Decizia nr. 1947/2016
Asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. x/59/2016, revizuentul A. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună revizuirea deciziei civile nr. 25 de la 28 ianuarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în Dosarul nr. x/55/2011**, motivând cererea prin soluția de respingere a recursurilor ambelor părți și lungirea procesului.
Totodată, revizuentul a solicitat și revizuirea deciziei civile nr. 1140 de la 13 octombrie 2015, pronunțată de Tribunalul Arad, secția I civilă, în Dosar nr. x/55/2011**, prin raportare la decizia civilă nr. 99/R de la 22 iulie 2015, pronunțată de Tribunalul Arad, secția I civilă, în Dosar nr. x/246/2007/a1, invocând în acest sens dispozițiile art. 322 pct. 7 din vechiul C. proc. civ.
Revizuentul a invocat dispozițiile art. 322 pct. 1, 2 și 5 din vechiul C. proc. civ., sub acest ultim temei (pct. 5), făcând referire la convenția de vânzare-cumpărare din data de 01.03.1979 a imobilului din București, găsit după pronunțarea deciziei civile nr. 744 din 02 octombrie 2014. Potrivit susținerilor revizuentului, din perspectiva art. 322 pct. 5 din vechiul C. proc. civ., convenția de vânzare-cumpărare din data de 01.03.1979 a imobilului din București, dovedește trei aspecte importante: cumpărarea imobilului din București nu a fost o donație simplă al cărei raport se prescrie, ci o împărțeală de ascendent a părinților lor; banii au fost integral de la părinții lor și ei au căutat să facă o împărțeală aproximativ egală pentru amândoi copii, recurgând la modalități legale pentru a putea să rezolve problemele prin prisma legilor acelor ani ai comunismului; cumpărarea a fost făcută prin simulație și nu se prescrie.
Prin decizia civilă nr. 62 de la 03 martie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 25 de la 28 ianuarie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în Dosarul nr. x/55/2011**, întemeiată pe art. 322 pct. 1, 2 și 5 din vechiul C. proc. civ. A respins ca neîntemeiată cererea de revizuire formulată în temeiul art. 322 pct. 7 din același cod privind decizia civilă nr. 99/R de la 22 iulie 2015 pronunțată de Tribunalul Arad, secția I civilă, în Dosar nr. x/246/2007/a1 și decizia civilă nr. 1140 de la 13 octombrie 2015 pronunțată de Tribunalul Arad, secția I civilă, în Dosar nr. x/55/2011**.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel Timișoara, examinând cererea de revizuire prin prisma temeiurilor de drept invocate, respectiv art. 322 pct. 1, 2 și 5 din vechiul C. proc. civ., pentru decizia civilă nr. 25 de la 28 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în Dosarul nr. x/55/2011**, a reținut că operează excepția de inadmisibilitate, conform art. 322 alin. (1) din același cod.
Art. 322 alin. (1) din vechiul C. proc. civ. - arată că se poate cere „…revizuirea unei hotărâri (…) dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul…”. Prin urmare, pentru a se putea cerere revizuirea unei hotărâri dată de o instanță de recurs, legiuitorul a impus condiția că această instanță să fi evocat fondul, ceea ce implică fie stabilirea unei alte stări de fapt decât cea reținută în fazele anterioare de judecată, fie aplicarea altor dispoziții legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite, în ambele ipoteze urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecății decât cea care fusese aleasă până în acel moment. O astfel de situație nu se întâlnește în cazul în care instanța respinge recursul sau când această instanță admite recursul, modifică hotărârea dată în apel și menține hotărârea primei instanțe.
În raport de aceste considerații teoretice, în speța de față, instanța a reținut că prin decizia civilă nr. 25 de la 28 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în Dosarul nr. x/55/2011**, ce se cere a fi revizuită conform art. 322 pct. 1, 2 și 5 din vechiul C. proc. civ., au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de părți, nefiind deci îndeplinită condiția imperativă a evocării fondului, calea de atac extraordinară a revizuirii fiind astfel inadmisibilă.
