Decizia nr. 481/2017
Analizând recursul în condițiile art. 496 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins, Înalta Curte reține următoarele:
Împotriva deciziei civile nr. 1566/A din data de 10 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în termen legal, pârâta SC A. SA a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că suma acordată reclamanților de către instanță cu titlu de daune morale este exagerată având în vedere faptul că aceștia nu au făcut dovada vreunui element care să justifice acordarea unor astfel de daune.
Astfel, recurenta-pârâtă a apreciat că suma de 75.000 euro pentru cei patru reclamanți acordată de prima instanță cu titlu de daune morale, reprezintă un cuantum ridicat față de practica instanțelor de judecată, invocând dispozițiile art. 49 pct. 1 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule și legislația europeană în materie, norme puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.
În cuprinsul motivelor de recurs recurenta-pârâtă SC A. SA a arătat că la evaluarea pe cale judecătorească a prejudiciului moral trebuia avut în vedere inclusiv cuantumul daunelor morale acordate în alte state membre ale Uniunii Europene, făcându-se referire la Ghidul pentru soluționarea daunelor morale, afirmând că „într-o majoritate covârșitoare a statelor membre, se acordă daune morale într-un cuantum mult mai scăzut decât cel acordat de către prima instanță”.
A menționat, cu titlu de jurisprudență, decizii pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv decizii pronunțate de Curtea de Apel București, jurisprudența C.J.U.E. și C.E.D.O., hotărâri în care sunt punctate o serie de criterii utilizate de instanțele de judecată la stabilirea cuantumului daunelor morale, arătând că atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluționat cauze similare, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislația națională, ci au avut în vedere și o judecată în echitate, prin raportare și la consecințele negative suferite de reclamant, ca victimă a evenimentului rutier asigurat.
În finalul memoriului de recurs, se critică faptul că reclamanții nu au adus dovezi (rapoarte psihologice, expertize, depoziții ale martorilor) cu privire la consecințele negative suferite în plan fizic și psihic, iar instanța de apel nu a deținut materialul probatoriu pentru a putea analiza aceste consecințe și a dispune cu privire la daunele morale.
Pentru argumentele dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs și având în vedere practica și jurisprudența constantă în materie, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului și diminuarea daunelor morale acordate reclamanților.
Învestită cu soluționarea recursului la data de 25 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la comunicarea cererii de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.
La data de 12 ianuarie 2017 a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, dispunându-se comunicarea acestuia părților din cauză.
Intimații-reclamanți au depus punct de vedere cu privire la raport, în cuprinsul căruia au arătat că înțeleg să își însușească cele reținute de raportor.
Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., completul de filtru a dispus admisibilitatea în principiu a recursului și a stabilit termen de judecată la data de 16 martie 2017, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului.
Examinând hotărârea atacată, Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat, pentru considerentele ce succed:
În cuprinsul cererii de recurs, pârâta SC A. SA a dezvoltat critici susceptibile de încadrare în cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând greșita aplicare a dispozițiilor art. 49 pct. 1 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, norme prevăzute de Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.
În ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate, recurenta a susținut că suma de 75.000 euro acordată de către instanța de fond reclamanților este exagerată, considerând că reprezintă un cuantum ridicat față de practica instanțelor de judecată în materie.
În plus, a susținut recurenta, judecata s-a făcut în lipsa oricăror dovezi din care să reiasă consecințele negative suferite de reclamanți.
Înalta Curte nu va reține ca fiind întemeiată critica de nelegalitate astfel formulată, apreciind că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale, ținând cont de jurisprudența în materie atunci când a stabilit cuantumul daunelor morale.
În analiza acestei critici, se are în vedere, ca prim aspect, faptul că în faza procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permisă în calea extraordinară de atac.
Prin urmare, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate.
Se poate invoca, însă, nesocotirea unor criterii legale care ar fi stat la baza stabilirii acestor despăgubiri, în măsura în care acestea există. În acest sens, recurenta se prevalează de dispozițiile art. 49 pct. 1 lit. f) din Norma Ordinului nr. 14/2011 care stipulează că daunele morale, în caz de vătămare corporală a unor persoane, se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.
Având în vedere că, în conformitate cu situația de fapt existentă în cauza dedusă judecății, accidentul rutier produs la data de 17 noiembrie 2014 s-a soldat cu decesul victimei, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 49 pct. 2 lit. d) din același act normativ.
Potrivit acestor dispoziții, „la stabilirea despăgubirilor (…), se au în vedere (…) în caz de deces: daunele morale în conformitate cu legislația și jurisprudența din România”.
Or, astfel cum a menționat și recurenta în cuprinsul motivelor de recurs, legislația nu cuprinde criterii concrete de determinare a cuantumului daunelor morale, astfel încât jurisprudența instanțelor naționale este unicul criteriu oferit de lege, a cărui corectă aplicare poate face obiectul controlului judiciar în recurs.
