Decizia nr. 131/A/2017
Deliberând asupra contestației în anulare de față, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 166/F din 28 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a fost schimbată calificarea juridică a faptelor reținute în sarcina inculpatului A. din infracțiunile prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 254 alin. (1) C. pen. din 1969, art. 31 alin. (2) C. pen. din 1969, rap. la art. 289 C. pen. din 1969 rap. la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și art. 25 C. pen. din 1969 rap. la art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 17 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 78/2000 în infracțiunile prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 289 alin. (1) C. pen., art. 52 alin. (3) C. pen. rap. la art. 321 C. pen. și art. 47 C. pen. rap. la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, cu aplic. art. 5 C. pen.;
În baza art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 7 ani închisoare și interzicerea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorități publice sau orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat), pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei.
În baza art. 65 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului drepturile prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., pe durata executării pedepsei.
În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen., rap. la art. 16 lit. b) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului A., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 52 alin. (3) C. pen. rap. la art. 321 C. pen., cu aplic. art. 5 C. pen., de art. 47 C. pen. rap. la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, cu aplic. art. 5 C. pen. și de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. din 1969 rap. la art. 17 lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu ref. la art. 4 C. pen.
În baza art. 72 alin. (1) C. pen., a dedus, din durata pedepsei aplicate, durata reținerii de 24 de ore de la 20 decembrie 2011 la 21 decembrie 2011 și a arestării preventive de la 23 decembrie 2011 la 15 ianuarie 2013.
În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen.. rap. la art. 211 C. proc. pen.., a menținut măsura preventivă a controlului judiciar luată față de inculpat prin încheierea din data de 27 februarie 2014.
Prin Decizia penală nr. 300/A din 14 iulie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2/2012 s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de inculpații A., B., C., D., E., F. și G. împotriva sentinței penale nr. 166/F din data de 28 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, s-a desființat, în parte, sentința mai sus menționată și, rejudecând: s-a dispus cu privire la inculpatul A.:
S-a făcut aplicarea art. 5 C. pen. și, în consecință:
În baza art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 19 din Legea nr. 682/2002, a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare și interzicerea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. pe o perioadă de 5 ani.
În baza art. 65 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen.
În baza art. 367 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 19 din Legea nr. 682/2002, a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare și interzicerea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. pe o perioadă de 2 ani și 6 luni.
În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa de 5 ani închisoare la care a adăugat un spor de 10 luni închisoare, reprezentând o treime din pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare, astfel că inculpatul va executa pedeapsa de 5 ani și 10 luni închisoare.
În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., a aplicat aceluiași inculpat pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. pe o perioadă de 5 ani, ce va fi executată în condițiile art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.
În baza art. 45 alin. (5) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., în condițiile art. 65 alin. (3) C. pen.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat contestație în anulare contestatorul A., invocând ca motiv de contestație în anulare, motivele prevăzute de art. 426 alin. (1) lit. d) și h) C. proc. pen.
În susținerea primului motiv de contestație, a invocat cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. întrucât există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorilor care au pronunțat decizia atacată a fost afectată.
A argumentat acest caz de incompatibilitate, în esență, prin schimburile repetate de replici între președinta completului de judecată și apărare, atitudinea vădit ostilă a președintelui de judecată față de inculpat și apărătorii săi, recurgerea la diverse metode de intimidare, respingerea nemotivată a cererilor de probe, precum și condamnarea sa pentru o altă situație de fapt decât cea pentru care a fost trimis în judecată.
De asemenea, a mai susținut că avocatul H. este finul nașului doamnei președinte a completului de judecată care a soluționat apelul.
În ceea ce privește motivul de contestație prevăzut de art. 426 alin. (1) lit. h) C. proc. pen. a precizat că a solicitat luarea unui supliment de declarație pentru a da lămuriri cu privire la fapte noi despre care nu a făcut referire în declarația inițială instanța respingând această solicitare.
