Decizia nr. 204/RC/2017
Asupra recursului în casație de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentința penală nr. 256 din 06 martie 2015 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, s-au dispus următoarele:
În baza art. 9 alin. (1) lit. b) rap. la alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 - 42 C. pen. anterior, art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, art. 33 C. pen. anterior și art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la o pedeapsă de 3 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea disp. art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. anterior.
În temeiul disp. art. 65 C. pen. anterior, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. anterior pe o perioadă de 2 ani, ce se va executa după executarea pedepsei principale.
În baza art. 9 lit. e) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 - 42 C. pen. anterior, art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, art. 33 C. pen. anterior și art. 5 C. pen., același inculpat a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an și 10 luni închisoare.
S-a făcut aplicarea disp. art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. anterior.
În temeiul disp. art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (3) C. pen. anterior, s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului A. pentru infracțiunile deduse judecății în prezenta cauză, acesta urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. anterior pe o perioadă de 2 ani, ce se va executa după executarea pedepsei principale.
S-a făcut aplicarea disp. art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. anterior.
În temeiul art. 861 C. pen. anterior, s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
În baza disp. art. 862 C. pen. anterior, s-a stabilit termen de încercare de 6 ani.
În temeiul art. 863 alin. (1) C. pen. anterior, s-a dispus ca inculpatul A. să se supună, pe durata termenului de încercare, următoarelor măsuri de supraveghere:
- să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Dâmbovița;
- să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;
- să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;
- să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existență.
În temeiul art. 863 alin. (2) C. pen. anterior, s-a dispus comunicarea măsurilor de supraveghere Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul Dâmbovița.
S-a atras atenția inculpatului A. asupra dispozițiilor art. 864 C. pen. anterior rap. la art. 83 C. pen. anterior.
În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, s-a suspendat executarea pedepsei accesorii constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. anterior.
În baza art. 9 alin. (1) lit. b) rap. la alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 - 42 C. pen. anterior, art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, art. 33 C. pen. anterior și art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul B., la o pedeapsă de 2 ani și 6 luni închisoare.
S-a făcut aplicarea disp. art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. anterior.
În temeiul disp. art. 65 C. pen. anterior, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. anterior pe o perioadă de 2 ani, ce se va executa după executarea pedepsei principale.
În baza art. 9 lit. e) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 - 42 C. pen. anterior, art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, art. 33 C. pen. anterior și art. 5 C. pen., același inculpat a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an și 6 luni închisoare.
S-a făcut aplicarea disp. art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. anterior.
În temeiul disp. art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (3) C. pen. anterior, s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului B. pentru infracțiunile deduse judecății în prezenta cauză, acesta urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani și 6 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. anterior pe o perioadă de 2 ani, ce se va executa după executarea pedepsei principale.
S-a făcut aplicarea disp. art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. anterior.
În temeiul art. 861 C. pen. anterior, s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
În baza disp. art. 862 C. pen. anterior, s-a stabilit termen de încercare de 5 ani.
În temeiul art. 863 alin. (1) C. pen. anterior, s-a dispus ca inculpatul B. să se supună, pe durata termenului de încercare, următoarelor măsuri de supraveghere:
- să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Dâmbovița;
- să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;
- să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;
- să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existență.
În temeiul art. 863 alin. (2) C. pen. anterior, s-a dispus comunicarea măsurilor de supraveghere Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul Dâmbovița.
S-a atras atenția inculpatului B. asupra dispozițiilor art. 864 C. pen. anterior rap. la art. 83 C. pen. anterior.
În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, s-a suspendat executarea pedepsei accesorii constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. anterior.
În baza art. 397 C. proc. pen. rap. la art. 19 C. proc. pen., s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de către partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală, cu sediul în București, str. Apolodor, nr. 17, sector 5 - Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița, cu sediul în Târgoviște, Calea Domnească nr. 166, județul Dâmbovița și s-a dispus obligarea inculpaților, în solidar, la plata sumei de 672.263 lei reprezentând TVA, la care se adaugă dobânzile și penalitățile de întârziere calculate de la data expirării termenului legal de plată a obligațiilor fiscale către stat până la data plății efective.
