Decizia nr. 297/2017
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin Sentința nr. 130 din 27 ianuarie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și C., reținându-se că reclamantul nu deține un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că, astfel, acțiunea în revendicare promovată de acesta pentru imobilul situat în București, sector 2 nu poate fi primită.
Prin Decizia nr. 399A din 20 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A. și de pârâții C. și B. împotriva Sentinței civile nr. 130 din 27 ianuarie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata intervenienta D.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că prin acțiunea precizată din prezenta cauză, reclamantul a solicitat revendicarea imobilului menționat de la pârâții B. și C.
Reclamantul a arătat că este unicul moștenitor al defunctului E., proprietarul originar al imobilului, din patrimoniul căruia imobilul a fost confiscat prin Sentința penală nr. 17/1953 a Tribunalului Militar pentru unitățile M.A.I. Sentința a fost anulată prin Decizia penală nr. 191/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie prin care s-a dispus și înlăturarea măsurii confiscării averii.
În legătură cu drepturile succesorale asupra masei succesorale rămasă de pe urma defunctului E., a ridicat pretenții și intervenienta D., iar prin Sentința civilă nr. 13024/2007 a Judecătoriei sectorului 2 București, irevocabilă, s-a constatat că aceasta este titulara unei cote de 1/2 a averii defunctului, alături de reclamant, cu o cotă de 1/2 și acesta.
Imobilul în litigiu a fost cumpărat în anul 2000 de către pârâții B. și C., în baza Legii nr. 112/1995. Legalitatea încheierii acestui contract a fost constatată prin Sentința civilă nr. 5445/2003 a Judecătoriei sectorului 2, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1087/2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.
Atât reclamantul, cât și intervenienta, au formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001 în legătură cu imobilul în litigiu.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2011 la B.N.P. F., intervenienta D. a vândut către pârâții B. și C. cota sa de 1/2 din moștenirea lui G., moștenitor la rândul său, printr-un șir de succesiuni, al defunctului E., proprietar originar al imobilului în litigiu.
Acțiunea în revendicare a fost respinsă de judecătorul fondului, ca neîntemeiată.
Criticile formulate prin motivele de apel, de către reclamant vizează atât fondul cauzei, cât și aspecte conexe fondului.
În legătură cu fondul cauzei, curtea de apel a constatat că, în mod legal, s-a acordat prevalentă titlului pârâților B. și C.
Criticile privind viciile actului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți în baza Legii nr. 112/1995 nu au fost analizate, motivat de faptul că, pe de o parte, prezenta acțiune nu conține și un capăt de cerere în acest sens, iar pe de altă parte, pentru că prin Sentința civilă nr. 5445/2003 a Judecătoriei sectorului 2 București s-a constatat legalitatea încheierii acestuia, fiind respinsă irevocabil acțiunea de constatare a nulității actului.
În acest context, s-a reținut că, în condițiile existenței unei legi speciale de reparație, Legea nr. 10/2001, reclamantul avea obligația să urmeze, în principal, prevederile prevăzute de acest act normativ și doar, în subsidiar, după epuizarea căilor de atac speciale și în condițiile în care, eventual, i s-ar fi încălcat drepturi protejate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului putea să apeleze la procedura prevăzută de dreptul comun, respectiv art. 480 C. civ.
Obligația de mai sus a fost consacrată atât în plan intern, prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza "Atanasiu vs. România".
De altfel, reclamantul a și formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001, în legătură cu drepturile sale asupra imobilului.
Invocarea de către reclamant a argumentului conform căruia, prin efectul deciziei penale de înlăturare a confiscării averii, imobilul nu a ieșit din proprietatea defunctului E., iar acest fapt ar presupune legitimitatea acțiunii în revendicare pe dreptul comun, nu va fi primită. Prin chiar legea specială de reparație, art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, confiscarea averilor prin hotărâri judecătorești ce vizau infracțiuni de natură politică, așa cum este cazul în speță, a fost calificată drept abuz, iar reparația acestuia a fost reglementată prin aceeași lege specială.
Cererea formulată în apel în legătură cu nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de intervenientă și pârâți pentru cota de 1/2 de moștenire a intervenientei a fost calificată ca o cerere nouă în înțelesul art. 294 C. proc. civ. și respinsă în considerația aceluiași text.
