Decizia nr. 519/2017
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 29.01.2014, reclamantele A. Iaşi şi A. Bucureşti au chemat în judecată pe pârâta B. şi, în contradictoriu cu Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, au solicitat instanţei de judecată în temeiul dispoziţiilor art. 47 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 anularea înregistrării mărcii individuale verbale A. Iaşi SPRL, nr. 12628 din 25 martie 2012, clasele 35, 36, 41 şi 42; obligarea O.S.I.M. la radierea acestei mărci din Registrul naţional al mărcilor; obligarea pârâtei Mititelu Lenuţa la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 noul C. proc. civ.
În motivarea acţiunii se arată că pârâta persoană fizică a înregistrat cu rea-credinţă marca A. Iaşi SPRL, pârâta având cunoştinţă de faptul folosirii de către reclamantă a denumirii ca nume comercial, dată fiind calitatea de asociat a pârâtei până în anul 2013, aşa cum rezultă din hotărârea asociaţilor nr. 1 din 03 octombrie 2013 şi contractul de cesiune de părţi sociale nr. 2 din 03 octombrie 2013.
Prin sentinţa civilă nr. 1624 din 3 decembrie 2014 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei de interes în formularea acţiunii, invocată de pârâta B., a respins ca neîntemeiată acţiunea în anulare.
Prin decizia nr. 609/A din data de 9 decembrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelanţii reclamanţi A. Iaşi şi A. Bucureşti SPRL, împotriva sentinţei menţionate anterior; a schimbat în tot sentinţa apelată, a admis acţiunea şi a anulat înregistrarea mărcii individuale verbale cu nr. 126287 din 25.03.2013, pentru clasele de produse 35, 36, 41, 45; a dispus ca Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci să înscrie în Registrul mărcilor menţiunile de radiere a mărcii.
Împotriva deciziei pronunţată de instanţa de apel a declarat recurs pârâta B.
În motivarea recursului s-au arătat următoarele:
1. Hotărârea recurată nu conţine motivele pe care se întemeiază, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., raportat la art. 482 coroborat cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Decizia recurată prezintă solicitarea reclamantelor de anulare a mărcii, apărările recurentei din faţa primei instanţe de fond, soluţia Tribunalului Bucureşti şi motivele de apel. După prezentarea motivelor de apel, instanţa de apel trece direct la „analiza apelului” fără a arăta apărările recurentei din această fază procesuală (faptul că s-a depus întâmpinare) şi probele solicitate (înscrisurile ataşate întâmpinării).
Din cuprinsul considerentelor nu rezultă de ce instanţa de apel nu a luat în calcul/verificat înscrisurile depuse în apel de recurentă, înscrisuri ce dovedesc manifestările exterioare imediate ale recurentei după data înregistrării mărcii, şi de ce apărările nu au fost analizate.
Reţine instanţa de apel că la soluţionarea unei cereri de anulare a înregistrării mărcii interesează atitudinea subiectivă a titularului la data cererii de înregistrare, dar comportamentul acestuia ulterior datei menţionate poate fi în măsură să confirme reaua credinţă la data formulării cererii.
Cu toate acestea, din considerente nu rezultă că la data înregistrării mărcii ar fi fost de rea-credinţă, ci reaua-credinţă a fost prezumată pe elemente ulterioare înregistrării mărcii. Comportamentul recurentei atât la data înregistrării mărcii, cât şi ulterior acestui moment, în raport de înscrisurile depuse în apel, nu a fost analizat.
Analiza bunei credinţe trebuia să se realizeze faţă de toate probele administrate, atât cele ale apelantelor, cât şi cele ale recurentei. Deşi înscrisurile depuse în apel confirmă bună-credinţă la înregistrarea mărcii. Curtea nu a făcut deloc referire la aceste înscrisuri. Înscrisurile depuse în apel dovedesc comportamentul personal şi profesional al recurentei pe o perioadă de peste 6 luni de zile de la data înregistrării mărcii (25.03.2013 - 03.10.2013), comportament ce dovedeşte buna credinţă nu doar la înregistrarea mărcii, ci şi ulterior acestui moment. Mai mult, niciun înscris din cele depuse de recurenta în apel nu a fost contestat de apelante şi cu toate acestea instanţa de apel nu le-a analizat.
