Decizia nr. 596/2017
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe roiul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2007 la data de 17 octombrie 2007, reclamanții A. și B. au solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 480 și urm. C. civ., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor reprezentând valoarea de circulație a terenului imposibil de restituit în natură, în suprafață de 15.000 m.p., situat în Galați, preluat abuziv de stat.
La data de 07 februarie 2011 reclamanții au formulat cerere modificatoare a acțiunii inițiale, solicitând introducerea în cauză în calitate de pârâți a Municipiului Galați, Consiliului Local al Municipiului Galați, Primăria Municipiului Galați și Primarul Municipiului Galați.
La data de 12 septembrie 2011, reclamanții au formulat o nouă cerere modificatoare, prin care au solicitat obligarea pârâților la plata dobânzii legale aferente sumei de 4.200.000 euro, începând cu data de 18.12.2000 și până la plata efectivă a debitului, precum și să se constate că obligația de plată a sumei revine pârâților.
În motivare, reclamanții au arătat că în anul 2000 au formulat o acțiune în restituire în natură sau prin echivalent, privind terenul în suprafață de 15.000 m.p., proprietatea autorilor lor, teren naționalizat de către Statul Român, prin preluarea abuzivă, fără titlu, teren dobândit de autoarea reclamanților C., prin contractul de vânzare-cumpărare transcris la Tribunalul Covurlui sub nr. 252 din 29 martie 1947.
Reclamanții au arătat că acțiunea a format obiectul Dosarului nr. x/2000 al Judecătoriei Galați, iar în urma judecării cauzei în mai multe cicluri procesuale, Tribunalul Galați a pronunțat sentința civilă nr. 1213 din 29.06.2007, prin care a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local Galați și a respins acțiunea în despăgubiri ca îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, întrucât calitatea procesuală pasivă revine Statului Român.
Au mai precizat reclamanții că li s-a stabilit irevocabil dreptul de proprietate asupra terenului, faptul că acesta este imposibil de restituit în natură, precum și faptul că trebuie acordate despăgubiri în echivalent, respectiv contravaloarea terenului.
Prin sentința nr. 2120 din 28 noiembrie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al Municipiului Galați; a respins excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâtul Municipiu! Galați, prin Primarul Municipiului Galați; a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Primăria Municipiului Galați și a respins primul capăt al cererii modificatoare, formulat în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind introdus împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință; a admis excepția inadmisibilității celui de-al doilea capăt al cererii modificatoare și a respins ca inadmisibil acest capăt de cerere; a admis primul capăt al cererii modificatoare formulată de reclamanții A. și B. și a obligat pârâtul Consiliul Local al Municipiului Galați la plata către reclamanți o dobânzii legale aferente sumei de 4.200.000 euro, începând cu data de 18.12.2000 și până la plata efectivă și integrală a debitului principal; a respins, ca neîntemeiat, primul capăt al cererii modificatoare formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, și Primarul Municipiului Galați și a luat act că reclamanții nu solicită cheltuieli de judecată.
Prin decizia nr. 93/A din 12 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Consiliul Local Galați împotriva sentinței mai sus menționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis excepția tardivității cererilor modificatoare, fiind desființată în parte sentința apelată și trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe cererea inițială formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Prin decizia nr. 4893 din 30 octombrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții A., B. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei anterior arătate.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de recurs a reținut că excepția de tardivitate a modificării acțiunii inițiale a fost invocată ia termenul de judecată dsn data de 30.10.2012, ce reprezintă prima zi de înfățișare în fața instanței de apel, de către apelantul Consiliul Local Galați, prin înscrisul intitulat întâmpinare depus la acel termen la dosar, termen la care și calea de atac a fost recalificată ca fiind apel.
Acest înscris, depus în termenul prevăzut de art. 287 alin. (1) pct. 2 și alin. (2) C. proc. civ., a fost apreciat de către instanța de apel ca un motiv de apel asupra căruia s-a pronunțat cu prioritate, întrucât constituia o excepție procesuală, tară a da înscrisului eficiența juridică a unei întâmpinări, considerând, că, din perspectiva acestui act procedural, a fost tardiv depusă la dosarul cauzei, față de dispozițiile art. 289 alin. (2) C. proc. civ.
Prin urmare, instanța de apel a fost legal învestită să analizeze excepția de tardivitate a modificării acțiunii introductive de instanță, formulată în termenul prevăzut de lege pentru depunerea motivelor de apel, nefiind un motiv de ordine privată pe care l-ar fi analizat din oficiu, cu încălcarea principiului disponibilității și nici o apărare noua în apel.
