Decizia nr. 64/2017
Deliberând asupra contestației de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentința penală nr. 104 din 13 octombrie 2016 Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca neîntemeiată, contestația la executare formulată de condamnatul A., în prezent deținut în Penitenciarul Ploiești.
A obligat contestatorul-condamnat la 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
A dispus plata sumei de 130 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu din fondul Ministerului Justiției în contul Baroului Prahova.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că la data de 18 august a fost înregistrată contestația la executare formulată de condamnatul A., deținut în Penitenciarul Ploiești, prin care a susținut că execută o pedeapsă cu 4 luni mai mare decât cea la care a fost condamnat în statul italian, adică aceea de 6 ani și 8 luni închisoare, deoarece, în mod greșit, în cadrul procedurii de extrădare, Curtea de Apel Ploiești, încălcând prevederile Convenției de extrădare cu statul italian, i-a majorat pedeapsa la 7 ani și 28 zile închisoare, situație în raport cu care, nu poate beneficia nici de schimbarea regimului de executare a pedepsei nici de liberare condiționată în cursul lunii decembrie.
În continuare, Curtea de Apel Ploiești a arătat că Dosarul penal nr. x/42/2014 al Curții de Apel Ploiești nu a putut fi atașat, aflându-se la instanța supremă, care a soluționat în calea de atac, o altă cerere a aceluiași condamnat, de contopire de pedepse, Dosar nr. x/42/2016, în sensul respingerii acesteia prin decizia penală pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, la 11 octombrie 2016 așa încât, pentru soluționarea contestației de față s-a atașat din oficiu o copie a Sentinței penale nr. 2 CC din ședința din Camera de Consiliu pronunțată la data de 19 ianuarie 2015 contestate de condamnat.
De asemenea, că prin această sentință (pronunțată în Dosarul nr. x/42/2014), în baza art. 150 alin. (1) și art. 155 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 republicată, modificată și completată, au fost recunoscute hotărârile din 9 februarie 2009 a Tribunalului din Brescia, definitivă la 19 mai 2009, pentru pedeapsa de 5 luni închisoare și 300 euro, din 17 decembrie 2009 a Tribunalului din Novara, definitivă la 29 martie 2010, pentru pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare și 344 euro, din 13 ianuarie 2012 a Tribunalului din Vercelli, definitivă la 6 mai 2012, pentru pedeapsa de 3 ani închisoare și 500 euro, din 25 octombrie 2012 a Tribunalului din Casale Monferrato, definitivă la 17 iunie 2013, pentru pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare și 900 euro - pedepse contopite prin decizia de executare a pedepsei concurente nr. 71/2013 SIEP din 16 ianuarie 2014 a Procuraturii Republicii de pe lângă Tribunalul ordinar din Vercelli în pedeapsa totală de 7 ani și 28 zile închisoare și 2044 euro amendă - aplicată spre executare persoanei condamnate A.
În baza art. 154 alin. (6) din Legea nr. 302/2004 republicată, modificată și completată, s-a dispus executarea pedepsei totale de 7 ani și 28 zile închisoare aplicată de instanța statului emitent prin contopirea pedepselor componente, conform hotărârilor de condamnare, așa cum au fost recunoscute mai sus, persoanei condamnate A. într-un penitenciar din România.
În baza art. 154 alin. (12) din Legea nr. 302/2004 republicată, modificată și completată rap. la art. 155 C. proc. pen., s-a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei, iar în conformitate cu art. 73 alin. (1) C. pen. și s-a dedus din pedeapsa de executat, perioada executată de la 20 iunie 2012 - la zi.
Cheltuielile judiciare avansate de stat cu prezenta procedură au rămas în sarcina acestuia.
Soluția a fost apelată de condamnatul A., iar prin Decizia penală nr. 490/A din 30 decembrie 2015 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca tardiv apelul, astfel că ea a devenit definitivă, fiind pusă efectiv în executare prin emiterea mandatului de executare a pedepsei în executarea căreia contestatorul-condamnat se află actualmente.