S-a menținut sechestrul asigurător instituit prin încheierea din 14 noiembrie 2014 pronunțată de către Tribunalul Dâmbovița în Dosarul nr. x/120/2014, înscris în registrul de publicitate imobiliară sub nr. 466/2014, conform încheierii nr. 99814 din 02 decembrie 2014 a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Dâmbovița asupra imobilelor cu care figurează inculpatul B. în evidențele agricole și fiscale ale Primăriei comunei Pietroșița, județul Dâmbovița, respectiv o clădire în suprafață de 246 mp, construită în anul 2005, având o valoare impozabilă de 165.201 lei și două terenuri - unul în suprafață de 2074 mp având categoria de folosință curți - construcții, iar celălalt în suprafață de 2926 mp având categoria de folosință fâneață, situate în intravilanul comunei Pietroșița, sat Pietroșița, județul Dâmbovița.
S-a instituit sechestrul asigurător asupra tuturor disponibilităților bănești existente în conturile bancare deschise pe numele inculpaților A., în vederea recuperării prejudiciului în sumă de 672.263 lei reprezentând TVA, la care se adaugă dobânzile și penalitățile de întârziere calculate de la data expirării termenului legal de plată a obligațiilor fiscale către stat până la data plății efective, la care au fost obligați cei doi inculpați, în solidar.
În baza art. 13 din Legea nr. 241/2005 s-a dispus ca la rămânerea definitivă a hotărârii să se comunice Oficiului Național al Registrului Comerțului o copie de pe dispozitivul hotărârii judecătorești.
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., inculpații au fost obligați la câte 2.000 lei cheltuieli judiciare către stat, în care sunt incluse și cheltuielile ocazionate cu desfășurarea urmăririi penale.
Împotriva acestei sentințe, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, partea civilă ANAF prin DGRFP Dâmbovița, precum și inculpații A. și B..
Prin Decizia penală nr. 1200 din 17 octombrie 2016 Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița împotriva Sentinței penale nr. 256 pronunțată la data de 6 martie 2015 de către Tribunalul Dâmbovița, a fost desființată în parte ambele hotărâri, în latură civilă, și rejudecând, în baza disp. art. 25 alin. (3) C. proc. pen. au fost desființate total înscrisurile reprezentând deconturi de TVA nr. 1821 din 25 mai 2005, 1026 din 25 martie 2005, 2652 din 25 iulie 2005, 2195 din 25 august 2005, 2447 din 29 septembrie 2005, 3257 din 25 noiembrie 2005, 228 din 25 ianuarie 2006, 759 din 02 martie 2006, 1044 din 27 martie 2006, 1566 din 25 aprilie 2006, 1877 din 30 mai 2006, 1944 din 23 iunie 2006, 2265 din 25 iulie 2006, 2710 din 22 septembrie 2006, 537 din 25 ianuarie 2007, 3536 din 16 martie 2007, 1255 din 25 aprilie 2007, 1448 din 25 mai 2007, 1502 din 25 iunie 2007, 2353 din 25 iulie 2007, 1812 din 25 martie 2008, 3495 din 25 iunie 2008, 763/ianuarie 2005, 1564/martie 2005, 2136 din 27 iunie 2005, 2965/septembrie 2005, 3499 din 23 decembrie 2005, 2617 din 25 septembrie 2007, 3561 din 27 decembrie 2007, 788 din 25 ianuarie 2008, 1357 din 25 februarie 2008, 2470 din 25 aprilie 2008, 3191 din 26 mai 2008, 4587 din 25 iulie 2008, 5289 din 25 august 2008, 4223 din 27 mai 2009, 3715 din 27 aprilie 2009, 2578 din 25 martie 2009, 2035 din 25 februarie 2009, 967 din 26 ianuarie 2008, 7136 din 24 decembrie 2008, 6709 din 25 noiembrie 2008, 6502 din 27 octombrie 2008, 5606 din 24 septembrie 2008.