Instanța de recurs a constatat că nu poate fi reținută nici nulitatea hotărârii pentru încălcarea principiului contradictorialitățiî întrucât, fiind formulată ca motiv de apel, nu se impunea dezbaterea distinctă a excepției, recurenții intimați fiind cei care aveau obligația procesuală de a formula apărări raportat la criticile dezvoltate în apel, iar la termenul de judecată în fond a apelului s-au pus concluzii și asupra acestei excepții.
Înalta Curte a apreciat că nu se poate reține nici critica privind nesoluționarea pe fond a apelului reclamanților, întrucât apelul acestora viza cererea modificatoare, cerere ce a fost considerată tardiv formulată, de către instanța de apel, fiind de prisos cercetarea fondului.
În mod corect instanța de apel a făcut distincție între cererile precizatoare/întregitoare și cele modificatoare ale unei acțiuni introductive de instanță, apreciind că o cerere modificatoare nu se poate formula decât până la prima zi de înfățișare, în caz contrar, partea adversă având dreptul de a se opune unei modificări peste termen.
Prima modificare de acțiune, din data de 07.02.2011, a privii extinderea cadrului procesual prin introducerea în cauză de noi pârâți.
A doua modificare de acțiune, din data de 12.09.2011, a privit înlocuirea obiectului acțiunii, din solicitarea de plată a creanței principale, într-o cerere de acordare de dobânzi, raportată la creanța principală stabilită într-un litigiu distinct, început anterior, ce s-a desfășurat paralei cu acest litigiu, timp în care cauza pendinte a fost suspendată.
Prin urmare nu se poate aprecia că modificarea obiectului acțiunii reprezintă doar o reducere a câtimii pretențiilor în condițiile în care, în fapt, această cerere este o schimbare a petitului acțiunii, respectiv a raportului juridic obligațional dedus judecății și a temeiului juridic aplicabil.
La data de 12.09.2011, primul termen după comunicarea cererii modificatoare din 7.02.2011, pârâții Municipiu! Galați reprezentat de Primarul Municipiului Galați, Primarui Municipiului Galați și Primăria Municipiului Galați se opun acestei modificări, susținând tardivitatea acesteia.
Înalta Curte a reținut că opoziția la modificarea acțiunii din 07.02.2011 a fost formulată la primul termen de judecată, 12.09.2013, ce a urmat comunicării către pârâți a acestei modificări. Efectul pe care opunerea exprimată de oricare dintre pârâți, cu consecința admiterii excepției de tardivitate a modificării de acțiune, îi are asupra acțiunii, profită tuturor celor aflați în litisconsortiu procesual, întrucât nu este posibilă divizarea raportului juridic dedus judecății în sensul că modificarea acțiunii ar fi opozabilă numai acelor pârâți care nu s-au opus, iar cei care și-au exprimat opoziția ar trebui să participe la soluționarea raportului juridic litigios inițial.
Datorită acestui efect, este lipsită de relevanță juridică împrejurarea că excepția de tardivitate a modificării acțiunii a fost invocată Ia fond de pârâții Municipiul Galați, reprezentat de Primarul Municipiului Galați, Primarul Municipiului Galați și Primăria Municipiului Galați și ca motiv de apel de către consiliul local, singurul dintre pârâți, căzut în pretenții, care avea interes procesual să continue judecata cauzei prin promovarea căii de atac.
În ceea ce privește stabilirea momentului până la care putea fi formulată o cerere modificatoare, respectiv prima zi de înfățișare la instanța de fond, Înalta Curte a apreciat că instanța de apel a interpretat corect dispozițiile art. 132 și 134 C. proc. civ., atunci când a apreciat că aceasta nu se confundă cu momentul la care părțile pun concluzii în dezbateri și că a avut loc la termenul la care instanța de fond a dispus suspendarea cauzei, indiferent de temeiul juridic în baza căruia a pronunțat o astfel de soluție de suspendare. Aceasta pentru că nici soluția de suspendare a cauzei nu se putea dispune decât la prima zi de înfățișare ca sancțiune procesuală aplicată părților care, legal citate, nu s-au prezentat pentru a-și susține punctele de vedere asupra litigiului.
Cum cererile modificatoare au fost formulate după repunerea cauzei pe rol, învestirea instanței cu soluționarea lor s-a făcut după epuizarea momentului procesual definit de prima zi de înfățișare.
