Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Decizia nr. 18/RC/2017

Deliberând asupra recursului în casație, în baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 132 din 16 octombrie 2015, pronunțată de Judecătoria Drăgășani, s-a constatat că legea penală mai favorabilă, aplicabilă global conform art. 5 C. pen. și Deciziei Curții Constituționale nr. 265/2014, este legea anterioară.

În baza art. 250 alin. (1) și (3) C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 63 alin. (3) C. pen. din 1968 și art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A., fără antecedente penale, la 2.000 lei amendă, la plângerea persoanei vătămate B., domiciliată în com. Verguleasa, județul Olt.

În baza art. 250 alin. (1) și (3) C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 63 alin. (3) C. pen. din 1968 și art. 5 C. pen., a fost condamnat același inculpat la 2.000 lei amendă, în plângerea persoanei vătămate C., domiciliată în com. Mădulari, sat Bănțești, județul Vâlcea.

În baza art. 250 alin. (3) C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 63 alin. (3) C. pen. din 1968 și art. 5 C. pen., a mai fost condamnat inculpatul la 2.000 lei amendă, la plângerea persoanei vătămate D.

În baza art. 17 alin. (2) C. proc. pen. coroborat cu art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul pentru fapta prev. de art. 250 alin. (1) C. pen. din 1968, la plângerea persoanei vătămate D.

În baza art. 33 lit. a) C. pen. din 1968 și a art. 34 lit. c) C. pen. din 1968, s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului și s-a dispus să execute pedeapsa cea mai grea - 2.000 lei amendă.

S-a luat act că partea civilă B. renunță la cererea de despăgubiri civile pentru daune materiale și morale.

S-a luat act că persoana vătămată D. nu se constituie parte civilă în cauză.

S-a admis, în parte, cererea de despăgubiri civile formulată de partea civilă C. și a fost obligat inculpatul să plătească acestei părți civile suma de 500 lei despăgubiri civile pentru daune morale.

S-a respins ca nedovedită cererea de despăgubiri civile pentru daune materiale formulată de partea civilă C.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. să plătească statului suma de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

Cheltuielile judiciare reprezentând onorariu avocat din oficiu în sumă de 300 lei au rămas în sarcina statului.

În baza materialului probator administrat în cauză, instanța a reținut următoarea situație de fapt că la data de 31 mai 2011, inculpatul A., profesor de geografie la Grupul Școlar I.C. Brătianu Drăgășani, începând cu ora 16,10 a intrat în clasa a X-a B Industrie alimentară din cadrul acestui grup școlar pentru a ține ora de geografie.

La începutul orei profesorul - inculpat a scos mai mulți elevi la tablă pentru a-i asculta, printre care se aflau E., F., G., H., C., I., J.

Persoana vătămată B. i-a cerut inculpatului să o asculte și pe ea pentru că nu avea decât o singură notă și aceea de 1, însă profesorul a refuzat și i-a cerut să facă liniște, moment în care persoana vătămată a insistat să fie trecută la tablă pentru a fi ascultată.

Inculpatul A. s-a enervat și i-a cerut elevei B. să iasă afară din clasă, însă aceasta a refuzat, spunând că nu iese afară din clasă și că vrea să fie ascultată pentru a nu rămâne corigentă.

Inculpatul, vociferând și țipând la persoana vătămată, a mers de la catedră la banca acesteia, a prins-o de braț și a încercat să o scoată afară din bancă cu forța. Pentru că aceasta a opus rezistență, inculpatul a început să o lovească cu pumnii, continuând să o tragă cu forța din bancă, lovind-o chiar cu capul de bancă. În timpul acestui conflict, banca în care se afla persoana vătămată s-a răsturnat.

De asemenea, în timpul acestui conflict, inculpatul a tras persoana vătămată B. și de bluza cu care era îmbrăcată, persoana vătămată fiind zgâriată pe brațul drept.

Persoana vătămată B. a reușit să scape din mâinile inculpatului, moment în care s-a refugiat în spatele clasei, chiar pe rândul de bănci din apropierea martorului K., martor care s-a și aflat în apropierea locului conflictului.

Persoana vătămată B. a fost ajunsă de inculpatul A., care din nou a apucat-o de mână și în continuare a lovit-o, zgâriind-o pe brațul drept.

În ajutorul persoanei vătămate B. a sărit persoana vătămată C., pentru a o scăpa din mâinile inculpatului și astfel, persoana vătămată a reușit să fugă afară din clasă, dar inculpatul a prins-o pe cealaltă persoană vătămată - C. și a început să o lovească și pe aceasta cu pumnul în zona stomacului, a tras-o de mână rupându-i tricoul de pe ea și zgâriindu-i brațul.

În ajutorul celor două persoane vătămate au sărit și alte eleve, colege cu ele, respectiv I., E., F., care au început să tragă de inculpat pentru a-l despărți de cele două persoane vătămate și cerându-i să nu le mai lovească. În timpul conflictului dintre inculpatul A. și persoana vătămată C., aceasta a încercat să se apere de loviturile primite de la inculpat, lovindu-l cu mâna în timp ce el o trăgea de păr.

Datorită intervenției celorlalte eleve, care au sărit în apărarea celor două persoane vătămate, acestea au reușit să scape din mâna inculpatului și să fugă afară din clasă, moment în care inculpatul a ieșit și acesta pe hol, aruncând după ele cu un coș de gunoi cu care ieșise din clasă, dar nereușind să le lovească.

În timpul conflictului, inculpatul A. gesticula, striga, injuria, jignindu-le și insultându-le pe persoanele vătămate B. și C., precum și pe toți elevii care se aflau în clasă.

În momentul în care inculpatul a început să le lovească pe cele două persoane vătămate și să fugă după ele prin clasă pentru a le prinde și a le lovi, toți ceilalți elevi aflați în clasă s-au speriat, unii dintre ei s-au ridicat în picioare retrăgându-se din calea inculpatului spre pereții sălii de clasă, iar o altă parte dintre ei a fugit afară din clasă pe hol.

În final, și persoana vătămată C. a reușit să fugă din sala de curs afară pe hol, și împreună cu toți ceilalți elevi care se aflau deja ieșiți din clasă, au început să strige după profesorul de serviciu - L.. Persoanele vătămate B. și C. au mers după diriginta lor, profesor M., și împreună s-au reîntors în sala de curs unde inculpatul se afla și vocifera la ceilalți elevi aflați în clasă, pe care i-a și obligat să ridice banca în care stătuse persoana vătămată B. și care se răsturnase în timpul conflictului.

Inculpatul a scos-o din clasă pe diriginta clasei - profesor M. îmbrâncind-o, împreună cu ea au ieșit afară din sala de clasa mai mulți elevi, aceștia spunându-i că nu vor să mai stea în clasă întrucât le este frică de inculpat.

Diriginta clasei - martor M. l-a anunțat pe directorul adjunct N. despre incidentul petrecut, care, la rândul său, l-a anunțat pe directorul liceului, O., despre acest conflict.