În ceea ce privește cererea de revizuire a deciziei civile nr. 1140 de la 13 octombrie 2015, pronunțate de Tribunalul Arad, secția I civilă, în Dosar nr. x/55/2011**, care, în opinia revizuentului A., este contradictorie cu decizia civilă nr. 99/R de la 22 iulie 2015, pronunțată de Tribunalul Arad, secția I civilă, în Dosar nr. x/246/2007/a1, Curtea a reținut că este neîntemeiată, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute strict și limitativ de legiuitor pentru revizuirea unei hotărâri pe temeiul art. 322 pct. 7 din vechiul C. proc. civ.
Art. 322 pct. 7 din vechiul C. proc. civ. arată că se poate cere revizuirea „…dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate”. Pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 322 pct. 7 este necesar ca hotărârile să conțină elemente caracteristice pentru existența lucrului judecat.
Rațiunea reglementării revizuirii prevăzute de art. 322 pct. 7 din vechiul C. proc. civ. se găsește în necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului puterii lucrului judecat, când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, dar în care exista identitate de părți, obiect și cauză. În asemenea situații, executarea hotărârilor este imposibilă ca urmare a faptului că fiecare parte se prevalează de hotărârea care îi este favorabilă, iar ieșirea din situația anormală, creată de existența hotărârilor potrivnice, nu se poate realiza decât prin revizuirea și anularea ultimei hotărâri care înfrânge principiul autorității lucrului judecat.
Prin „una și aceeași pricină” se înțelege întrunirea condițiilor triplei identități de părți, obiect și cauză cu privire la două cereri de chemare în judecată, astfel încât soluționarea celei de a doua să aducă atingere puterii de lucru judecat a celei dintâi, consecința în acest caz fiind, potrivit art. 322 pct. 7 din vechiul C. proc. civ., anularea celei de a doua hotărâri.
Verificând în speța de față cerința îndeplinirii condiției triplei identități de părți, obiect și cauză, conform dispozițiilor legale mai sus enunțate, instanța a constatat că cererea de revizuire este neîntemeiată, urmare a lipsei identității de obiect și cauză.
Astfel, decizia civilă nr. 1140 de la 13 octombrie 2015 pronunțată de Tribunalul Arad, secția I civilă, în Dosarul nr. x/55/2011** a avut ca obiect partajul judiciar dintre reclamanta B. și pârâtul A. (frați), întemeiată potrivit dispozițiilor art. 670 din vechiul C. civ., art. 6735 din vechiul C. proc. civ., în timp ce Dosarul nr. x/246/2007/a1 al Tribunalului Arad, în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 99/R din 22.07.2015, a avut ca obiect cererea reclamantului A. pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, în contradictoriu cu Comisia Județeană Arad și Comisia Locală Arad, în temeiul Legii nr. 18/1991.
Împotriva acestei decizii, revizuentul A. a declarat recurs, arătând în esență, următoarele:
Recurentul a susținut că, prin decizia civilă nr. 744 din 02.10.2014 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, din Dosarul nr. x/55/2011*, în recurs, a fost casată decizia civilă nr. 383 din 25 martie 2014, pronunțată de Tribunalul Arad, cauza fiind trimisă spre rejudecarea apelului pârâtului la aceeași instanță.
Prin această decizie au fost găsite întemeiate două motive de recurs, respectiv faptul că terenul din titlul de proprietate nr. 140785 din 22 noiembrie 2002 rectificat, îi aparținea în exclusivitate, conform sentinței nr. 2486 din 29.11.2007 a Judecătoriei Ineu, și că nu s-a făcut interpretarea probelor de către prima instanță, cu privire la existența înțelegerii dintre părți asupra împărțirii masei succesorale.
Singurul motiv de recurs reținut de curte ca neîntemeiat a fost cel referitor la faptul că recurentul nu a probat dreptul de proprietate al părinților și nici nu s-a solicitat constatarea simulației prin interpunere de persoană, în ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare a acestui imobil.