Recurenții reclamanți au mai susținut că nu s-a contestat tardivitatea celei de-a doua cereri, de modificare a obiectului acțiunii, însă prin constatarea tardivității cererii inițiale, pârâții introduși ulterior în cauză au pierdut calitatea de părți în proces, la reluarea judecății cererii inițiale urmând ca Statul Român prin Ministerul Finanțelor să își dezvolte propriile apărări.
În ceea ce privește motivul de recurs formulat în subsidiar în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de recurenții reclamanți, referitor la greșita respingere ca inadmisibilă a acțiunii în constatare, față de împrejurarea că aceasta constituie obiectul cererii modificatoare, apreciată ca tardivă, Înalta Curte a apreciat că nu mai poate fi analizată pe fond.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 07.02.2014, sub nr. x/3/2007*.
Pârâtul Statui Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității cererii în despăgubiri, raportat la decizia în interesul legii nr. 27/2011.
În etapa rejudecării cauzei, reclamanții au formulat cerere modificatoare a acțiunii inițiale, reiterând cererea modificatoare formulată în data de 12.09.2011, însă în contradictoriu numai cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
În ședința publică din data de 02 septembrie 2014, tribunalul a invocat din oficiu și a admis excepția inadmisibilității cererii modificatoare formulate de reclamanți în acest ciclu procesual, apreciind că, prin reiterarea cererii modificatoare, se tinde la eludarea dispozițiilor deciziei civile nr. 93/A din 12.03.2013, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin respingerea recursului, care a statuat asupra limitelor rejudecării cauzei cu efect obligatoriu.
De asemenea, în aceeași ședință de judecată, tribunalul a invocat excepția inadmisibilității promovării cererii de chemare în judecată în forma inițială, prin raportare la decizia Înaltei Curți nr. 27/2011, pronunțată în recurs in interesul legii, asupra căreia a reținut cauza în pronunțare.
Prin sentința nr. 960 din 9 septembrie 2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția inadmisibilîtății cererii de chemare în judecată și a respins cererea privind pe reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca inadmisibilă.
Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că cererea de chemare în judecată inițială formulată de reclamanții A. și B., cu soluționarea căreia a fost învestit tribunalul în urma desființării cu trimitere spre rejudecare, are ca obiect obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor reprezentând valoarea de circulație a terenului imposibil de restituit în natură, în suprafață de 15.000 m.p., situat în Galați, preluat abuziv de stat, temeiul juridic fiind reprezentat de dreptul comun.
Tribunalul este obligat să statueze asupra cererii de chemare în judecată în forma sa inițială, în considerarea deciziei de trimitere, rămase irevocabile, reclamanții nemaiavând posibilitatea reiterării cererilor modificatoare, apreciate de instanțele de control judiciar ca fiind tardive.
De asemenea, și dacă ar fi existat strict ipotetic posibilitatea reiterării cererii modificatoare formulate, ceea ce nu este cazul, s-ar fi opus autoritatea de lucru judecat, cererea respectivă formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, fiind respinsă ca neîntemeiată, iar această soluție a rămas irevocabilă, prin respingerea apelului și a recursului declarat de reclamanți.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții, arătând că în mod greșit Tribunalul a respins cererea de modificare a acțiunii introductive de instanță pe motiv că tinde Ia eludarea dispozițiilor deciziei civile nr. 93/A din 12.03.2013, care a statuat asupra limitelor rejudecării cauzei cu efect obligatoriu.
Motivarea instanței de fond lipsește în realitate, întrucât dacă se tinde la eludarea unei decizii irevocabile, înseamnă că se încalcă autoritatea de lucru judecat, or, instanța nu identifică tripla identitate de părți, obiect și cauză care ar paraliza acțiunea (autoritate de lucru judecat sau putere de lucru judecat).
Dacă se pune problema efectului obligatoriu al unei decizii de anulare, acesta nu este același cu cel al unei decizii de casare stabilit de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. întrucât anularea sentinței presupune rejudecarea acțiunii, astfel că părțile au tot dreptul să modifice acțiunea inițială după casare, în limitele primei zile de înfățișare potrivit art. 132 și 134 C. proc. civ.
Așadar, cum instanța de apel s-a ascuns după o sintagmă evazivă (tinde să eludeze), lipsind motivarea autorității lucrului judecat, sau a limitelor unei decizii de casare, rejudecarea fondului după anularea în apel fiind o instituție distinctă rejudecării după casare în recurs cu dezlegări obligatorii, rezultă că excepția tendinței de a eluda este în afara legii, instanța de fond intrând în sfera puterii legiuite, astfel că solicită instanței de apel să trimită la rejudeeare în limitele stabilite prin cererea inițială modificată în termen.