O atare cerere nu a fost formulată la fondul cauzei până la momentul reținerii în pronunțare a pricinii, dovadă în acest sens fiind chiar cererea de repunere pe rol formulată de reclamant ulterior reținerii în pronunțare și în care invocă, printre altele, și intenția de a solicita nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți și intervenientă.
Pe cale de consecință, a fost respinsă și excepția de netimbrare a invocării acestui contract, ce nu constituie obiect de învestire în prezenta cauză.
Nulitatea cererii de intervenție pentru nesemnare a fost respinsă, motivat de faptul că cererea a fost semnată de apărătorul legal al intervenientei angajat prin contractul de asistență juridică și oricum, cererea a fost însușită de intervenientă la termenul din data de 28 octombrie 2013.
Excepția lipsei calității de reprezentat a fost respinsă, la dosar fiind depuse atât împuternicirea avocațială, cât și contractul de asistență juridică.
Critica apelantului-reclamant că i s-a încălcat dreptul la apărare pentru termenul din data de 6 ianuarie 2014, când cauza a fost reținută în pronunțare, a fost respinsă. Conform practicalei încheierii, în cauză s-a făcut aplicarea art. 156 alin. (1) C. proc. civ., constatându-se că termenele pentru lipsă de apărare fuseseră acordate și anterior și că apărătorul avea obligația să asigure substituirea sa în cazul imposibilității de prezentare.
Chiar și în aceste condiții, pronunțarea a fost amânată în scopul asigurării depunerii, de concluzii scrise.
În legătură cu apelul pârâților, aceștia nu au formulat motive de apel, astfel încât, apelul a fost analizat prin prisma prevederilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ.
Având în vedere analiza legalității și temeiniciei hotărârii apelate, prin prisma motivelor de apel formulate de reclamant, curtea de apel a apreciat că nu se impun considerente suplimentare pentru a califica sentința atacată drept temeinică și legală.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., invocând dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.
La data de 27 noiembrie 2014, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost înregistrat dosarul de recurs și ulterior, la data de 10 decembrie 2014, a intervenit decesul recurentului-reclamant, calitatea procesuală a acestuia fiind preluată de H., I. și J.
Prin cererea de recurs, s-au formulat următoarele motive:
I). În baza dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., recurentul a invocat soluționarea greșită a excepției nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 24 octombrie 2011, încheiat între intimații B. și C. și intervenienta D., calificarea greșită a acestei excepții ca fiind o cerere nouă, încălcarea principiului disponibilității, precum și a dispozițiilor art. 108, art. 105 (2) C. proc. civ. raportat la art. 2 din Decretul nr. 167/1958, coroborat cu art. 948 și art. 962 C. civ.
Calificarea excepției invocate ca fiind o cerere nouă a determinat un cadru procesual greșit, stabilit de către instanța de fond, întrucât intimatul B. și C., deși subrogat prin transmisiunea cotei de 1/2 din moștenirea lui G. - urmare a contractului încheiat cu intervenienta D. - nu ocupă în cauză calitatea de intervenient în interes propriu, cum el însuși consideră și susține în penultimul alineat din menționatul contract, situație în care prezenta cauză s-a judecat cu neobservarea formelor procedurale, decizia atacată fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, impunându-se casarea hotărârii.
Totodată, potrivit art. 2 din Decretul nr. 167/1958, reclamantul are dreptul să aleagă, pentru anularea unui act juridic, calea unei acțiuni sau calea unei excepții, acesta optând pentru cea de a doua posibilitate, însă instanța de apel nu a cercetat valabilitatea contractului menționat, încheiat cu încălcarea prevederilor art. 948, art. 962 C. civ. și nu a analizat cauzele de nulitate absolută a acestui act.
Recurentul a mai arătat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 8 (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013, prin respingerea apelului declarat împotriva încheierii de ședință atacate, prin care reclamantul a contestat soluția greșită a tribunalului, de netimbrare de către intimații B. și C. la valoarea de 500.000 euro, rezultată din contractul de vânzare nr. x/2011, obligație ce trebuia legal achitată, prioritar soluționării tuturor aspectelor puse în discuție în cauză, obligație neîndeplinită de intimat și care atrage desființarea încheierii atacate și nu respingerea apelului formulat împotriva acestei încheieri.
