Decizia nr. 1512/2016
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 11 octombrie 2012, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/3/2012, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General, a solicitat instanței următoarele:
I. Să constate nulitatea absolută a Donației făcute de bunicul său, B., în favoarea Statului Român prin Consiliul Popular al Sectorului 4 București - Comitetul Executiv, ca urmare a nulității absolute atât a oferte/de donație autentificate sub nr. 62757 din 7 iunie 1975 de Notariatul de Stat Local al Sectorului IV București cât și a acceptării ofertei de donație de către Comitetul Executiv al Consiliului popular al Municipiului București prin Decizia nr. 187 din 13 februarie 1976;
II. A formulat contestație împotriva refuzului pârâtului de a răspunde la notificarea nr. 1111 din 19 iulie 2001, înregistrată de către pârât sub nr. 14721 din 24 iulie 2001 (Dosar nr. x/2001), iar pe fond, să se stabilească dreptul la despăgubiri bănești pentru imobilul din București, C. nr. 345, sector 3 (fost sector 4), în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
La termenul din 18 iunie 2013, reclamanta A. a formulat cerere precizatoare a acțiunii inițiale astfel:
1. În ce privește primul capăt de cerere al acțiunii introductive completează cadrul procesual pasiv, astfel că solicită introducerea în cauză și citarea în calitate de pârâți a Primăriei Sectorului 4 prin Primar și Consiliul Local al Sectorului 4.
A apreciat că se impune introducerea în cauză a pârâților menționați ca urmare a faptului că așa-zisa "ofertă de donație" a fost făcută de către bunicul său B., la acea vreme, către Statul Român prin Consiliul Popular al Sectorului 4 București - Comitetul Executiv.
2. În ce privește cel de-al doilea capăt al acțiunii introductive, a înțeles să-l modifice în sensul că a solicitat instanței ca, în baza Deciziei nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, să soluționeze pe fond notificarea nr. 1111 din 19 iulie 2001, înregistrată de către Primăria Municipiului București sub nr. 14721 din 24 iulie 2001 (Dosar nr. x/2001) și, în temeiul art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 să oblige pârâtul Municipiul București prin Primarul General ca, față de imposibilitatea de restituire în natură a imobilului din București, C. nr. 345, sector 3 (fost sector 4), să îi acorde în compensare, în deplină proprietate și posesie, alte bunuri imobile din patrimoniul pârâtului (bunuri pe care le va indica până la termenul de judecată următor).
Prin Sentința civilă nr. 1558 din 16 decembrie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a luat act de renunțarea reclamantei la judecata capătului 2 (doi) al cererii de chemare în judecată având ca obiect Legea nr. 10/2001 și a admis, așa cum a fost precizată acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a constatat nulitatea absolută a actului de donație din 7 iunie 1975 încheiat între B. în calitate de donator și Statul Român reprezentat prin Consiliul Popular al Sectorului 4 București și Comitetul executiv în calitate de donatar având ca obiect terenul în suprafață de 744 mp situat în București, C. nr. 345, sector 4 și a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Sectorului 4 București și Consiliul Local al Sectorului 4 București și a respins acțiunea în contradictoriu cu aceștia ca fiind formulată împotriva unor persoane fără capacitate procesuală de folosință.
Analizând cu prioritate excepția excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Sectorului 4 și a Consiliului Local al Sectorului 4, invocate prin întâmpinare, tribunalul a admis-o pentru următoarele considerente:
Conform dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, numai comunele, orașele și județele sunt persoane juridice care au patrimoniu propriu și au capacitate juridică deplină.
În cazul Municipiului București acesta este unitatea administrativ teritorială, instituție cu personalitate juridică, care poate sta în judecată în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații și nu Primăria Sectorului 4 sau Consiliul Local al Sectorului 4 București.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că se impune respingerea cererii așa cum a fost precizată în contradictoriu cu acestea pentru lipsa capacității de folosință.
Analizând capătul de cerere privind nulitatea donației, tribunalul a reținut următoarele:
Reclamanta a solicitat constatarea nulității donației pentru lipsa cauzei actului juridic, ca urmare a absenței scopului imediat, lipsa totală a consimțământului bunicului său în ce privește "oferta de donație" făcută statului, în fapt fiind vorba de o preluare abuzivă a imobilului de către stat, lipsa formei autentice a actului de acceptare a donației de către Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București precum și necomunicarea acceptării donației către donator și fraudarea dispozițiilor imperative ale legii.
Așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar, bunicul reclamantei, B., a semnat, în anul 1975, oferta de "donație" autentificată sub nr. 6215 din 7 iunie 1975 de Notariatul de Stat Local al Sectorului IV București, prin care "dona" către Statul Român prin Consiliul Popular al Sectorului 4 București - Comitetul Executiv, un teren în suprafața de 744 mp situat în Municipiul București, C. nr. 345, sectorul 4 (actualmente terenul se afla în sectorul 3).
"Oferta de donație" sus-menționată a fost acceptată de către Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București prin Decizia nr. 187 din 13 februarie 1976, decizie prin care au fost și alte "oferte de donație" făcute în același mod.
În ceea ce privește comunicarea acceptării donației și respectiv dispozițiile art. 814 C. civ., tribunalul a apreciat că aceste dispoziții se referă la efectele donațiunii. În cauză însă, față de cuprinsul ofertei de donație și față de dispozițiile Decretului nr. 478/1954 privitor la donațiile făcute statului donatorul a scutit pe donatar de comunicarea acceptării. Or, față de acest aspect precum și faptul că acest decret recunoștea prin derogare de la dispozițiile art. 814 C. civ. valabilitatea donației fără comunicarea acceptării, din punct de vedere a condițiilor de formă și a momentului producerii efectelor, oferta de donație a fost făcută conform legii iar acceptarea nu era obligatorie, astfel încât, nu se poate reține nulitatea donației pentru neacceptarea posterioară prin act autentic art. 813 din C. civ. nesancționând cu nulitatea decât donațiunea nefăcută prin act autentic.
Tribunalul a reținut însă că actul de donație este nul pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 801 C. civ. donațiunea este un act de liberalitate prin care donatorul dă irevocabil un lucru donatarului care-l primește. Din această dispoziție legală rezultă caracterul juridic al donației de contract gratuit prin care cu intenția de a gratifica, donatorul își micșorează în mod irevocabil patrimoniul fără a urmări să primească ceva în schimb.
Fiind vorba de un contract, validitatea donației trebuie examinată în raport de îndeplinirea celor patru condiții esențiale prevăzute în art. 948 C. civ., printre care este înscrisă și cea privitoare la cauza licită.
Cu referire la prezenta cauză urmează a fi observate și dispozițiile art. 966 C. civ. potrivit cărora obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect. Totodată, existența cauzei se impune a fi examinată în raport de specificul donației ca liberalitate, prin care o valoare trece dintr-un patrimoniu în altul, fără a se urmări un echivalent.
Prin urmare, în analiza cauzei în materie de donație, definite ca o liberalitate, este necesar a se stabili scopul sau motivul care a fost determinant pentru voința dispunătorului în acest sens. Ca atare, voința de a dispune nu poate fi separată de scopul determinant care a provocat manifestarea dispunătorului sub forma unei liberalități.
Aceasta face ca, în cazul contractului de donație, cauza să cuprindă în primul rând voința de a dărui, animus donandi și apoi motivul care a hotărât pe dispunător să facă liberalitatea, fără însă ca aceste elemente să poată fi separate și examinate apoi izolat, ele formând un tot.
Rezultă deci, că, voința de a dărui, manifestată prin actul aparent al donației, nu poate ea singură să justifice o liberalitate întemeiată pe un motiv sau o cauză de natură a o vicia, de a determina donatorul la a dispune în acest sens.
Aceasta face ca, în situația în care, instanța judecătorească este chemată a se pronunța asupra acestei condiții esențiale de validitate a contractului de donație, aceasta va avea în vedere pe lângă legislația în vigoare la data realizării liberalității împrejurările contemporane liberalității.
Examinând probatoriul administrat, rezultă că actul de donație a fost făcut, după instaurarea puterii comuniste, nu cu intenția de a gratifica statul român ci pentru dobândirea unei situații agreate de noua orânduire social, a unui statut adecvat cerinței comunismului.
Prin urmare, nu s-a reținut că actul de donație făcut de bunicul reclamantei a avut la bază animus donandi care trebuie să constituie cauza juridică a liberalității realizate, ci s-a urmărit finalitatea arătat, constatându-se în cauză incidența dispozițiilor art. 966 C. civ.
Tribunalul a apreciat în consecință că este dovedit motivul de ineficacitate a actului juridic analizat, în condițiile în care sunt de notorietate abuzurile și presiunile organelor statului comunist exercitate asupra populației în regimul politic anterior în scopul determinării cedării bunurilor și proprietăților lor.