Directorul liceului O. a anunțat organele de poliție, acestea s-au prezentat la sediul Grupul Școlar I.C. Brătianu în jurul orelor 17,20, au efectuat cercetările care se impuneau în cauză și întocmindu-se procesul verbal din 31 mai 2011 și planșa foto, acte existente la dosar.

În momentul în care martorul O. a intrat în curtea liceului, le-a întâlnit pe cele două persoane vătămate împreună cu mai multe eleve, toate relatându-i că au fost lovite de profesorul A. în timpul orei de curs.

După acest conflict, cele două persoane vătămate au fost conduse la Spitalul mun. Drăgășani, unde li s-au acordat primele îngrijiri medicale de către medicul de serviciu P., li s-a efectuat vaccinul antitetanos, întrucât persoanele vătămate erau zgâriate pe braț, iar medicul a consemnat în registrul de consultații urgență leziunile primare pe care le prezentau acestea.

S-a reținut că în cauză au fost audiați în calitate de martori 25 de elevi și patru profesori, care au relatat despre acest conflict.

Referitor la acest conflict, inculpatul A. atât în declarația dată la urmărirea penală, cât și în declarația dată în fața instanței, a arătat, că nu el le-a lovit pe persoanele vătămate B. și C. în timpul orei de curs din data de 31 mai 2011, ci el este cel lovit, amenințat și insultat de aceste persoane vătămate, precum și de colegele acestora: E., I., F., astfel negând cu vehemență acțiunea agresivă față de cele două persoane vătămate.

Instanța de fond a apreciat că din probele administrate în cauză a rezultat însă că, într-adevăr, în momentul în care inculpatul A. le-a lovit pe cele două persoane vătămate B. și C., acestea, la rândul lor, l-au lovit cu mâna pe inculpat, dar acest lucru l-au făcut pentru a se apăra de loviturile primite de la inculpat și pentru a scăpa de acesta.

S-a reținut că apărarea exercitată de persoanele vătămate B. și C. a fost proporțională cu atacul inculpatului, având în vedere că acestea erau eleve, persoane de sex feminin, cu vârste cuprinse între 16-17 ani, care încercau să se apere de atacul unui bărbat matur, profesor, și cunoscut cu un comportament violent și recalcitrant manifestat față de elevi.

S-a mai avut în vedere că din declarația martorei F., ca și din întreg materialul probator în ansamblul său rezultă că persoanele vătămate B. și C. nu l-au provocat în nici un fel pe inculpat, ci acesta a fost cel care a declanșat acțiunea agresivă.

Susținerea inculpatului potrivit căreia cele două persoane vătămate B. și C. și-ar fi provocat singure leziunile traumatice prin zgâriere cu un ciob, înainte de a-și obține certificatele medico-legale, nu s-a reținut de instanță de fond, întrucât nu este confirmată de probele administrate în cauză.

S-a mai avut în vedere că martorul R. a declarat că leziunile persoanelor vătămate B. și C. au fost provocate parțial de inculpat și parțial și le-au provocat singure, prin zgâriere cu un ciob în mașina poliției, înainte de a-și obține certificatele medico-legale, însă această declarație nu se coroborează cu nicio altă declarație luată în cauză, nici măcar cu declarația martorului S., despre care a afirmat că era împreună cu el atunci când persoanele vătămate se lăudau că și-au provocat singure leziunile.

Instanța de fond a mai reținut că din declarațiile martorilor T. și U. rezultă că leziunile celor două persoane vătămate B. și C. au fost produse de inculpat, martorii relatând că „după conflict brațele părților vătămate erau învinețite”, „ambele părți vătămate aveau leziuni la brațe și picioare”.

S-a apreciat că faptele de lovire și adresare de expresii jignitoare săvârșite la data de 31 mai 2011 de inculpatul A. față de persoanele vătămate B. și C., întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de purtare abuzivă.

Instanța de fond a mai reținut că la data de 12 decembrie 2011, la orele 10.00-11.00, inculpatul A. - profesor, a mers pentru a ține ora de curs de geografie la clasa a XII-a - Textile din cadrul Grupului Școlar I.C. Brătianu Drăgășani, și pentru că acesta a pus absențe la mai mulți colegi ai persoanei vătămate D., cu toate că o parte din ei se aflau în clasă, unii dintre aceștia au început să vocifereze că nu este corect ceea ce face profesorul, iar după circa 20 minute de la începerea orei de geografie, inculpatul a luat catalogul și a vrut să iasă din clasă.

Inculpatul s-a îndreptat spre ușă, a încercat să o deschidă, dar nu a putut și a început să strige către toți elevii că vor să-l sechestreze în clasă. În acest timp persoana vătămată D. care se afla în banca a II-a de lângă ușă, s-a ridicat și ea în picioare pentru a căuta în ghiozdanul aflat în pupitrul băncii, astfel că inculpatul a avut impresia că persoana vătămată vrea să îi pună piedica. Din acest motiv, inculpatul s-a enervat și imediat s-a repezit la pers. vătămată D., a apucat-o de păr și a dat-o cu capul de bancă, după care a izbit cu piciorul ușa și a ieșit din clasă pe hol, unde se afla martora V. - profesor de serviciu. Inculpatul a continuat să strige „că elevii vor să mă sechestreze în clasă și să mă bată”, iar acestei martore i-a arătat un mâner de la sistemul de închidere al ușii care sărise sub caloriferul din hol în momentul în care inculpatul lovise ușa cu piciorul. După câteva minute a revenit în clasă, dar de data aceasta fără catalog, a luat-o pe persoana vătămată D. de păr cu o mână și a scos-o afară din clasă pe holul școlii, după care a continuat să o lovească cu picioarele.

Fiind prezentă, martora V. - profesor de serviciu a încercat să intervină pentru a-l împiedica pe inculpat să o lovească în continuare pe persoana vătămată D., dar nu a reușit pentru că acesta deja o scosese pe holul scolii, continuând să o lovească cu picioarele în spate și unde nimerea. Martora a încercat să-l tragă de braț pe inculpat pentru a-l despărți de elevă și a strigat la elevă să fugă pentru a scăpa. Acest conflict a fost observat și de martora - profesor X. și martora - femeie de serviciu Z., care au venit în fugă la locul conflictului, tocmai din cauza scandalului produs. Cu privire la acest conflict, au fost audiați și martorii - elevi și colegi de clasă cu persoana vătămată : Y., A.A., B.B., femeia de serviciu Z. și directorul școlii O.

Instanța de fond a apreciat că fapta inculpatului din data de 12 decembrie 2011, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de purtare abuzivă.

Întrucât faptele au fost săvârșite sub imperiul C. pen. din 1968 (la data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 privind C. pen.), instanța a avut în vedere la stabilirea pedepselor dispozițiile art. 5 din N.C.P. și dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 265/2014 cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile.

S-a apreciat că legea penală mai favorabilă aplicabilă global este C. pen. anterior, având în vedere limitele de pedeapsă minimă și maximă, modalitatea de executare a pedepsei și regimul sancționator în cazul concursului real de infracțiuni.

