Decizia nr. 286/2017
Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 19 noiembrie 2009, sub nr. x/3/2009, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâții Autoritatea Națională a Vămilor, Direcția Regională Vamală Constanța, B. și Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, solicitând obligarea pârâților în solidar la plata următoarelor sume: 287.501,5 euro, în echivalent în lei la cursul de schimb din ziua executării (1.234.186,44 lei la data introducerii acțiunii), reprezentând diferența dintre prețul de achiziție din import a două răcitoare de lichid centrifugale (chiller), respectiv 326.706,25 euro și prețul de vânzare al acestora în stare degradată, după ce au fost confiscate de Vamă (pierderea de valoare ca urmare a confiscării abuzive și a depozitării și manipulării improprii), respectiv 39.204,75 euro; 330.350,94 euro + TVA, în echivalent în lei la cursul de schimb din ziua executării (1.418.130,5 lei + TVA la data introducerii acțiunii) reprezentând beneficiul nerealizat ca urmare a faptului că nu a mai putut onora două contracte de furnizare, montaj, punere în funcțiune; 67.151,25 euro, în echivalent în lei la cursul de schimb din ziua executării (288.266,9 lei la data introducerii acțiuni), reprezentând dobânda plătită băncii pentru linia de credit contractată de către reclamantă, din care a susținut imobilizarea de fonduri pentru această operațiune, până la data formulării cererii (în cazul taxei de vama, comisionului vamal și TVA, până la data restituirii lor), dar nu mai vechi de 3 ani și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a încheiat cu SC C. SRL, contractele nr. 210 A și 210 B din 08 martie 2005, având ca obiect principal livrarea, punerea în funcțiune și asigurarea service-ului în perioada de garanție pentru câte un chiller și un turn de răcire pentru fiecare contract.
În vederea realizării celor două contracte, reclamanta a importat de la SC D. SA Grecia (subsidiară a E. S.U.A. pentru Europa de sud-est) 2 bucăți răcitor centrifugal de lichid (chiller), care au venit însoțite de factura externă din 29 iunie 2005 și pentru care a întocmit declarația vamală nr. 1426 din 27 iulie 2005.
Agentul B., prepus al Direcției Regionale Vamale Constanța, Biroul Vamal Constanța Sud, a întocmit procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor nr. 190 din 29 iulie 2005, considerând că a încălcat prevederile art. 386 lit. k) din Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României, dispunând amendarea SC A. SRL și confiscarea celor două răcitoare centrifugale de lichid.
Împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor, reclamanta a formulat plângere, care a fost admisă, prin Sentința civilă nr. 10.736 din 21 noiembrie 2006, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului la data de 24 octombrie 2007, fiind exonerată de plata amenzii și înlăturată măsura confiscării.
Cele două răcitoare centrifugale de lichid au fost restituite reclamantei în anul 2008, într-o avansată stare de degradare, întrucât fuseseră ținute afară, în aer liber și fuseseră manipulate fără respectarea instrucțiunilor de manipulare.
De la data restituirii și până în prezent, reclamanta nu a reușit să le mai vândă nici în țară și nici în străinătate, întrucât sunt echipamente de dimensiuni și capacități foarte mari și au o construcție personalizată, care nu-și găsesc utilizarea decât în aplicații tehnice de puteri foarte mari și de tipul exact al celor pentru care fuseseră comandate, proiectate și fabricate.
Însuși producătorul acestor echipamente a încercat să găsească beneficiar pentru ele, însă nu a reușit și având în vedere starea de degradare a făcut o ofertă reclamantei de a le cumpăra pentru piese de schimb cu suma de 39.204,75 euro.
Degradările echipamentelor au fost constatate în cadrul unui proces de asigurare dovezi, care a făcut obiectul Dosarului nr. x/212/2007 pe rolul Judecătoriei Constanța, expertiza tehnică efectuată în cauză la data de 14 august 2007 concluzionând că evaluează degradările vizibile la suma de 132.850 euro, valoare la care s-ar putea adaugă degradări interne care nu puteau fi constatate decât prin demontarea echipamentelor.
Întrucât nu s-a găsit niciun client pentru aceste echipamente, reparațiile nu s-au efectuat, deoarece ar fi impus costuri suplimentare, care nu se puteau recupera.
Având în vedere că pârâții, prin activitatea lor sau a prepușilor lor, prin confiscarea nelegală, depozitarea și manipularea în condiții improprii, au pus reclamanta în imposibilitatea executării celor două contracte și au făcut cele două răcitoare centrifugale de lichid nevandabile, i-au creat prejudiciul menționat în petitul acțiunii, împrejurare față de care a solicitat admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998, art. 999 și art. 1000 alin. (3) C. civ.
Pârâtele au formulat și cerere de chemare în garanție a SC F. SA București - Sucursala I. Constanța Sud, arătând că obligația depozitarii, conservării și asigurării integrității bunurilor confiscate era în sarcina comisionarului vamal, în speță în sarcina SC F. SA București - Sucursala Constanța, conform prevederilor art. 95 lit. g) și lit. h) din Legea 141/1997 și art. 578 lit. g) și lit. h) din Regulamentul Vamal aprobat prin H.G. nr. 707/2006.
Reclamanta a depus cereri precizatoare cu privire la câtimea pretențiilor.