S-a mai reținut că anterior contestației la executare de față, acesta a mai formulat o cerere de contopire de pedepse (Dosar nr. x/42/2016) ce a fost respinsă prin Sentința penală nr. 43 din 17 mai 2016 a aceleiași curți de apel și devenită definitivă la 11 octombrie 2016 (în urmă cu 2 zile), prin respingerea de către instanța supremă a căii de atac exercitate de condamnat.
De asemenea, că prin contestația de față, condamnatul a reiterat solicitarea făcută și în cererea de contopire a pedepselor, în sensul unei greșite aplicări a legii cu prilejul recunoașterii celor patru pedepse la care a fost condamnat de statul italian când i-a fost majorată nelegal pedeapsa de la 6 ani și 8 luni închisoare la 7 ani și 28 zile închisoare.
Verificând din nou acest aspect în cadrul procedurii prevăzute de art. 597 - 598 C. proc. pen. Curtea de Apel Ploiești a constatat că solicitarea condamnatului de micșorare a pedepsei pe care o are de executat constituie cazul de contestație la executare prev. de art. 598 alin. (1) lit. d) din același cod și o altă cerere similară, dar anterioară acesteia nu a mai fost soluționată, așa încât prevederile art. 599 alin. (5) C. proc. pen., referitoare la inadmisibilitatea contestației la executare ulterioare dacă o alta cu identitate de persoană, temei legal, motive și apărări a fost deja soluționată, nu sunt incidente, așa cum a susținut procurorul de ședință, drept pentru care contestația la executare de față a fost cercetată în fondul său.
S-a reținut că din Sentința penală nr. 2 CC din ședința din Camera de Consiliu, pronunțată la data de 19 ianuarie 2015, rezultă că instanța de judecată română competentă a recunoscut, la cererea statului de condamnare (Republica Italia), atât cele patru hotărâri de condamnare pronunțate împotriva contestatorului A. respectiv: cea din 9 februarie 2009 a Tribunalului din Brescia, definitivă la 19 mai 2009 pentru pedeapsa de 5 luni închisoare și 300 euro, cea din 17 decembrie 2009 a Tribunalului din Novara, definitivă la 29 martie 2010 pentru pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare și 344 euro cea din 13 ianuarie 2012 a Tribunalului din Vercelli, definitivă la 6 mai 2012 pentru pedeapsa de 3 ani închisoare și 500 euro și cea din 25 octombrie 2012 a Tribunalului din Casale Monferrato, definitivă la 17 iunie 2013 pentru pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare și 900 euro, cât și decizia de executare a pedepsei concurente nr. 71/2013 SIEP din 16 ianuarie 2014 a Procuraturii Republicii de pe lângă Tribunalul ordinar din Vercelli în pedeapsa totală de 7 ani și 28 zile închisoare și 2044 euro amendă, prin care pedepsele arătate anterior au fost contopite.
Contrar susținerilor contestatorului-condamnat, a constatat că instanța română nu a contopit ea însăși pedepsele individuale și concurente aplicate de cele patru instanțe ale statului italian, ci acesta din urmă a emis decizia de executare a pedepsei totale de 7 ani și 28 zile închisoare și 2044 euro amendă, care de asemenea, a fost recunoscută la cerere, dispunându-se executarea ei într-un penitenciar din România, conform dispozițiilor legale indicate în sentința de recunoaștere și transfer.
În aceste circumstanțe, cum mecanismul de contopire a pedepselor concurente nu aparține instanței române, s-a apreciat că pretinsa greșeală, prin încălcarea normelor ce reglementează tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni, nu poate fi reclamată curții de apel, care nu a contopit niciodată vreuna din pedepsele aplicate condamnatului.
A mai arătat că ceea ce trebuie verificat la pronunțarea unei hotărâri de recunoaștere a pedepselor aplicate într-un stat de condamnare aparținând spațiului comunitar european este compatibilitatea cu legislația română a felului și duratei pedepselor, în conformitate cu art. 154 alin. (8) din Legea nr. 302/2004 republicată și numai în măsura în care unul dintre aceste două elemente este incompatibil, se pune problema schimbării condamnării prin conversiune, ipoteză în care oricum nu se poate înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic dispusă prin hotărârea statului de condamnare cu cea a cumulului juridic prevăzută în legislația statului de executare.