Înalta Curte, analizând contestația în anulare de față, raportat la actele dosarului și la criticile formulate, constată următoarele:
Contestația în anulare este calea extraordinară de atac ce poate fi exercitată în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive pronunțate cu încălcarea normelor procesual penale, fiind o cale de atac de retractare, instanța care a pronunțat hotărârea cu încălcarea legii anulând hotărârea în scopul înlăturării erorilor de procedură (error in procedendo).
Potrivit art. 426 C. proc. pen., se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:
a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate;
b) când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;
c) când hotărârea a fost pronunțată de un alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;
d) când instanța nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;
e) când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;
f) când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistența juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;
g) când ședința de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;
h) când instanța nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;
g) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.
Potrivit art. 431 C. proc. pen., instanța examinează admisibilitatea în principiu a contestației în anulare, în camera de consiliu, fără citarea părților, verificând dacă aceasta este făcută în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestația este din cele prevăzute de art. 426 C. proc. pen. și dacă în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care nu sunt la dosar.
Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestației în anulare este condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor privind respectarea termenului de exercitare prevăzut de lege, dacă cererea se referă la o hotărâre penală definitivă supusă contestației în anulare, invocarea de motive care se sprijină pe cazurile prevăzute în art. 426 C. proc. pen., precum și invocarea de dovezi în sprijinul căii extraordinare de atac exercitate, iar examinarea temeiniciei contestației în anulare nu poate avea loc decât ulterior procedurii admisibilității în principiu.
În acest sens, Înalta Curte a constatat îndeplinite condițiile mai sus evocate, contestația în anulare fiind formulată în termenul prevăzut de lege, fiind îndreptată împotriva Deciziei penale nr. 300/A din 14 iulie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2/2012, fiind indicate motivele și dovezile pe care se sprijină cazurile prevăzute de C. proc. pen., sens în care va admite în principiu contestația în anulare formulată de inculpatul A.
Pe fondul contestației, Înalta Curte va analiza temeinicia contestației în anulare în raport de motivele contestației invocate.
Se constată că inculpatul contestator A. a invocat cazul de contestație prevăzut de art. 426 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. raportat la art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., faptul că a existat un caz de incompatibilitate, respectiv că există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorului ar putea fi afectată.
Reținerea existenței unui caz de incompatibilitate a judecătorului (respectiv art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.) a fost prevăzută în noua reglementare procedural penală în scopul garantării imparțialității instanței și al respectării dreptului la un proces echitabil.
Contestatorul a invocat faptul că există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea președintelui completului sau a judecătorilor a fost afectată având în vedere modalitatea în care s-a desfășurat judecata în apel, analiza întregului comportament pe care l-au avut judecătorii care au format completul de judecată pe parcursul cercetării judecătorești și soluționării cauzei, schimburile repetate de replici între președinta completului de judecată și apărare, atitudinea vădit ostilă a președintelui de judecată față de inculpat și apărătorii săi, recurgerea la diverse metode de intimidare, respingerea nemotivată a cererilor de probe, precum și condamnarea sa pentru o altă situație de fapt decât cea pentru care a fost trimis în judecată.
Cu privire la imparțialitatea judecătorilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că există două teste pentru a determina dacă un tribunal este imparțial în sensul art. 6 § 1: prima constă în încercarea de a determina convingerea personală a unui anumit judecător într-un anumit caz și a doua în a stabili dacă judecătorul prezintă garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în această privință (Marguš c. Croației, Gautrin ș.a.c. Franței).