Au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpații A. și B. și au fost obligați apelanți inculpați la plata sumei de câte 1500 lei fiecare, reprezentând cheltuieli judiciare către stat și la plata sumei de 50 lei, reprezentând onorariu parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpatul A., a dispus a fi avansat din fondurile Ministerului Justiției în contul Baroului Prahova.
Ulterior, instanța de apel a constatat că a omis să se pronunțe și asupra apelului declarat de către partea civilă astfel că, prin Decizia penală nr. 1462 din 14 decembrie 2016, Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă ANAF prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Dâmbovița împotriva Sentinței penale nr. 256 pronunțată la data de 6 martie 2015 de către Tribunalul Dâmbovița, obligând-o la plata sumei de 200 lei, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva hotărârii instanței de apel a formulat cerere de recurs în casație, la data de 3 februarie 2017, inculpatul B.
Prin încheierea din 5 aprilie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul B. împotriva deciziilor penale nr. 1200 din data de 17 octombrie 2016 și nr. 1462 din 14 decembrie 2016 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțate în Dosarul nr. x/120/2014 și s-a dispus trimiterea cauzei completului care judecă recursul în casație respectiv, C8, în compunere de 3 judecători.
Pentru a dispune admiterea în principiu, instanța, verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație, a constatat că deciziile penale nr. 1200 din data de 17 octombrie 2016 și nr. 1462 din 14 decembrie 2016 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțate în Dosarul nr. x/120/2014 fac parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casație, iar calea de atac a fost formulată de inculpat în termenul prevăzut de lege, fiind, așadar, respectate dispozițiile art. 434 - 436 C. proc. pen.
Totodată, s-a reținut îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 437 alin. (1) și 438 C. proc. pen.
Examinând pe fond recursul în casație declarat de inculpatul B., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., în baza actelor și lucrărilor din dosar și în considerarea cazului menționat (pct. 7 al art. 438 C. proc. pen.) constată următoarele:
În susținerea căii extraordinare de atac, inculpatul B. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, arătând că soluția de condamnare dispusă față de acesta de instanța de fond este nelegală.
În dezvoltarea criticilor circumscrise cazului de recurs în casație anterior menționat, recurentul inculpat B. a susținut că, în cauză, se impune pronunțarea unei soluții de achitare în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. pentru ambele fapte de evaziune fiscală (art. 9 alin. (1) lit. b) rap. la alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 - 42 C. pen. din 1969, art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969, art. 33 C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen. și art. 9 lit. e) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 - 42 C. pen. din 1969, art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969, art. 33 C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen.).
A arătat că fapta pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului B. nu este tipică, prin raportare la prima trăsătură esențială a infracțiunii de evaziune fiscală, întrucât aceasta nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii, nici sub aspectul laturii obiective și nici sub aspectul laturii subiective, astfel cum prevede norma de incriminare.
De asemenea, a criticat faptul că, a fost încălcat principiul securității raporturilor juridice, având în vedere că Decizia nr. 174 din 20 ianuarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, a statuat în sensul că determinarea TVA constituie o chestiune de natură fiscală, iar stabilirea eronată a acestei taxe de decont nu îndeplinește condițiile și nu poate constitui infracțiunea de evaziune fiscală.
Pe de altă parte, a arătat că atât la instanța de fond, cât și la instanța de control judiciar s-a solicitat analizarea și stabilirea naturii juridice a TVA, aspect necesar soluționării prezentei situații și care a rămas neclarificat, fiind respinse nemotivat, sau motivate într-un mod formal, toate cererile formulate de apărare.
Totodată, a făcut trimitere la expertiza judiciară efectuată în cauză care a concluzionat în sensul că taxa pe valoare adăugată reprezintă o chestiune de natură fiscală, și nu un act contabil.