Împotriva Sentinței penale nr. 104 din 13 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a formulat contestație condamnatul A.
În motivarea contestației a susținut, prin intermediul apărătorul desemnat din oficiu, că pe teritoriul statului italian a fost condamnat la o pedeapsă de 6 ani și 8 luni închisoare, iar la recunoașterea mandatului, prin Sentința penală nr. 2 din 16 ianuarie 2015, Curtea de Apel Ploiești a schimbat pedeapsa, fiind majorată la 7 ani și 28 zile închisoare, urmare a unei contopiri greșit efectuată, susținând că astfel, a fost încălcată Convenția Europeană de extrădare a cetățenilor români aflați în străinătate.
Examinând contestația formulată de condamnatul A. împotriva Sentinței penale nr. 104 din 13 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în raport cu motivele invocate și de prevederile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:
Contestația la executare formulată de A. se întemeiază pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
Potrivit acestor dispoziții legale, se poate formula contestație la executare când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei.
Contestația la executare reprezintă o procedură jurisdicțională de rezolvare a incidentelor ivite în cursul executării unei hotărâri definitive prin care s-a soluționat cauza în fond, neputându-se pune în discuție legalitatea și temeinicia hotărârilor în baza cărora se face executare și nu se poate ajunge la modificarea hotărârilor rămase definitive, în cauză neexistând vreo nelămurire a dispozitivului.
Prin Sentința penală nr. 104 din 13 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca neîntemeiată, contestația la executare formulată de condamnatul A., în prezent deținut în Penitenciarul Ploiești.
În mod just judecătorul curții de apel a reținut că prin Sentința penală nr. 2 CC din ședința din Camera de Consiliu, pronunțată la data de 19 ianuarie 2015, instanța a recunoscut, la cererea statului de condamnare (Republica Italia), atât cele patru hotărâri de condamnare pronunțate împotriva contestatorului A. respectiv: cea din 9 februarie 2009 a Tribunalului din Brescia, definitivă la 19 mai 2009 pentru pedeapsa de 5 luni închisoare și 300 euro, cea din 17 decembrie 2009 a Tribunalului din Novara, definitivă la 29 martie 2010 pentru pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare și 344 euro cea din 13 ianuarie 2012 a Tribunalului din Vercelli, definitivă la 6 mai 2012 pentru pedeapsa de 3 ani închisoare și 500 euro și cea din 25 octombrie 2012 a Tribunalului din Casale Monferrato, definitivă la 17 iunie 2013 pentru pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare și 900 euro, cât și decizia de executare a pedepsei concurente nr. 71/2013 SIEP din 16 ianuarie 2014 a Procuraturii Republicii de pe lângă Tribunalul ordinar din Vercelli, în pedeapsa totală de 7 ani și 28 zile închisoare și 2044 euro amendă, prin care pedepsele arătate anterior au fost contopite.
De asemenea, că procedura de contopire nu aparține instanței române care, potrivit disp. art. 154 și urm. din Legea nr. 302/2004, verifică doar compatibilitatea felului și duratei pedepselor aplicate cu legislația română.
Soluția instanței de fond a fost judicios argumentată, pe documentele aflate la dosar, în mod corect fiind respinsă contestația la executare formulată pe considerentul că motivul de contestație la executare prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
Înalta Curte constată că nu au intervenit modificări în sensul micșorării cuantumului pedepselor ce urmează a fi puse în executare, ivite după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.
Totodată, prin Decizia nr. 23 din 8 decembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, a lămurit dispozițiile art. 146 din Legea nr. 302/2004, în sensul că instanța nu poate înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic dispus prin hotărârea statului de condamnare cu aceea a cumulului juridic prevăzută de Codul penal român.
Față de cele expuse anterior, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul A. împotriva Sentinței penale nr. 104 din 13 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.
În baza dispozițiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga contestatorul condamnat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat, onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 130 lei urmând a se avansa din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul A. împotriva Sentinței penale nr. 104 din 13 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.
Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 130 lei, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 26 ianuarie 2017.
Procesat de GGC - CT