II). În temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurentul a invocat respingerea greșită a excepției nulității cererii de intervenție, invocată de apelantul-reclamant, încălcând dispozițiile art. 105 (2), art. 108, raportat la art. 133 (1) și (2) C. proc. civ.
Motivarea instanței de apel este infirmată de actele pe care se sprijină, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii, întrucât din împuternicirea avocațială nr. 63927 din 15 septembrie 2006 rezultă că apărătorul intervenientei D. avea mandat doar pentru redactarea cererii de intervenție, nu și pentru semnarea acesteia, situație în care au fost încălcate prevederile art. 2 (3) din Legea nr. 51/1995, art. 108 (3) și art. 122 (1) din Hotărârea nr. 64/2011. Instanța de apel trebuia să declare nulă cererea, motivele pe care se sprijină decizia pronunțată fiind contradictorii și străine de natura pricinii.
De asemenea, nu poate fi primit argumentul potrivit căruia odată ce intervenienta D. și-a însușit verbal cererea de intervenție, la data de 28 octombrie 2013, fiind prezentă personal în ședința publică, această însușire înlătură prevederea expresă, stabilită de legiuitor, că o cerere nesemnată va fi declarată nulă, și din această cauză motivarea instanței de apel este contradictorie și străină pricinii.
În anul 2013, d-na D. nu mai era parte în proces, datorită încheierii cu intimații B. și C. a contractului nr. x/2011, calitatea de intervenient în cauză aparținând după anul 2011 soților B. și C. În acest caz, la data de 28 octombrie 2013, d-na D. nu mai avea ce să-și însușească în cauză, soluția pronunțată de curtea de apel fiind greșită, deoarece a fost dată fără clarificarea acestui aspect, cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fapt ce atrage casarea deciziei atacate.
Recurentul a mai arătat că, sub toate aspectele, motivarea hotărârii presupune că analiza pe care judecătorul o face în legătură cu motivele de fapt și de drept, care i-au format convingerea, în sensul unei anumite soluții, trebuie să fie clară, simplă, precisă, fermă, să aibă putere de convingere.
Însă, motivarea dată de Curtea de Apel București în prezenta cauză, nu numai că nu are putere de convingere, ci este, în totalitate, străină de natura pricinii.
III). În baza dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, încălcând prevederile art. 480, art. 481 C. civ. raportat la art. 21 (4) din Constituția României, coroborat cu art. 59 din Legea nr. 114/1996, art. 1, art. 10 din Legea nr. 112/1996, art. 155 din Legea nr. 140/1996.
Dovada acestei greșite interpretări este redată la pag. 2 și 3 din decizia pronunțată, unde instanța reține că obiectul acțiunii precizate este o revendicare, însă motivează soluția de respingere a apelului reclamantului în baza prevederilor Legii nr. 10/2001.
Confuzia în care s-a aflat instanța de apel când a pronunțat soluția greșită în cauză este aceea că nu a făcut distincția impusă în precizarea acțiunii, potrivit căreia a fost învestită cu o acțiune prin comparare de titluri, în temeiul art. 480, art. 481 C. civ., solicitându-se să se dea preferință titlului reclamantului, reprezentat de actul de vânzare-cumpărare nr. 7029 din 9 martie 1926, primul intabulat în cartea funciară nr. 9297/1940, care provine de la autorul originar, bunul fiind restituit retroactiv, ab initio, din 1954, proprietarului E., prin Decizia nr. 191 din 7 iunie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, hotărâre care înlătură și pedeapsa complementară de confiscare a averii, fiind găsit nevinovat autorul reclamantului. Acest titlu este preferabil contractului de vânzare-cumpărare nr. N3539 din 8 mai 2000 obținut de intimații B. și C. și încheiat cu încălcarea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 112/3996, art. 155 din Legea nr. 140/1996, art. 59 din Legea nr. 114/1996.
Instanța de apel, trecând peste limitele cu care a fost învestită de reclamant, s-a referit în motivare la incidența în cauză a prevederilor Legii nr. 10/2001, și nu la prevederile dreptului comun, reținând că petentul a notificat imobilul din prezentul litigiu în baza Legii nr. 10/2001 și are obligația de a urma exclusiv prevederile acestui act normativ, iar după epuizarea căilor de atac speciale, acesta are dreptul să apeleze la procedura dreptului comun.