Modalitatea în care Curtea a înţeles să motiveze hotărârea reprezintă dovada încălcării dreptului la un proces echitabil, deoarece nu a prezentat într-o formă clară şi concisă de ce apărările şi probele administrate de recurenta nu au fost analizate sau au fost înlăturate. „Motivarea hotărârii” are la baza exclusiv susţinerile părţilor adverse, situaţie ce echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil şi la o instanţă imparţială şi independentă.
Faptul că instanţa de apel nu s-a referit şi la probele administrate de recurenta echivalează cu o nemotivare a hotărârii din prisma tuturor probelor administrate, astfel că nu se poate realiza controlul judiciar al hotărârii recurate.
Înscrisurile depuse în apel sunt esenţiale pentru confirmarea bunei-credinţe a recurentei la data înregistrării mărcii şi cu toate acestea înscrisurile şi apărările nu au fost analizate, împrejurare ce atrage nulitatea hotărârii.
În mod greşit a apreciat instanţa de apel că modul de a se comporta al recurentei după data înregistrării mărcii (depunerea întâmpinării şi a cererii reconvenţionale în dosarul de divorţ, opoziţia la înregistrarea mărcii A. Bucureşti şi notificarea de încetare a folosirii mărcii) reprezintă dovada relei-credinţe.
Instanţa de apel a omis să analizeze comportamentul recurentei din cadrul A. Iaşi SPRL, în sensul că şi-a desfăşurat activitatea în A. până la data de 03.10.2013, fapt ce rezultă din înscrisurile depuse odată cu întâmpinarea. Buna-credinţă este prezumată, însă, având în vedere că aceasta era contestată, analiza comportamentului recurentei după înregistrarea mărcii trebuia să se raporteze şi la perioada 25.03.2013 - 03.10.2013, perioadă în care a fost asociat în cadrul A. Iaşi SPRL unde şi-a desfăşurat activitatea în mod neîntrerupt, până la data când consideră că a fost forţată sa cedeze părţile sociale.
Actele la care face referire instanţa de apel sunt cu mult ulterioare momentului înregistrării mărcii (25.03.2013), şi anume: 01.10.2013 - a depus întâmpinare şi cererea reconvenţională în dosarul de divorţ nr. x/245/2013 al Judecătoriei Iaşi; 31.03.2014 - a depus la O.S.I.M. opoziţie împotriva înregistrării mărcii A. Bucureşti SPRL; 03.04.2014 - a solicitat A. Iaşi SPRL să înceteze folosirea mărcii.
Faţă de cele trei evenimente mai sus enunţate şi reţinute de Curte, trebuie să se constate că în perioada 25.03.2013 - 01.10.2013 (data depunerii întâmpinării-reconvenţionale în dosarul de divorţ) recurenta a desfăşurat pentru şi în numele A. Iaşi SPRL activităţi specifice profesiei de practician în insolvenţă, iar Curtea a omis să analizeze şi acest aspect, apărare esenţială pentru respingerea apelului.
Întâmpinarea şi cererea reconvenţională depuse în dosarul de divorţ reprezintă exercitarea dreptului la apărare cu referire la planul personal. Exercitarea dreptului la apărare în dosarul de divorţ a fost calificată de Curte ca fiind expresia relei-credinţe la data înregistrării mărcii, lucru inadmisibil.
Chiar dacă pe plan personal situaţia conflictuală dintre recurenta şi fostul soţ, asociaţi în A. Iaşi SPRL, devenise tensionată, relaţiile profesionale/de afaceri urmau să se desfăşoare în continuare, în aceeaşi formă. În acest sens, relevante sunt deciziile interne nr. 362 din 31 mai 2013 şi nr. 393 din 14 iunie 2013 - completare la decizia internă nr. 350 din 29 mai 2013 prin care a fost desemnată coordonator manager al unui număr important de dosare.
S-a arătat prin interogatoriu că scopul înregistrării mărcii a fost stabilitatea afacerii pe care o avea cu fostul soţ (răspunsul la întrebarea nr. 2) şi că i-a adus la cunoştinţă fostului soţ intenţia de a înregistra marca în nume propriu şi acesta nu s-a opus (răspunsul la întrebările nr. 3 şi 4).
Dacă fostul soţ s-ar fi opus înregistrării mărcii atunci cu siguranţă ar fi formulat opoziţie la înregistrarea mărcii, i-ar fi interzis de îndată desfăşurarea activităţii în cadrul A. Iaşi SPRL (nu ar mai fi emis acele 2 decizii interne) şi ar fi solicitat excluderea recurentei din A. Iaşi SPRL, având în vedere calitatea de asociat majoritar al asocierii.