La individualizarea și proporționalizarea pedepsei s-a ținut seama de disp. art. 72 C. pen. de la 1968, respectiv împrejurările comiterii faptelor, conținutul concret al acestora, consecințele produse și gradul de pericol social al faptelor săvârșite.

Pe de altă parte, au fost avute în vedere și datele privitoare la persoana inculpatului, care este tânăr, fără antecedente penale, cu un nivel superior de pregătire, dar cunoscut ca o persoană cu un comportament recalcitrant și agresiv atât în colectivul de profesori în care a activat, cât și în localitatea de domiciliu din com. Gușoeni, astfel cum rezultă din adresa din 18 februarie 2012 emisă de Primăria Gușoeni, dar și atitudinea necooperantă a inculpatului cu organele judiciare.

Instanța de fond a apreciat că din probele administrate în cauză nu a rezultat că inculpatul i-a adresat expresii jignitoare persoanei vătămate D. la data de 12 decembrie 2011, astfel că în baza art. 17 alin. (2) C. proc. pen., coroborat cu art. 16 alin. (1) lit. a) din același cod, a dispus achitarea acestuia pentru fapta prev. de art. 250 alin. (1) C. pen. din 1968, la plângerea acestei persoane vătămate.

Privitor la latura civilă, instanța de fond a constatat că în faza urmăririi penale, persoana vătămată C., cu ocazia audierii sale, a precizat că în timpul conflictului inculpatul a lovit-o și a insultat-o și ea constituindu-se parte civilă în cauză cu suma de 200.000 lei daune materiale și morale, motivând că a fost bătută, insultată de inculpat, iar acest incident a fost aflat de întregul liceu și de oamenii din comuna sa.

De asemenea, în faza urmăririi penale, persoana vătămată B., cu ocazia audierii sale, a precizat că în timpul conflictului inculpatul a lovit-o și a insultat-o făcând-o psihopată, aceasta constituindu-se parte civilă în cauză cu suma de 10.000 lei daune morale, motivând că a fost traumatizată și psihic în urma agresiunii. Ulterior, cu ocazia audierii sale în instanță, persoana vătămată B. a precizat că renunță la cererea de despăgubiri civile materiale și morale.

Potrivit principiului disponibilității ce guvernează latura civilă a procesului penal, s-a luat act că partea civilă B. renunță la cererea de despăgubiri civile pentru daune materiale și morale.

De asemenea, potrivit aceluiași principiu, s-a luat act că persoana vătămată D. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

Având în vedere depozițiile martorilor din care rezultă că, după conflictul avut cu inculpatul, persoanele vătămate B. și C. erau foarte speriate, chiar șocate de ceea ce au pățit, ajungând să plângă, iar persoana vătămată C. chiar s-a mutat din acea clasă de frica inculpatului, instanța de fond a apreciat că partea civilă C. a suferit traume psihice și implicit un prejudiciu de natură morală ce trebuie reparat, în acord cu prevederile art. 998-999 C. civ. de la 1864, potrivit cărora „Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara; Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa”.

S-a apreciat că suma de 500 lei poate compensa prejudiciul moral încercat de partea civilă C., produs prin faptele inculpatului, acesta, fiind obligat să plătească acestei părți civile suma de 500 lei despăgubiri civile pentru daune morale.

Deși partea civilă C. a suferit leziuni traumatice pentru a căror vindecare a avut nevoie de 2-3 zile de îngrijiri medicale și a formulat cerere de despăgubire și pentru daune materiale, s-a apreciat că totuși, nu a făcut dovada prejudiciului material suferit, motiv pentru care a fost respinsă, ca nedovedită cererea de despăgubiri civile pentru daune materiale formulată de această parte civilă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Drăgășani și inculpatul A., criticând sentința pe considerente de nelegalitate și netemeinicie, pentru următoarele motive:

Parchetul de pe lângă Judecătoria Drăgășani a susținut că în mod nelegal, instanța de fond a dispus achitarea inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de purtare abuzivă prev. de art. 250 alin. (1) C. pen. 1968, pe motivul inexistenței faptei asupra persoanei vătămate D. (în sensul că inculpatul nu i-ar fi adresat expresii jignitoare persoanei vătămate, astfel cum prevăd disp. art. 250 alin. (1) C. pen. 1968), dar l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa amenzii, pentru infracțiunea prev. de art. 250 alin. (3) C. pen. 1968, probele administrate nefiind judicios analizate.

Cel de-al doilea motiv invocat de Parchet a vizat modalitatea de individualizare judiciară a pedepsei, apelantul apreciind că se impune, în raport de criteriile prev. de art. 74 lit. a)-c) C. pen. în vigoare, aplicarea pedepsei cu închisoarea pentru cele trei infracțiuni de purtare abuzivă săvârșite în concurs real, cu aplicarea prevederilor art. 86¹ C. pen. anterior, față de pedeapsa rezultantă.

În apelul său, inculpatul A. a arătat că hotărârea este lovită de nulitate absolută, judecătorul fiind incompatibil să judece cauza, iar cererea de sa de recuzare a fost respinsă abuziv.

A mai susținut că cererea de recuzare a procurorului de ședință nu a fost soluționată, atrăgând tot nulitatea absolută a hotărârii primei instanțe, ca și faptul că procurorul care a efectuat urmărirea penală a colaborat cu securitatea.

A mai susținut că un alt motiv de nulitate a hotărârii îl constituie încălcarea drepturilor și intereselor sale legitime, a dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil, a dreptului de a formula cereri, de a depune memorii și de a participa la oricărui act de urmărire penală prev. de art. 172 alin. (1), 173 alin. (1) din V.C.P.P., pe parcursul urmăririi penale.

Pe fondul cauzei, inculpatul a arătat că există neconcordanță și contradicții între probele administrate, în concret între evidențele Spitalului Drăgășani și procesul-verbal întocmit de poliție privitor la B. și C., leziunile fiind diferite, contradicții ce nu pot conduce decât la concluzia nevinovăției sale.

Inculpatul-apelant a considerat că s-a aflat în stare de necesitate și de legitimă apărare, a fost supus unei constrângeri fizice și morale, motiv pentru care a și formulat plângere penală împotriva numitelor B., C., E. și I., față de care a solicitat și pretenții civile, pentru plata de daune morale și despăgubiri materiale, ca urmare a săvârșirii infracțiunii de lovire asupra sa de către acestea.

La data de 12 decembrie 2011, el a fost victima unor infracțiuni deosebit de grave îndreptate împotriva sa, precum asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, lipsire de libertate în mod ilegal de către 12-15 persoane împreună, șantaj, amenințare, lovire cu piciorul de către numita D., abuz în serviciu în formă calificată de către profesorul de serviciu și femeia de serviciu.

În concluzie, apelantul-inculpatul a arătat că nu se face vinovat de niciuna din faptele ce fac obiectul cauzei pendinte, el fiind victima infracțiunilor comise de persoanele mai sus arătate.

Prin Decizia penală nr. 832/A din 13 iulie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/223/2013*, Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Drăgășani, împotriva sentinței penale nr. 132 din data de 16 octombrie 2015, pronunțată de Judecătoria Drăgășani în Dosarul nr. x/223/2013*, privind pe inculpatul A., a desființat, în parte, sentința penală și rejudecând, a înlăturat dispoziția de achitare a inculpatului.