IV). În temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a invocat încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 480, art. 481 C. civ., raportat la art. 21 (4) din Constituția României, art, 1201 C. civ., art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Instanța de apel a motivat greșit soluția pe considerente ce decurg din Legea nr. 10/2001, încălcând dreptul constituțional al reclamantului de a alege calea juridică - în speță, procedura dreptului comun, întrucât prevederile constituționale stipulează că procedurile administrative sunt facultative.
Instanța de apel a încălcat prevederile art. 480, art. 481 C. civ., art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respingând apelul în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, deși acest act normativ este străin, neincident cauzei. Greșit a fost menținută soluția instanței de fond, care a dat prevalență titlului intimaților B. și C., cu toate că acesta a fost obținut prin încălcările flagrante ale legii, arătate și dovedite în cauză.
Acțiunea în revendicare a adevăratului proprietar nu poate fi paralizată decât prin invocarea uzucapiunii, aspect pe care pârâții-intimați B. și C. nu l-au probat, titlul reclamantului fiind singurul valabil în cauză.
De asemenea, instanța de apel a încălcat prevederile art. 1201 C. civ., întrucât greșit a apreciat că viciile actului de vânzare-cumpărare, încheiat de pârâții B. și C. în baza Legii nr. 112/1996, nu vor fi analizate motivat de faptul că prin Sentința civilă nr. 5445/2003, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, s-a constatat legalitatea încheierii acestuia, fiind respinsă irevocabil acțiunea de constatare a nulității actului. Reclamantul nu a fost parte în acel proces, și, ca atare, acea sentință nu îi este opozabilă.
În prealabil, Înalta Curte constată că la termenul din 1 februarie 2017, după închiderea dezbaterilor, recurentul H. a depus o cerere de repunere pe rol a cauzei, motivată de faptul că, la data de 31 ianuarie 2017, a înaintat la dosar, prin fax, o cerere prin care a invocat lipsa calității procesuale active a lui I., ce nu a fost pusă în discuția părților la termenul din 1 februarie 2017, când s-a judecat cauza, și asupra căreia instanța nu s-a pronunțat.
Din verificarea actelor și lucrărilor dosarului rezultă că la data de 31 ianuarie 2017, la dosarul de recurs au fost înregistrate cererile formulate de recurentul H. privind: amânarea cauzei pentru imposibilitatea obiectivă de prezentare a avocatului K., ce asigură apărarea într-un dosar aflat pe roiul Curții de Apel Oradea; amânarea cauzei pentru imposibilitatea de prezentare din motive medicale a avocatului L.; suspendarea cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. x/321/2017 al Judecătoriei Târgu Neamț; amânarea cauzei pentru comunicarea cererii privind lipsa calității procesuale active a lui J.
La termenul de judecată din 1 februarie 2017, aceste cereri au fost puse în discuție și soluționate de către Înalta Curte, după care, constatându-se pricina în stare de judecată, s-a trecut la dezbaterea recursului.
Cererea privind lipsa calității procesuale active a lui I., invocată pentru repunerea cauzei pe rol, a fost înregistrată la data de 1 februarie 2017.
Dispozițiile art. 151 C. proc. civ. prevăd că "Pricina poate fi repusă pe rol, dacă instanța găsește necesare noi lămuriri."
Aspectul invocat de recurentul H., privind calitatea procesuală activă a lui I., a fost deja soluționat prin încheierea de ședință de la 1 iunie 2016, când instanța de recurs a statuat asupra calității părților și cadrului procesual, iar ulterior, nu au intervenit la dosar elemente noi, care să ducă la modificări în privința calității procesuale a lui I., ca și în cazul celorlalte părți.
Prin urmare, Înalta Curte constată că nu sunt necesare noi lămuriri în privința aspectului invocat și nu se impune repunerea cauzei pe rol, așa încât cererea formulată de recurentul H. va fi respinsă, ca neîntemeiată.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:
I). Potrivit dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. "În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi."
Cererea formulată pentru prima oară în apel, prin care reclamantul A. a invocat excepția nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 24 octombrie 2011, este o cerere nouă în sensul normei legale redate, întrucât prin formularea acesteia se tinde la extinderea obiectului și cauzei acțiunii deduse judecății și nu se urmărește soluționarea unei excepții de procedură.