Cu privire la cuantumul daunelor morale, Curtea de Apel a reținut că nu este posibilă identificarea unor criterii științifice și a constatat că prima instanță, în mod judicios, în stabilirea acestui cuantum, s-a raportat atât la limita de despăgubire statuată de legiuitor, ceea ce constituie un criteriu obiectiv, cât și la împrejurarea că în urma evenimentului rutier au rezultat mai multe victime care urmează a fi despăgubite, apreciind că despăgubirile acordate reclamanților de prima instanță cu titlu de daune morale sunt rezonabile, cuantificarea acestora fiind justă și echitabilă, fără a se ajunge la o îmbogățire fără justă cauză.
Înalta Curte reține că, în speța de față, recurenta nu a indicat, în mod concret, care este acea jurisprudență constantă care ar justifica acordarea despăgubirilor într-un alt cuantum, considerat echitabil din perspectiva sa, în condițiile în care, soluția criticată nu excede, într-o manieră nejustificată, limitelor stabilite în spețe cu o cazuistică similară, în care asigurătorii de răspundere civilă delictuală au fost obligați să plătească rudelor celor decedați, atât prin hotărâri ale instanțelor civile, cât și ale instanțelor penale, sume comparabile cu cele acordate în cauza de față.
Analiza unei jurisprudențe relevante în materie presupune verificarea unor cazuri concrete pentru a identifica situații similare în care, aplicându-se criteriile create pe cale jurisprudențială, s-au determinat anumite valori ale prejudiciului, acestea constituind o marjă de apreciere pentru instanța aflată în situația de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor.
Simplele afirmații ale recurentei în sensul că suma acordată de către instanța de apel reclamanților este exagerată și în cuantum ridicat față de practica instanțelor de judecată în materie, nu sunt suficiente pentru a putea determina stabilirea unui cuantum micșorat al despăgubirilor.
Deși reclamanta-pârâtă reia (din cuprinsul cererii de apel), în memoriul de recurs, criteriile ce pot fi utilizate, potrivit recomandărilor Consiliului Europei, în evaluarea despăgubirilor, respectiv gradul vătămărilor psihice și alterarea condițiilor de viață, precum și principiile stabilite de C.E.D.O., și anume principiul echității, principiul nevoii sociale, principiul îmbogățirii fără just temei, aceasta nu formulează critici de nelegalitate referitoare la nerespectarea, de către instanța de apel, a unuia sau a mai multora dintre criteriile astfel enunțate, de natură a constitui obiect al controlului judiciar în recurs.
Susținerile privind lipsa oricăror probe din care să reiasă consecințele negative suferite de reclamanți, nu pot fi circumscrise niciunuia dintre cazurile limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Prin urmare, instanța de recurs nu va efectua controlul judiciar în baza acestor critici.
În plus, consecințele negative suferite de reclamanți nu constituie criterii în determinarea cuantumului despăgubirilor morale în cauză.
Tot astfel, media sumelor acordate în cazuri similare de instanțele din România și jurisprudența instanțelor naționale nu reprezintă criterii obligatorii în stabilirea cuantumului daunelor morale.
Dată fiind natura prejudiciului care le generează, în cazul daunelor morale nu există criterii precise pentru determinarea lor. Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, fiind supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată care nu se poate rezuma la o valoare medie stabilită jurisprudențial.
Înalta Curte reține că daunele morale au fost corect individualizate pe baza evaluării instanței de judecată. Câtă vreme nu există o soluție legislativă, instanțele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudența internă și a Curții Europene, analizând împrejurările concrete și urmările faptei prejudiciabile, ținând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensație echitabilă pentru gravitatea suferinței generate de distrugerea legăturii afective și preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogățire fără justă cauză.
Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudența națională, cât și hotărârile Curții de la Strasbourg pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și, respectiv pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora, instanța de apel apreciind că sumele acordate de judecătorul fondului rudelor victimei, cu titlu de daune morale, respectă jurisprudența invocată.
Susținerea apărătorului recurentei exprimată în cuprinsul concluziilor orale prezentate în fața instanței, în sensul că instanța de apel nu a ținut cont de cele statuate prin decizia nr. 23/2015 pronunțată de Înalta Curte în recursul în interesul legii, este nefondată.
Instanța de apel a reținut, în mod corect, că în cauză nu își găsesc aplicabilitatea dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, astfel cum acestea au fost interpretate de către instanța supremă prin decizia în interesul legii nr. 23/2015, având în vedere faptul că daunele materiale și morale solicitate prin cererea de chemare în judecată de către reclamanți (în calitate de fiu, părinți, respectiv soră a persoanei decedate) au vizat repararea prejudiciului cauzat ca urmare a decesului numitei B., pasageră în autoturismul condus de C., ci nicidecum reclamanții nu au solicitat despăgubiri pentru prejudiciile prin ricoșeu generate în calitate de membri ai familiei conducătorului auto C.
În consecință, în raport de cele reținute anterior, Înalta Curte constată că instanța de apel a efectuat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale, iar hotărârea recurată nu este susceptibilă de critică sub motivul nesocotirii normei art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul nr. 14/2011.
Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei atacate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat, iar în conformitate cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă la plata sumei de 7.500 lei, către intimații-reclamanți, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC A. SA împotriva deciziei civile nr. 1566 A din data de 10 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.
Obligă recurenta-pârâtă SC A. SA la plata sumei de 7.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 martie 2017.