Prin Sentința civilă nr. 868 din 27 iunie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată; a admis acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâții B. și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați; a obligat pe pârâții B. și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 947.529,55 euro, în echivalent în lei la data plății și a sumei de 2.234.590 lei, cu titlu de despăgubiri; a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca neîntemeiată; a admis în parte cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați; a obligat chemata în garanție SC G. SA, la plata către pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați a sumei de 473.764,77 euro, în echivalent în lei la data plății și a sumei de 1.117.295 lei; a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală ca lipsită de obiect și a obligat pârâții B. și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 136.678,43 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Examinând cu prioritate, legitimarea procesuală a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, instanța a reținut că împrejurarea dacă acest pârât a săvârșit sau nu faptele descrise de reclamantă și dacă acestea au sau nu caracter ilicit reprezintă o chestiune care ține de fondul pretențiilor deduse judecății, presupunând verificarea îndeplinirii în cauză a condițiilor răspunderii civile delictuale, iar nu un aspect care să vizeze calitatea procesuală.
Asupra fondului cauzei, prima instanță a reținut că la data de 08 martie 2005, între reclamanta SC A. SA și SC C. SRL s-a încheiat contractul nr. 210A, având ca obiect livrarea, punerea în funcțiune, reglarea și asigurarea serviciilor în perioada de garanție a unui chiller J. și a unui turn de răcire K., valoarea contractului fiind de 465.407,81 dolari SUA plus 87.762,50 euro.
La aceeași dată, între reclamanta SC A. SA și SC C. SRL s-a încheiat contractul nr. 210B, având ca obiect livrarea, punerea în funcțiune, reglarea și asigurarea serviciilor în perioada de garanție a unui chiller J. și a unui turn de răcire K., valoarea contractului fiind de 676.812,5 dolari SUA plus 175.525 euro.
În vederea executării celor două contracte, reclamanta a importat de la D. SA Grecia 2 bucăți răcitor centrifugal de lichid (chiller) model x și y, în valoare de 326.706,26 euro.
La data de 27 iulie 2005, reclamanta, prin comisionarul vamal SC F. SA (actualmente SC G. SA) a completat și depus declarația vamală de import nr. 123454, având ca obiect 2 bucăți răcitor centrifugal de lichid, bunurile fiind încadrate la poziția tarifară 84159090, cu taxă vamală de 2,7%, corespunzătoare descrierii "părți pentru instalația de condiționare a aerului".
Prin procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor nr. 190 din 29 iulie 2005 încheiat de Direcția Regională Vamală Constanța - Biroul Vamal Constanța Sud, prin agentul constatator B., s-a dispus sancționarea reclamantei cu amendă în cuantum de 5.000 lei pentru săvârșirea contravenției prevăzute de art. 386 lit. k) din Regulamentul vamal aprobat prin H.G. nr. 1114/2001, reținându-se că la data de 27 iulie 2005, reclamanta a depus declarația vamală de import nr. 123454, având ca obiect 2 bucăți răcitor centrifugal de lichid (parte a instalației pentru condiționarea aerului marca J.), bunurile fiind încadrate la poziția tarifară 84159090, cu taxa vamală de 2,7%, corespunzătoare descrierii "părți pentru instalația de condiționare a aerului", potrivit traducerii certificate prin semnătura și ștampila declarantului pe factura din 29 iunie 2005 anexată la declarația vamală de import. În urma expertizei tehnice efectuate la 28 iulie 2005, organul constatator a stabilit că mărfurile pentru care reclamanta a depus declarația vamală sunt de fapt 2 grupuri frigorifice cu compresoare, care cuprind compresorul cu motor și condensatorul cu evaporator, formând cu ansamblu monobloc și accesoriile aferente (grupuri răcitoare cu lichid), ce se încadrează la poziția tarifară 84186190 " alte mașini și aparate și mașini pentru producerea frigului" din Tariful vamal de import al României, pentru care taxa vamală este de 20%.
Prin procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor menționat s-a dispus, de asemenea, confiscarea celor 2 grupuri frigorifice cu compresoare, cuprinzând compresorul cu motor și condensatorul cu evaporator, formând cu ansamblu monobloc și accesoriile aferente, predate în custodia SC F. SA - Sucursala I. Constanța Sud, conform procesului-verbal de custodie RCI 1247 din 29 iulie 2005.
Prin Sentința civilă nr. 10736 din 21 noiembrie 2006, pronunțată de Judecătoria Constanța, a fost admisă plângerea formulată de reclamanta SC A. SRL împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor nr. 190 din 29 iulie 2005, a fost anulat acest proces-verbal și exonerată reclamanta de plata amenzii contravenționale, fiind înlăturată măsura confiscării, cu consecința restituirii către reclamantă a bunurilor confiscate, reținându-se că descrierea mărfurilor făcută în declarația vamală de import este în concordanță cu felul mărfurilor, fiind o descriere corectă.
Această sentință a rămas irevocabilă prin respingerea recursului, potrivit Deciziei civile nr. 189 din 13 martie 2007 pronunțate de Tribunalul Constanța.
Instanța de fond a reținut existența mai multor fapte ilicite, constând în confiscarea, în mod nelegal, a echipamentelor frigorifice aparținând societății reclamante, cât și în manipularea și depozitarea necorespunzătoare a acestor echipamente, săvârșite de pârâtul B., care a încheiat procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor nr. 190 din 29 iulie 2005 și respectiv, de chemata în garanție SC G. SA, societate căreia, în calitate de comisionar vamal, i-au fost predate în custodie bunurile respective.
