Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia I civilă

Decizia nr. 463/2017

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2017.

Decizia nr. 463/2017

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 15.09.2008, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Orașul Pantelimon, prin Primar, și Consiliul Local al Orașului Pantelimon, solicitând obligarea Primarului Orașului Pantelimon să emită o decizie de restituire în natură a unei suprafețe de teren egală ca valoare în schimbul terenului proprietate personală, în suprafață de 335,41 m.p., situat în orașul Pantelimon, jud. Ilfov, teren pe care s-a construit Policlinica orașului Pantelimon.

În motivarea cererii, reclamanții au susținut că prin dispoziția nr. 141 din 15.10.2001, emisă în baza Legii nr. 10/2001 urmare a notificării nr. 321/2001 formulată de autorul lor, Primarul Orașului Pantelimon a aprobat restituirea în natură a unei suprafețe de teren de 320 m.p. intravilan, situat în orașul Pantelimon, jud. Ilfov. Ulterior emiterii dispoziției de restituire, primăria a demarat construcția unei policlinici pe acest teren, iar în urma solicitării reclamanților de a fi puși în posesie, primăria le-a cerut acordul cu privire la un schimb de terenuri, în sensul ca în locul terenului deținut în proprietate în baza dispoziției nr. 141 din 15 octombrie 2001 să primească un teren de valoare egală. Însă pârâții nu au mai acordat reclamanților nici un teren în schimbul celui pe care a fost construită policlinica și nici nu i-a despăgubit.

Prin sentința civilă nr. 173 din 09 februarie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea și a obligat pe pârâți să emită o decizie de restituire în natură, către reclamanți, a unei suprafețe de teren egală ca valoare cu terenul de 300 m.p. specificat în dispoziția nr. 141 din 15 octombrie 2001, dată de Primăria comunei Pantelimon în baza Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Orașul Pantelimon.

Prin decizia civilă nr. 32 din 18 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul și a schimbat sentința atacată în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată, cu motivarea că acordul pentru schimbul de terenuri a fost avansat de primar cu depășirea competențelor sale, deoarece competența pentru realizarea unui schimb de terenuri revine consiliului local al orașului și nu primarului.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții.

Prin decizia nr. 6475 din 27 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanții B., C. și D., moștenitorii defunctei A., a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, cu motivarea că împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite, respectiv nu a fost identificat terenul, nu a fost stabilită situația juridică a acestuia, obiectul cererii de chemare în judecată și temeiul legal al acesteia.

În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a pronunțat decizia nr. 651/A din 29.09.2016, prin care a respins, ca nefondat, apelul pârâtului Orașul Pantelimon, sens în care a reținut următoarele:

Sub aspectul temeiului legal al cererii, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, în completare cu cele ale dreptului comun și cu principiile de drept pentru situațiile nereglementate de legea specială, astfel cum a reținut și instanța de fond în motivarea hotărârii atacate.

Având în vedere că pârâtul susține în motivele de apel că a retrocedat în natură terenul care face obiectul Legii nr. 10/2001, către autorul reclamanților și că, prin prezenta cerere, reclamanții solicită un teren suplimentar, instanța de apel a administrat probe din care a rezultat următoarea situație de fapt:

Prin dispoziția nr. 141 din 15.10.2001 emisă de Primarul Orașului Pantelimon în baza Legii nr. 10/2001, numitul E. a dobândit în natură un teren în suprafață de 320 m.p., situat în comuna Pantelimon, având vecinătățile stabilite în decizia menționată.

Reclamanții A. și B. sunt moștenitorii persoanei îndreptățite E.

Dispoziția nr. 141 din 15.10.2001 a făcut obiectul cercetării judecătorești sub aspectul legalității, iar actul menționat a rămas în ființă.

Rezultă că, în baza art. 24 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, reclamanții sunt proprietarii unui teren în suprafață de 320 mp, identificat clar în decizia nr. 141 din 15.10.2001, decizie care reprezintă titlu executoriu pentru punerea în posesie a reclamanților, în calitate de proprietari ai terenului.