Reclamanții au mai arătat că instrumentul procesual al trimiterii atrage nulitatea pentru nemotivare a hotărârii apelate, deoarece s-a ignorat complet pct. 2 al cererii modificatoare din 06.05.2014, aspect nemotivat și ignorat la judecată.
Împrejurarea că instanța a refuzat să judece un capăt de cerere distinct, în contradictoriu cu Statul Român, definit de cererea modificatoare din 16.05.2014 care trimitea la capetele 1 și 11 de cerere, în contradictoriu doar cu Statul Român, privind dobânzile aferente sumei de 4.200.000 euro datorată la 18.12.2000 până la plata efectivă a sumei, obligație în patrimoniul Statului pe baza O.G. nr. 22/2002, este fără legătură cu legea specială reținută ca temei de inadmisibtlitate - Legea nr. 10/2001 și excede total sferei deciziei RIL nr. 27/2011.
Instanța a modificat cu de la sine putere obiectul acțiunii, alterând datele factuale și juridice cu violarea principiului disponibilității, modificarea urmărind să evite soluționarea pe fond a acțiunii ce avea drept temei O.G. nr. 22/2002 și art. 111 C. proc. civ. pe calea cărora solicită, a se constata în condiții de respectare a subsidiarității, deoarece acțiunea în realizare lipsește, că obligația de plată este în patrimoniul Statului Român - Ministerul de Finanțe - ordonator principal de credite - O.G. nr. 22/2002.
Chestiunea acțiunii în constatare, dar de această dată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul de Finanțe, trebuia judecată pe fond, inadmisibilitatea acțiunii în constatare având un anume specific.
Apelanții-reclamanți au apreciat că acțiunea în constatare dedusă judecății, pentru ca instanța să aprecieze și să stabilească în sarcina cărei persoane cade obligația plății sumei de bani datorată de către Consiliul Local al Municipiului Galați, suma consfințită prin hotărâre judecătorească irevocabilă, este admisibilă.
Apelanții-reclamanți dețin o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, conform căreia debitorul Consiliul Local al Municipiului Galați, are a plăti suma de 4.200.000 euro, nr. 804 din 14 mai 2009, în aceeași cauză stabilindu-se că Municipiul Galați nu are calitatea de debitor în raportul obligațional de creanță dedus judecății.
Prin hotărârea anterioară, apelanții-reclamanți au epuizat calea acțiunii în realizare, obținând satisfacție, respectiv obligarea debitorului la plata sumei de 4.200.000 euro, reprezentând echivalentul terenului proprietatea apelanților, naționalizat abuziv tară niciun titlu, teren ce se află și astăzi în administrarea Consiliului Local al Municipiului Galați, fiind imposibil de restituit în natură.
Odată epuizată calea acțiunii în realizare (care face inadmisibilă acțiunea în constatare conform art. 111 C. proc. civ.) acțiunea în constatare devine admisibilă, întrucât apelanții-reclamanți nu mai pot recurge iarăși la o acțiune în realizare, conform principiului non bis in idem, dar și pentru că exista deja o hotărâre pronunțată cu autoritate de lucru judecat, favorabilă creditorilor.
În lumina art. 111 C. proc. civ., cererea în constatare poate fi primită dacă partea nu poate cere realizarea dreptului, iar în cauza de față partea nu mai poate cere realizarea dreptului.
În același sens se interpretează și norma legală aplicabilă, judecătorul neputând refuza judecarea pe motiv că legea este neclară ori nu prevede. Legea se va interpreta teleologic în sensul în care produce efecte și asigură accesul deplin la justiție, acces ce include executarea silită efectivă a oricărei hotărâri judecătorești irevocabile.
Astfel, după ce apelanții-reclamanți au obținut satisfacție în acțiunea în realizare, împotriva debitorului Consiliul Local al Municipiului Galați, hotărârea judecătorească nr. 804 din 14 mai 2009 pronunțată de către Tribunalul Galați, deși irevocabilă, nu a putut fi adusă la îndeplinire pe calea executării silite directe deși executarea a debutat în iulie 2010 și nici astăzi, la aproape șapte ani de la începerea executării, această hotărâre nu a putut fi executată silit.
