Decizia nr. 324/2017
Asupra conflictului negativ de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Petroșani la data de 16 februarie 2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună desfacerea căsătoriei înregistrate sub nr. 14 din 10 noiembrie 2012 la Primăria Comunei Vișina din vina exclusivă a pârâtului, revenirea reclamantei la numele purtat anterior căsătoriei, exercitarea autorității părintești exclusiv de către reclamantă cu privire la minorele C. și D., stabilirea locuinței minorelor la reclamantă, obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreținere în favoarea minorelor și a cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost indicate dispozițiile art. 383 alin. (3), art. 398, art. 400 C. civ.
Pârâtul a depus întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Petroșani și cerere reconvențională prin care a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantei-pârâte reconvențional, stabilirea locuinței minorelor la pârâtul-reclamant reconvențional, exercitarea autorității părintești asupra minorelor în comun, de către ambii părinți, stabilirea unei contribuții a părților la cheltuielile de creștere, educare, pregătire profesională a minorelor, reluarea de către reclamanta-pârâtă reconvențional a numelui avut anterior căsătoriei, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentința civilă nr. 1841 din 7 iulie 2016, Judecătoria Petroșani a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Corabia.
În motivarea soluției pronunțate, instanța a arătat că dispozițiile art. 915 alin. (1) C. proc. civ. nu reglementează o competență teritorială alternativă, reclamantul neavând un drept de opțiune între instanțele înscrise în text, ci trebuie să respecte ordinea stabilită.
Judecătoria a reținut susținerile reclamantei potrivit cărora ultima locuință comună a părților a fost în comuna Vișina, județul Olt, localitate aflată în circumscripția teritorială a Judecătoriei Corabia.
La data de 21 martie 2016, pârâtul B. a formulat, de asemenea, cerere de chemare în judecată a numitei A., având același obiect, respectiv divorț, cauza fiind înregistrată pe rolul Judecătoriei Corabia sub nr. x/213/2016.
La termenul de judecată din data de 26 septembrie 2016, instanța a pus în discuție excepția conexării acestui dosar la dosarul declinat de către Judecătoria Petroșani, excepția fiind admisă, dispunându-se conexarea Dosarului nr. x/213/2016, la Dosarul nr. x/278/2016.
Instanța, în temeiul dispozițiilor art. 255 C. proc. civ., raportat la art. 258 C. proc. civ., a încuviințat probele propuse de către părți în vederea stabilirii competenței și a dispus efectuarea unei anchetei sociale și audierea martorei E.
Prin Sentința civilă nr. 930 din data de 21 noiembrie 2016, Judecătoria Corabia a admis excepția necompetenței teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Petroșani, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat din oficiu cauza și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.
În motivare, instanța a arătat că dispozițiile art. 915 C. proc. civ. reprezintă o derogare de la regula de drept comun, fiind un caz de competență teritorială absolută, reglementată de norme de ordine publică.
Din ancheta socială dispusă în cauză, coroborată cu declarația martorei E., instanța a reținut că ultimul domiciliu al soților a fost în Petrila, iar prin ultimul domiciliu se înțelege locul unde soții au locuit în chip statornic, chiar și atunci când conviețuirea lor a fost de scurtă durată.
Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată, Înalta Curte reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 915 alin. (1) C. proc. civ., cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul.
Așadar, în materie de divorț, competența teritorială aparține instanței în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților, dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ două condiții, respectiv cei doi soți să fi avut o locuință comună și cel puțin unul dintre soți să mai locuiască în circumscripția respectivei instanțe.
Ceea ce a determinat însă ivirea prezentului conflict de competența a fost interpretarea diferită pe care instanțele de judecată au dat-o noțiunii de "ultima locuință comună a soților", existentă în conținutul dispozițiilor legale mai sus enunțate.
Cu privire la acest aspect, în ceea ce privește competența teritorială în materia divorțului, noile dispoziții procedurale conțin o reglementare mai flexibilă decât cea prevăzută de Codul de procedură civilă de la 1865, întrucât criteriul de determinare nu mai este domiciliul comun, ci cea din urmă locuință comună a soților.
Astfel, se reține că, potrivit noilor reglementări în materie, noțiunea de "locuință" trebuie înțeleasă ca element de identificare a persoanei fizice, interesând așadar, nu atât locuința statornică și principală, cât adresa unde persoana locuiește efectiv.
O explicație a noțiunii de "ultima locuință comună" se regăsește în procedura divorțului pe cale notarială reglementată de Regulamentul de aplicare a legii notarilor publici și a activității notariale, aprobat prin Ordinul nr. 2333/C/2013, potrivit căruia prin "ultima locuință comună" se înțelege ultima locuință în care au conviețuit soții. Dovada ultimei locuințe se face după caz, cu actele de identitate ale soților, din care rezultă domiciliul comun sau reședința comună a acestora ori, dacă nu se poate face dovada în acest fel, prin declarația autentică pe proprie răspundere a fiecăruia dintre soți, din care să rezulte care a fost ultima locuință comună a acestora.
Prin urmare, locuință comună reprezintă adresa la care soții au locuit efectiv împreună. Fiind vorba despre o chestiune de fapt, dovada locuinței comune se poate face, în principiu, prin orice mijloc de probă.
În cauză, potrivit susținerilor reclamantei consemnate în practicaua Sentinței nr. 1841 din data de 7 iulie 2016 pronunțată de Judecătoria Petroșani, soții au locuit împreună în satul Vișina, județul Olt, până la data de 8 decembrie 2015.
De asemenea, din cuprinsul anchetei sociale efectuate de către Serviciul Public Local de Asistență Socială Petrila (depusă la Dosarul nr. x/278/2016 al Judecătoriei Corabia) și respectiv din declarația martorei E. (dosarul Judecătoriei Corabia), reiese că reclamanta s-a mutat în orașul Petrila, fiind apoi urmată de către soțul pârât, cei doi locuind împreună la adresa din orașul Petrila, județul Hunedoara.
Se constată așadar că ultimul loc în care cei doi soți au conviețuit, chiar și pentru o perioadă scurtă de timp, a fost în orașul Petrila, iar exigențele noțiunii de "locuință comună" nu impun ca cei doi soți să locuiască împreună o perioadă de timp neîntreruptă. Frecvența și periodicitatea vizitelor care s-au derulat sunt suficiente pentru a contura o stare de fapt din care reiese faptul că soții au înțeles să își consume relațiile de familie la adresa mai sus menționată.
Pentru considerentele expuse, în aplicarea dispozițiilor art. 915 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Petroșani.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Petroșani.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 februarie 2017.