Înscrisurile depuse în apel dovedesc buna-credinţă a recurentei, acestea fiind de natură a demonstra contrariul celor susţinute de către reclamante şi reţinute de instanţă, anume că după înregistrarea mărcii recurenta nu a sistat în fapt colaborarea ci a exercitat atribuţiile specifice profesiei de practician în insolvenţă în cadrul A. Iaşi şi pentru A. Iaşi, până la data de 03.10.2013.
Motivarea hotărârii trebuia să se realizeze în concordantă cu toate probele şi actele de la dosar, inclusiv înscrisurile depuse de recurenta. Faptul că instanţa de apel nu a analizat şi probele recurentei este de natură a încălca dreptul recurentei la un proces echitabil. În lipsa motivării sau a unei motivări superficiale, controlul judiciar nu poate fi realizat corect şi complet.
Omisiunea instanţei de a verifica afirmaţiile recurentei în ceea ce priveşte activitatea desfăşurată în cadrul A. Iaşi SPRL până la data de 03.10.2013 echivalează în fapt cu lipsa motivării hotărârii în sensul neanalizării cauzei raportat şi la probele depuse de recurenta.
Prezentarea argumentelor Curţii pentru admiterea apelului reprezintă preluarea afirmaţiilor apelantelor fără a fi confruntate cu actele cauzei (înscrisurile depuse în apel). Apelul nu a fost soluţionat în mod real şi efectiv, potrivit garanţiilor prevăzute de art. 6 din C.E.D.O., iar răspunsul Curţii la argumentele principale prezentate de recurenta în apel nu există. Nu este suficient a se admite apelul doar pe probele şi susţinerile apelantelor, ci era obligatoriu ca instanţa de apel să arate de ce apărările şi probele recurentei au fost respinse sau nu au fost analizate.
Motivarea hotărârii în ceea ce priveşte respingerea apărărilor recurentei era esenţială, deoarece Curtea a fost învestită cu verificarea unui element subiectiv pentru anularea înregistrării mărcii. Faptul că legea nu prevede în mod clar cerinţele ce trebui respectate pentru stabilirea bunei sau relei credinţe într-un litigiu, susţinerile părţilor (în special activitatea recurentei în A. Iaşi SPRL) trebuiau analizate în raport de toate probele administrate (inclusiv înscrisurile depuse în apel).
2. Încălcarea dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
Reclamanţii au solicitat anularea înregistrării mărcii individuale verbale A. Iaşi SPRL, invocând dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, pentru solicitarea înregistrării mărcii cu rea-credinţă.
Potrivit art. 14 C. civ.: „Orice persoană fizică sau juridica trebuie să-şi exercite drepturile şi să-şi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publica şi bunele moravuri”.
Buna-credinţă se prezumă până la proba contrară. Buna sau reaua-credinţă nu este definită de legislaţie, însă instanţelor de judecată le revine obligaţia de a stabili buna sau reaua-credinţă, în funcţie de datele concrete ale speţei. Potrivit practicii judiciare şi doctrinei, reaua-credinţă reprezintă atitudinea unei persoane care săvârşeşte un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de convieţuire socială, pe deplin conştient de caracterul ilicit al conduitei sale. Cu alte cuvinte, pentru existenta relei credinţe instanţa de apel trebuie să verifice îndeplinirea cumulativă a două condiţii: 1. cunoaşterea semnului neînregistrat ca marcă şi 2. intenţia frauduloasă.
Din considerentele deciziei recurate se observă că instanţa de apel nu a analizat atitudinea subiectivă a recurentei prin prisma intenţiei frauduloase. Curtea s-a rezumat a prezenta elemente ulterioare înregistrării mărcii (apărările din procesul de divorţ 01.10.2013, opoziţia la înregistrarea mărcii - 31.03.2014 şi notificarea de încetare marcă - 03.04.2014), care nu dovedesc în nici un fel intenţia frauduloasă a recurentei la data înregistrării mărcii.