În vederea soluționării cererilor cu care este învestită, instanța de judecată este îndreptățită și obligată să dea calificarea juridică exactă a acestora, care poate fi alta decât cea dată de părți.
Din această perspectivă, calificarea unei cereri se face nu după natura termenilor folosiți de parte, ci după scopul urmărit prin formularea acesteia.
Așa fiind, cererile și excepțiile, denumite greșit de către părți, dar din motivarea cărora rezultă cu claritate scopul urmărit prin formulare, acestea, sunt susceptibile de calificare.
Prin urmare, instanța de apel, în mod corect, a procedat la calificarea cererii formulate de apelantul-reclamant, după scopul urmărit, și a dispus respingerea acesteia, "în temeiul art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
În acest context, nu se poate reține că, prin calificarea cererii reclamantului-apelant, instanța a încălcat principiul disponibilității, în sensul în care acesta este prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit acestui principiu, instanțele sunt obligate să se pronunțe în limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare în judecată, atât sub aspectul obiectului, cât și al părților între care se derulează litigiul, cadrul procesual fiind cel fixat de părți. Astfel, nu este permis instanței să se pronunțe în afara și peste limitele petitelor cu care a fost învestită.
În speță, limitele cererii de chemare în judecată au fost fixate de către reclamant, prin acțiunea precizată, o modificare a acesteia în apel, prin formularea unei noi cereri nefiind permisă de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Față de argumentele reținute, nu sunt aplicabile prevederile legale invocate de recurent în susținerea criticilor formulate pe aspectul analizat, întrucât instanța de apel nu a fost învestită cu o excepție de procedură și nu a cercetat pe fond cererea privind constatarea nulității absolute a contractului nr. x/2011, pentru a analiza cauzele de nulitate și a verifica valabilitatea acestui act.
Critica privind soluționarea greșită a excepției de netimbrare a transmisiunii dreptului și calității procesuale prin încheierea contractului de cesiune între intervenientă și intimați este nefondată, întrucât intimații B. și C. nu au formulat nicio solicitare în legătură cu contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 24 octombrie 2011, pentru a avea obligația legală de a timbra și acest contract nu a constituit obiect al judecății în cauza de față.
II). Prin încheierea de ședință din 28 octombrie 2013, instanța de fond a soluționat excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, invocată de reclamant, care a solicitat respingerea cererii de intervenție pentru nesemnare.
Reclamantul a criticat prin motivele de apel respingerea excepției de către tribunal, iar în recurs, acesta susține că motivarea instanței de apel este infirmată de actele pe care se sprijină, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii.
În fața instanței de fond, s-a depus la dosar contractul de asistență juridică din 15 septembrie 2006, din care rezultă că intervenientă D. a dat avocatului ales mandat pentru "asistare și reprezentare judiciară."
La termenul din 28 octombrie 2013, intervenientă s-a prezentat personal în fața instanței și a confirmat valabilitatea mandatului dat avocatului său, însușindu-și actul întocmit de acesta în numele său.
Așadar, contrar susținerilor recurentului, actele dosarului susțin soluția de respingere a excepției lipsei dovezii calității de reprezentant și, sub acest aspect, nu se poate reține nemotivarea deciziei din apel, când instanța, prin considerente, a argumentat respingerea criticilor ce vizau nulitatea cererii de intervenție pentru nesemnare și excepția lipsei calității de reprezentant a apărătorului ales.
În cadrul acestui motiv de recurs s-a arătat și că la data de 28 octombrie 2013, când intervenienta D. a confirmat personal valabilitatea mandatului, aceasta nu mai era parte în proces, datorită încheierii cu intimații B. și C. a contractului nr. x/2011.
Aceste critici nu se regăsesc și în apelul motivat, ci au fost formulate omisso medio, direct în recurs, așa încât nu pot fi primite, deoarece se opune respectarea principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac.
Recurentul-reclamant a formulat și o critică generală potrivit căreia motivarea dată de Curtea de Apel București "nu are putere de convingere", nu respectă cerința de a fi "clară, simplă, precisă, fermă" și este "în totalitate, străină de natura pricinii", fără a-și argumenta punctual aceste susțineri.