În consecință, Tribunalul a apreciat că se impune admiterea acțiunii așa cum a fost precizată și să se constate nulitatea absolută a actului de donație din 7 iunie 1975 încheiat între B. în calitate de donator și Statul Român reprezentat prin Consiliul Popular al Sectorului 4 București și Comitetul executiv în calitate de donatar având ca obiect terenul în suprafață de 744 m.p. situat în București, C. nr. 345, sector 4, pentru lipsa cauzei.
Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel pârâții Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Prin Decizia civilă nr. 619 din 15 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie s-au respins ca nefondate apelurile formulate de apelanții - pârâți Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Sentinței civile nr. 1558 din 16 decembrie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, și s-a luat act că intimata - reclamantă nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Curtea de apel a constatat că pârâtul Municipiul București prin Primarul General a criticat soluția primei instanțe sub aspectul condițiilor de validitate a actului de donație, apreciind, în esență, că în mod eronat tribunalul a reținut inexistența intenției de a gratifica. Așa cum reiese din motivarea sentinței apelate, tribunalul a reținut lipsa intenției liberale a autorului reclamantei pornind de la faptul că, actul de donație a fost realizat după instaurarea regimului comunist, scopul urmărit fiind acela de a dobândi o situație agreată de orânduirea socială, prima instanța subliniind că sunt de notorietate abuzurile și presiunile exercitate de organele statului comunist asupra cetățenilor pentru a-i determina să cedeze proprietățile imobiliare.
Analizând susținerile apelantului, instanța de apel a reținut că prin cererea de declarare a căii de atac nu se invocă o altă situație, în privința contextului socio-politic în care s-a perfectat actul de donație și nici nu se administrează alte probe în această fază procesuală prin care să se dovedească alte circumstanțe de fapt. Apelantul a invocat faptul că nu se poate reține lipsa intenției de a gratifica a autorului reclamantei, în condițiile în care oferta de donație este semnată de acesta. S-a observat că instanța de fond a reținut lipsa cauzei datorită lipsei intenției de a gratifica și nu datorită lipsei consimțământului, în condițiile în care consimțământul împreună cu cauza actului juridic formează voința juridică.
Examinând, în aceste coordonate, susținerile apelantului, instanța de apel a apreciat că este o greșeală de terminologie, în sensul că pârâtul se referă de fapt la lipsa intenției de a face o liberalitate, care trebuie privită ca un element component al cauzei liberalității și nu la lipsa consimțământului. Faptul că autorul reclamantei a semnat oferta de donație, a cărei nulitate se cere a se constata, nu poate conduce la o altă concluzie, în condițiile în care existența sau inexistența intenției de a gratifica este o chestiune de fapt ce a fost elucidată de către instanța de fond, pe baza analizei coroborative a materialului probator administrat, pornind de la situația juridică a imobilului, coroborat cu circumstanțele socio-politice specifice acelei epoci și cu faptul că restul imobilului a făcut obiectul unei preluări abuzive, în temeiul decretului de expropriere nr. 55/1981. De asemenea, instanța de control judiciar remarcă faptul că nu se poate analiza maniera în care notarul și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau la autentificarea ofertei de donație prin raportare la dispozițiile actuale ale Legii nr. 36/1995, în condițiile în care acest act normativ nu era în vigoare la acel moment, ci prin raportare la reglementările în vigoare la acel moment.
În privința respectării formei autentice atât din punct de vedere al ofertei de donație cât și din punct de vedere al acceptării acesteia, precum și în privința valabilității renunțării donatorului la comunicarea acceptării ofertei de donație de către donatar, curtea a constatat că și instanța de fond a reținut îndeplinirea cerințelor legale și respectarea acestor condiții de validitate în cauza de față, motivul pentru care tribunalul a ajuns la concluzia nulității ofertei de donație, fiind reprezentat de lipsa de intenției de a gratifica. Pe cale de consecință, s-a reținut că invocarea acestor chestiuni apare ca lipsită de interes.
Considerând că instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt, stabilită în mod corespunzător pe baza probatoriului administrat, curtea a apreciat că soluția apelată este legală și temeinică.