Prin înregistrarea mărcii s-a urmărit protejarea serviciilor societăţii în care recurenta îşi desfăşura activitatea. Faptul că, retragerea din A. Iaşi SPRL s-a realizat abia în data de 03.10.2013, urmare presiunilor fostului soţ, dovedesc că intenţia recurentei la data de 25.03.2013 nu a fost de a prejudicia în vreun fel apelanta A. Iaşi SPRL, cu atât mai puţin pe A. Bucureşti SPRL. Recurenta nu a urmărit obţinerea vreunui folos material de pe urma înregistrării mărcii.
Per a contrario celor reţinute de Curte, apreciază recurenta, dacă nu ar fi depus întâmpinare-reconvenţională în dosarul de divorţ, nu ar fi formulat opoziţie la înregistrarea mărcii A. Bucureşti SPRL şi nu ar fi transmis notificare de încetare a folosirii mărcii, atunci ar fi fost de bună-credinţă la înregistrarea mărcii.
Curtea nu a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 raportat la art. 14 C. civ., apreciind în mod greşit că recurenta a fost de rea-credinţă la data înregistrării mărcii.
Dacă recurenta, la data înregistrării mărcii sau în perioada apropiată, ar fi intenţionat să împiedice apelantele să utilizeze marca atunci se putea pune în discuţie o eventuală rea-credinţă. Însă, Curtea se referă la evenimente ulterioare de încercare a interzicerii folosirii mărcii, anume la opoziţia din 31.03.2014 şi la notificarea din 03.04.2014. Chiar şi în lipsa opoziţiei recurentei din data de 31.03.2014, cererea de înregistrare marcă formulată de A. Bucureşti SPRL urma a fi respinsă, având în vedere existenţa mărcii recurentei.
Însă, aceste două manifestări comportamentale reprezintă evenimente situate la o distanţă de peste 1 an de zile de la data înregistrării mărcii 25.03.2013. Argumentele Curţii pentru reţinerea relei credinţe sunt greşite, deoarece intenţia recurentei verificată prin raportare la manifestări comportamentale atât de îndepărtate nu este de natură a justifica anularea înregistrării mărcii.
Cu alte cuvinte, Curtea admite apelul şi anulează înregistrarea mărcii din 25.03.2013 pe elemente intenţionale identificate abia la data de 31.03.2014 şi 03.04.2014, lucru inadmisibil. Anularea mărcii se putea realiza pentru motive anterioare sau cel mult concomitente cu data înregistrării mărcii.
A aprecia că reaua-credinţă rezultă din comportamentul exteriorizat ulterior înregistrării mărcii, încalcă cele mai elementare reguli de drept privind intervenirea sancţiunii nulităţii.
Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.
Este nefondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.
Faptul că în expunerea actelor procesuale ale cauzei, prealabilă analizării propriu-zise a apelului, instanţa de apel nu a menţionat apărările formulate în întâmpinarea depusă în apel şi înscrisurile ataşate acesteia nu însemnă că instanţa de apel nu a avut în vedere şi probele administrate la cererea pârâtei în apel, în susţinerea apărărilor acesteia.
Astfel, instanţa de apel a arătat expres de ce nu a considerat credibile susţinerile pârâtei în sensul că a avut acordul celuilalt asociat pentru înregistrarea mărcii, constând în denumirea societăţii, pe numele său şi că prin înregistrarea mărcii a urmărit protecţia serviciilor societăţii la care era asociat şi marcarea propriilor servicii.
Recurenta-pârâtă a susţinut că din aceste înscrisuri rezultă că în perioada 25.03.2013-03.10.2013 a desfăşurat pentru şi în numele A. Iaşi SPRL activităţi specifice profesiei de practician în insolvenţă, apărare care ar fi esenţială pentru respingerea apelului, iar curtea de apel a omis să analizeze şi acest aspect.
După cum s-a menţionat anterior, instanţa de apel nu a negat continuarea desfăşurării activităţii de către recurenta-pârâtă în cadrul societăţii de practicieni insolvenţă în următoarele luni după înregistrarea mărcii, ci din coroborarea tuturor probelor a ajuns la concluzia deturnării scopului înregistrării mărcii de la funcţia cea mai importantă a acesteia, de a diferenţia produsele unei întreprinderi de cele ale alteia, către procurarea unui avantaj în cadrul negocierilor privind drepturile patrimoniale succesive desfacerii căsătoriei, incluzând reevaluarea relaţiilor profesionale în cadrul societăţii în care cei doi soţi erau asociaţi şi către intenţia interzicerii folosirii semnului, constând în denumirea acesteia, de către reclamante, „cunoscând că utilizarea semnului era importantă pentru acestea, faţă de perioada îndelungată în care şi-au desfăşurat activitatea” timp în care şi-a clădit o reputaţie în domeniul insolvenţei.