Recurentul a arătat că pe întreaga perioadă de soluționarea Dosarului nr. x/55/2011 nu s-a respectat principiul contradictorialității, fapt ce a permis reclamantei și avocatului acesteia sa comită de mai multe ori fals în declarații, care au condus, în diferite etape ale procesului, la sentințe total eronate, printre acestea numărându-se și decizia civilă nr. 1140 de la 13 octombrie 2015.
Prima critică a deciziei civile nr. 62 din 03 martie 2016 vizează faptul că recurentul a depus la dosar convenția de vânzare-cumpărare a imobilului din București, act scris găsit la data de 2 aprilie 2015 între actele lăsate de tatăl său, deci ulterior datei deciziei civile nr. 744 din 02 octombrie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, care stabilea rejudecarea apelului la Tribunalul Arad. Această convenție a fost prezentată și Tribunalului Arad, care nu a vrut să o ia în considerare, motivat de faptul că nu a fost amintită în decizia civilă nr. 744 din 02 octombrie 2014, deși la data pronunțării acestei hotărâri nu se afla în posesia înscrisului.
Recurentul a arătat, de asemenea, că instanța, în mod laconic a reținut că acesta a depus convenția de vânzare-cumpărare a imobilului din București, fără a analiza în niciun fel conținutul acesteia, care se încadrează la art. 322 pct. 5 din vechiul C. proc. civ., care, așa cum a scris în cererea de revizuire, arată următoarele:
- cumpărarea imobilului din București de către părinți nu a fost o donație simplă, pentru care se cere o formă oficială scrisă, ci o donație partaj de ascendent, o împărțeala făcută în avans de părinți în perioada vieții asupra unei părți a bunurilor lor, lucru cu care atât recurentul, cât și sora sa au fost de acord;
- banii pentru cumpărarea casei din București au fost integral ai părinților și ei au trecut condiționat darea acestora, pentru că Legea nr. 4/1973 și Legea nr. 58/1974 ar fi determinat automat confiscarea de lor către stat;
- alăturând contractul de vânzare oficial având nr. 857 din 9 martie 1979 (preț declarat 75.000 lei), cu convenția de vânzare-cumpărare din 1 martie 1979 (150.000 lei), rezultă că vânzarea-cumpărarea imobilului s-a făcut printr-un act simulat, iar simulația nu se prescrie;
- interogatoriul administrat reclamantei în faza fondului reprezintă o mărturisire falsă.
A susținut recurentul că instanța nu a analizat cele trei înscrisuri pe care le-a depus la data de 03 martie 2016 și nici cererea sa privind înregistrarea video pe care a depus-o la prima instanță, privind mărturisirea reclamantei legată de cererea sa de uzucapiune. Recurentul a apreciat că cele două titluri de proprietate pe care le-a depus arată falsul în declarații făcut de reclamantă și de apărătorul acesteia.
Revizuirea cerută conform art. 322 pct. 5 din vechiul C. proc. civ. se extindea și cu privire la pct. 1, 2 și 7 ale aceluiași articol, deși convenția de vânzare-cumpărare este înscrisul clar găsit după pronunțarea deciziei civile nr. 744 din 02 octombrie 2014, impunându-se rejudecarea de la fond a procesului.
Recurentul a susținut că instanței învestite cu rejudecarea apelului i-a fost înaintată de către partea adversă prin apărător prima decizie a Judecătoriei Ineu având nr. 299, deși cunoștea decizia 99/R a Tribunalului Arad, acest fapt determinând instanța de rejudecare să reia procesul în 22 septembrie 2015.
În concluzie, recurentul a considerat că argumentele invocate în temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 5 și pct. 7 din vechiul C. proc. civ. au fost insuficient și incomplet analizate, motiv ce impune cercetarea erorilor și rejudecarea cazului.
Recursul nu a fost întemeiat în drept.
Prin registratura instanței, pentru termenul din data de 17 noiembrie 2016, au fost depuse la dosarul cauzei note de ședință de către intimata B., însoțite de înscrisuri, prin care aceasta, prin avocat solicită respingerea cererii de revizuire și obligarea revizuentului la plata sumei de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu de avocat.