A descontopit pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului în pedepsele componente.

A înlăturat pedeapsa amenzii penale și a dispus condamnarea inculpatului A. la trei pedepse de câte 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 250 alin. (1) și (3) C. pen. anterior.

A contopit pedepsele și a dispus executarea pedepsei celei mai grele, de 6 luni închisoare, sporită cu 2 luni, în total 8 luni închisoare.

În baza art. 81 C. pen. anterior, a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei.

În baza art. 82 C. pen. anterior, a stabilit termen de încercare de 2 ani și 8 luni.

A atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83-84 C. pen. anterior.

În baza art. 71 C. pen. anterior, a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. anterior.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii, a suspendat executarea pedepselor accesorii.

A menținut restul dispozițiilor sentinței.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A., împotriva aceleiași sentințe și l-a obligat la 800 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

Cu privire la motivele de apel invocate de parchet, s-a reținut că probatoriul administrat în cauză a dovedit că inculpatul A. se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de purtare abuzivă, prev. de art. 250 alin. (1) și (3) C. pen. anterior, în raport de fiecare dintre cele trei persoane vătămate B., C. și D., în modalitatea normativă prevăzută de art. 250 alin. (1) și (3) C. pen. anterior, cu aplic. art. 5 C. pen., atât sub aspectul laturii obiective, cât și sub aspectul laturii subiective.

Totodată, instanța de control judiciar a mai reținut că la data de 12 decembrie 2011 inculpatul A., profesor de geografie la clasa în care era înscrisă și eleva persoană vătămată D., a agresat-o fizic și verbal pe aceasta, trăgând-o de păr, lovind-o cu picioarele și cu capul de bancă, existența și modalitatea de desfășurare a faptei rezultând cu caracter de certitudine din concordanța existentă între declarațiile părții vătămate și declarațiile martorilor X., Z., Y., V. și B.B.

În privința faptei din 12 decembrie 2011 reținută în sarcina inculpatului prin rechizitoriu, s-a apreciat că, prin adoptarea soluției de achitare pentru infracțiunea prev. de art. 250 alin. (1) C. pen. din 1968, instanța de fond nu a realizat o justă interpretare și apreciere a mijloacelor de probă administrate, din care rezultă atât existența faptei îndreptate împotriva persoanei vătămate D., pentru care apelantul-inculpat A. a fost trimis în judecată, cât și săvârșirea acesteia cu vinovăție.

S-a constatat că, în mod greșit, prima instanță a dispus achitarea inculpatului pentru infracțiunea de purtare abuzivă prev. de art. 250 alin. (1) C. pen. din 1968, îndreptată împotriva persoanei vătămate D., aspect în raport de care, instanța de control judiciar a admis apelul declarat sub acest aspect și a dispus condamnarea inculpatului și pentru infracțiunea prev. de art. 250 alin. (1), (3) C. pen. 1968 privind această persoană vătămată.

S-a reținut că, pe lângă argumentul formal, constând în ceea că forma agravată, prev. de art. 250 alin. (3) C. pen., nu subzistă legal, în lipsa formei tip a infracțiunii, prev. de art. 250 alin. (1) C. pen., au fost avute în vedere și aspectele de fond, substanțiale, care constau în aceea că lovirea unei persoane, denotă și presupune o atitudine jignitoare, ofensatoare, iar comportamentul jignitor și agresiv al inculpatului față de persoana vătămată D. a rezultat cu prisosință din numeroasele declarații date de elevi, cadre didactice și alți angajați ai unității școlare, audiați în cauză.

Cu privire la motivele de apel invocate de inculpat care a susținut inexistența faptelor pentru care a fost trimis în judecată, respectiv comiterea lor în stare de necesitate și de legitimă apărare, pe fondul unor constrângeri fizice și morale, instanța de control judiciar a constatat că acestea sunt nefondate, în raport de fiecare dintre cele trei persoane vătămate, probatoriul administrat confirmând existența faptelor și comiterea acestora cu forma de vinovăție prevăzută de lege, respectiv intenția.

Cu privire la individualizarea pedepselor, aplicate inculpatului A., instanța de apel a constatat că instanța de fond nu a realizat o justă evaluare a criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. din 1968, prin stabilirea unor pedepse cu amenda penală, neacordând eficiența juridică cuvenită tuturor împrejurărilor obiective și subiective ce privesc ansamblul faptic al cauzei.

Astfel, date fiind gradul de pericol social al faptelor săvârșite, determinat de calitatea de profesor a inculpatului, de împrejurării comiterii acestora, în cadrul orelor de curs, împotriva unor eleve, de numărul persoanelor vătămate, de modalitatea comiterii și anume prin insistența în atitudinea agresivă, chiar împotriva voinței și intervenției altor persoane care încercau să aplaneze conflictul, și având în vedere limitele de pedeapsă fixate în partea specială a C. pen., precum și datele referitoare la persoana inculpatului, care nu este cunoscut cu antecedente penale, dar este cunoscut ca o persoană cu un comportament dificil, inclusiv în colectivul de profesori în care a activat și în mediul social din care provine, potrivit adresei din 18 februarie 2012, emisă de Primăria Gușoeni și a adoptat un comportament procesual necooperant, instanța de control judiciar a apreciat că numai pedeapsa închisorii este cea care poate asigura atingerea scopului preventiv-educativ, vizat de legiuitor, prin disp. art. 52 C. pen. anterior.

S-a apreciat că în acest context, pedepsele și modalitatea de executare a acestora trebuie individualizate în așa manieră încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii și să evite, în viitor, comiterea unor fapte antisociale, așa încât, pedeapsa de câte 6 luni închisoare, în raport cu fiecare dintre cele trei infracțiuni, este proporțională cu gravitatea faptelor comise în împrejurările expuse în mod detaliat de către instanța de fond.

Referitor la modalitatea de individualizare a executării pedepsei rezultante, instanța de control judiciar a apreciat că scopul preventiv-educativ al acesteia poate fi atins și fără executarea în condiții de privare de libertate, ci prin suspendarea condiționată, în baza art. 81 C. pen., pe durata unui termen de încercare de 2 ani și 8 luni, conform art. 82 C. pen. anterior.

Împotriva hotărârii instanței de apel a formulat cerere de recurs în casație recurentul inculpat A., la data de 01 septembrie 2016, prin avocat C.C.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 04 octombrie 2016, fiind stabilit termen pentru verificarea admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpat la data de 15 noiembrie 2016.

Prin Încheierea nr. 491/RC din 15 noiembrie 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/223/2013* a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 832/A din 13 iulie 2016 a Curții de Apel Pitești, secția penală pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. x/223/2013*, fiind stabilit termen pentru judecarea pe fond a recursului în casație la data de 17 ianuarie 2017.

În motivarea cererii de recurs în casație, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., solicitând admiterea căii de atac exercitate, casarea hotărârii atacate și în principal, achitarea sa.