Faptul că aceste apărări formulate în apel nu erau determinante pentru aprecierea bunei-credinţe la depunerea spre înregistrare a mărcii în cauză va rezulta din analiza în continuare a motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
În consecinţă, nu se poate reţine că instanţa de apel nu a avut în vedere apărările şi probele invocate de către pârâtă în apel, hotărârea atacată conţinând motivele pe care s-a întemeiat soluţia pronunţată. Astfel, nu a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, contrar susţinerilor recurentei.
Este nefondat şi al doilea motiv de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
În jurisprudenţă au fost reţinuţi trei factori cumulativi care pot fi deosebit de relevanţi pentru indicarea existenţei relei-credinţe la înregistrarea unei mărci: identitatea sau similaritatea între semne care poate genera confuzie, cunoaşterea utilizării unui semn identic sau similar până la confuzie, intenţia neloială a celui care a înregistrat marca.
Existenţa în speţă a primilor doi factori nu este contestată de către recurentă. Marca înregistrată în litigiu este identică semnului folosit de reclamantă pentru a-şi desfăşura activitatea în domeniul practicienilor în insolvenţă, anterior înregistrării de către pârâtă a mărcii a cărei nulitate se cere în cauză, reprezentând denumirea acestei societăţi, iar pârâta cunoştea acest fapt atâta timp cât era unul dintre asociaţii acesteia.
În ceea ce priveşte intenţia neloială a celui care a înregistrat marca, acesta este un factor subiectiv care trebuie determinat prin raportare la circumstanţe obiective.
Aşa cum se reţine în doctrină, reaua-credinţă este un comportament care se îndepărtează de principiile recunoscute de conduită etică sau de uzanţele comerciale cinstite.
În jurisprudenţă s-a constatat că existenţa unor relaţii directe sau indirecte între părţi anterior depunerii cererii de înregistrare a mărcii poate fi un indiciu de rea-credinţă din partea titularului mărcii. Înregistrarea semnului de către titularul mărcii a cărei anulare se cere, în nume propriu, poate fi considerată în asemenea cazuri, în funcţie de împrejurări, o încălcare a uzanţelor comerciale cinstite.
Este necesar să se probeze circumstanţele obiective existente la data depunerii spre înregistrare a mărcii din care se deduce elementul subiectiv al intenţiei neloiale, element subiectiv care nu poate fi dovedit, de regulă, în mod direct, întrucât ţine de voinţa internă a unei persoane.
Or, instanţa de apel a reţinut ca fiind dovedite prin probele administrate în cauză mai multe circumstanţe obiective din care a dedus existenţa elementului subiectiv al relei-credinţe. Astfel, în primul rând, s-a reţinut „situaţia conflictuală dintre cei doi asociaţi ai societăţii comerciale, existentă anterior depunerii cererii de înregistrare a mărcii, dovedită cu susţinerile din întâmpinarea – cererea reconvenţională depusă de B. la cererea de divorţ, prin care aceasta afirmă că la data de 21.03.2013 C. a părăsit domiciliul conjugal, fiind descris ca punctul culminant al modului necorespunzător în care acesta s-a manifestat în timpul căsătoriei”.
Instanţa de apel a reţinut în continuare următoarele: „Chiar dacă cererea de divorţ a fost depusă în iunie, deteriorarea relaţiilor dintre cei doi asociaţi a avut loc înainte de acest moment, infirmînd apărarea pârâtei în sensul acordului celuilalt asociat, soţul său, pentru înregistrarea mărcii ce conţine denumirea societăţii, avînd -o ca titular pe pârâtă. Depunerea cererii de înregistrare la data de 25.03.2013, adică la patru zile după părăsirea domiciliului conjugal de către C., are o semnificaţie în contextul relaţiilor de familie deteriorate de mai multă vreme, ce anticipau un divorţ şi, eventual, o reevaluare a relaţiilor profesionale în cadrul societăţii în care cei doi erau asociaţi. Această împrejurare nu poate fi ignorată în aprecierea atitudinii subiective la înregistrarea mărcii, coroborându-se cu acţiuni ulterioare înregistrării, de interzicere a utilizării semnului de către societate.