Imposibilitatea executării hotărârii este direct și nemijlocit legată de prevederile Legii nr. 215/2001 și ale O.G. nr. 22/2002, astfel cum au fost interpretate și aplicate abuziv de către instituțiile administrației publice locale din Galați și de către instanțele judecătorești din Galați, aplicarea legii conducând la blocarea totală a unei executări silite, cu toate că există o hotărâre irevocabilă.
Curtea Europeană a arătat în hotărârile sale că Statul Român, prin mijlocirea organelor puterii executive ori judecătorești, are obligația pozitivă de a asigura punerea efectivă în executare a unei hotărâri irevocabile, însă hotărârea judecătorească ce reprezintă titlul apelanților-reclamanți - nr. 804/2009, nu a putut și nu poate fi executată silit, pe motiv că debitorul Consiliul Local al Municipiului Galați nu are patrimoniu, deci nu poate fi executat silit, celelalte componente ale administrației neavând nicio răspundere.
Cât timp obligația de plată nu poate fi realizată pe calea executării silite, ci numai prin fapta debitorului, care poate plăti debitul de bună voie direct, sau alocând resursele necesare în buget conform O.G. nr. 22/2002, această obligație este una „de a face”, ce revine ex lege, atât Consiliului Local al Municipiului Galați, cât și Municipiului Galați, iar în subsidiar Statului Român ca garant general al executării hotărârilor irevocabile.
În astfel de condiții, obligația de a face poate constitui obiectul unei acțiuni în constatare, prin care se tinde a se stabili că, deși debitorul este o persoană (instituție publică locală - parte a aparatului administrativ), obligația de a face revine mai multor persoane, recte - întregului aparat administrativ (Primarul Municipiului, Primăria, Municipiul - U.A.T.), bugetul efectiv fiind constituit la nivelul Unității Administrativ Teritoriale, din acest buget aehitându-se obligațiile întregului aparat administrativ local - conform Legii nr. 215/2001.
Instanța de fond a reținut în mod greșit, ca neîntemeiată (folosind noțiunea de inadmisibil) cererea în constatare, pe motiv că este irevocabil stabilit ca debitor al acestei obligații, Consiliul Local al Municipiului Galați, o altă persoană neputând fi obligată la plată. Obligația de plată, conform titlului executoriu irevocabil nr. 804 din 14 mai 2009 pronunțat de Tribunalul Galați, revine Consiliului Local al Municipiului Galați.
Debitorul însă, nu poate fi executat silit, direct, fiindcă, „nu are patrimoniu”, „nu are personalitate juridică”, „nu răspunde în cadrul unei executări silite”, etc., iar singura persoană juridică de drept public care deține buget, este Municipiul Galați, căreia îi revine în mod firesc, în conlucrare cu debitorul Consiliul Local al Municipiului Galați, obligația de a prevedea suma în buget și de a o plăti conform O.G. nr. 22/2002.
Imposibilitatea factuală de executare a titlului, ce datează din 2010, atrage aplicarea conceptului de pieire juridică a obiectului dispozitivului, de aceea cererea în constatare și subsidiar în obligația de a face fiind justificată, nici aceste aspecte nefiind motivate la fond.
Prin decizia nr. 890/A din 16 decembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că în rejudecare, în ședința publică din 06.05.2014, reclamanții formulează o cerere modificatoare arătând că reiterează cererea de la dosar fond - adică cererea modificatoare din data de 12.09.2011 în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.
Astfel, în rejudecare reclamanții au formulat cererea de modificare a obiectului cererii de chemare în judecata în raport de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, respectiv înlocuirea cererii în pretenții inițială având ca obiect obligarea la prețui de piață al imobilului imposibil de restituit în natură cu cererea de obligare la plata dobânzilor, precum și de obligare a aceluiași pârât la plata sumei din titlul anterior, reprezentat de hotărârea judecătorească irevocabilă.
În caz de casare cu trimitere instanța care urmează să rejudece trebuie să procedeze numai în sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare, pentru rest cauza intrând în puterea lucrului judecat.
În atare situație, în mod judicios prima instanță s-a considerat învestită doar cu cererea inițială de chemare în judecată așa cum s-a dispus în mod expres prin decizia instanței de apel, menținută prin decizia instanței de recurs.
În calea de atac s-au stabilit în mod explicit limitele rejudecării, și anume cererea inițială formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
În condițiile în care și în cererea din 12.09.2011 s-a solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata dobânzilor aferente și Ia plata sumei din hotărârea judecătorească anterioară, iar instanțele de control judiciar au apreciat că această cerere modificatoare în întregul ei, nu mai putea fi formulată fiind încălcate prevederile art. 132 și 134 C. proc. civ., în mod evident cererea nu mai putea fi reiterată în rejudecare.