S-a stabilit că în cauză, atât pârâtul B., cât și chemata în garanție SC G. SA au acționat cu vinovăție, sub forma culpei, că sunt îndeplinite în persoana acestora toate condițiile răspunderii civile delictuale, în ce privește cuantumul prejudiciului avându-se în vedere sumele pretinse prin cererea inițială și cea precizatoare
Prin urmare, s-a constatat că în cauză sunt îndeplinite condițiile necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului B. și că prejudiciul suferit de reclamantă este imputabil atât acestui pârât, cât și SC G. SRL.
În consecință, față de reclamantă a fost obligat la repararea prejudiciului pârâtul B., în solidar cu comitentul său, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, conform dispozițiilor art. 998 - 999 C.civ și art. 1000 alin. (3) C.civ, fapta ilicită constând în confiscarea nelegală a utilajelor frigorifice și fiind săvârșită de pârât în exercițiul funcției încredințate.
Astfel, au fost obligați pârâții B. și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 947.529,55 euro, în echivalent lei la data plății și a sumei de 2.234.590 lei, cu titlu de despăgubiri. Tribunalul a avut în vedere suma solicitată de reclamantă prin cererea inițială și prin cererile precizatoare depuse cu respectarea prevederilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ.
A fost respinsă acțiunea în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca neîntemeiată, reținându-se că acești pârâți nu au săvârșit nicio faptă ilicită și nici nu au calitatea de comitenți ai pârâtului B., acesta fiind angajat al Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Galați, instituție cu personalitate juridică.
În temeiul art. 60 și urm. C. proc. civ., tribunalul a admis în parte cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați și a obligat chemata în garanție SC G. SA la plata către pârâtă a sumei de 473.764,77 euro, în echivalent lei la data plății și a sumei de 1.117.295 lei.
S-a avut în vedere, de asemenea, că răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altuia, această răspundere, inclusiv solidaritatea dintre comitent și prepus fiind prevăzute în folosul victimei, constituind măsuri de garantare a intereselor acesteia; plătind despăgubirile, comitentul nu face altceva decât să avanseze, în locul prepusului, despăgubirile pe care acesta din urmă le datorează victimei. Astfel fiind, pârâta este îndreptățită să recupereze de la coautorul prejudiciului, respectiv chemata în garanție SC G. SA, partea din despăgubiri corespunzătoare participării acesteia din urmă la producerea prejudiciului.
Tribunalul a respins, în rest, cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, reținând că pentru cealaltă parte a despăgubirilor, aceasta are la îndemână o acțiune în regres formulată împotriva propriului prepus, care a contribuit, alături de chemata în garanție, la producerea prejudiciului.
Cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a fost respinsă ca lipsită de obiect, având în vedere că această parte nu a căzut în pretenții.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanta SC A. SRL, pârâții B., Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați și chemata în garanție SC G. SA.
Prin Decizia nr. 670 din 19 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva încheierii de ședință de la data de 06 august 2015 și apelurile declarate de pârâții B., Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București și de chemata în garanție SC G. SA împotriva Sentinței civile nr. 868 din 27 iunie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.
A fost anulată sentința și cauza trimisă spre competentă soluționare Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că se impun analizei, în mod prioritar, criticile deduse judecății de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, referitoare la necompetența funcțională a primei instanțe, ca instanță civilă, susținându-se că pricina revenea în competența instanței de contencios administrativ.
S-a apreciat că stabilirea competenței funcționale, care vizează atribuțiile ce revin fiecărei categorii de instanțe, se face din perspectiva includerii acesteia în sfera competenței materiale, potrivit unei clasificări adoptate constant în doctrina și practica judiciară. Mai mult, întrucât normele juridice ce reglementează specializarea unei instanțe în judecarea anumitor pricini țin de compunerea completului de judecată, s-a susținut în doctrina recentă că aceste norme sunt asimilate normelor de organizare judecătorească, având caracter de ordine publică.
Astfel fiind, fie că este analizată ca parte a competenței materiale, fie că e privită din perspectiva reglementării compunerii completului de judecată, deci a organizării judecătorești, competența funcțională a instanței are caracter de ordine publică, iar concluzia ce rezultă este aceea că apelanta pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați avea posibilitatea de a critica direct în apel necompetența funcțională a primei instanțe sub forma invocării necompetenței instanței civile de a judeca pricina, competență ce revenea, potrivit apelantei, instanței de contencios administrativ.
Această posibilitate trebuie recunoscută apelantei pârâte, contrar susținerilor reclamantei din cuprinsul întâmpinării vizând inadmisibilitatea invocării excepției direct în apel, raportat și la dispozițiile procedurale incidente în cauză față de data la care s-a formulat cererea de chemare în judecată, 19 noiembrie 2009, deci anterior modificării Codului de procedură civilă prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, act normativ prin care a fost introdus art. 1591 C. proc. civ., ce instituie ca moment limită până la care se poate invoca necompetența materială prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.
S-a constatat că, întrucât potrivit art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010, dispozițiile art. 1591 C. proc. civ. se aplică numai proceselor și cererilor începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, nu poate fi reținută incidența acestor dispoziții în cauză, invocarea necompetenței materiale funcționale nefiind deci limitată la momentele procesuale menționate și putând fi invocată direct în apel, dat fiind caracterul de ordine publică al normelor ce reglementează competența funcțională.
Pe fondul criticii vizând necompetența funcțională a instanței civile de a judeca pricina, instanța de apel a apreciat ca fiind întemeiate susținerile apelantei pârâte potrivit cu care instanța de contencios administrativ era cea competentă funcțional să soluționeze cauza.