Din motive pe care instanța nu le consideră relevante (cum ar fi înțelegeri verbale cu privire la un schimb de terenuri și promisiuni nerealizate), reclamanții nu au primit nici în prezent posesia terenului retrocedat în baza Legii nr. 10/2001, iar Primăria Pantelimon susține contrariul, respectiv că terenul a fost restituit în natură, în pofida probelor care demonstrează lipsa unui proces-verbal de punere în posesia terenului și ocuparea terenului de către Policlinica Orașului Pantelimon, în suprafață de 236 m.p., din 320 m.p..

Rezultă că reclamanții sunt proprietarii unui teren pe care Orașul Pantelimon refuză să-l predea, în baza unui proces verbal de punere în posesie, astfel cum prevăd dispozițiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea în natură a terenului care face obiectul deciziei date în baza Legii nr. 10/2001, indiferent dacă terenul se află în domeniul public al orașului și indiferent de construcția existentă pe teren și de interesul public pe care îl servește această construcție, deoarece decizia de restituire în natură a terenului către reclamanți este titlu executoriu și reprezintă titlul de proprietate al reclamanților asupra terenului în litigiu, aceștia având dreptul de a solicita inclusiv ridicarea construcției.

Cu toate acestea, din actele depuse la dosar rezultă că reclamanții au fost de acord cu atribuirea unui teren în compensație, ceea ce reprezintă o favoare pentru Orașul Pantelimon și un ajutor aflat în afara unor așteptări legitime ale acestui oraș, care avea prima obligație legală de a preda terenul în natură, liber de sarcini sau de a-l expropria, cu plata unor despăgubiri.

Având în vedere că terenul nu a fost predat și nici nu a fost expropriat, instanța de fond a dat soluția juridică cea mai favorabilă Orașului Pantelimon, și anume aceea de a-l obliga la predarea unui teren de egală valoare, în compensare, către reclamanți, care au fost de acord cu această hotărâre și nici nu au declarat apel, deși instanța de fond s-a referit la o suprafață de teren de 300 m.p. și nu de 320 m.p., care este suprafața de teren asupra cărora reclamanții au un titlu de proprietate, conform deciziei nr. 141/2001, dată în baza Legii nr. 10/2001.

Chiar și în condițiile menționate, persoana care a declarat apel a fost Orașul Pantelimon, susținând că a predat terenul în natură, deși din probele administrate în cauză a rezultat contrariul, iar dovada predării în natură a terenului clar identificat, inclusiv prin vecinătăți și schița anexă, în decizia nr. 141/2001 dată în baza Legii nr. 10/2001, nu a fost administrată în cauză de către Orașul Pantelimon, deși aceasta ar fi fost singura probă esențială în acest proces pentru susținerea afirmațiilor din cererea de apel.

În motivele de apel, Orașul Pantelimon a invocat mai multe neconcordanțe existente între terenul de la nr. 18 și de la nr. 20 de pe str. x și împrejurarea că reclamanții ocupă o suprafață de teren mai mare decât cea înscrisă în titlul lor de proprietate, astfel că n-ar mai avea dreptul la terenul în litigiu.

Toate aspectele menționate nu au nici o relevanță în acest proces. Nu interesează dacă reclamanții dețin sau nu un teren în plus din proprietatea publică sau privată a Orașului Pantelimon și dacă au mai primit sau nu terenuri în baza altor legi.

Singurul aspect relevant, esențial și unic ce trebuia dovedit de Orașul Pantelimon era acela că i-a pus în posesie pe reclamanți asupra terenului clar individualizat în dispoziția nr. 141/2001 dată în baza Legii nr. 10/2001 și nu asupra altor terenuri, deoarece reclamanții sunt proprietarii unui teren individualizat în materialitatea lui, care nu le-a fost predat nici până în prezent, cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, la care instanța a făcut referire în prezentul proces.

Constatând, în final, că reclamanții au cerut mai puțin decât dreptul lor de a li se restitui terenul asupra căruia au un titlu de proprietate, respectiv au cerut un teren în compensare, instanța de apel a apreciat că apelul pârâtului este nefondat, reținând totodată că, în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, entitatea investită cu soluționarea notificării este obligată să acorde persoanei îndreptățite alte bunuri în compensare, astfel cum a condus raționamentul juridic al instanței de fond în scopul soluționării litigiului și având în vedere voința reală a reclamanților, aceea de a primi un teren în schimbul celui care nu poate fi restituit în natură.