În prezenta cauză instanțele de control au stabilit limitele rejudecării - cererea inițială de chemare în judecată, tranșând irevocabil că cererilor modificatoare au fost depuse cu depășirea momentelor procedurale în care acestea puteau fi formulate, precum și că tardivitatea acestora este opozabilă și pârâților care nu au invocat acest aspect, stabilind astfel momentul procedural de la care se reia judecata.
În caz de casare cu trimitere, instanța care urmează să rejudece trebuie să procedeze numai în sensul și limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare, pentru rest cauza intrând în puterea lucrului judecat.
Cererea modificatoare din 06.05.2014 a fost formulată de reclamanți nu numai cu mult după prima zi de înfățișare, dar a fost introdusă în rejudecare, în urma casării cu trimitere ce a constatat tardivitatea aceleiași cereri modificatoare din primul ciclu procesual, însă în rejudecare judecata se desfășoară în limite precis stabilite în sensul prevederilor art. 315 C. proc. civ., limite ce nu pot fi depășite sau ignorate prin soluționarea unui alt obiect al acțiunii apreciat ca fiind tardiv la data la care s-a soluționat primul recurs, astfel încât în mod corect această cerere nu a fost primită de instanță.
Prin urmare, soluția instanței de fond de apreciere că prin reiterarea cererii se eludează dispozițiile deciziei de casare sunt întemeiate, fără a fi incidente dispozițiile relative la denegarea de dreptate, criticile apelanților urmând a fi înlăturate.
Pe cale de consecință și soluția de admitere a excepției de inadmisibilitate a cererii de obligare a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la valoarea de circulație pe piața imobiliară a terenului imposibil de restituit în natură în suprafață de 15.000 m.p. situat în Galați, întemeiată pe prevederile art. 480 și urm. C. civ. este corectă.
În mod judicios prima instanță a invocat dispozițiile obligatorii, în baza art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., ale prevederilor deciziei nr. 27/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casației și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat - „Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile”.
Prin urmare, constatând legalitatea soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii formulate în contradictoriu cu Statul Român prin care se solicită obligarea acestuia la valoarea de circulație a imobilului imposibil de restituit în natură, apar ca nefondate criticile din apel relative la refuzul instanței de a soluționa fondul cererii astfel cum aceasta a fost modificată.
Prin prisma acestor considerente, instanța de apel nu a procedat la analizarea criticilor vizând fondul pretențiilor din cererea modificatoare, respectiv privind dobânzile aferente sumei de 4.200.000 euro datorată la 18.12.2000 până la plata efectivă a sumei, obligație întemeiată pe prevederile O.G. nr. 22/2002, acestea nefacând obiectul analizei în fața instanței de fond.
În ceea ce privește nemotivarea sentinței, invocată în apel, instanța a reținut că existența unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare ia exigențele impuse de dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care impun instanței să evidențieze motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților. Dând eficiență acestor criterii stabilite de legiuitor, instanța de apel a reținut că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate și nu o chestiune de cantitate.
Pe cale de consecință, calitatea unei motivări și implicit respectarea exigențelor impuse de prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției.
În egală măsură trebuie avut în vedere și faptul că obligația judecătorului de a-și motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă de prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv de dezlegarea fiecărui motiv de critică formulat și nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care a fost învestită. Esențial este că instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății.
Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice Ia speța de față, instanța de apel a reținut că sentința atacată a fost redactată cu respectarea acestor cerințe procedurale, instanța de fond răspunzând cererii eu care a fost învestită - în limitele indicate în soluția dată conform cărora a fost respinsă cererea modificatoare și admisă excepția de inadmisibilitate a cererii inițiale.
În ceea ce privește corectitudinea din punct de vedere juridic a argumentelor analizate, aceasta este un aspect ce ține de legalitatea raționamentului urmat de instanță pentru pronunțarea soluției, chestiune distinctă de cea a nemotivării.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile arL 304 pct. 6 și 7 C. proc. civ., reclamanții A. și B., formulând următoarele critici:
I. În mod greșit instanța de apel a apreciat că modificarea cererii de chemare în judecată tinde la eludarea dispozițiilor deciziei nr. 93/A din 12.03.2013, care a statuat asupra limitelor rejudecării cauzei cu efect obligatoriu.