Prin notele de ședință depuse, intimata B. a arătat că, în ceea ce privește capătul de cerere al revizuirii întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 1 din vechiul C. proc. civ., instanța a apreciat în mod corect că nu poate exista contrarietate între cele două hotărâri, deoarece nu se evocă fondul cauzei, iar raportat la prevederile art. 322 pct. 7 din același cod, nu există identitate de părți, obiect și cauză.
Analizând motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, în baza dispozițiilor art. 306 alin. (3) din vechiul C. proc. civ., potrivit cărora indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din același cod, Înalta Curte, apreciind că aspectele invocate de recurent pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate reglementate de pct. 9 al art. 304, le va cenzura din perspectiva acestor motive de nelegalitate.
Admisibilitatea căii extraordinare de atac a revizuirii se examinează restrictiv, în raport cu motivele de revizuire prevăzute de art. 322 din vechiul C. proc. civ.
Potrivit dispozițiilor art. 322 alin. (1) din vechiul C. proc. civ. „Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere” în cazurile prevăzute la pct. 1-10.
Rezultă așadar, din textul legal evocat mai sus, că pentru a se putea cere revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri date de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, legiuitorul a impus condiția ca această instanță să fi evocat fondul, ceea ce implică fie stabilirea unei alte stări de fapt decât cea care fusese reținută în fazele de judecată anterioare, fie aplicarea altor dispoziții legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite, în oricare dintre ipoteze urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecății.
Înalta Curte constată că în mod corect Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin decizia nr. 62 de la 03 martie 2016, a apreciat că decizia civilă nr. 25 de la 28 ianuarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în Dosarul nr. x/55/2011**, a cărei revizuire s-a solicitat, nu îndeplinește condiția imperativă a evocării fondului, prin această decizie fiind respinse ca nefondate recursurile declarate de reclamanta B. și de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 1140 de la 13 octombrie 2015, pronunțate de Tribunalul Arad, secția I civilă, în Dosar nr. x/55/2011**.
Dispozițiile art. 322 pct. 7 din vechiul C. proc. civ. reglementează cererea de revizuire întemeiată pe existența de hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau grade deosebite în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate.
În speță, se constată că, în mod corect s-a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele de textul de lege mai sus arătat, întrucât hotărârile indicate ca fiind potrivnice, respective decizia civilă nr. 1140 de la 13 octombrie 2015, pronunțată de Tribunalul Arad, secția I civilă, în Dosar nr. x/55/2011 și decizia civilă nr. 99/R de la 22 iulie 2015, pronunțată de Tribunalul Arad, secția I civilă, în Dosar nr. x/246/2007/a1 nu îndeplinesc cerința identității de părți, obiect și cauză.
Astfel, în analiza întrunirii cerințelor prevăzute de art. 322 pct. 7 din vechiul C. proc. civ., instanța a avut în vedere faptul că decizia civilă nr. 1140 de la 13 octombrie 2015, pronunțată de Tribunalul Arad, secția I civilă, în Dosarul nr. x/55/2011** a avut ca obiect partajul judiciar dintre reclamanta B. și pârâtul A., în timp ce Dosarul nr. x/246/2007/a1 al Tribunalului Arad, în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 99/R din 22.07.2015, a avut ca obiect cererea reclamantului A. pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, în contradictoriu cu Comisia Județeană Arad și Comisia Locală Arad, în temeiul Legii nr. 18/1991.
În raport de cele anterior expuse, Înalta Curte subliniază că situația de fapt stabilită de instanțele de fond constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele dezvoltate de recurent fiind chestiuni ce țin de administrarea și interpretarea probatoriilor, aspecte ce nu pot fi cenzurate de către instanța de recurs în actualul cadru procesual ce privește exclusiv condițiile de declarare a căii extraordinare de atac a revizuirii.
Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva deciziei civile nr. 62 din 3 martie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga recurentul-pârât la plata sumei de 2.000 lei, către intimata-reclamantă B., cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat ales.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva deciziei civile nr. 62 din 3 martie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, ca nefondat.
Obligă recurentul-pârât A. la plata sumei de 2.000 lei, către intimata-reclamantă B., cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2016.