Astfel, prin cererea dedusă judecății, reclamanta a învestit instanța cu solicitarea de obligare a pârâților, în solidar, la plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a faptei ilicite constând în confiscarea nelegală, prin procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor nr. 190 din 29 iulie 2005, a unor bunuri și în depozitarea acestora în condiții necorespunzătoare, invocându-se dispozițiile art. 998 - 999 și art. 1000 alin. (3) C. civ.
De asemenea, prin cererea de majorare a câtimii obiectului cererii, formulată la data de 06 septembrie 2013, reclamanta a susținut că prejudiciul a cărui reparare o cere, a rezultat din actele ilicite săvârșite în principal de instituțiile statului. A arătat, astfel, reclamanta că fapta ilicită pe care o impută pârâților Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Regională a Vămilor Constanța, Ministerul Finanțelor și B., este reprezentată de confiscarea nelegală a bunurilor prin procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor, anulat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, fiind vorba de acte administrative ilicite ale autorităților publice, primul temei legal pentru repararea prejudiciului astfel generat fiind prevăzut de art. 52 alin. (1) din Constituție. S-a susținut și că răspunderea autorităților este una delictuală, de tip special, avându-și, de asemenea, temei în dispozițiile Legii nr. 554/2004 potrivit cu care lezarea unui drept sau a unui interes legitim, privat sau public, deschide calea reparării pagubei.
Inclusiv prin întâmpinările formulate de reclamantă în apel, s-a arătat că faptul generator de prejudicii a fost reprezentat de confiscarea nelegală a bunurilor, apelanta susținând însă că trebuie făcută distincția între actul procedural prin care această măsură s-a dispus, anume procesul-verbal de contravenție și măsura în sine, chiar dacă aceasta a fost consemnată în cuprinsul procesului-verbal.
Mai mult, pe parcursul judecății în primă instanță, dar și în apel, susținerile apelantei reclamante au fost în sensul că și în cazul în care bunurile ar fi fost depozitate în mod corespunzător, acestea nu mai puteau fi vândute din cauza depășirii termenului contractual, ca urmare a confiscării dispuse de autoritatea vamală, dat fiind că bunurile prezentau caracteristici speciale adaptate cerințelor beneficiarului, astfel că principalul răspunzător de prejudiciul cauzat este autoritatea vamală.
Astfel fiind, Curtea de apel a constatat că, în esență, reclamata a urmărit prin cererea adresată instanței repararea unui prejudiciu cu privire la care a susținut că a fost produs prin fapta funcționarului public ce a exercitat defectuos atribuțiile ce îi reveneau în efectuarea procedurii de vămuire a mărfurilor aparținând reclamantei, faptă ce a constat în luarea măsurii confiscării mărfurilor și cu privire la care s-a constatat ulterior, în cadrul procesului având ca obiect anularea procesului-verbal de contravenție prin care s-a dispus măsura confiscării, că este nelegală. De asemenea, s-a susținut că prejudiciul a fost creat și prin manipularea și depozitarea necorespunzătoare a mărfurilor, pretențiile din cererea de chemare în judecată fiind îndreptate numai împotriva pârâților Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Regională a Vămilor Constanța, Ministerul Finanțelor și B., ulterior fiind chemat în proces și comisionarul vamal prin cererea de chemare în garanție formulată de pârâți.
Susținând, așadar, că prejudiciul ce trebuie reparat a fost produs, în principal, prin constatarea greșită a unei contravenții în sarcina reclamantei, constatare ce a atras atât sancționarea cu amendă contravențională, cât și măsura confiscării bunurilor, s-a reținut că reclamanta solicită în fapt repararea unei pagube izvorâte din încheierea unui act administrativ.
Natura de acte administrative a proceselor-verbale de constatare și sancționare a contravențiilor, categorie în care intră actul ce a generat prejudiciul pe care reclamanta urmărește să îl repare prin cererea ce face obiectul prezentei cauze, nu poate prezenta vreun dubiu. Astfel, chiar în condițiile în care O.G. nr. 2/2001, legea-cadru în materie contravențională, nu precizează, în mod expres, natura juridică a procesului-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii contravenționale, limitându-se, în art. 15 alin. (1), să arate doar că acesta este actul prin care se constată de către agentul constatator săvârșirea unei contravenții, trebuie reținut că procesul-verbal de contravenție, materializând o manifestare de voință cu caracter unilateral a unei autorități publice (prin intermediul persoanelor care au calitatea de agenți constatatori), reprezintă un act administrativ unilateral cu caracter individual, emis în temeiul puterii publice, cu scopul de a produce efecte juridice.
De altfel, doctrina juridică și jurisprudența s-au exprimat constant în sensul că procesul-verbal de contravenție este un act administrativ, iar în jurisprudența Curții Constituționale s-a statuat, de asemenea, că natura juridică a procesului-verbal de contravenție este de "act administrativ de constatare".
Pornind de la toate aceste elemente, Curtea a constatat, în esență, că apelanta reclamantă pretinde repararea pagubei produse printr-un act administrativ nelegal, neputând fi primită ca având vreun temei ori logică juridică distincția dintre măsura confiscării bunurilor, reclamată ca fiind fapta generatoare a prejudiciului, pe de o parte și procesul-verbal, ca act constatator al acestei măsuri (distincție făcută de apelanta reclamantă în cuprinsul întâmpinării), câtă vreme măsura confiscării a fost dispusă, alături de sancțiunea amenzii, prin procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor nr. 190 din 29 iulie 2005 încheiat de Autoritatea Națională a Vămilor, Direcția Regională Vamală Constanța, Biroul Vamal Constanța Sud. Procesul-verbal menționat a fost anulat prin Sentința civilă nr. 10736 din 21 noiembrie 2006 pronunțată de Judecătoria Constanța în Dosarul nr. 7177/2006, irevocabilă.