Sub acest aspect, se constată că instanța de apel a soluționat, prin considerentele deciziei pronunțate, toate criticile deduse judecății, motivarea acesteia respectând cerințele dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
III). Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează ipoteza în care instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Prin urmare, acest motiv de nelegalitate are în vedere actul juridic ce constituie temeiul dreptului a cărui valorificare în justiție se urmărește și nu obiectul acțiunii, iar în sensul acestui motiv de recurs instanța ar fi culpabilă dacă ar fi procedat la greșita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite și vădit neîndoielnice ale unui act juridic, în sens de convenție sau act juridic material.
Ca atare, pentru a fi incident acest motiv de recurs este necesar ca "interpretarea greșită" făcută de instanță să vizeze un act juridic supus judecății, iar nu modalitatea de interpretare a probelor administrate sau a dispozițiilor legale aplicabile speței, așa cum, de fapt, invocă reclamantul.
În cauză, recurentul a arătat că instanța de apel a făcut o confuzie și a pronunțat soluția greșită, reținând că obiectul acțiunii precizate este o revendicare, însă motivarea se referă la aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001. Așadar, instanța nu a făcut distincția impusă în precizarea acțiunii, potrivit căreia a fost învestită cu o acțiune prin comparare de titluri, în temeiul art. 480, art. 481 C. civ.
Prin aceste critici, susținute în baza dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale redate, aspecte ce nu se circumscriu motivului de nelegalitate indicat, ci celui prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă, în cadrul considerentelor ce vor fi reținute în continuare.
IV). După adoptarea Legii nr. 10/2001, analizarea oricărei acțiuni în revendicare poate fi făcută numai cu respectarea condițiilor prevăzute de această lege specială, și nu potrivit dreptului comun, fiind aplicabil principiul specialia generalibus derogant. După intrarea în vigoare a legii speciale, cererea pentru restituirea unui imobil preluat abuziv în sensul acestui act normativ, prevăzute la art. 2 - inclusiv cele de la art. 2 alin. (1) lit. b), aplicabil în cazul bunului pe care îl revendică reclamantul, se soluționează în procedurile și condițiile prevăzute de legea specială.
Această abordare este confirmată de pronunțarea Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite, prin care a fost tranșat raportul dintre legea specială și dreptul comun, statuându-se în sensul admisibilității acțiunii în revendicare formulată de proprietari împotriva chiriașilor cumpărători, însă, pe baza principiului specialia generalibus derogant s-a stabilit prioritatea legii speciale; în cazul constatării unor neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate, dacă prin aceasta nu se aduce atingere principiului securității raporturilor juridice.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.
Or, în speță, reclamantul nu se găsește în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând un "bun" în sensul Convenției, iar accesul la justiție îi este asigurat prin procedurile administrative și judiciare (contestația) reglementate de Legea nr. 10/2001.
Concluzia de mai sus se impune justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.
Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, și anume, aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, unii să își.poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice.
Într-o acțiune având ca obiect revendicarea unui imobil preluat abuziv, instanțele, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, sunt ținute să constate în ce măsură reclamantul se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană.
Aprecierea existenței unui "bun" în patrimoniul reclamantului implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, atât a unui "bun actual", cât și a unei "speranțe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.
În cauză, din perspectiva Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte, drepturile părților cu privire la imobilul litigios trebuie analizate prin prisma dispozițiilor legii speciale și a jurisprudenței recente a Curții Europene a Drepturilor Omului, cu referire la cele statuate în hotărârea pilot "Atanasiu și alții contra României".
În această hotărâre se arată că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 și 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 141, 142 și 143).
Or, în speță, nu se poate considera că reclamantul ar deține un "bun actual", câtă vreme în favoarea acestuia nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și executorie în sensul restituirii imobilului, înlăturarea pedepsei complementare de confiscare a averii neavând semnificația unei hotărâri de restituire a bunului, cu atât mai mult cu cât restituirea bunurilor confiscate intră sub incidența Legii nr. 10/2001.
Recunoașterea nevalabilității titlului statului prin hotărâre judecătorească, fără existența unei dispoziții de restituire a imobilului în discuție, nu conferă reclamantului un "bun actual", singura speranță legitimă a acestuia fiind aceea dată de parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Așadar, proprietarul care nu deține un "bun actual" poate obține numai măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, astfel încât, în speță, recurenții nu au un drept la restituire care să îi îndreptățească la redobândirea posesiei bunului pe temeiul evaluărilor presupuse de garanțiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.