În ceea ce privește apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, din examinarea cererii de declarare a căii de atac, instanța de apel a constatat că s-a formulat o singură critică referitoare la lipsa calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român, susținându-se în esență că la momentul autentificării ofertei de donație, Statul era reprezentat de Notariatul de Stat al Sectorului 4 București, iar față de dispozițiile art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 478/1954 și de faptul că succesorul în drepturi a Sfatului Popular al Sectorului 4 București este Consiliul Local al Sectorului 4 București și nu Ministerul Finanțelor Publice.
Curtea de apel a apreciat ca lipsite de suport legal susținerile apelantului în condițiile în care oferta de donație a cărei anulare se solicită este autentificată de Notariatul de Stat, dar acest lucru nu înseamnă că Notariatul a acționat în calitate de reprezentant al Statului. Notariatul este doar o entitate juridică care și-a îndeplinit atribuțiile legale, prin întocmirea încheierii de autentificare, prin care a conferit valoarea de act autentic ofertei de donație, dar nu se poate considera că Notariatul ar fi avut calitatea de reprezentant al entității statale. Așa cum rezultă din Decizia nr 187 din 13 februarie 1976, acceptarea ofertei de donație s-a realizat de către Consiliul Popular al Municipiului București, prin Comitetul Executiv.
Analizând clauzele ofertei de donație, instanța de apel a constatat că a fost făcută statului, reprezentat de Sfatul Popular al Sectorului 4 București. Acest aspect se coroborează cu faptul că prin Decizia nr. 187 din 13 februarie 1976, oferta de donație făcută statului (așa cum se menționează expres în oferta de donație) a fost acceptată, emitentul acestei decizii fiind Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Municipiului București.
Instanța de apel a observat și faptul că prin oferta de donație, așa cum s-a evidențiat deja, figurează în calitate de donatar Statul Român, Consiliul Popular al Sectorului 4 București fiind reprezentantul statului, în condițiile în care, la momentul donării imobilului în litigiu, nu exista principiul descentralizării administrației publice, astfel că autoritățile din teritoriu erau organe de stat și aveau prerogativa de a acționa în calitate de reprezentanți ai statului. Prin decizia emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Municipiului București s-a acceptat oferta de donație, menționându-se în calitate de intermediar Consiliul Popular al Sectorului 4 și al Municipiului București. Examinând coroborativ clauzele celor două acte juridice, prin prisma contextului legislativ existent la momentul încheierii contractului de donație, curtea de apel a apreciat că donatarul este de fapt entitatea statală, care și-a exercitat prerogativele prin Consiliul Popular. În susținerea acestei concluzii, s-a avut în vedere și art. 2 al deciziei de acceptare, prin care se statuează că perfectarea contractului de donație se va realiza de către Consiliul Popular.
Având în vedere această situație, care aduce în discuție valabilitatea titlului cu care imobilul a intrat în proprietatea statului, instanța de apel, luând în considerare și faptul că la momentul autentificări ofertei de donație nu funcționa principiul descentralizării administrației publice, concept care de altfel nici nu exista, toate organele administrației (centrale sau locale) fiind de stat, a constatat că această situație juridică nu mai are corespondent în realitatea actuală.
În egală măsură, s-a avut în vedere faptul că, prin raportare la prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, text de lege citat în cuprinsul motivelor de apel chiar de către pârâtul apelant, reprezentarea statului se realizează prin Ministerul Finanțelor Publice. S-a reținut că aceste prevederi legale își găsesc pe deplin incidența în cauză, evidențiind maniera în care Statul își exprimă voința juridică și își exercită drepturile și obligațiile în raporturile juridice la care participă, astfel că în mod corect și legal s-a reținut reprezentarea Statului de către Ministrul Finanțelor Publice.
Împotriva acestei decizii a declarant recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii excepției lipsei calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant a Statului Român și respingerii cererii de chemare în judecată, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitatea de a reprezenta Statul Român.
Recurentul-pârât susține că în mod eronat instanța a respins excepția lipsei calității Ministerul Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român, întrucât Statul Român nu poate fi reprezentat în instanță de către Ministerul Finanțelor Publice decât în situațiile prevăzute în mod expres de lege (ex: Legea nr. 221/2009, Legea nr. 213/1998, art. 504 și următoarele din vechiul Cod de procedură penală) și în niciun caz în spețele în care există alte instituții sau organe ale statului care au calitatea de reprezentant al Statului Român, în funcție de obiectul cauzei.