Explicaţia oferită de pârâtă în sensul că a avut o înţelegere cu asociatul său de a înscrie marca avînd-o ca titular, nu este plauzibilă în acest context, atitudinea ulterioară a acesteia demonstrând intenţia de a interzice folosirea mărcii de către societăţile reclamante, în care C. are calitatea de asociat. Astfel, pârâta a formulat opoziţie la înregistrarea mărcii de către A. Bucureşti SPRL, precum şi notificare prin care cere încetarea folosirii semnului de către A. Iaşi SPRL.
Pârâta nu a urmărit, aşa cum afirmă, protecţia serviciilor societăţii la care era asociat şi nici marcarea propriilor servicii, ci interzicerea utilizării semnului de către reclamante, cunoscând că utilizarea semnului era importantă pentru acestea, faţă de perioada îndelungată în care şi-au desfăşurat activitatea, clădindu-şi o reputaţie în domeniul insolvenţei.”
Astfel, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a analizat atitudinea subiectivă a acesteia la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii, ca element al intenţiei frauduloase.
Verificarea existenţei relei-credinţe a titularului mărcii a cărei anulare se cere se face în raport cu data depunerii cererii de înregistrare. Cu toate acestea, faptele şi dovezile anterioare datei de depunere pot fi luate în considerare pentru a interpreta intenţia titularului la data depunerii cererii de înregistrare (cum sunt acelea că pârâta în speţă era asociat al societăţii în insolvenţă având o denumire identică semnului înregistrat ca marcă, faptul că era căsătorită cu celălalt asociat majoritar al societăţii şi că între aceştia exista o situaţie conflictuală accentuată care a culminat cu părăsirea domiciliului conjugal de către soţ cu câteva zile înaintea depunerii spre înregistrare a mărcii), dar şi cele ulterioare datei de depunere, în special atunci când trebuie să se stabilească dacă titularul a utilizat marca de la înregistrare, problemă care nu s-a pus în speţă, folosirea denumirii societăţii pe lucrările specifice sau facturi, neintrând în categoria folosirii mărcii în cauză.
Ar putea fi considerat un indiciu al intenţiei neloiale înregistrarea mărcii fără intenţia de a o utiliza (şi/sau) în cazul în care se adevereşte că unicul scop al titularului a fost, de exemplu, împiedicarea intrării pe piaţă a unui terţ.
Exemplele menţionate anterior sunt cele întâlnite cel mai des în jurisprudenţă, putând exista bineînţeles şi alte evenimente ulterioare înregistrării mărcii (acţiuni sau inacţiuni) care să constituie indicii ale intenţiei neloiale.
Astfel, contrar susţinerilor recurentei pârâte nu se poate reţine nelegalitatea deciziei atacate pe motivul că instanţa de apel a apreciat reaua-credinţă la înregistrarea mărcii prin luarea în considerare şi a unor elemente ulterioare înregistrării mărcii.
De altfel, în ceea ce priveşte întâmpinarea şi cererea reconvenţională depuse în cadrul procesului de divorţ început ulterior înregistrării mărcii în cauză, conţinutul acestora a fost avut în vedere de către instanţa de apel din perspectiva relevării situaţiei de fapt existente la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii în cauză. Astfel, aceste acte procesuale formulate de către recurenta pârâtă erau ulterioare înregistrării mărcii, dar în cadrul lor era prezentată situaţia de fapt de la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii în cauză, care a fost folosită de către instanţa de apel în argumentaţia sa.
Dacă recurenta pârâtă nu ar fi formulat aceste acte procesuale, notificările privind interzicerea folosirii semnului sau opoziţia la înregistrarea mărcii A. Bucureşti de către reclamante, contrar susţinerilor acesteia, nu înseamnă că ar fi fost de bună-credinţă la înregistrarea mărcii a cărei anulare se cere în cauză, ci că intenţia sa neloială ar fi fost mai dificil de probat.
Aşa cum s-a reţinut anterior, reaua-credinţă reprezintă un element subiectiv, intenţia titularului mărcii supuse anulării neputându-se dovedi direct, ci aceasta trebuind dedusă din anumite circumstanţe obiective, astfel că este normal ca instanţa să recurgă, în deducerea intenţiei, la presupunerea scopului pentru care a fost înregistrată marca. Nu este necesar ca obiectivul nelegitim să se şi concretizeze pentru a se dispune anularea înregistrării mărcii pentru rea-credinţă.