Criticile prin care se invocă reaua-credință a intimaților B. și C. și încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/2005, cu privire la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 3539 din 8 mai 2000, puteau fi analizate numai în cadrul acțiunii în anularea acestui act.
Sub acest aspect, prin Sentința civilă nr. 5945 din 18 septembrie 2003 a Judecătoriei sector 2 București, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1087 din 7 iunie 2007 a Curții de Apel București, a fost respinsă acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 3539 din 8 mai 2000, formulată de reclamanta D. în contradictoriu cu pârâții B. și C., constatându-se legalitatea încheierii acestui contract prin care a fost dobândit imobilul litigios.
În plus, cererea de anulare a aceluiași contract de vânzare-cumpărare, formulată de reclamantul A. în anul 2005, după împlinirea, la data de 14 august 2002, a termenului de decădere prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, a fost respinsă, ca prescrisă, iar la data de 27 septembrie 2007, reclamantul și-a precizat obiectul cererii de chemare în judecată din prezenta cauză, ca fiind o acțiune în revendicare, prin comparare de titluri.
De fapt, prin invocarea încălcării normelor legale menționate în susținerea acestor critici, recurenții încearcă să repună în discuție nulitatea contractului de vânzare-cumpărare a pârâților B. și C., ceea ce nu este permis, opunându-se cu putere de lucru judecat statuările anterioare pe acest aspect.
Cum, în speță, reclamantul nu a obținut, în termenul special prevăzut de Legea nr. 10/2001, anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu intimații B. și C. în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru imobilul revendicat, titlul de proprietate al intimaților-pârâți s-a consolidat, prin nedesființarea actului juridic menționat.
Așa fiind, nici din această perspectivă, recurenții nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu pot susține că au "o speranță legitimă" să își concretizeze interesul patrimonial, prin formularea unei acțiuni în revendicare pentru obținerea bunului în natură.
În privința acestei chestiuni, în ceea ce privește raportul dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 și art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este necesar a se analiza în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Altfel spus, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice dacă și pârâtul din acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un "bun" în sensul Convenției Europene.
În acest sens, este relevantă decizia pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza "Pincova și Pinc contra Republicii Cehe", prin care s-a reținut faptul că, deși obiectivul general al legilor de restituire este unul legitim, este necesar a se asigura că atenuarea vechilor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, nu creează noi neajunsuri disproporționate.
În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri (paragraful 58, citat și în cauza "Raicu contra României").
Față de cele reținute anterior, intimații B. și C. beneficiază de "un bun" din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, având titlu de proprietate valabil pentru imobilul în litigiu, aflat sub protecția instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Ca urmare, așa cum s-a arătat, recurenții nu pot pretinde că au "o speranță legitimă" să își concretizeze interesul patrimonial, prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură și nu pot susține încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Așadar, în speță, recurenții pot solicita despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, ce se vor putea fi acordate în procedura prevăzută de legea specială, dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru obținerea de măsuri reparatorii în echivalent pentru bunul vândut în temeiul Legii nr. 112/1995.
Stabilirea, prin hotărârea pilot Atanasiu, a obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, prin amendarea mecanismului de restituire în vigoare și instituirea de proceduri simplificate și eficiente (paragraf 232), semnifică validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.
În ceea ce privește acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, potrivit celor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea pilot Atanasiu, la data de 17 aprilie 2013, a fost adoptată Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, lege ce a fost publicată în M. Of. nr. 278/17.05.2013.
Dispozițiile acestei legi prevăd acordarea de măsuri compensatorii în situația imposibilității restituirii în natură a imobilelor.
În acest context, nu s-ar putea susține lipsa unei noi legislații, ulterioară pronunțării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărârii pilot Atanasiu, prin care să se stabilească "măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparații", așa cum s-a reținut în hotărârea instanței europene (paragraf 241).
Având în vedere toate considerentele reținute, hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate, recursul urmând a fi respins, ca nefondat, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenții vor fi obligați la plata către intimații C. și B., a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat conform dovezii din dosarul de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de repunere pe rol formulată de recurentul H.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A., în prezent decedat, continuat de H., I. și J., împotriva Deciziei nr. 399A din 20 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Obligă recurenții la plata sumei de 6.200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații C. și B.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 februarie 2017.
Procesat de GGC - CT