În ceea ce privește testul subiectiv, Curtea notează în primul rând că imparțialitatea personală a unui judecător trebuie să fie presupusă până la dovada contrarie (Wettstein c. Elveției) și trebuie apreciate pe baza opiniei exprimate a magistratului. În ceea ce privește testul obiectiv, trebuie să se stabilească dacă, în afară de conduita judecătorului, există fapte verificabile care pot ridica îndoieli justificate cu privire la imparțialitatea sa. Acest lucru înseamnă că, pentru a decide dacă într-un anumit caz există un motiv întemeiat să se teamă că un anumit judecător este lipsit de imparțialitate, punctul de vedere al persoanei în cauză este important, dar nu decisiv. Ceea ce este decisiv este dacă această teamă poate fi considerat a fi justificată în mod obiectiv (Ferrantelli și Santangelo c. Italiei, Micallef c. Malta). Cu privire la acest aspect, chiar și aparențele pot prezenta o anumită importanță (De Cubber c. Belgiei, Mežnarić c. Croației). Ca urmare, cu privire la acest aspect, reprezentarea pe care o are inculpatul trebuie luată în considerare, fără ca aceasta să aibă, însă, un rol decisiv (Piersack c. Belgiei). Va fi, însă, un element determinant dacă percepția inculpatului poate fi apreciată ca fiind obiectiv justificată. Curtea a stabilit că luarea de către judecătorii fondului sau de cei din apel a unor decizii nu justifică în sine îndoieli cu privire la imparțialitatea acestora cu privire la fondul cauzei. Imparțialitatea urmează a fi analizată în funcție de circumstanțele fiecărei cauze, în raport de întinderea și natura măsurilor adoptate de judecător înainte de soluționarea cauzei. Problemele cu privire la care un judecător trebuie să se pronunțe înainte de dezbaterea fondului nu trebuie confundate cu cele care stau la baza decizie sale finale (Hauschildt c. Danemarcei).
Raportând principiile statuate prin jurisprudența invocată anterior la situația din prezenta cauză se constată că argumentele contestatorului nu pot fi primite de către instanța investită cu soluționarea contestației în anulare, deoarece contestatorul, în fapt, fiind nemulțumit de hotărârea de condamnare, încearcă obținerea unei rejudecări prin susținerea unei lipse de imparțialitate a instanței de apel.
Înalta Curte constată că în cursul judecății, în urma unor dezbateri contradictorii, instanțele se pronunță prin hotărâri motivate (încheieri, sentințe ori decizii). Modul în care a procedat instanța de apel cu privire la cererile formulate de inculpat vizând probele solicitate ori argumentele ce au stat la baza soluționării acțiunii penale se circumscrie acestei conduite a pronunțării motivate. Întinderea argumentației, caracterul său exhaustiv ori succint, tehnica de redactare în general, în condițiile clarității argumentelor și soluțiilor nu încalcă obligația de motivare (art. 100 alin. (3), art. 393 și urm, 424 C. proc. pen.) și nu deschid calea contestației în anulare.
Faptul că soluția pronunțată de completul investit cu soluționarea apelului nu este conformă cu opinia contestatorului ori nu este favorabilă acestuia, nu constituie un motiv pentru a califica ca nelegal actul de justiție înfăptuit ori de a considera că judecătorii au fost lipsiți de imparțialitate.
Cazului prevăzut la art. 426 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. raportat la art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., poate fi dovedit prin elemente care să contureze existența unei suspiciuni rezonabile cu privire la lipsa de imparțialitate a judecătorilor. Conduite impuse de normele procesuale ca pronunțări motivate asupra probelor, cererilor, excepțiilor, în lipsa altor elementelor numite anterior, nu conduc la concluzia lipsei de imparțialitate. Analiza încheierilor invocate de parte nu a condus la identificarea vreun aspect apt să susțină lipsa imparțialității instanței. Dreptul la apărare exercitat de inculpat nu obligă instanța la admiterea oricărei cereri, administrarea ori readministrarea oricărei probe, aprecierea utilității unei probe în cadrul cercetării judecătorești fiind atributul exclusiv al instanței. Ca urmare, este neîntemeiată critica referitoare la lipsa de imparțialitate dedusă din respingerea cererilor de administrare a unor probe.
Totodată, criticile referitoare la atitudinea constant ostilă, tonalitatea folosită de președintele completului de judecată ori modul de soluționare a unor cereri nu pot constitui eo ipso temei al contestației în anulare. Toate aceste aspecte care țin de modalitatea de conducere a ședinței de judecată de către președintele completului nu pot justifica admiterea unei astfel de cereri în lipsa unor criterii obiective apte să dovedească lipsa imparțialității sale.