Recurenta-pârâtă a susţinut că scopul urmărit la înregistrarea mărcii a fost acela de a proteja serviciile societăţii în care îşi desfăşura activitatea („stabilitatea afacerii” pe care o avea cu fostul soţ), scop care ar fi fost confirmat de aceea că ar fi continuat să lucreze în cadrul societăţii de practicieni în insolvenţă în lunile următoare înregistrării mărcii, până la retragerea din societate, care s-ar fi făcut la presiunile fostului soţ, şi de faptul că nu ar fi solicitat interzicerea folosirii semnului identic mărcii înregistrate în această perioadă.
Scopul înregistrării unei mărci este acela de a distinge propriile produse şi servicii de cele ale concurenţilor. Denumirea unei societăţi individualizează un profesionist, in timp ce marca individualizează produsele şi serviciile oferite de un comerciant de cele ale concurenţei.
În speţă, pârâta a înregistrat marca individuală verbală A. Iaşi SPRL, nr. 12628 din 25 martie 2012, identică denumirii societăţii de practicieni în insolvenţă al cărei asociat minoritar era, pentru următoarele clase de produse şi servicii: clasa 35 (publicitate; gestiunea afacerilor comerciale; administraţie comerciala; lucrări de birou), clasa 36 (asigurări; afaceri financiare; afaceri monetare; afaceri imobiliare), clasa 41 (educaţie; instruire; divertisment; activităţi sportive şi culturale), clasa 42 (servicii ştiinţifice şi tehnologice, precum şi servicii de cercetare şi de creaţie, referitoare la acestea; servicii de analiză şi cercetare industrială, crearea şi dezvoltarea calculatoarelor şi a programelor de calculator).
Pentru desfăşurarea activităţilor specifice practicienilor în insolvenţă şi pentru protejarea denumirii acestei societăţi faţă de concurenţii în domeniu nu era necesară înregistrarea denumirii societăţii ca marcă.
Astfel, potrivit legislaţiei în domeniu, care ar trebui să fi fost cunoscută de către pârâtă, în calitate de practician în insolvenţă, O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, societatea civilă profesionala cu răspundere limitată are ca obiect unic de activitate exercitarea profesiei de practician în insolvenţă (art. 10), societatea civilă profesională cu răspundere limitată se individualizează printr-o denumire specifică, această denumire poate cuprinde numele unuia sau mai multor asociaţi, urmat de acronimul SPRL, sau o denumire proprie, urmată de acelaşi acronim SPRL (art. 11), formele de organizare a profesiei de practician în insolvenţă cu personalitate juridică dobândesc personalitate juridică la data înregistrării în Registrul formelor de organizare ţinut de U.N.P.I.R. (art. 13).
Potrivit art. 70 alin. (8) din Statutul privind organizarea şi exercitarea profesiei de practician în insolvenţă din 29.09.2007, emis de Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România, republicat în M. Of., Partea I nr. 33/15.01.2015, forma în vigoare la data înregistrării mărcii în cauză: „Este interzisă înscrierea în Registrul formelor de organizare a unei societăţi cu denumire identică sau asemănătoare cu a uneia deja înregistrate, atât în denumirea întreagă, cât şi în cuvintele ce o compun, inclusiv cele care sugerează o prescurtare sau iniţiale, cu excepţia sintagmelor utilizate în profesie (insolvenţă, insolvent, judiciar, expert etc.). Filialele constituite de către o societate profesională, conform prevederilor prezentului statut, vor fi înscrise în Registrul formelor de organizare cu o denumire care va îngloba denumirea societăţii profesionale constitutive şi cuvântul „filiala”, urmat de denumirea judeţului pe raza căruia se constituie aceasta.”
Pentru aceste motive, apărarea pârâtei în sensul că scopul înregistrării mărcii a fost acela de a proteja serviciile societăţii al cărei asociat era, dacă se înţelege că această protecţie se dorea a fi faţă de concurenţii în domeniu, nu este credibilă şi ca atare nu poate reprezenta un argument determinant în favoarea bunei-credinţe la înregistrarea mărcii în cauză.