Așa fiind, Curtea a reținut că, deducând judecății în fața instanței de judecată un raport juridic întemeiat pe răspunderea materială a autorităților administrative pentru un act încheiat de acestea în mod nelegal, pretențiile reclamantei de reparare a prejudiciului astfel creat își găsesc temeiul juridic în dispozițiile speciale ale Legii nr. 554/2004, încadrându-se în sfera raporturilor de drept administrativ reglementate expres prin art. 19 alin. (1) din actul normativ. Astfel, potrivit normei menționate, când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
Dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, chiar dacă au ca denumire marginală termenul de prescripție pentru despăgubiri, reglementează, în realitate, regulile la care se supune acțiunea în răspundere patrimonială a autorității publice, reguli privitoare la condițiile de admisibilitate a acțiunii de despăgubiri, durata și data de la care curge termenul de prescripție, instanța competentă și procedura aplicabilă.
Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 1 alin. (1) și (2), art. 8, 11 și 18 din Legea nr. 554/2004, rezultă regula acțiunii în contencios subiectiv de plină jurisdicție, prin care se urmărește și repararea pagubei și înlăturarea consecințelor vătămătoare ale actului administrativ nelegal ce se cere a fi anulat. Astfel fiind, calea procesuală reglementată de art. 19 este una de excepție, la care se recurge în situația în care reclamantul nu avea, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei încă de la data formulării acțiunii în anulare, în cadrul termenelor prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004. De altfel, în doctrina juridică s-a subliniat că prevăzând expres competența instanței de contencios administrativ, legea actuală accentuează natura juridică a acțiunii în despăgubire drept componentă a contenciosului administrativ și dă rezolvare controverselor care au existat sub imperiul Legii nr. 29/1990, în sensul că o astfel de acțiune, formulată pe cale separată, ar intra în competența instanței civile de drept comun.
De asemenea, s-a reținut că acțiunea în despăgubire pentru repararea pagubei produse printr-un act administrativ nelegal este subsecventă acțiunii principale având ca obiect anularea actului, fiind o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ și supunându-se regulilor specifice acestuia sub aspect procesual. S-a apreciat, totodată, reținându-se competența instanței de contencios administrativ, reglementată expres în art. 19 din lege, că împrejurarea indicării de către reclamant, ca temei de drept, a prevederilor art. 998 - 999 C. civ., nu modifică fizionomia acțiunii, pentru că textele indicate conțin norme de drept material privind condițiile angajării răspunderii civile delictuale.
Ca atare, instanța de apel a constatat că acțiunea în despăgubiri promovată de reclamantă, prin care aceasta urmărește repararea pagubei create prin actul administrativ nelegal (procesul-verbal de contravenție nr. 190 din 29 iulie 2005 încheiat Biroul Vamal Constanța), act ce a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, este în competența instanței de contencios administrativ, iar nu a celei civile, iar regulile căreia i se supune acțiunea sunt cele prevăzute de dispozițiile speciale cuprinse în art. 19 din Legea nr. 554/2004, inclusiv sub aspectul competenței instanței de judecată.
Împrejurarea că în cauză a fost ulterior atras în proces, ca urmare a unei cereri incidentale, și un terț față de raportul juridic dedus inițial judecății, fiind formulată de către pârâte cererea de chemare în garanție a SC G. SA (în prezent SC H. SA), nu este de natură să modifice configurația acțiunii principale, câtă vreme potrivit dispozițiilor art. 17 C. proc. civ., cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală, aplicabil în temeiul art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Pentru toate aceste considerente, critica formulată de către apelanta pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați a fost găsită fondată, judecata în primă instanță făcându-se de o instanță necompetentă, ceea ce a atras incidența art. 297 alin. (2) C. proc. civ., cu soluția admiterii apelului declarat de această pârâtă, anulării hotărârii atacate și trimiterii cauzei spre judecare instanței competente.
Referitor la instanța în competența căreia intră soluționarea acțiunii în despăgubiri promovate de reclamantă, s-a arătat că aceasta trebuie determinată prin raportare la dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și cum obiectul acțiunii privește despăgubiri pentru repararea pagubei pricinuite prin actul administrativ emis nelegal de o autoritate publică județeană, iar nu taxe și impozite, contribuții, datorii vamale ori accesorii ale acestora, aceasta din urmă fiind singura ipoteză în care competența materială a instanței de contencios administrativ se determină prin luarea în considerare a criteriului valoric, față de prevederea expresă și clară a normei legale, competența de a judeca pricina revine tribunalului. De asemenea, sub aspect teritorial, s-au avut în vedere dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, conform cărora reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului, în cauză opțiunea reclamantei fiind în favoarea domiciliului acesteia, ceea ce a determinat concluzia potrivit căreia competent în primă instanță este Tribunalul București, secția de contencios administrativ și fiscal.