Împotriva acestei din urmă decizii a curții de apel a declarat recurs pârâtul Orașul Pantelimon, prin primar, solicitând să fie modificată în tot pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a invocat următoarele:

1. Excepția tardivității promovării cererii de chemare în judecată, prin invocarea excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților, în temeiul art. 23 alin. (4) și 5 și art. 24 alin. (3), (4) și (7) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data emiterii Dispoziției nr. 141 din 15 octombrie 2001.

Notificarea nr. 321 din 03 octombrie 2001, formulată de E. în baza Legii nr. 10/2001, a fost soluționată prin emiterea, de către Primarul Orașului Pantelimon, a Dispoziției nr. 141 din 15 octombrie 2001, prin care s-a restituit în natură, în favoarea lui E., terenul situat în str. x, nr. 18, oraș Pantelimon.

Cererea de chemare în judecată, având ca obiect „obligarea Primarului Orașului Pantelimon să emită o decizie de restituire în natură a unei suprafețe de teren egală ca valoare în schimbul terenului proprietate personală în suprafață de 335,41 m.p., situat în orașul Pantelimon, str. x, nr. 18, jud. Ilfov”, a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 15.09.2008, fiind întemeiată pe prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, „Decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.”

Numai că, potrivit art. 23 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, obligația de punere în executare a Dispoziției nr. 141 din 15 octombrie 2001 aparținea autorului reclamanților: „Decizia sau, după caz, dispoziția prevăzută la alin. (4) trebuie pusă în executare în termen de 3 ani de la data primirii ei de către persoana îndreptățită.”

Prin înregistrarea cererii de chemare în judecată la data de 15.09.2008 s-au depășit următoarele termene prevăzute de Legea nr. 10/2001:

- termenul de 3 ani, prevăzut de art. 23 alin. (5), de a pune în executare Dispoziția nr. 141 din 15 octombrie 2001 de către autorul reclamanților, neexistând nicio dovadă în acest sens la dosarul cauzei, din contră, formalitățile de publicitate imobiliară pentru terenul în cauză au fost efectuate în anul 2006, adică după aproape 5 ani de la emiterea dispoziției de restituire în natură;

- termenul de 30 zile prevăzut de art. 24 alin. (7) din lege, care arată că: „Dacă oferta este refuzată potrivit alin. (3), persoana îndreptățită poate ataca în justiție decizia prevăzută la alin. (1) în termen de 30 de zile de la data comunicării acesteia.”

În concluzie, se impune a se admite excepția și a se constata prescris dreptul material la acțiune al reclamanților, întemeiat pe prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001.

2. Instanța de apel nu a dat curs întocmai indicațiilor stabilite prin decizia de casare nr. 6475 din 27 septembrie 2011, încălcând astfel dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Instanța de recurs a arătat că trebuie cercetat dacă pârâta s-a preocupat să-i pună pe reclamanți în posesie asupra terenului de 320 m.p. situat la nr. 18, în baza titlului executoriu reprezentat de dispoziția nr. 141 din 15 octombrie 2001 și dacă această suprafață de teren a fost inclusă în suprafața de 1.063 m.p. înscrisă pe numele lui A. cu titlu de proprietate în C.F. nr. 2870.

Instanța de apel a cercetat doar aspectele legate de punerea în posesie a reclamanților cu terenul în cauză, dar nu a cercetat și dacă această suprafață de teren a fost inclusă în suprafața de 1.063 m.p. înscrisă pe numele lui A. în C.F. nr. 2870.

Deși din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză și al documentației cadastrale existentă la dosar apel, reiese faptul că suprafața de 320 m.p. restituită în natură a fost intabulată în C.F. nr. 2870 a comunei Pantelimon, la nr. cadastral 2118, conform încheierii de carte funciară nr. 15390 din 14 martie 2006, instanța de apel a omis să se pronunțe asupra acestui aspect.