Sub acest aspect, recurenții-reclamanți arată că dacă s-ar tinde la eludarea unei decizii irevocabile, ar însemna să fie încălcată autoritatea de lucru judecat, însă în cauză instanțele anterioare nu au identificat tripla identitate (părți, obiect, cauză) ce ar paraliza acțiunea.
Efectul obligatoriu al unei decizii în anulare nu este același cu cel al unei decizii de casare stabilit de art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Anularea hotărârii presupune rejudecarea acțiunii, astfel că părțile au tot dreptul să modifice acțiunea inițială după anulare, în limitele primei zile de înfățișare potrivit art. 132 și 134 C. proc. civ.
II. Instrumentul procesual al trimiterii, utilizat în cererea din 06.05.2014 atrăgea nulitatea pentru nemotivare, deoarece a fost ignorat pct. 2 al cererii modificatoare, aspect nemotivat și ignorat atât în fond, cât și în apel.
Ill. lnstanțele anterioare au refuzat să judece (denegare de dreptate) un capăt de cerere distinct, în contradictoriu cu Statul Român, definit de cererea modificatoare din 06.05.2014 care trimitea la capetele I și II de cerere, în contradictoriu doar cu Statul Român, privind dobânzile aferente sumei de 4.200.000 euro datorată la 18.12.2000 până la plata efectivă a sumei, obligație în patrimoniul statului pe baza O.G. nr. 22/2002, fără legătură eu legea specială reținută ca temei de inadmisibilitate, Legea nr. 10/2001 și deci excedând total sferei deciziei în interesul legii nr. 27/2011.
Așadar instanța a modificat cu de la sine putere obiectul acțiunii, alterând datele factuale și juridice cu violarea principiului disponibilității, modificarea urmărind să evite soluționarea pe fond a acțiunii ce avea drept temei O.G. nr. 22/2002 și art. 111 C. proc. civ., pe calea cărora se solicita a se constata, în condiții de respectare a subsidiarității, că obligația de plată aparține Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de ordonator principal de credite.
Acțiunea în constatare în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, trebuia judecată pe fond, fiind admisibilă.
Recurenții-reclamanți arată că dețin o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă conform căreia debitorul Consiliul Local al Municipiului Galați are a plăti suma de 4.200.000 euro, în aceeași cauză, în apel, stabilindu-se că Municipiul Galați nu are calitatea de debitor în raportul obligațional dedus judecății.
În litigiul respectiv s-a epuizat calea acțiunii în realizare, fiind obținută obligarea debitorului la plata sumei de 4.200.000 euro reprezentând echivalentul terenului proprietatea reclamanților, naționalizat abuziv fără nici un titlu, teren ce se află și astăzi în administrarea Consiliului Local al Municipiului Galați, fiind imposibil de restituit în natură.
Potrivit art. 111 C. proc. civ., cererea în constatare poate fi primită dacă partea nu poate cere realizarea dreptului, așa cum este situația în cauza de față.
Obligația de plată, conform titlului executoriu irevocabil reprezentat de decizia nr. 804 din 14 mai 2009 a Tribunalului Galați, revine Consiliului Local al Municipiului Galați. Debitorul însă nu poate fi executat silit direct fiindcă nu are patrimoniu, nu are personalitate juridică, nu răspunde în cadrul unei execuiări silite. Singura persoană de drept public care deține buget este Municipiul Galați, căreia îi revine în mod firesc, în conlucrare cu debitorul Consiliul Local al Municipiului Galați, obligația de a prevedea suma în buget și de a o plăti conform O.G. nr. 22/2002. Cum toate aceste persoane se sustrag de la plată în diverse modalități, pentru ca dreptul recurenților-reclamanți să fie unul efectiv trebuie ca instanța să constate că obligația de a face poate fi executată direct asupra bugetului Municipiului Galați.
IV. Imposibilitatea factuală de executare a titlului, ce datează din 2010, atrage aplicarea conceptului de pieire juridică a obiectului dispozitivului, de aceea cererea în constatare și subsidiar obligația de a face sunt justificate, nici aceste aspecte nefiind motivate la fond.
Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit art. 3021 lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidențiate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din același cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate.
În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.