Ținând seama de soluția pronunțată ca urmare a admiterii apelului declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, de anulare a hotărârii pe motivul necompetenței instanței de a judeca pricina, Curtea de apel a constatat că nu mai poate analiza celelalte critici din apelul acestei pârâte și nici celelalte apeluri declarate în cauză, dat fiind că acestea vizează aspecte legate de fondul cauzei, iar judecata în primă instanță urmează a fi reluată în fața instanței competente, astfel încât soluția de admitere a apelurilor acestora este doar una formală, decurgând din cerințe procedurale.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, care a susținut caracterul nelegal al soluției sub următoarele aspecte:
- În mod greșit s-a apreciat că ar fi competentă în soluționarea cauzei instanța de contencios administrativ, deși litigiul nu îndeplinește condițiile judecării de o astfel de instanță.
Astfel, procesul-verbal de constatare și sancționare contravențională este, așa cum rezultă de altfel, și din jurisprudența Curții Constituționale, un act administrativ de constatare, iar nu actul juridic care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice în sensul art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 și nici nu a fost emis de o autoritate în regim de putere publică, pentru a se aplica dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 în ce privește acțiunea în repararea prejudiciului, incidente fiind dispozițiile dreptului comun.
Trebuie avut în vedere că dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 se referă la anularea actului administrativ în procedura prevăzută de această lege și nu în alte proceduri speciale.
În speță, anularea procesului-verbal de contravenție fiind reglementată prin O.G. nr. 2/2001, repararea pagubelor nu ar fi putut fi solicitată decât în baza dreptului comun, în condițiile în care actul administrativ nu a fost anulat de instanța de contencios administrativ, ci de cea de drept comun și nu în baza Legii nr. 554/2004, ci în temeiul O.G. nr. 2/2001.
În cauză nu era îndeplinită nici condiția prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, pentru a fi un litigiu de contencios administrativ - născut din emiterea sau încheierea unui act administrativ - întrucât acțiunea dedusă judecății este una în răspundere civilă delictuală, îndreptată în principal împotriva unei persoane fizice, chemate să răspundă solidar alături de comitent pe temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ.
- Decizia atacată este lovită de nulitate întrucât există neconcordanțe între minuta întocmită la 19 octombrie 2016 - care conține doar soluția de admitere apelurilor și anulare a sentinței atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare", în timp ce dispozitivul hotărârii este mult mai amplu, așa încât "numai dacă se numără rândurile minutei și ale dispozitivului, rezultă o diferență enormă".
- Există neconcordanțe și între considerentele deciziei și "oricare din cele două dispozitive", în condițiile în care din conținutul considerentelor rezultă că "față de soluția de anulare a hotărârii pe motivul necompetenței nu vor mai fi analizate celelalte critici ale pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați și nici celelalte apeluri declarate, deoarece acestea vizează aspecte ale fondului cauzei" iar pe de altă parte, au fost admise toate apelurile.
Or, în celelalte apeluri n-au fost formulate critici pe aspectul necompetenței și pe de altă parte, ceea ce se execută dintr-o hotărâre este dispozitivul, ceea ce înseamnă că instanța "a dat dreptate tuturor celorlalți apelanți". Astfel, admițând apelul pârâtului B. care a susținut că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale înseamnă că instanța a confirmat, prin soluția adoptată, această susținere și că la rejudecare, tribunalul va trebui să țină seama de această dezlegare a problemei, în sensul că nu sunt îndeplinite elementele răspunderii civile delictuale.
Prin soluția adoptată, Curtea a admis apeluri ale căror susțineri erau nu doar diferite, ci și profund contradictorii.
- Necompetența funcțională nu era o reală competență materială pentru a putea fi invocată și supusă controlului judiciar în calea de atac.
Astfel, dispozițiile procedurale referitoare la normele de competență se referă la instanță și nu la secțiile instanței respective, iar potrivit art. 159 coroborat cu art. 19 C. proc. civ., doar prevederile referitoare la competența generală, la competența materială și cea teritorială exclusiv au caracter imperativ, fiind reglementate de norme de ordine publică. În schimb, competența funcțională a unei secții din cadrul unei instanțe are caracter relativ, fiind reglementată de norme de ordine privată.
Aceasta întrucât maniera de distribuire a cauzelor în funcție de o anumită specializare a judecătorilor în anumite materii sau domenii ale dreptului ține de organizarea judiciară și nu reprezintă norme de competență în sensul avut în vedere de legiuitor.
În drept, criticile au fost încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.
Prin întâmpinările formulate, intimatele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați și SC H. România SA au solicitat respingerea recursului ca nefondat susținând, în esență, caracterul legal al soluției, în condițiile în care procesul-verbal de contravenție este un act administrativ de constatare, ceea ce nu-l exclude din sfera actelor administrative definită de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 și nici de la incidența art. 19 din acest act normativ în privința soluționării acțiunii în despăgubiri ca urmare a anulării actului administrativ nelegal. În plus, nu există, cum se susține, neconcordanțe între minută și dispozitiv, nici între considerentele deciziei și dispozitiv, iar prima instanță a încălcat norme de competență în materia contenciosului administrativ, iar nu doar norme care vizează organizarea funcțională a instanței.
Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele:
- În primul rând, sub aspectul criticilor de ordin formal - vizând contradicția între minută și dispozitiv, între considerente și dispozitiv - încadrabile, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deoarece vizează nereguli procedurale ale judecății, se constată caracterul lor nefondat.