Dovada acestor afirmații o constituie chiar certificatul de moștenitor nr. 133 din 31 octombrie 2005, depus de către reclamanți, unde, în masa succesorală, se află cuprins și terenul de 320 m.p., situat în str. x, nr. 18, oraș Pantelimon.

Instanța de apel avea datoria, ținând seama de indicațiile instanței de recurs, să arate modul în care terenul restituit în natură a fost intabulat în anul 2006, fiind teren liber la data intabulării, conform documentației cadastrale.

3. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre fundamentată pe interpretarea greșită a prevederilor Legii nr. 10/2001 și a înscrisurilor existente la dosarul cauzei.

Dispoziția nr. 141 din 15 octombrie 2001 constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, numai că la dosarul cauzei nu există nicio dovadă în sensul că reclamanții au solicitat punerea în executare a dispoziției în termenul de 3 ani prevăzut de art. 23 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel nu explică cum anume au putut reclamanții să intabuleze suprafața de 320 m.p., restituită în natură, în C.F. nr. 2870 a comunei Pantelimon, la nr. cadastral 2118, dacă acest teren nu ar fi fost liber, la dispoziția reclamanților.

Diferența de 165 m.p., rezultată între suprafața de 743 m.p. reconstituită conform Titlului de proprietate nr. 1673/1993 și cei 908 m.p. teren ocupați în prezent de reclamanți, conform raportului de expertiză întocmit în cauză, nu este reținută de instanța de apel ca fiind obiectul restituirii în natură prin Dispoziția nr. 141/2001, dar nici nu explică cum a ajuns această suprafață de teren să fie ocupată de către reclamanți.

Dat fiind că, în momentul restituirii, au fost respectate prevederile imperative ale Legii nr. 10/2001, acțiunea reclamanților, prin care solicită restituirea unui teren suplimentar celui retrocedat, este inadmisibilă.

Din cuprinsul raportului de expertiză și a înscrisurilor administrate în cauză rezultă că construcția Dispensarului uman a început în anul 2004 și a fost finalizată în anul 2008 pe terenul situat în str. x, nr. 20, oraș Pantelimon, și nu la nr. 18, respectiv pe terenul retrocedat reclamanților.

De observat că, prin menținerea sentinței de fond, există un fapt juridic prin care patrimoniul reclamanților este mărit pe seama patrimoniului orașului Pantelimon, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.

Astfel, se evidențiază o îmbogățire fără justă cauză, în condițiile art. 992-997 C. civ. și aceasta constituie un izvor de abuz de drept, deoarece reclamanții ar urma să beneficieze de mărirea patrimoniului și, drept urmare, sunt obligați să restituie ceea ce au preluat în mod necuvenit.

Confuzia creată de reclamanți se datorează faptului că în momentul în care au efectuat măsurătorile cadastrale pentru terenul situat în str. x, nr. 18, din măsurători rezulta că ocupă de fapt 1.241 m.p., în loc de 1.063 m.p. teren cât au în proprietate conform Titlului de proprietate nr. 1673/1993 și Dispoziției nr. 141/2001.

Reclamanții, care în prezent ocupă în plus un teren intravilan în suprafață de 165 m.p., față de terenul deținut prin Titlul de proprietate nr. 1673/1993, făcând abstracție de terenul restituit prin Dispoziția nr. 141/2001, în cazul în care pârâții ar fi obligați la restituirea în natură a unei suprafețe de teren egală ca valoare cu terenul de 300 m.p. specificat în Dispoziția nr. 141 din 15 octombrie 2001, ar fi obligați să restituie domeniului public al orașului Pantelimon suprafața de 165 m.p. deținută suplimentar față de cea prevăzută în Titlul de proprietate nr. 1673/1993.

Totodată, este de observat că nu poate opera nici modul de dobândire al proprietății prin ocupațiune, în condițiile art. 646 raportat la art. 477 teza I C. civ., întrucât nu există un bun res derelicitae sau res nulis pentru a fi aplicabilă dobândirea legală a proprietății în acest mod.

În cuprinsul Procesului verbal al ședinței Consiliului local al orașului Pantelimon din data de 02.08.2007, se arată foarte clar că raportul de expertiză nr. 515/2007 de evaluare a terenului pretins la schimb de către reclamanți a fost respins, de către consilierii locali, ca fiind neîntemeiat.