În speță, se constată că se regăsește situația în care recursul declarat nu a fost motivat întrucât, deși formal au fost indicate dispozițiile art. 304 pct. 6 și 7 C. proc. civ., iar motivarea recursului se întinde pe șase pagini. În cuprinsul acesteia nu se fac referiri la soluția respingerii apelului și nu sunt relevate aspecte de nelegalitate a deciziei atacate prin raportare la dezlegările date cauzei de instanța de apel, recurenții rezumându-se să redea în totalitate crificile formulate împotriva hotărârii de primă instanță referitoare la următoarele aspecte: în mod greșit s-a apreciat că modificarea cererii de chemare în judecată tinde la eludarea dispozițiilor deciziei nr. 93/A din 12.03.2013, care a statuat asupra limitelor rejudecării cauzei eu efect obligatoriu; instrumentul procesual al trimiterii, utilizat în cererea din 06.05.2014 atrăgea nulitatea pentru nemotivare, deoarece a fost ignorat pct. 2 al cererii modificatoare; instanța a refuzat să judece (denegare de dreptate) un capăt de cerere distinct, în contradictoriu cu Statul Român, definit de cererea modificatoare din 06.05.2014 care trimitea la capetele I și II de cerere, În contradictoriu doar cu Statul Român, privind dobânzile aferente sumei de 4.200.000 euro datorată la 18.12.2000 până la plata efectivă a sumei, obligație în patrimoniul statului pe baza O.G. nr. 22/2002, fără legătură cu legea specială reținută ca temei de inadmisibilitate, Legea nr. 10/2001 și deci excedând total sferei deciziei în interesul legii nr. 27/2011; instanța a modificat cu de la sine putere obiectul acțiunii, alterând datele factuale și juridice cu violarea principiului disponibilității, modificarea urmărind să evite soluționarea pe fond a acțiunii ce avea drept temei O.G. nr. 22/2002 și art. 111 C. proc. civ., pe calea cărora se solicita a se constata, în condiții de respectare a subsidiarității, că obligația de plată aparține Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de ordonator principal de credite; că singura persoană de drept public care deține buget este Municipiul Galați, căreia îi revine în mod firesc, în conlucrare cu debitorul Consiliul Local al Municipiului Galați, obligația de a prevedea suma în buget și de a o plăti conform O.G. nr. 22/2002, iar cum toate aceste persoane se sustrag de la plată în diverse modalități, pentru ca dreptul recurenților-reclamanți să fie unul efectiv trebuie ca instanța să constate că obligația de a face poate fi executată direct asupra bugetului Municipiului Galați; imposibilitatea factuală de executare a titlului, ce datează din 2010, atrage aplicarea conceptului de pieire juridică a obiectului dispozitivului, de aceea cererea în constatare și subsidiar obligația de a face sunt justificate, nici aceste aspecte nefiind motivate la fond.
Or, prin decizia atacată s-a răspuns deja în mod amplu și complet tuturor acestor critici, potrivit considerentelor pe larg dezvoltate pe care instanța de apel le-a expus în conturarea soluției adoptate.
Printr-o simplă lectură comparativă, se poate constata că prezentele motive de recurs reprezintă o preluare identică, integrală, a motivelor de apel asupra cărora instanța legal învestită s-a pronunțat deja, dându-le o dezlegare prin decizia supusă controlului în recurs, nemaifiind posibilă reanalizarea lor de către instanța de recurs, însă de data aceasta sub titulatura (doar) a unor pretinse critici de recurs.
Se constată, în aceste context, că recurenții-reclamanți nu arată în ce modalitate decizia instanței de apel nu este conformă legii și nu se raportează la considerentele acesteia, ci preiau ad literam critici formulate în faza procesuală anterioară, asupra cărora controlul judiciar a fost exercitat.
Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept, iar când criticile formulate nu se raportează punctual la conținutul deciziei supusă acestei căi extraordinare de atac, ci la cel al sentinței pronunțată de prima instanță, intervine sancțiunea nulității recursului întrucât acestea sunt străine problemelor rezolvate prin hotărârea instanței de apel.
Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele ori raționamentul instanței de apel dezvoltate în combaterea criticilor identic redate și în recurs, ci mărginindu-se la reluarea fiecărui paragraf al motivelor de apel, nu se poate aprecia că recurenții s-au supus în mod real exigenței de motivare a recursului lor prin raportare la soluția adoptată în cauză în calea de atac a apelului și la dispozițiile art. 304 C. proc. civ., dovedindu-se că aceștia au nesocotit existența judecății anterioare și natura căii de atac a recursului.
Aceasta întrucât în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ci obiectul exclusiv al judecății îl constituie legalitatea hotărârii pronunțate în apel.
Pentru considerentele arătate, având în vedere și că în speță nu sunt date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul dedus judecății este lovit de nulitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 890/A din 16 decembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a Ill-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 martie 2017.