În subsidiar, a solicitat admiterea căii de atac exercitate, casarea hotărârii atacate și să se dispună, în baza art. 80-82 C. pen., renunțarea la aplicarea pedepsei, având în vedere că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de aceste texte de lege. De asemenea a mai subliniat că în aproape toate cauzele similare situației sale, instanțele au constat că faptele nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni. A mai precizat că pentru pretinsele fapte reținute în sarcina sa, de o gravitate infimă nu se puteau aplica decât dispozițiile privind sancțiunea cu caracter administrativ.

Într-un al treilea subsidiar a solicitat admiterea căii de atac exercitate, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei pentru rejudecare la instanța de apel sau la instanța de fond.

În susținerea motivelor de recurs în casație recurentul inculpat a arătat că hotărârile pronunțate de instanța de fond și instanța de apel sunt vădit nelegale, deoarece s-a dispus condamnarea sa pentru fapte pe care nu le-a săvârșit.

Totodată, acesta a mai susținut că pedeapsa, îndeosebi cea aplicată de instanța de apel este excesivă, în raport cu gravitatea faptelor pretins a fi fost săvârșite de el, fiind și în neconcordanță cu dispozițiile legale aplicabile în cauză și cu jurisprudența în materie.

Recurentul inculpat a mai arătat că instanța de apel nu a răspuns motivelor de apel pe care acesta le-a invocat, începând cu cel referitor la nulitatea absolută a hotărârii instanței de fond pentru incompatibilitatea judecătorului, respectiv faptul că cererea de la termenul din 20 martie 2015 prin care a recuzat procurorul de ședință nu a fost soluționată niciodată, situație față de care nu era posibil ca judecarea cauzei să fie reluată și continuată.

Consideră că prin condamnarea sa de către instanța de apel și pentru infracțiunea de purtare abuzivă prevăzută de art. 250 alin. (1) și alin. (3) C. pen. anterior, care se presupune că a fost comisă la data de 12 decembrie 2011, privind partea vătămată D., au fost încălcate dispozițiile legale aplicabile în cauză, având în vedere că instanța de fond, apreciind că nu există probe care să dovedească săvârșirea acestei fapte, a procedat în mod corect dispunând achitarea lui.

Totodată, inculpatul a mai precizat că hotărârile prin care a fost condamnat, au încălcate grav dispozițiile legale și jurisprudența incidentă în cauză prin faptul că nu au fost aplicate corect dispozițiile privind individualizarea pedepselor prevăzută de art. 74 și următoarele din N.C.P., respectiv art. 72 și următoarele C. pen. anterior.

Recurentul inculpat a mai arătat că, în afara faptului că nu se face vinovat pentru niciuna din faptele pentru care a fost condamnat, în realitate el a fost adevărata victimă în cauză, fiindu-i aplicată o pedeapsă cu închisoarea, cu suspendarea condiționată a executării, în condițiile în care pentru fapte similare cu cele pentru care acesta a fost condamnat, instanțele au dispus soluții de renunțare la aplicarea pedepsei, respectiv renunțarea la urmărirea penală, deoarece faptele nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni.

La termenul de judecată din 17 ianuarie 2017, stabilit pentru soluționarea pe fond a recursului în casație, inculpatul A. a formulat în scris cerere de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., art. 282 alin. (3), (4) lit. a), (5) lit. a) C. proc. pen. și art. 102 pct. 266 și pct. 267 din Titlul III din Legea nr. 255/2013 prin care au fost abrogate dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 10, 13, 14 din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., raportate la dispozițiile Constituției României înscrise în art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi a cetățenilor, art. 20 privind preeminența tratatelor internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1), (3) privind liberul acces la justiție și dreptul la un proces echitabil, art. 23 privind libertatea individuală, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 25 privind libera circulație, art. 27 privind inviolabilitatea domiciliului, art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi si libertăți, art. 124 al. (2) privind înfăptuirea justiției, art. 126 privind instanțele judecătorești, art. 131 privind rolul Ministerului Public, art. 132 privind statutul procurorilor, art. 14 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, art. 47 parag. 3 și art. 52 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

În motivarea cererii, atât în scris, cât și oral, recurentul inculpat a susținut că dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. sunt neconstituționale în măsura în care prevăd ca motiv de nulitate absolută numai compunerea completului, adică incompatibilitatea judecătorului, nu și a procurorului care a efectuat urmărirea penală, cu atât mai mult cu cât, având în vedere și situația în care motivele incompatibilității procurorului nu au putut fi cunoscute decât pe parcursul judecății, nu și până la închiderea procedurii de cameră preliminară, a fost în imposibilitate să le invoce.

A mai arătat că potrivit art. 282 alin. (4) lit. a) C. proc. pen., nulitatea relativă poate fi invocată până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură.

Or, în cauză, este vorba de incompatibilitatea procurorului care a efectuat urmărirea penală, respectiv faptul că s-a descoperit că acesta a fost colaborator al fostei securități, inculpatul susținând că a avut posibilitatea să cunoască acest aspect abia în toamna anului 2014 (luna noiembrie), când procurorul de caz a fost pensionat pentru acest motiv, ocazie cu care au apărut mai multe articole în presă cu acest titlu, așa cum rezultă din actele depuse la dosar.

Totodată, a mai precizat că a luat cunoștință de această situație la scurt timp după închiderea procedurii de cameră preliminară, aspect pe care l-a invocat imediat din momentul în care a luat cunoștință despre el și înainte de primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinita, începerea judecății, citirea actului de sesizare și administrarea probelor, însă instanța i-a respins excepția invocată.

A mai menționat că în procedura de cameră preliminară a invocat și un alt motiv de incompatibilitate a procurorului care a instrumentat dosarul de urmărire penală în prezenta cauză, învederând că împotriva acestuia a formulat mai multe,,acțiuni” care se află pe rolul în instanțelor, una dintre aceste acțiuni având ca obiect sesizarea sa privind îngrădirea în mod ilegal a libertății sale, de către acest procuror, încălcarea dreptului său la libertate și la siguranță, prev. de art. 5 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Cu privite la art. 102 pct. 266, și 267 din Titlul III din Legea nr. 255/2013 prin care au fost abrogate dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 10, 13, 14 din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., inculpatul a susținut că aceste din urmă texte de lege cuprindeau ca motive de recurs în casație contradicțiile în motivarea hotărârii; întemeierea hotărârii pe probe excluse sau greșita excludere a unor probe; nepronunțarea asupra unor motive de apel și consideră că prin eliminarea acestor cazuri de recurs în casație, calea extraordinară de atac a devenit,,una pur iluzorie”, având în vedere caracterul extrem de limitat al motivelor existente.

Deliberând cu privire la admisibilitatea cererii formulată de recurentul inculpat A. de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., art. 282 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. și art. 102 pct. 266, și 267 din Titlul III din Legea nr. 255/2013 prin care au fost abrogate dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 10, 13, 14 din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., se constată următoarele:

Analizând admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, se constată că aceasta este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe stipulate expres de textul normativ:

a) existența unei cauze în curs de soluționare, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural ivit în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

b) activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare;

c) prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

d)interesul procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate.