Reclamanții au omis cu bună știință să menționeze faptul că în decursul anului 2008 s-a aflat pe rolul Judecătoriei Cornetu Dosarul nr. x/1748/2008, având ca obiect revendicare imobiliară. În acest dosar a fost dată sentința civilă nr. 1473/2008, prin care acțiunea reclamanților ce a avut ca scop revendicarea terenului promis la schimb a fost respinsă, iar reclamanții au fost îndrumați să revendice terenul situat în str. x, nr. 18, pe care-l dețin în proprietate. În cazul unei acțiuni de revendicare imobiliară formulată de către reclamanți pentru terenul situat în str. x, nr. 18, se va stabili dacă terenul pe care s-a edificat Dispensarul uman face parte din patrimoniul reclamanților sau face parte din domeniul public al orașului Pantelimon.

Intimații reclamanți au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar, este de observat că recurentul a invocat pur formal dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nefiind dezvoltată nicio critică de natură a se subsuma ipotezelor pe care acest motiv de nelegalitate le reglementează, respectiv nemotivarea hotărârii atacate, motivarea contradictorie sau străină de natura pricinii.

Din dezvoltarea criticilor formulate, rezultă că parte din acestea pun în discuție pronunțarea hotărârii recurate cu încălcarea legii, ceea ce permite încadrarea recursului în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva căruia va fi analizat în continuare. Parte din critici, însă, pun în discuție situația de fapt în raport de probele administrate, deci temeinicia hotărârii atacate, neputând fi analizate de instanța de recurs față de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

1. Apărarea recurentului privind promovarea cererii de chemare în judecată cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii Dispoziției de restituire în natură nr. 141 din 15 octombrie 2001, conturează, în raport de natura termenului invocat, care este un termen de decădere, excepția tardivității cererii de chemare în judecată.

Textul legal sus-menționat reglementează termenul în care poate fi atacată în justiție decizia/dispoziția de soluționare a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, respectiv 30 de zile de la data comunicării acestui act.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea Primarului Orașului Pantelimon să emită decizie de restituire în natură a unei suprafețe de teren egală ca valoare în schimbul terenului proprietatea lor conform Dispoziției de restituire în natură nr. 141 din 15 octombrie 2001, teren pe care s-a construit Policlinica orașului Pantelimon.

Așadar, cererea dedusă judecății de către reclamanți nu este o contestație împotriva dispoziției emise în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, astfel că acesteia nu îi este aplicabil termenul invocat de recurent, motiv pentru care nu poate fi primită excepția tardivității cererii de chemare în judecată.

De asemenea, nu poate fi primită nici excepția prescripției dreptului material la acțiune, pe care o configurează apărarea recurentului privind promovarea cererii de chemare în judecată cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 23 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii Dispoziției de restituire în natură nr. 141 din 15 octombrie 2001.

Așa cum susține chiar recurentul, textul legal sus-menționat reglementează un termen de prescripție de 3 ani pentru punerea în executare a dispoziției de restituire în natură emisă în baza Legii nr. 10/2001, termen care curge de la data primirii acestei dispoziții de către persoana îndreptățită.

Neexercitarea dreptului de a cere executarea silită în termen de 3 ani de la data comunicării titlului de proprietate atrage stingerea prin prescripție a dreptului de a cere executarea silită, în alți termeni, pierderea forței executorii a dispoziției de restituire, conform art. 405 alin. (3) C. proc. civ. Persoana îndreptățită pierde astfel doar dreptul de a mai executa silit dispoziția de restituire, nu însă și dreptul de proprietate asupra imobilului la care se referă, asupra căruia dispoziția de aprobare a restituirii în natură face dovada proprietății persoanei îndreptățite, cu forța probantă a unui înscris autentic, conform art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală [art. 23 alin. (4) în forma inițială a legii], având posibilitatea să intenteze acțiune în justiție pentru obținerea unui nou titlu executoriu, dispoziția de restituire servind drept mijloc de probă a dreptului de proprietate asupra imobilului.