Dacă s-ar înţelege că această protecţie a societăţii („stabilitate a afacerii”, cum a susţinut în cadrul interogatoriului administrat în apel) se dorea a fi faţă de asociatul majoritar (soţul care voia să divorţeze, la acea dată), atunci aceasta ar fi încă o confirmare a concluziei instanţei de apel în sensul deturnării mărcii de la funcţiile sale, în principal aceea de a distinge propriile produse şi servicii de cele ale concurenţilor, şi intenţia utilizării înregistrării mărcii ca un avantaj în negocierile legate de desfacerea căsătoriei, împărţirea bunurilor comune, calitatea de asociat şi desfăşurarea activităţii în cadrul societăţii.
Recurenta-reclamantă a mai susţinut că marca identică denumirii societăţii a fost înregistrată pe numele său cu acordul asociatului majoritar al societăţii, asociat care la acea dată era soţul său, şi că astfel ar fi fost de bună-credinţă la înregistrarea mărcii în cauză, fapt care ar fi confirmat de aceea că şi-a continuat activitatea în cadrul societăţii încă şase luni după înregistrarea mărcii, societate pe care nu ar fi părăsit-o de bună-voie, şi că în acest interval nu a cerut societăţii să înceteze folosirea semnului identic.
Instanţa de apel a reţinut că nu s-a dovedit faptul că asociatul majoritar ar fi fost de acord cu înregistrarea mărcii identice cu denumirea societăţii pe numele pârâtei, iar în recurs nu pot fi reinterpretate probele pentru a se ajunge la o altă situaţie de fapt. De altfel, faptul că societatea sau asociatul majoritar nu ar fi formulat opoziţie la înregistrarea mărcii nu poate reprezenta în sine un astfel de acord, chiar şi pentru aceea că nu s-a făcut dovada cunoaşterii efective a depunerii spre înregistrare a mărcii, neputându-se impune unui practician în insolvenţă să consulte periodic registrul mărcilor, atâta timp cât aceste societăţi nu au nevoie să îşi înregistreze ca marcă denumirea pentru a-şi desfăşura activitatea.
În ceea ce priveşte susţinerea că buna sa credinţă este confirmată de faptul că şi-a continuat activitatea în cadrul societăţii încă şase luni după înregistrarea mărcii şi că în acest interval nu a cerut societăţii să înceteze folosirea semnului identic, iar acţiunile sale în acest sens după plecarea din societate, la circa un an de la data depunerii mărcii spre înregistrare, nu fac dovada relei-credinţe la data înregistrării mărcii sunt de reţinut următoarele.
Referitor la faptul că ulterior înregistrării mărcii recurenta-pârâtă a cerut încetarea folosirii semnului, a formulat opoziţie la înregistrarea unei mărci similare, acţiuni ce fac parte din prerogativele care decurg din înregistrarea unei mărci, într-adevăr, aceşti factori singuri cel mai probabil nu indică reaua-credinţă.
Totuşi, nu poate fi exclus faptul că, în asociere cu alţi factori, rezultatul aprecierii generale să poată fi o constatare a relei-credinţe, ceea ce s-a întâmplat în speţă, unde instanţa de apel şi-a bazat argumentaţia pe factorii existenţi la data depunerii spre înregistrare a mărcii în cauză, menţionaţi anterior, pe care i-a coroborat cu acţiunile de mai sus. De altfel, aceste acţiuni ulterioare contrazic chiar afirmaţia recurentei în sensul că ar fi înregistrat marca pentru a proteja activitatea societăţii. Astfel, dacă această afirmaţie ar fi reală nu se explică de ce după plecarea din societate nu a transferat marca titularului de drept, ci dimpotrivă a folosit-o împotriva acestuia. Aceste acţiuni ulterioare ridică un dubiu cu privire la onestitatea motivelor inacţiunii în perioada celor 6 luni de la înregistrarea mărcii până la părăsirea societăţii, care astfel nu poate reprezenta singură o dovadă certă în sprijinul afirmaţiilor sale, în combaterea probelor care au dus la reţinerea relei-credinţe la înregistrarea mărcii în cauză.
Pentru aceste motive, este nefondată susţinerea recurentei în sensul că instanţa de apel nu a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 raportat la art. 14 C. civ.
În consecinţă, în mod legal a reţinut instanţa de apel că înregistrarea mărcii în cauză a fost efectuată cu rea-credinţă, recursul urmând a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 609/A din data de 9 decembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 martie 2017.