/2001, deoarece modalitatea de preluare, prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950, se încadrează în cazul de preluare abuzivă reglementat de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, ceea ce determină apartenența imobilului la domeniul de aplicare al acestei legi, în care intră, potrivit art. 1 alin. (1), imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Cum imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidența Legii nr. 10/2001, iar acțiunea dedusă judecății a fost introdusă, de câire reclamanți, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, această lege este aplicabilă în cauză, iar nu dreptul comun, potrivit principiului „specialia generalibus derogam".
Problema raportului dintre Legea nr. 10/2003, ca lege specială, și C. civ., ca lege generală, a fost rezolvată prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care, în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea unor imobile preluate în mod abuziv în perioada sus-amintită, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a statuat că, „Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului speciaiia generaiibm derogam, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială".
Așadar, nu există posibilitatea pentru recurenți de a opta, în demersul lor judiciar, între legea specială și dreptul comun, deoarece recunoașterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogam, dar și a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, care a făcut trimitere la el și care este obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunțării deciziei.
Pe de altă parte, recurenții invocă încălcarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin neacordarea priorității Convenției europene a drepturilor omului față de legea specială.
Este adevărat că decizia în interesul legii nr. 33/2008 nu a rezolvat numai problema raportului dintre legea specială și legea generală, ci a statuat și că, „în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice".
În speță, însă, nu se poate reține vreun conflict între legea națională, respectiv Legea nr. 10/2001, și dreptul european - art. 1 din Primul Protocol adițional Ia Convenția europeană a drepturilor omului și, ca atare, nici încălcarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008, ca urmare a neacordării priorității dispozițiilor Convenției, criticile în acest sens nefiind fondate.
Astfel, pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, respectiv conflictul dintre legea națională și dreptul european, reclamanții ar trebui să aibă un „bun" în sensul textului convențional sus-menționat.
Or, în speță, prima instanță a reținut că reclamanții nu an un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, potrivit jurisprudenței actuale a Curții Europene în aplicarea acestei norme convenționale, aspect care, nefiind contestat de reclamanți în căile de atac, a intrat în puterea lucrului judecat.
Pe cale de consecință, cât timp reclamanții nu sunt titularii unui „bun" în sensul Convenției, ei nu pot invoca încălcarea documentului european, respectiv a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, ca urmare a neacordării priorității Convenției.
În contextul în care protecția conferită de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție este condiționată de existența în patrimoniul celui care o invocă a unui „bun" în sensul documentului european, iar această condiție nu este îndeplinită de către recurenți, nu mai prezintă relevanță susținerile acestora referitoare Ia faptul că nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, în situația în care s-ar admite acțiunea în revendicare.
Față de considerentele prezentate, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează ca recursul reclamanților să fie respins, ca nefondat, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei nr. 147A din 11 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a IIl-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2016.