Pentru motivele expuse pe larg în cererea de recurs, a solicitat admiterea recursului în casație, casarea hotărârii atacate, achitarea sa.
În acest sens, a susținut, în esență, că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor pentru care a fost condamnat, respectiv lipsește, atât latura obiectivă, cât și latura subiectivă a faptelor de evaziune fiscală, nu există urmarea imediată a normei incriminatoare, iar acesta nu are calitatea de subiect activ al infracțiunilor.
A susținut că întocmirea greșită a decontului TVA poate constitui contravenție, că nu a avut calitatea de subiect activ al infracțiunii de evaziune fiscală și, ca atare actele sale nu se circumscriu elementelor constitutive ale infracțiunilor prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și e) din Legea nr. 241/2005. Relativ la infracțiunea prev. de art. 9 lit. b) din aceeași lege a arătat că nu s-a dovedit nicio omisiune a evidențierii operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate în actele contabile ale SC C. SRL.
Mai mult, a precizat că nici urmarea imediată a faptelor incriminate nu este realizată atâta timp cât în contabilitate sunt înscrise toate operațiunile comerciale și veniturile realizate.
A mai arătat că, instanța de control judiciar nu s-a pronunțat asupra tuturor apărărilor sale, respectiv asupra solicitării privind efectuarea unei noi expertize contabile care stabilește dacă a existat o neplată a TVA-ului și de a clarifica natura juridică a deconturilor de TVA.
Sub aspectul formei de vinovăție, raportat la semnăturile efectuate pe deconturile refăcute de AFP Fieni a solicitat să se constate că a procedat astfel, la solicitarea numitului D., arătând că această semnătură este pur formală, neangajând în niciun fel societatea comercială.
Înalta Curte reține că, recursul în casație este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părțile își pot apăra drepturile lor, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunțate în condițiile celor cinci cazuri de nelegalitate prevăzute de art. 438 C. proc. pen. și nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu dispozițiile legii materiale și procesuale.
Ca atare, din perspectiva finalității avute în vedere, recursul în casație nu are drept scop soluționarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor și stabilirea vinovăției, ci doar sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală.
În considerarea celor statuate prin Decizia Curții Constituționale nr. 591 din data de 1 octombrie 2015, publicată în M. Of., Partea I, nr. 861/19.11.2015 raportat la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., invocat de inculpatul B., Înalta Curte constată că sfera controlului judiciar a fost limitată, în sensul că nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept și nu cele care privesc netemeinicia deciziei atacate.
Pornind de la scopul recursului în casație impus prin dispozițiile art. 433 C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casație se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanța a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluționării cauzei prin aplicarea și interpretarea corectă a legii, Înalta Curte nu poate cenzura situația de fapt.
Astfel, pentru a verifica dacă inculpatul B. a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte are în vedere situația de fapt deja stabilită de instanța de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv.
În raport de motivele de recurs în casație invocate se constată că, în realitate, nu vizează nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare în fond a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor, reinterpretarea materialul probator în sensul aprecierii asupra naturii fiscale a TVA-lui, chestiune asupra căreia instanța de fond s-a pronunțat și a apreciat în raport de concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, stabilind că prin modalitatea în care inculpatul a acționat în sensul omisiunii de a evidenția operațiunile comerciale efectuate sau a veniturilor realizate în actele contabile ale SC C. SRL, acesta a efectuat activități ce se circumscriu elementelor materiale ale infracțiunilor de evaziune fiscală [art. 9 alin. (1) lit. b) și e) din Legea nr. 241/2005].
În ceea ce privește natura contravențională a faptelor reținute în sarcina inculpatului B. se constată că acesta nu a invocat argumente în susținerea apărărilor formulate, mai mult, instanța de control judiciar făcând aprecieri cu privire la acest aspect, sens în care a constatat că activitățile desfășurate de inculpat în modalitatea reținută de instanță se circumscriu sferei ilicitului penal.