Astfel, este total lipsită de fundament susținerea conform căreia ar exista deosebire între conținutul minutei și dispozitivul deciziei, în condițiile în care dispozitivul întocmit "de îndată" (minuta) conține soluția adoptată, de admitere a apelurilor, anulare a sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în timp ce dispozitivul cuprinde doar elemente suplimentare referitoare la indicarea obiectului apelurilor (încheierea de ședință din 6 august 2015 și Sentința nr. 868 din 27 iunie 2014), la denumirea și sediul părților.
O eventuală contradicție, aptă să atragă nulitatea hotărârii, ar fi putut fi invocată numai dacă dispozitivul ar fi conținut elemente care să denatureze soluția adoptată, iar nu elemente care completează dispozitivul întocmit de îndată (în termenii art. 258 C. proc. civ.) cu precizarea obiectului controlului judiciar (actele procedurale anulate ca urmare a admiterii apelurilor) și respectiv, datele de identificare a părților (denumire, sediu), necesare inclusiv pentru îndeplinirea procedurii de comunicare a actului jurisdicțional, în vederea curgerii termenului de exercitare a căii de atac.
De o manieră total nejuridică, recurenta-reclamantă susține neconcordanța între minută și dispozitiv raportându-se la "numărul de rânduri" ale celor două acte procedurale, iar nu la conținutul soluției, omițând totodată, diferența care există din punct de vedere tehnic-juridic (iar nu al substanței soluției) între dispozitivul hotărârii întocmit de îndată [art. 258 alin. (1) C. proc. civ.] și dispozitivul redactat conform art. 261 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
- Este, de asemenea, nefondată critica potrivit căreia ar exista contradicție între considerente și dispozitiv sub motiv că, deși a anulat sentința de primă instanță sub aspectul necompetenței, primind astfel critica din apelul pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, în același timp, instanța a admis și celelalte apeluri care conțineau critici pe fondul soluției.
Contrar susținerii recurentei-reclamante, o astfel de contradicție care să afecteze cu nulitatea actul jurisdicțional, nu există în contextul în care în conținutul considerentelor se menționează expres că, față de aspectul reținut spre analiză în mod prioritar vizând necompetența, criticile deduse judecății legate de fondul cauzei nu mai pot fi analizate, admiterea celorlalte apeluri realizându-se doar formal, pentru a face posibilă o soluționare unitară la momentul rejudecării.
Este total eronată susținerea recurentei conform căreia, admițându-se de exemplu, apelul pârâtului B., care a susținut că nu sunt îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale, înseamnă că instanța a validat raționamentul acestuia, urmând ca o asemenea dezlegare a problemei să se impună instanței la rejudecare.
Este de principiu că ceea ce intră în autoritate de lucru judecat și dobândește caracter obligatoriu este soluția cuprinsă în dispozitiv, astfel cum aceasta este explicitată în conținutul considerentelor (care au caracter necesar și fac corp comun cu dispozitivul, bucurându-se deopotrivă, de autoritatea lucrului judecat).
Or, astfel cum s-a arătat, instanța de apel nu a tranșat în conținutul considerentelor problema existenței sau nu a elementelor angajării răspunderii civile delictuale, menționând în mod expres, că admiterea apelurilor vizând fondul litigiului se realizează doar formal, pentru a permite din punct de vedere procedural o reluare a judecății sub toate aspectele de către instanța considerată competentă.
Ca și în cazul susținerii referitoare la contradicția între minută și dispozitiv, și cea privitoare la neconcordanța între considerente și dispozitivul deciziei este total lipsită de fundament, ignorând modalitatea în care dispozitivul unei hotărâri dobândește autoritate de lucru judecat, alături de considerentele care explică soluția.
- Este nefondată și critica potrivit căreia instanța de apel n-ar fi putut cenzura în calea de atac aspectul vizând competența întrucât dispozițiile referitoare la competența funcțională privesc de fapt, distribuirea cauzelor între secțiile aceleiași instanțe în funcție de specializarea judecătorilor și ca atare, sunt de ordine privată.
În realitate, în speță nu este vorba despre o simplă repartizare a cauzelor între secțiile aceleiași instanțe, deopotrivă competente în soluționarea pricinii, ceea ce ar fi atras, cum se susține, doar o exercitare a atribuțiilor administrative ale președintelui instanței (privind repartizarea dosarelor).
Problema care s-a pus în speță a fost aceea a determinării competenței materiale procesuale (după natura litigiului), iar o astfel de competență, anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 202/2010, era reglementată de norme de ordine publică, părțile neputând conveni, nici chiar cu încuviințarea instanței, să deroge de la aceasta.
Soluționarea litigiilor în materia contenciosului administrativ este dată în competența anumitor instanțe, reglementată ca atare prin normele Codului de procedură civilă, [art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. d), art. 3 pct. 1] sau prin acte normative speciale, nefiind vorba de o simplă specializare a completelor în funcție de care să se facă repartizarea cauzelor și deci de respectarea doar a normelor de organizare judiciară.
Cum s-a arătat, o astfel de competență materială, anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 202/2010 (forma nemodificată a art. 159 C. proc. civ. fiind incidentă în cauză, față de data promovării litigiului) era de ordine publică, excepția putând fi invocată oricând în cursul procesului și deci, valorificabilă în faza apelului.
Deși instanța de apel reține în mod greșit că ar fi vorba despre chestiunea competenței funcționale - cea care se determină după felul atribuțiilor jurisdicționale ce revin fiecărei categorii de instanțe și care se referă la judecata în primă instanță, în apel sau în recurs - această eroare nu are consecințele pretinse de către recurentă în legătură cu imposibilitatea analizării chestiunii competenței în apel.