Arată că, în speță, la încheierea contractului de donație a cărui nulitate s-a solicitat a se constata, Statul Român a fost reprezentat de Notariatul de Stat Local al Sectorului IV București, în conformitate cu legislația în vigoare la acel moment, respectiv art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 478/1954, privitor la donațiile făcute statului, potrivit căruia: "Donațiunile oferite sfaturilor populare se acceptă, după caz, de comitetul executiv al sfatului popular regional sau de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei Republicii Populare Romane", text de lege care constituia, la acel moment, o excepție de la regula prevăzuta în cuprinsul art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și cele juridice.
Consideră că instanța de judecată ar fi trebuit să determine cine este în prezent beneficiarul contractului de donație, urmând a se raporta nu numai la legislația în vigoare la momentul încheierii contractului ci și la dispozițiile legale în vigoare la acest moment, deoarece efectele actuale ale unei eventuale admiteri a acestei cereri s-ar răsfrânge asupra patrimoniului beneficiarului donației, respectiv unitatea administrativ teritorială în raza căruia se află bunul donat.
Mai arată și faptul că în prezent se face distincție în mod expres între dreptul de proprietate publică și dreptul de proprietate privată al statului și al unităților administrativ teritoriale prin dispozițiile Legii nr. 213/1998 și ale Legii nr. 215/2001.
Astfel, conform art. 4 și art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia:
"Art. 4 - Domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unitățile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată.
Art. 6 - (1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat".
De asemenea, Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, prevede în art. 123 alin. (1): "Domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri mobile și imobile, altele decât cele prevăzute la art. 122 alin. (1), intrate în proprietatea acestora prin modalitățile prevăzute de lege".
Mai mult decât atât, conform prevederilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice: "Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații.
El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop."
De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (1) din același act normativ menționat anterior: "Statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat. ale întreprinderilor și organizațiilor economice de stat, precum și ale oricăror alte organizații socialiste de stat, dacă ele sunt persoane juridice. De asemenea, niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului."
În concluzie, ținând cont de faptul că succesorul în drepturi al Sfatului Popular este, în prezent, Consiliul Local al Sectorului 4 București, și nicidecum Ministerul Finanțelor Publice, rezultă faptul că acesta din urmă nu are calitatea de a reprezenta Statul Român în prezenta cauză.
Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii pronunțate de instanța de apel.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate și a susținerilor din întâmpinare, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
Singura critică din recursul dedus judecății se referă la faptul că pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu justifică legitimare procesuală pasivă și aceasta va fi verificată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății.
Deși indică dispozițiile art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 478/1954 privitor la donațiile făcute statului, potrivit cărora "donațiunile oferite sfaturilor populare se accepta, după caz, de Comitetul Executiv al Sfatului Popular regional sau de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei Republicii Populare Române", în mod contradictoriu recurentul susține că la momentul încheierii contractului de donație Statul Român a fost reprezentat de Notariatul de Stat Local al Sectorului IV București.
Înalta Curte constată, în privința cadrului procesual, cu referire la părți și cu trimitere specială la pârâtul menționat, nepertinența susținerilor recurentului- pârât, față de dispozițiile art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, care dispune în sensul că acesta reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ.
Deopotrivă, Înalta Curte reține că, așa cum corect și legal a reținut și instanța de apel, la stabilirea entității statului chemată să răspundă pentru preluarea abuzivă a imobilului care a făcut obiectul "donației" a cărei nulitate se solicită, nu poate fi ignorat conținutul art. 25 din Decretul nr. 31/1954, potrivit căruia Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații, el participând în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazul în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.
Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de apel că, în speță, Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Sectorului 4 București (către care s-a făcut "oferta de donație") și Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București (care a acceptat "oferta de donație"), instituții care conform legislației existente în perioada regimului comunist reprezentau Statul Român, nu mai există, după căderea regimului comunist, în aceeași structură.
Contrar susținerilor recurentului, în conformitate cu legislația adoptată după căderea regimului comunist care consacră inclusiv principiile autonomiei locale și descentralizării, Primăria Sectorului 4 București și Consiliul Local al Sectorului 4 București nu pot reprezenta Statul Român, ele fiind autorități ale administrației publice locale.
Așadar, dispozițiile legale precitate desemnează Ministerul Finanțelor Publice drept organ al statului căruia îi poate fi opus, de către persoana prejudiciată, dreptul său, acesta fiind organul statal în contra căruia se invocă această obligație, astfel că, Ministerul Finanțelor este organul ce reprezintă Statul în fața instanțelor de judecată.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 619 din 15 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 619 din 15 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 septembrie 2016.
Procesat de GGC - GV