Astfel, din situația de fapt reținută de instanța de fond rezultă că elementul material al laturii obiective al infracțiunii de evaziune fiscală constă în omisiunea de a evidenția, în documentele legale, veniturile impozabile realizate precum și în diminuarea veniturilor prin operațiuni fictive, în scopul sustragerii de la plata impozitului pe profit și a TVA-ului datorat bugetului consolidat al statului, faptă pe care inculpatul a comis-o în calitate de administrator de facto a două societăți comerciale.
Analizând tot din perspectiva punctului 7 al art. 438 C. proc. pen. critica recurentului inculpat B. privind lipsa calității de subiect activ al infracțiunilor de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) și e) din Legea nr. 241/2005, Înalta Curte constată în acord cu instanța de control judiciar că, poate fi subiect al infracțiunii orice persoană fizică sau juridică care acționează în numele sau în interesul contribuabilului ori în realizarea obiectului de activitate al acestuia.
Prin urmare, subiect activ poate fi administratorul de drept al societății, precum și administratorul de fapt sau orice altă persoană din cadrul societății - director, contabil, vânzător - în măsura în care prin acțiunile și/sau inacțiunile lor urmăresc ca societatea să se sustragă de la plata taxelor și impozitelor datorate (în acest sens este Decizia nr. 272 din 28 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).
Legea nu condiționează existența infracțiunii de o anumită calitate a subiectului activ și nici de existența unei împuterniciri exprese a unei persoane cu atribuții de organizare și ținere a evidenței contabile care să aibă calitatea de administrator sau o obligație legală ori contractuală de gestionare a activității societății, dacă din probele administrate rezultă că, în fapt, făptuitorul exercită conducerea activității contabile a societății.
În pofida faptului că inculpatul nu a avut în mod oficial calitatea de asociat sau administrator în cadrul societății comerciale implicate în mod direct în activitatea evazionistă, în fapt, acesta în calitate de împuternicit în fapt sau în drept a efectuat acte de administrare a societății.
Având în vedere limitele prevăzute de dispozițiile art. 447 C. proc. pen. prin raportare la art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. invocat de inculpat și pentru care a fost admis, în principiu, cererea de recurs în casație, Înalta Curte constată că recurentul inculpat a invocat, formal, nelegalitatea hotărârii atacate, criticile formulate, vizând, în realitate, nelegala condamnare pentru infracțiunile de evaziune fiscală, urmărind, în esență, reevaluarea stării de fapt, reținută de ambele instanțe, activitate ce implică și reaprecierea probatoriului administrat pe întreg parcursul procesului penal.
În consecință, starea de fapt reținută în cauză și concordanța acesteia cu probele administrate nu pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme. De altfel, din situația de fapt reținută de instanța de apel în hotărârea recurată, rezultă îndeplinirea elementelor constitutive ale infracțiunilor prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, instanța făcând referiri concrete sub acest aspect.
Drept urmare, criticile invocate de inculpatul B. sunt neîntemeiate și, pentru aceste considerente, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. va fi respins, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul B. împotriva deciziilor penale nr. 1200 din data de 17 octombrie 2016 și nr. 1462 din 14 decembrie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat B. la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat B., în sumă de 90 lei, precum și onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în sumă de 360 lei, va rămâne în sarcina statului.
În ceea ce privește solicitarea intimatului - inculpat A., dat fiind respingerea recursului în casație a recurentului inculpat B. nu se mai impune examinarea cererii de recurs în casație prin prisma dispozițiilor art. 443 C. proc. pen. în ceea ce privește efectul extensiv al recursului în casație.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul B. împotriva deciziilor penale nr. 1200 din data de 17 octombrie 2016 și nr. 1462 din 14 decembrie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.
Obligă recurentul inculpat B. la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat B., în sumă de 90 lei, rămâne în sarcina statului.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în sumă de 360 lei, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 mai 2017.
Procesat de GGC - GV