În ceea ce privește critica inculpatului referitoare la respingerea cererii de declasificare a unor documente, aspect ce ar nega imparțialitatea instanței prin prisma faptului că inculpatul ar fi fost condamnat în baza unor acte secrete pentru acesta, cunoscute doar de magistrați, Înalta Curte constată că inculpatul nu a fost condamnat în baza unor acte clasificate, în considerentele deciziei fiind prezentate în mod exhaustiv motivele care au stat la baza condamnării sale, fără nicio trimitere la actele nedesecretizate.
Cu privire la critica conform căreia unul dintre avocații din cauza judecată este finul nașului președintelui completului de judecată, Înalta Curte o consideră neîntemeiată apreciind că, pe de o parte, contestatorul avea deschisă calea recuzării președintelui de complet în condițiile art. 64 lit. f) C. proc. pen., aspect de care nu a uzat în cursul judecării apelului, rezervându-și posibilitatea de a-l valorifica în calea extraordinară de atac iar, pe de altă parte, acest aspect nu constituie de plano un motiv care să afecteze imparțialitatea președintelui completului de judecată.
Mai mult, contestatorul invocă, în general, incompatibilitatea unui singur membru al completului în condițiile în care completul a fost colegial, iar hotărârile au fost luate în unanimitate.
Referitor la motivul de contestație prevăzut de art. 426 alin. (1) lit. h) C. proc. pen. se reține că inculpatul a invocat omisiunea luării de către instanța de apel a unui supliment de declarație, lămuritor cu privire la fapte noi, la care nu făcuse referire în declarația inițială, instanța respingând această solicitare.
Potrivit art. 420 alin. (4) C. proc. pen. instanța de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond.
Înalta Curte reține că jurisprudența anterioară și doctrina au reliefat faptul că motivul de contestație în anulare invocat are în vedere situația în care audierea inculpatului nu a avut loc, deși era posibilă fie la prima instanță, fie la instanța de apel (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Decizia nr. 3033 din 25 noiembrie 2014).
Înalta Curte constată că inculpatul a fost audiat de către instanța de apel la data de 29 mai 2015 și 12 iunie 2015, acesta prezentând pe larg poziția sa cu privire la faptele imputate, declarațiile regăsindu-se la dosar. În acest sens, se reține că susținerile contestatorului referitoare la faptul că declarația sa a fost succintă și nu a lămurit toate aspectele este neîntemeiată, din cuprinsul declarațiilor rezultând amploarea depozițiilor sale.
În acest context se constată că inculpatul a fost audiat în fața instanței de apel, iar faptul că instanța a dispus respingerea cererii sale de suplimentare a declarației sau reaudiere nu poate echivala cu o lipsă a audierii în sensul impus de dispozițiile art. 426 alin. (1) lit. h) C. proc. pen. Evaluarea cererii de reaudiere a inculpatului sub aspectul utilității, cu consecința administrării, constituie atributul exclusiv al instanței de judecată raportat la obiectul dedus judecății, probatoriul administrat până la acel moment și necesitatea lămuririi cauzei sub toate aspectele. Instanța de apel a deliberat asupra acestei cereri însă a apreciat, în contextul art. 100 alin. (2)-(4) C. proc. pen. și a limitelor competenței sale funcționale, că nu se impunea reaudierea inculpatului. Solicitarea inculpatului de reaudiere, se circumscrie exercițiului dreptului său la apărare, dar nu paralizează posibilitatea instanței de evaluare a utilității probei în raport cu toate criteriile enumerate de art. 100 alin. (4) C. proc. pen. În aceste limite nu se poate reține incidența cazului de contestație invocat.
Față de cele anterior evocate, Înalta Curte va admite în principiu, contestația în anulare declarată de inculpatul A., împotriva Deciziei penale nr. 300/A din 14 iulie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2/2012.
Pe fond, va respinge, ca nefondată, contestația în anulare declarată de inculpatul A., împotriva aceleiași decizii penale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
I. Admite, în principiu, contestația în anulare declarată de inculpatul A., împotriva Deciziei penale nr. 300/A din 14 iulie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2/2012.
II. Respinge, ca nefondată, contestația în anulare declarată de inculpatul A., împotriva aceleiași decizii penale.
Obligă contestatorul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 35 lei, până la prezentarea apărătorului ales, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 12 aprilie 2017.