Astfel, excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legi, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei și în consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Neconstituționalitatea unui text de lege este dată de contradicția dintre dispoziția legală și un principiu sau o prevedere constituțională, așa încât, pentru a admite cererea de învestire a Curții Constituționale cu soluționarea excepției, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei, respectiv a dispoziției legale și a textului constituțional.

În ceea ce privește admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, instanța în virtutea atributului de verificare a condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, mai înainte de transmiterea spre judecare la instanța de contencios constituțional, este obligată să examineze pertinența acesteia. Analiza pertinenței excepției nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional.

Totodată, condiția relevanței excepției, care impune ca normele criticate să aibă incidență în rezolvarea cauzei, nu trebuie analizată in abstracto și dedusă din orice fel de tangență a prevederilor legale în discuție cu litigiul aflat pe rolul instanței, ci impune o analiză riguroasă.

Din interpretarea rațională a art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că legătura dintre prevederea legală a cărei neconstituționalitate se invocă și modul de soluționare a cauzei trebuie să fie evidentă și de natură a produce consecințe directe asupra soluției ce urmează a fi dată în cauză, în eventualitatea admiterii excepției de neconstituționalitate. Aceasta deoarece instrumentul excepției a fost pus de legiuitor la îndemâna părților pentru ca acestea, în raport de interesele lor, să beneficieze de un control de constituționalitate a acelor prevederi legale care au un rol hotărâtor asupra modului de soluționare a cauzei, iar nu a oricărei dispoziții legale ce poate fi incidentă în desfășurarea unui proces penal.

Pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, aceasta trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a inculpatului, iar excepția să apară ca un incident procedural care să necesite a fi dezlegat înainte de soluționarea în fond a cauzei.

În analiza condițiilor enumerate anterior, se constată că excepțiile au fost invocate de inculpatul A. într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect recursul în casație formulat de același inculpat împotriva Deciziei penale nr. 832/A din 13 iulie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/223/2013 și are în vedere neconstituționalitatea unor dispoziții legale care nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, respectiv dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., art. 282 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. și cele ale art. 102 pct. 266 și 267 din Titlul III din Legea nr. 255/2013 prin care au fost abrogate dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 10, 13, 14 din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen.

Cu privire la excepția neconstituționalității dispozițiilor: art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., se reține că textul reglementează instituția nulității absolute și prevăd că, încălcarea dispozițiilor privind compunerea completului de judecată determină întotdeauna aplicarea nulității; art. 282 alin. (3), (4) lit. a), (5) lit. a) C. proc. pen. reglementează instituția nulității relative prevăd că:

,,(3) Nulitatea relativă se invocă în cursul sau imediat după efectuarea actului ori cel mai târziu în termenele prevăzute la alin. (4).

(4) Încălcarea dispozițiilor legale prevăzute la alin. (1) poate fi invocată:

a) până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură;

b) până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, când instanța a fost sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției;

c) până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecății.

5) Nulitatea relativă se acoperă atunci când:

a) persoana interesată nu a invocat-o în termenul prevăzut de lege;

Or, dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. și art. 282 alin. (3), (4) lit. a), (5) lit. a) C. proc. pen., a căror constituționalitate este contestată de autorul excepției, se constată că nu au legătură cu soluționarea cauzei care are ca obiect recurs în casație, cale extraordinară de atac care poate fi examinată numai în raport cu cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen. care prevăd că:

,,1) Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:

1. În cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente;

2. abrogat;

3. abrogat;

4. abrogat;

5. abrogat;

6. abrogat;

7. inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;

8. în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal;

9. abrogat;

10. abrogat;

11. nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată;

12. s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege;

13. abrogat;

14. abrogat;

(2) Cazurile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Înalta Curte constată că în realitate, inculpatul critică un aspect care ține de procesul de legiferare, respectiv includerea în conținutul dispozițiilor art. 281 lit. a) C. proc. pen. ca nulitate absolută, alături de compunerea completului de judecată și incompatibilitatea procurorului care a efectuat urmărirea penală.

În opinia sa, autorul excepției consideră că se impune completarea textului de lege invocat ca neconstituțional pentru a da posibilitatea părților să invoce incompatibilitatea procurorului, ca nulitate absolută în orice stare a procesului penal și nu limitarea în timp a momentului până la care se poate invoca această excepție, așa cum prevede art. 282 alin. (3) și alin. (4) lit. a) C. proc. pen.

Înalta Curte constată că cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul A. este inadmisibilă, întrucât dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. și art. 282 alin. (3), (4) lit. a), (5) lit. a) C. proc. pen., a căror neconstituționalitate este invocată de recurent, nu au relevanță în cauză, instanța fiind învestită cu soluționarea unui recurs în casație care se examinează prin prisma dispozițiilor art. 433-451 C. proc. pen.

Înalta Curte constată că, în raport de motivele scrise, dar și de cele dezvoltate oral în susținerea legăturii excepției cu soluționarea cauzei, prin problema ridicată, nu se antamează, în realitate, o chestiune de constituționalitate ci se tinde la modificarea textelor de lege criticate, însă Curtea Constituțională nu are rolul de legiuitor pozitiv, astfel cum prevăd și dispozițiile art. 73 alin. (1) din Constituția României și raportat la art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Or, dispozițiile art. 126 alin. (2) teza a II-a din Constituția României statuează că procedura de judecată este prevăzută în mod expres de lege, iar în alin. (3) al aceluiași articol se stabilește «expresiss» că Înalta Curte de Casație și Justiție este cea care asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competențelor sale.

Cu privire neconstituționalitatea dispozițiilor art. art. 102 pct. 266 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010267 privind C. proc. pen. prin care a fost modificat art. 438 alin. (1), pct. 1 care prevede că:” „în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuata de o instanță inferioara celei legal competente privind C. proc. pen., se constată că deși inculpatul a pus în discuție neconstituționalitatea textelor de lege mai sus evocate, nu motivează considerentul pentru care acestea ar fi neconstituționale, acestea nu sunt incidente în cauză, având în vedere că inculpatul A. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. 788/P/2011 din 10 aprilie 2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Drăgășani pentru săvârșirea infracțiunii de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (1) și (3) C. pen. anterior, competența de soluționare a cauzei în raport de infracțiunile reținute în sarcina acestuia revenind judecătoriei, în speță, la data de 11 aprilie 2013 fiind sesizată Judecătoria Drăgășani cu judecarea cauzei (fila 1, Dosarul nr. x/223/20013 vol. II).

Împotriva hotărârii pronunțată de instanța de fond a declarat apel, printre alții, inculpatul A., competența de soluționare a căii de atac exercitate revenind Curții de Apel Pitești, în raport împrejurarea că inculpatul a dobândit calitatea de avocat.