Considerentele expuse anterior - care suplinesc, pe aspectul calificării excepției de necompetență, pe cele din apel - împreună cu regimul juridic dat de existența în materie a unor norme de ordine publică justifică posibilitatea analizei respectivei critici deduse judecății în apelul pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați.
- Critica recurentei-reclamante are însă caracter întemeiat cu privire la modalitatea în care a fost soluționată în apel excepția de necompetență materială procesuală, determinând anularea sentinței și trimiterea cauzei pentru soluționare în primă instanță secției de contencios administrativ a tribunalului.
Justificând această soluție, instanța de apel a reținut că prejudiciul a cărui reparare s-a solicitat a fost produs prin constatarea greșită a unei contravenții în sarcina reclamantei, constatare ce a atras atât sancționarea cu amendă contravențională, cât și măsura confiscării bunurilor, fiind vorba deci, de repararea unei pagube izvorâte din încheierea unui act administrativ nelegal.
S-a apreciat că, dată fiind natura administrativă a procesului-verbal de contravenție, chiar în condițiile în care legea - cadru în materie contravențională (O.G. nr. 2/2001) nu-i definește natura juridică, raportul litigios dedus judecății este unul de drept administrativ, găsindu-și reglementarea în dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care statuează asupra unei căi procesuale de excepție, în favoarea instanțelor de contencios-administrativ, pentru acțiunea în despăgubiri decurgând din anularea actului administrativ.
Deși a pornit de la premisa corectă, a naturii administrative a procesului-verbal de contestație, instanța de apel concluzionează greșit în sensul configurației raportului juridic dedus judecății ca fiind unul care îl plasează în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, atrăgând competența de primă instanță a jurisdicției de contencios-administrativ.
Astfel, textul menționat vizează cererile de despăgubiri introduse ulterior anulării actului administrativ, în condițiile, procedura de judecată și competența prevăzute de Legea nr. 554/2004. Rămânând nesoluționată o asemenea pretenție, doar pentru că persoana vătămată nu a solicitat, odată cu anularea actului administrativ și despăgubiri [art. 19 alin. (1)], partea poate adresa pe cale separată o cerere aceleiași instanțe competente în soluționarea litigiului principal [art. 19 alin. (2)].
Dispoziția legală menționată este o aplicare, pe plan procesual, a regulii accesorialității, instanța competentă în soluționarea pretenției principale (vizând anularea actului) rămânând competentă să judece și pretenția accesorie constând în despăgubiri, chiar atunci când aceasta nu a fost dedusă judecății în același timp cu cea principală.
În speță însă, așa cum subliniază recurenta-reclamantă prin criticile formulate, procesul-verbal de contravenție nu a fost supus controlului și anulat în condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004, ci în temeiul O.G. nr. 2/2001, actul normativ care reprezintă sediul în materie contravențională.
Este vorba într-o astfel de situație de așa-numitul recurs paralel, care supune anumite acte administrative altui control jurisdicțional decât cel prevăzut de Legea nr. 554/2004 - în speță, competența de primă instanță a aparținut judecătoriei (art. 32 din O.G. nr. 2/2001) și doar soluționarea căii de atac a recursului s-a realizat de secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului.
Or, rațiunea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 este de a lăsa cererea în despăgubiri în competența instanței de contencios administrativ, cea căreia i-a revenit și atribuțiunea de a judeca litigiul principal referitor la anularea actului.
Deosebirea esențială dintre litigiile de contencios administrativ date în competența anumitor instanțe prin norme speciale și cele date numai în competența instanțelor de contencios administrativ de drept comun este aceea că primele nu vor fi judecate după procedura prevăzută de legea-cadru a contenciosului administrativ, ci după procedura comună a dreptului procesual civil.
Că este așa, rezultă fără dubiu, în speță, din prevederile art. 47 ale O.G. nr. 2/2001, potrivit cărora "dispozițiile prezentei ordonanțe se completează cu dispozițiile Codului penal și ale Codului de procedură civilă, după caz".
Așadar, determinarea competenței în speță, nu se va face în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, întrucât nu această lege completează O.G. nr. 2/2001, ci în condițiile prevăzute de normele de drept comun ale procedurii civile.
De aceea, nu natura administrativă a actului anulat - identificat drept cauză a producerii prejudiciului - este relevantă, câtă vreme litigiul este sustras jurisdicției de contencios-administrativ reglementate de Legea nr. 554/2004 și supus normelor dreptului comun ca procedură de judecată și reguli de competență.
Fiind vorba de formularea unor pretenții în materia răspunderii civile delictuale, cu o valoare a acestora ce depășește suma de 500.000 lei, competența de primă instanță aparține tribunalului conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., adică instanței care a fost în mod corect învestită cu cererea de chemare în judecată.
Ca atare, anularea sentinței tribunalului sub motiv de nesocotire a normelor de competență s-a făcut în mod eronat de către instanța de apel.
În consecință, constatându-se o greșită aplicare a dispozițiilor art. 297 C. proc. civ. de către instanța de apel ceea ce atrage, fiind vorba de nesocotirea unor norme de procedură, incidența art. 304 pct. 5 C. proc. civ. [motiv de recurs în care vor fi încadrate, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., criticile sub acest aspect formulate de recurentă pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.], se va dispune casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre continuarea judecății aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 670/A din 19 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Casează decizia recurată și trimite cauza spre continuarea judecății la aceeași instanță de apel.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 februarie 2017.
Procesat de GGC - CT