Dreptul de a cere executarea silită a unei dispoziției de restituire în natură, la care se referă art. 23 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în forma inițială [art. 25 alin. (6) în forma actuală a legii], nu se confundă cu dreptul material la acțiune, fiind distinct de acesta.

Fără a sesiza această distincție, recurentul pune semnul egalității între dreptul material la acțiune și dreptul de a cere executarea silită a dispoziției de restituire în natură, invocând prescripția dreptului material la acțiunea formulată de reclamanți în raport de un termen de prescripție reglementat de lege pentru exercitarea dreptului de a cere executarea silită a dispoziției de aprobare a restituirii în natură. În consecință, având în vedere că apărările recurentului nu pun în discuție prescripția dreptului material la acțiune, ci prescripția dreptului de a cere executarea silită a dispoziției de aprobare a restituirii în natură, excepția invocată prin motivele de recurs, respectiv excepția prescripției dreptului material la acțiune, nu poate fi primită.

2. Critica privind pronunțarea hotărârii atacate cu încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., față de nerespectarea deciziei de casare, este neîntemeiată.

Recurentul pretinde că instanța de apel ar fi încălcat decizia de casare prin faptul că s-a limitat să cerceteze doar aspectele legate de punerea în posesie a reclamanților cu terenul menționat în Dispoziția nr. 141 din 15 octombrie 2001, fără a stabili, cum, de asemenea, se menționase în decizia de casare, și dacă acest teren a fost inclus în suprafața de 1.063 m.p. înscrisă pe numele lui A. în cartea funciară nr. 2870.

Casarea dispusă prin decizia nr. 6475 din 27 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost determinată de insuficienta lămurire a situației de fapt, impunându-se ca, în rejudecare, să fie administrate probe pentru stabilirea tuturor aspectelor ce țin de fondul cauzei.

Demersul judiciar inițiat de reclamanți în litigiul de față, întemeiat pe dreptul de proprietate recunoscut în baza Legii nr. 10/2001, a fost generat de pretinsa neexecutare, de către pârâți, a obligației de predare a terenului cu privire la care s-a aprobat restituirea în natură prin Dispoziția nr. 141 din 15 octombrie 2001, astfel că nu înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate prezenta relevanță în dezlegarea raportului juridic dedus judecății, ci punerea în posesie a reclamanților cu suprafața de teren menționată în dispoziția de restituire reprezentând titlul lor de proprietate. Prin urmare, acesta din urmă era aspectul de fapt esențial în dezlegarea cauzei, după cum corect a apreciat și instanța de rejudecare, care a procedat în consecință, verificând, pe baza probelor administrate, dacă s-a realizat, de către pârâți, punerea în posesie a reclamanților cu suprafața de teren menționată în Dispoziția nr. 141 din 15 octombrie 2001.

Rezultă astfel că instanța de rejudecare nu a lăsat necercetate aspecte de fapt esențiale, de care depindea soluția în cauză, context în care, contrar susținerilor recurentului, nu i se poate imputa încălcarea deciziei de casare pentru că nu ar fi verificat dacă reclamanții și-au înscris în cartea funciară dreptul de proprietate consfințit prin Dispoziția de restituire nr. 141 din 15 octombrie 2001, respectiv dacă terenul menționat în această dispoziție a fost inclus în suprafața de 1.063 m.p. înscrisă pe numele lui A. în C.F. nr. 2870.

3. În cadrul ultimului motiv de recurs, recurentul susține, în primul rând, că reclamanții nu au solicitat punerea în executare a Dispoziției de restituire în natură nr. 141 din 15 octombrie 2001 în termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 23 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii dispoziției, fără a arăta care este relevanța acestei împrejurări asupra soluției pronunțate în cauză.

O atare relevanță rezultă doar din dezvoltarea primului motiv de recurs, recurentul invocând neexercitarea, de către reclamanți, a dreptului de a cere executarea silită a dispoziției de restituire în termenul de 3 ani prevăzut de art. 23 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii dispoziției, în justificarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, limite în care apărarea în discuție a fost analizată la pct. 1 supra.

Recurentul susține și că reclamanții ocupă în plus o suprafață de teren de 165 m.p. față de suprafața reconstituită conform Titlului de proprietate nr. 1673/1993, astfel că nu ar mai avea dreptul la terenul în cauză. Litigiul de față este în legătură cu terenul pentru care s-a aprobat restituirea în natură în baza Legii nr. 10/2001, cert individualizat sub aspectul suprafeței, amplasamentului și vecinătăților în Dispoziția nr. 141 din 15 octombrie 2001, motiv pentru care nu interesează în acest litigiu dacă reclamanții ocupă sau nu, din proprietatea publică sau privată a recurentului, o suprafață de teren în plus față de cea reconstituită conform Titlului de proprietate nr. 1673/1993, în baza Legii nr. 18/1991.

După cum corect a reținut și instanța de apel, singurul aspect relevant în cauză era acela dacă recurentul i-a pus în posesie pe reclamanți asupra terenului individualizat în Dispoziția nr. 141 din 15 octombrie 2001, dată în baza Legii nr. 10/2001, deoarece această dispoziție constituie titlu de proprietate pentru reclamanți și titlu executoriu pentru punerea lor în posesie, conform art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală [fost art. 23 alin. (4) în forma inițială a legii].

În acest sens, instanța de apel a reținut că reclamanții, proprietari ai terenului în suprafață de 320 m.p., identificat clar în Dispoziția de restituire nr. 141 din 15 octombrie 2001 emisă în baza Legii nr. 10/2001, a cărei legalitate a fost confirmată judecătorește, nu au primit nici în prezent posesia acestui teren, probele administrate demonstrând lipsa unui proces verbal de punere în posesia terenului și ocuparea acestuia de către Policlinica Orașului Pantelimon.

Recurentul contestă, practic, această situație de fapt, susținând că reclamanții nu și-ar fi putut înscrie în cartea funciară terenul retrocedat în baza Legii nr. 10/2001 dacă acesta nu ar fi fost liber, la dispoziția lor, respectiv că Dispensarul uman nu a fost edificat pe terenul de la nr. 18, retrocedat reclamanților în baza Legii nr. 10/2001, ci pe terenul de la nr. 20 de pe str. x.

Aceste susțineri nu pot fi, însă, analizate de instanța de recurs, deoarece pun în discuție reevaluarea aspectelor de fapt ale litigiului, în raport de probele administrate, ceea ce nu mai constituie motiv de recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., prin O.U.G. nr. 138/2000.

În actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește în realitate recurentul, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Raportat la situația de fapt pe care a reținut-o instanța de apel în urma evaluării probatoriului administrat, astfel cum a fost redată mai sus, în mod corect această instanță a reținut neîndeplinirea, de către recurent, a obligației de predare a terenului, dedusă din prevederile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală [fost art. 23 alin. (4) în forma inițială a legii, în vigoare la data emiterii Dispoziției de restituire nr. 141 din 15 octombrie 2001], ce recunosc dispoziției de aprobare a restituirii în natură a imobilului valoare de titlu de proprietate și titlu executoriu pentru punerea în posesie a persoanei îndreptățite.

Împrejurarea invocată de recurent, aceea că raportul de evaluare a terenului pretins la schimb de către reclamanți a fost respins de Consiliul Local al Orașului Pantelimon, este irelevantă în cauză, neputând justifica neexecutarea, de către recurent, a obligației de predare a terenului pentru care reclamanții dețin titlu de proprietate în baza Legii nr. 10/2001.

Art. 3711 C. proc. civ. prevede că obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie. Prin urmare, debitorul are obligația executării voluntare a titlului executoriu, fiind astfel evidentă culpa recurentului în neaducerea la îndeplinire a dispoziției de restituire în natură.

Devreme ce potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală [fost art. 23 alin. (4) în forma inițială a legii], dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, cu forța probantă a unui înscris autentic, reclamanții, în calitate de proprietari ai terenului menționat în Dispoziția nr. 141 din 15 octombrie 2001, sunt îndreptățiți la restituirea în natură a acestui teren, indiferent de situația lui actuală. Având, însă, în vedere acordul reclamanților de a li se atribui un teren în compensație, de valoare egală, în schimbul celui pentru care dețin titlul de proprietate reprezentat de Dispoziția nr. 141 din 15 octombrie 2001, nerestituit urmare a edificării pe el a unei unități sanitare, raportat la dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, potrivit cărora dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului este obligat să acorde persoanei îndreptățite alte bunuri în compensare, apare ca fiind legală confirmarea în apel a soluției fondului de admitere a acțiunii reclamanților, în sensul obligării pârâților să emită decizie de restituire către reclamanți a unei suprafețe de teren egală ca valoare cu terenul specificat în Dispoziția Primarului comunei Pantelimon nr. 141 din 15 octombrie 2001, emisă în baza Legii nr. 10/2001.

Contrar susținerilor din recurs, prin menținerea sentinței fondului nu se ajunge la o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților, în condițiile art. 992-997 C. civ., neputându-se reține o mărire a patrimoniului reclamanților în detrimentul patrimoniului recurentului, câtă vreme prin soluția pronunțată în cauză nu s-a recunoscut reclamanților dreptul la un teren suplimentar față de cel pentru care s-a emis dispoziție de restituire în baza Legii nr. 10/2001, ci dreptul la un teren de aceeași valoare în schimbul celui specificat în Dispoziția de restituire nr. 141 din 15 octombrie 2001, tocmai ca urmare a neexecutării, de către recurent, a obligației de predare a terenului specificat în această dispoziție, teren ce a rămas astfel în patrimoniul recurentului.

Demersul judiciar al reclamanților vizează realizarea dreptului ce le-a fost recunoscut prin Dispoziția nr. 141 din 15 octombrie 2001, neexecutată de către emitent, solicitându-se restituirea unui teren de aceeași valoare în schimbul celui specificat în dispoziția de restituire emisă în baza Legii nr. 10/2001, deci nu a unui teren suplimentar acestuia, cum neîntemeiat pretinde recurentul.

Așa fiind, nu poate fi primită susținerea recurentului în sensul inadmisibilității acțiunii, pe motiv că prin aceasta s-ar fi solicitat restituirea unui teren suplimentar celui retrocedat în baza Legii nr. 10/2001.

Cât privește susținerile recurentului potrivit cărora nu poate opera în favoarea reclamanților nici modul de dobândire a proprietății prin ocupațiune, acestea sunt străine de natura pricinii, care nu vizează dobândirea dreptului de proprietate prin ocupațiune.

Pe de altă parte, este adevărat că între părți s-a mai purtat anterior un litigiu, soluționat prin sentința civilă nr. 1473/2008 pronunțată de Judecătoria Cornetu, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, acțiunea prin care reclamanții au revendicat de la pârâtul Orașul Pantelimon terenul promis la schimb pentru cel retrocedat în baza Legii nr. 10/2001, reclamanții fiind îndrumați să revendice terenul situat în str. x, nr. 18, pe care îl dețin în proprietate în baza Legii nr. 10/2001. Aceasta nu înseamnă, însă, că numai într-o acțiune în revendicare vizând terenul pentru care reclamanții dețin titlu de proprietate în baza Legii nr. 10/2001 se poate stabili dacă terenul pe care s-a edificat Dispensarul uman face parte din proprietatea reclamanților sau din domeniul public al orașului Pantelimon, cum neîntemeiat pretinde recurentul, ignorând aspectul de fapt esențial ce trebuia lămurit în prezentul litigiu, conform deciziei de casare pronunțată în primul ciclu procesual, referitor la punerea în posesie a reclamanților cu suprafața de teren menționată în Dispoziția nr. 141 din 15 octombrie 2001, care implica și verificarea apărărilor părților legate de ocuparea sau nu a respectivului teren de construcția Dispensarului uman, sens în care corect a procedat instanța de rejudecare.

Având în vedere considerentele prezentate, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâtului apare ca nefondat și va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ..

Întrucât prin respingerea recursului, recurentul a căzut în pretenții față de intimații-reclamanți, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurentul să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimații-reclamanți în această fază procesuală, respectiv onorariu de avocat în valoare de 3.000 lei, dovedit cu chitanța de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Orașul Pantelimon, prin primar împotriva deciziei nr. 651/A din 29 septembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurent la plata către intimații-reclamanți a sumei de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2017.