În ce privește neconstituționalitatea dispozițiilor art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 prin care au fost abrogate punctele, pct. 2-6, 9, 10, 13 și 14, din conținutul art. 438 alin. (1) C. proc. pen., invocată de autorul excepției, instanța apreciază că în contextul noii politici penale în care se urmărește asigurarea celerității procesului penal, restrângerea cazurilor de casare numai la anumite motive de nelegalitate și eliminarea celor formale și fără impact major asupra legalității, nu este în contradicție cu dispozițiile constituționale și nici cu cele ale Convenției, atât timp cât recursul în casație constituie o cale de atac ce poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor definitive și doar în cazuri strict determinate, de violare gravă ale legii, ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii.

Așa cum reiese și din expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casație, prevăzute la art. 438 alin. (1) C. proc. pen., legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului acestei căi extraordinare de atac. În realizarea acestui scop, au fost menținute, ca motive ale recursului în casație, doar acelea care vizează îndreptarea erorilor de drept, fiind eliminate din sfera acestei instituții și din competența Înaltei Curți de Casație și Justiție motivele care vizau aspecte procedurale și care au fost transformate în motive ale contestație în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac.

Având în vedere argumentele expuse anterior și raportând textele criticate la scopul recursului în casație, Înalta Curte a reținut că restrângerea de către legiuitor a hotărârilor ce pot fi supuse casării la cele prevăzute la art. 438 alin. (1) C. proc. pen., așa cum acesta a fost modificat prin dispozițiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, este justificată de finalitatea instituției analizate, aceea de verificare a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, și de natura acesteia, cea de cale extraordinară de atac.

În plus, așa cum s-a mai arătat, instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului. Acesta este sensul art. 129 din Constituție, text care face referire la "condițiile legii", atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, ca de altfel și al art. 126 alin. (2) din Constituție, care, referindu-se la competența instanțelor judecătorești și la procedura de judecată, stabilește că acestea "sunt prevăzute numai de lege".

Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac este analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Scopul recursului în casație este de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Raportat la jurisprudența constantă și neechivocă a Curții Constituționale în materia criticilor ce au vizat încălcarea egalității în fața legii, accesului la justiție, a dreptului la un proces echitabil precum și a dreptului la un recurs efectiv prin modul în care sunt reglementate căile de atac, Înalta Curte apreciază că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, este inadmisibilă, întrucât autorul excepției nu critică art. 102 pct. 267 C. proc. pen. pentru ceea ce conține, ci pentru ceea ce nu conține, respectiv solicită extinderea cazurilor în care se poate declara recurs în casație, solicitând, practic, o completare a textului.

De altfel, Curtea Constituțională, prin Deciziile nr. 424/2015 și nr. 255/2016 s-au mai pronunțat cu privire la constituționalitatea dispozițiilor art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013,, concluzionând că restrângerea de către legiuitor (…) a hotărârilor ce pot fi supuse casării la cele prevăzute la art. 438 alin. (1) C. proc. pen., așa cum acesta a fost modificat prin dispozițiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, este justificată de finalitatea instituției analizate, aceea de verificare a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, și de natura acesteia, cea de cale extraordinară de atac.

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că este nefondat pentru următoarele considerente:

Analiza efectuată în calea extraordinară de atac a recursului în casație vizează exclusiv elemente de legalitate, prin raportare la cazurile de casare prevăzute de lege. De aceea, controlul judiciar nu poate fi extins cu privire la alte motive de nelegalitate echivalente celor limitativ enumerate în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen. Această limitare a recursului în casație doar la anumite probleme de drept, nu îngrădește accesul la justiție prin încălcarea dreptului la un recurs efectiv (art. 13 din Convenție), atâta timp cât inculpaților li s-a oferit posibilitatea de a exercita o cale ordinară de atac efectivă (apelul) în cadrul căreia și-au putut susține apărările. Instanța europeană a subliniat că efectivitatea unei căi de atac nu depinde de certitudinea unei soluții favorabile pentru reclamant, ceea ce interesează pe temeiul art. 13 este însăși existența ei (Vilvarajah și alții c. Regatului Unit).

Se constată că inculpatul A. a formulat recurs în casație, întemeiat pe cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. „s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege”.

Înalta Curte reține că aprecierea legalității limitelor de pedeapsă în calea de atac a recursului în casație se face în funcție de încadrarea juridică reținută/menținută prin hotărârea atacată, instanța de recurs nefiind abilitată de lege să dispună schimbarea încadrării juridice a faptei, datorită limitării erorilor de drept ce pot fi corectate în calea extraordinară de atac a recursului în casație.

Totodată, se reține că o pedeapsă depășește, de regulă, limitele prevăzute de lege dacă se situează în afara limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de C. pen. pentru o anumită infracțiune. Există însă situații, și nu puține, în care limitele speciale suferă modificări, în cadrul limitelor generale, datorită reținerii unor împrejurări care au drept consecință reducerea sau majorarea limitelor de pedeapsă.

Acestea împrejurări țin de individualizarea legală a pedepsei și pot fi legate de faptă, de calitatea făptuitorului sau a victimei (cum sunt circumstanțele atenuante sau agravante, unitatea sau pluralitatea de infracțiuni, unele cazuri speciale de atenuare sau agravare, etc.), dar pot fi și de natură procesuală (cum ar fi judecarea cauzei în procedura recunoașterii învinuirii).

Însă, Înalta Curte nu poate avea în vedere, în stabilirea limitelor legale ale pedepsei cu închisoarea, anumite circumstanțe judiciare, atenuante sau agravante, ce nu au fost reținute de către instanța de apel.

Analizând criticile invocate, prin raportare la cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte constată că, în realitate criticile recurentului inculpat vizează greșita sa condamnare pentru săvârșirea infracțiunilor de purtare abuzivă prevăzute de art. 250 alin. (1) și alin. (3) C. pen. privind persoanele vătămate B., C. și D.

Se constată că încadrarea motivelor invocate în cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 pct. 12 C. proc. pen. este formală, în condițiile în care recursul în casație nu are drept scop soluționarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor și stabilirea vinovăției, ci doar sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală.

Așadar, recursul în casație nu provoacă un control integral din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind exclusă rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în aceleași coordonate în care stabilirea adevărului a avut loc în primele două grade de jurisdicție.

În consecință, Înalta Curte notează că sfera controlului judiciar a fost limitată, astfel că nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prev. de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fără a putea examina și netemeinicia deciziei atacate.

Totodată, critica privind neaplicarea dispozițiilor art. 80-82 C. pen. care reglementează instituția amânării renunțării la aplicarea pedepsei, nu se circumscrie cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., incident în situația în care pedeapsa stabilită și aplicată este nelegală, excluzându-se criticile privind greșita individualizare a pedepsei.

Instituția ,,Renunțării la aplicarea pedepsei’’ a fost introdusă în cap. V ,,Individualizarea pedepselor” din Titlul III al Părții Generale a C. pen., fiind o măsură de individualizare a pedepsei care permite instanței să nu pronunțe o soluție de condamnare, ci soluția renunțării la aplicarea pedepsei atunci când constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta dedusă judecății există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, iar aceasta prezintă o gravitate redusă, în raport de natura și întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul și împrejurările în care a fost comisă, motivul și scopul urmărit. Totodată, soluția se dispune de instanță, ținându-se seama de persoana infractorului, de conduita acestuia anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de el pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor acesteia, precum și de posibilitățile de îndreptare a autorului, apreciindu-se că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia.

Înalta Curte reține că aplicarea pedepsei în limitele prevăzute de lege vizează cuantumul și modalitatea de executare a unei pedepse principale, accesorii sau complementare, iar renunțarea la aplicarea pedepsei care reprezintă o modalitate de individualizare, implică un proces de individualizare judiciară a pedepsei neprivative de libertate, situație exclusă din sfera de cenzură în calea de atac a recursului în casație, potrivit art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că la stabilirea pedepselor aplicate inculpatului pentru săvârșirea infracțiunilor de purtare abuzivă, instanța de apel a avut în vedere că faptele au fost omise sub imperiul C. pen. din 1968 (la data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 privind C. pen.), fiind incidente dispozițiile art. 5 din N.C.P. și dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 265/2014 cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile.

Totodată, s-a apreciat că legea penală mai favorabilă aplicabilă global este C. pen. anterior, având în vedere limitele de pedeapsă minimă și maximă, prevăzute de infracțiunea de purtare abuzivă prevăzută de art. 250 C. pen. anterior, modalitatea de executare a pedepsei și regimul sancționator în cazul concursului real de infracțiuni.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpatului A., instanța de apel a ținut seama de gradul de pericol social al faptelor săvârșite, determinat de calitatea sa de profesor, de împrejurările comiterii acestora, respectiv în cadrul orelor de curs, îndreptate împotriva unor eleve, de numărul persoanelor vătămate, de modalitatea comiterii și anume, prin insistența în atitudinea agresivă, chiar împotriva voinței și intervenției altor persoane care încercau să aplaneze conflictul. De asemenea, au fost avute în vedere limitele de pedeapsă fixate în partea specială a C. pen., precum și datele referitoare la persoana inculpatului, care nu are antecedente penale, dar este cunoscut ca o persoană cu un comportament dificil, inclusiv în colectivul de profesori în care a activat și în mediul social din care provine, potrivit adresei din 18 februarie 2012, emisă de Primăria Gușoeni și a adoptat un comportament procesual necooperant, instanța de control judiciar a apreciat că numai pedeapsa închisorii este cea care poate asigura atingerea scopului preventiv-educativ, vizat de legiuitor, prin disp. art. 52 C. pen. anterior.

S-a apreciat că în acest context, pedepsele și modalitatea de executare a acestora trebuie individualizate în așa manieră încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii și să evite, în viitor, comiterea unor fapte antisociale, așa încât, iar pedeapsa de câte 6 luni închisoare, în raport cu fiecare dintre cele trei infracțiuni, este proporțională cu gravitatea faptelor comise, în împrejurările expuse în mod detaliat de către instanța de fond.

Pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârșirea infracțiunilor de purtare abuzivă, incriminată în art. 250 alin. (1) și alin. (3) C. pen. anterior, care prevede limite cuprinse între 6 luni și 3 ani închisoare sau cu amendă, în urma contopirii celor trei pedepse de câte 6 luni închisoare, s-a aplicat sporul de 2 luni, dispunându-se ca inculpatul să execute în total 8 luni închisoare, cu suspendarea condiționată a executării, pe termen de încercare de 2 ani și 8 luni.

Așadar, pedeapsa aplicată d inculpatului de instanța de apel este în limite legale, în cauză nefiind incident cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Înalta Curte, raportat la motivarea inculpatului recurent, reține că recursul în casație este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen., în cazuri excepționale și numai pentru motive de nelegalitate.

În intenția de a răspunde cerințelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și de a se conforma prevederilor Convenției, în privința asigurării celerității procesului penal prin desfășurarea acestuia într-un termen rezonabil, actualul legiuitor român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicție, recursul în casație devenind astfel o cale extraordinară de atac, exercitat doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate.

Cu privire la criticile inculpatului A., în sensul că nu a săvârșit infracțiunile de purtare abuzivă pentru care a fost condamnat și nu există probe care să dovedească vinovăția sa, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi examinate prin prisma cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 pct. 12 C. proc. pen., întrucât sunt aspecte care țin de fondul cauzei și de situația de fapt, iar o analiză a existenței elementelor constitutive ale infracțiunii implică o cercetare în fapt, o analiză a probelor, activitate specifică judecării cauzei în fond și în căile ordinare de atac și nu a aspectelor de drept, de legalitate, așa cum este prevăzut a se proceda în cazul recursului în casație.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că indicarea cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în motivare, este pur formală, întrucât, de fapt, se solicită o reevaluare a probatoriului administrat - nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunilor deoarece instanțele nu au administrat un material probator complet care să dovedească vinovăția sau nevinovăția sa - or, textul de lege prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. se referă la pedeapsa stabilită și aplicată prin raportare la încadrarea juridică reținută în hotărârea definitivă.

Totodată, se reține că fiind într-o cale extraordinară de atac, criticile de nelegalitate care se pot aduce hotărârii recurate, pe calea recursului în casație, sunt strict limitate la cazurile de casare prevăzute de art. 438 C. proc. pen., astfel încât, motivele de fapt invocate, nu pot face obiectul cenzurii instanței de recurs, acestea neputând fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Întrucât prin motivele de recurs în casație nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea stabilită cu titlu definitiv de instanțele de fond și de apel, pe baza materialului probator administrat, acestea constituie elemente de fapt ce nu pot fi cenzurate prin prezenta cale de atac, cu atât mai mult cu cât caracterul întemeiat sau nu al motivelor de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen. se poate examina doar în procedura examinării pe fond a recursului în casație.

Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază că pentru respectarea unui just echilibru între principiul legalității, autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive și principiul securității raporturilor juridice, calea recursului în casație a fost limitată la cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen. și vizează exclusiv situația de drept, prin raportare la cazurile de casare prevăzute de lege, iar nu situația de fapt.

Prin urmare, admiterea recursului în casație raportat la ansamblul motivelor invocate de către inculpat în cuprinsul cererii, nu poate conduce la revizuirea situației de fapt sau la analiza legii penale mai favorabile inculpatului ori să sancționeze sau să complinească argumentele instanței de apel, astfel de erori, chiar reale, neputând fi sancționate pe calea recursului în casație.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale privind excepțiile de neconstituționalitate invocate de recurentul A..

În baza art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 832/A din 13 iulie 2016 a Curții de Apel Pitești, secția penală pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. x/223/2013*.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu al recurentului - inculpat A., în cuantum de 260 lei se plătește din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Respinge, cererea de sesizare a Curții Constituționale privind excepțiile de neconstituționalitate invocate de recurentul A.

Cu drept de apel în termen de 48 ore de la pronunțare.

II. Respinge, ca nefondată, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 832/A din 13 iulie 2016 a Curții de Apel Pitești, secția penală pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. x/223/2013*.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu al recurentului - inculpat A., în cuantum de 260 lei se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 ianuarie 2017.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj