Decizia nr. 215/RC/2017
Asupra cauzei de față;
În baza actelor și lucrărilor de la dosarul cauzei, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 1981 din data de 14 iulie 2014, Tribunalul București, printre altele, a hotărât astfel:
A respins cererea formulată de inculpatul A. privind schimbarea încadrării juridice a faptei, ca neîntemeiată.
1. În baza art. 295 alin. (1) C. pen. rap. la art. 308 C. pen. și art. 309 C. pen., cu aplic. art. 5 C. pen. și art. 36 alin. (1) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul A. la 6 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare în formă continuată.
A făcut aplicarea art. 65 alin. (1) și art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. În baza art. 72 C. pen. a computat prevenția inculpatului de la 07 noiembrie 2011 până la 14 noiembrie 2011.
2. În baza art. 295 alin. (1) C. pen. rap. la art. 308 C. pen. și art. 309 C. pen., cu aplic. art. 5 C. pen. și art. 36 alin. (1) C. pen., 1-a condamnat pe inculpatul B. la 6 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare în formă continuată.
A făcut aplicarea art. 65 alin. (1) și art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. în baza art. 72 C. pen. a computat prevenția inculpatului de la 07 noiembrie 2011 până la 14 noiembrie 2011.
3. În baza art. 295 alin. (1) C. pen. rap. la art. 308 C. pen. și art. 309 C. pen., cu aplic. art. 5 C. pen. și art. 36 alin. (1) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul C. la 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare în formă continuată.
A făcut aplicarea art. 65 alin. (1) și art. 66 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen.
4. În baza art. 48 C. pen. rap. la art. 295 alin. (1) C. pen. rap. la art. 308 C. pen. și art. 309 C. pen., cu aplic. art. 5 C. pen. și art. 36 alin. (1) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul D. la 6 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la delapidare în formă continuată.
În baza art. 29 alin. (1) lit. a din Legea nr. 656/2002, cu aplic. art. 5 C. pen. și art. 36 alin. (1) C. pen., l-a condamnat pe același inculpat la 7 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de spălare a banilor în formă continuată.
În baza art. 38 alin. (1) rap. la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv 7 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., la care a adăugat un spor de 2 ani, inculpatul D. având de executat în final 9 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.
A făcut aplicarea art. 65 alin. (1) și art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.
În baza art. 72 C. pen. a computat prevenția inculpatului de la 07 noiembrie 2011 până la 14 noiembrie 2011.
Împotriva sentinței penale nr. 1981 din data de 14 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul București au formulat apel inculpații A., D., B., C.
Prin Decizia penală nr. 1182 din data de 22 iulie 2016, Curtea de Apel București, secția I penală, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelurile declarate de inculpații A., D., B., C., împotriva sentinței penale nr. 1981 din data de 14 iulie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr. x/3/2012.
A desființat, în parte, sentința penală apelată și, în fond, rejudecând:
1. Cu privire la inculpatul A.;
În temeiul art. 386 alin. (1) C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracțiunea de delapidare,în formă continuată, prevăzută de art. 295 alin. (1) C. pen. rap. la art. 308 C. pen. și art. 309 C. pen. cu aplic, art. 5 C. pen. și art. 36 alin. (1) C. pen. în infracțiunea de instigare la delapidare, în formă continuată, prevăzută de art. 47 C. pen. rap. la art. art. 295 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 308 C. pen. și art. 309 C. pen. cu aplic, art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen.
În temeiul art. 47 C. pen. rap. la art. 295 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 308 C. pen. și art. 309 C. pen. cu aplic, art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpat la o pedeapsă de 6 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la delapidare, în formă continuată (fapta descrisă la pct. Bl din rechizitoriu).
În temeiul art. 67 alin. (1), (2) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat), pe o perioadă de 3 ani, în condițiile art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.
În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului exercitarea acelorași drepturi, cu titlu de pedeapsă accesorie, în condițiile art. 65 alin. (3) C. pen.
În temeiul art. 72 alin. (1) C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii și arestării preventive, de la data de 07 noiembrie 2011 până la data de 14 noiembrie 2011.
2. Cu privire Ia inculpatul D.;
În temeiul art. 48 C. pen. rap. la art. 295 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 308 C. pen. și art. 309 C. pen. cu aplic, art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpat la o pedeapsă de 4 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la delapidare, în formă continuată (faptele descrise la pct. Bl-B7 din rechizitoriu).
În temeiul art. 67 alin. (1), (2) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat), pe o perioadă de 3 ani, în condițiile art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.
În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului exercitarea acelorași drepturi, cu titlu de pedeapsă accesorie, în condițiile art. 65 alin. (3) C. pen.
În temeiul art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplic, art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen., condamnă pe inculpat la o pedeapsă de 4 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de spălare a banilor, în formă continuată.
În temeiul art. 67 alin. (1) C. pen., aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat), pe o perioadă de 3 ani, în condițiile art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.
În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen., interzice inculpatului exercitarea acelorași drepturi, cu titlu de pedeapsă accesorie, în condițiile art. 65 alin. (3) C. pen.
În temeiul art. 38 alin. (1) C. pen. rap. la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., contopește cele două pedepse principale și aplică pedeapsa cea mai grea, de 4 ani și 6 luni închisoare, la care adaugă un spor de 1 an și 4 luni închisoare (o treime din cealaltă pedeapsă), inculpatul având de executat pedeapsa rezultantă de 5 ani și 10 luni închisoare.
În temeiul art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., aplică inculpatului pedeapsa complementară cea mai grea, constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., pe o perioadă de 3 ani, care se va executa în condițiile art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.
În temeiul art. 45 alin. (5) rap. la art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării acelorași drepturi, care se va executa în condițiile art. 65 alin. (3) C. pen.
În temeiul art. 72 alin. (1) C. pen., deduce din pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului durata reținerii și arestării preventive, de la data de 07 noiembrie 2011 până la data de 14 noiembrie 2011.
3. Cu privire la inculpatul B.;
În temeiul art. 386 alin. (1) C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracțiunea de delapidare, în formă continuată, prevăzută de art. 295 alin. (1) C. pen. rap. la art. 308 C. pen. și art. 309 C. pen. cu aplic, art. 5 C. pen. și art. 36 alin. (1) C. pen. în o infracțiune de delapidare, prevăzută de art. 295 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 308 C. pen. și art. 309 C. pen. cu aplic, art. 5 C. pen. (fapta descrisă la pct. Bl din rechizitoriu) și o infracțiune de abuz în serviciu, în formă continuată, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 308 C. pen. și art. 309 C. pen. cu aplic, art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen. (faptele descrise la pct. B3-B7 din rechizitoriu).
În temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a achitat pe inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare, prevăzută de art. 295 alin. (1) C. pen. rap. la art. 308 C. pen. și art. 309 C. pen. cu aplic, art. 5 C. pen. (fapta descrisă la pct. Bl din rechizitoriu).
În temeiul art. 297 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 308 C. pen. și art. 309 C. pen. cu aplic, art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpat la o pedeapsă de 4 ani închisoare,pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, în formă continuată (faptele descrise la pct. B3-B7 din rechizitoriu).
În temeiul art. 67 alin. (1), (2) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat), pe o perioadă de 3 ani, în condițiile art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.
În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului exercitarea acelorași drepturi, cu titlu de pedeapsă accesorie, în condițiile art. 65 alin. (3) C. pen.
În temeiul art. 72 alin. (1) C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii și arestării preventive, de la data de 07 noiembrie 2011 până la data de 14 noiembrie 2011.
4. Cu privire la inculpatul C.;
În temeiul art. 386 alin. (1) C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracțiunea de delapidare, în formă continuată, prevăzută de art. 295 alin. (1) C. pen. rap. la art. 308 C. pen. și art. 309 C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen. și art. 36 alin. (1) C. pen. în infracțiunea de abuz în serviciu, în formă continuată, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 308 C. pen. și art. 309 C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen.
În temeiul art. 297 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 308 C. pen. și art. 309 C. pen. cu aplic, art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpat la o pedeapsă de 3 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, în formă continuată (faptele descrise la pct. B3-B6 din rechizitoriu).
În temeiul art. 67 alin. (1), (2) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat), pe o perioadă de 2 ani, în condițiile art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.
În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului exercitarea acelorași drepturi, cu titlu de pedeapsă accesorie, în condițiile art. 65 alin. (3) C. pen.
Împotriva Deciziei penale nr. 1182 din data de 22 iulie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, au declarat recurs în casație inculpații: B. la data de 24 noiembrie 2016, D. la data de 09 decembrie 2016, A. la data de 13 decembrie 2016, C. la data de 14 decembrie 2016.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 22 februarie 2017, când s-a stabilit termen la data de 31 martie 2017, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilității în principiu a cererilor de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen.
Cu privire la cererea de recurs în casație formulată de inculpatul B., acesta a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 Cod procedură pena\ă„inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală."
A arătat, cu privire la încadrarea juridică dată faptei reținută în sarcina inculpatului de abuz în serviciu, că acesta nu a cunoscut mecanismul infracțional, nu 1-a putut controla (întrucât evaluările au fost întocmite post factum) și nici nu a beneficiat de pe urma lui. Pe cale de consecință, nu exista niciun element probatoriu care să răstoarne prezumția de bună credință a acțiunilor inculpatului B., ci doar o interpretare subiectivă a instanței față de o eventuală lipsă de profesionalism și amatorism a acestuia.
De asemenea, a precizat că potrivit practicii instanței supreme, Decizia nr. 2827 din 27 septembrie 2011, „obligația de prudență și diligentă, de care fac vorbire dispozițiile art. 144 din Legea nr. 31/1990 nu este încălcată dacă la momentul luării unei decizii de afaceri, administratorul este în mod rezonabil îndreptățit să considere că acționează în interesul societății. Astfel, câtă vreme discernământul administratorului nu este afectat de o miză personală, este informat corespunzător în legătură cu natura afacerii și este convins că hotărârile luate sunt în interesul societății, atunci administratorul este exonerat de răspundere. "Ori, în speță, instanța de apel a recunoscut fără echivoc că inculpatul nu a beneficiat de pe urma sau în legătură cu tranzacțiile incriminate și deciziile investiționale puteau constitui oportunități de afaceri justificate economic în interesul societății în vederea diversificării activității.
Astfel, în opinia inculpatului, ambele condiții reținute de Înalta Curte ca și cauze de exonerare sunt îndeplinite.
Mai mult, a precizat că, potrivit aceleiași decizii a Înaltei Curții de Casație și Justiție anterior menționată, răspunderea civilă a administratorului este o răspundere bazată pe culpă, însă, în speță, fiind vorba despre răspunderea penală, sarcina probei cade în sarcina parchetului care nu a putut dovedi dincolo de orice dubiu că inculpatul a avut intenția de a frauda societatea prin aprobarea de principiu a respectivelor achiziții.
Având în vedere că investițiile puteau constitui oportunități reale de afaceri, fiind nevoie de o diversificare a activităților E. astfel încât achizițiile acestor societăți ar fi avut o justificare economică, precum și că Consiliul de Administrație nu a aprobat valoarea tranzacțiilor, ci doar a acordat un mandat de principiu condiționat către conducerea executivă privind aceste tranzacții, a susținut că rezultă fără putință de tăgadă că inculpatul a acționat cu bună credință, cu diligentă și în mod rezonabil, crezând cu tărie că aceste decizii sunt în interesul societății, în dosar neexistând nicio dovadă sau mijloc de probă care să susțină contrariul.
În ceea ce privește latura obiectivă a faptei reținută în sarcina inculpatului, a arătat că acesta nu putea prevedea rezultatul faptei sale, întrucât astfel cum a reținut și instanța de apel, nu a cunoscut planul infracțional pus la cale de inculpații A. și F., nu a cunoscut persoanele însărcinate cu realizarea evaluărilor și a aprobat de principiu tranzacțiile sub condiții subsecvente, neputând astfel prefigura un eventual prejudiciu ex ante.
În opinia inculpatului, nu ar fi putut avea loc o acceptare a consecințelor, dată fiind secvența temporală a evenimentelor, anume faptul că, achizițiile au avut loc ulterior aprobării de principiu de către Consiliul de Administrație, astfel încât, la data aprobării, în lipsa unui preț de tranzacție și al unei valori rezultate dintr-un raport de evaluare, inculpatul nu putea să accepte posibilitatea producerii unui rezultat.
A apreciat că, în speță, rezultă fără dubiu, că faptele săvârșite de inculpat nu pot fi considerate infracțiuni, nefiind săvârșite cu forma de vinovăție prevăzută de lege. Pe cale de consecință, faptele reținute de instanța de apel în sarcina inculpatului pe baza cărora a fost condamnat nu sunt prevăzute de legea penală.
Cu privire la cererea de recurs în casație formulată de inculpatul D., acesta a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" și art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. „s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege."
În susținerea cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpatul a arătat că din probele administrate rezultă, fără putință de tăgadă, că nu a acționat cu intenția de a comite vreo infracțiune, desfășurându-și activitatea doar în calitate de profesionist al domeniului financiar - bancar, prestând servicii contra cost către terțe persoane, printre care și coinculpații F. și A.
A precizat că din lecturarea declarațiilor coinculpaților și martorilor audiați, este reliefat în mod clar și neechivoc faptul că nu a avut nicio legătură cu alte persoane din cadrul SC G. SA în afara inculpatului F. și A., pentru care a acționat doar în calitate de furnizor de servicii corporatiste de tip holding.
În opinia inculpatului, sintagma „cunoscând că bunurile provin din săvârșirea de infracțiuni" trebuie interpretată în legătură cu poziția psihică a autorului infracțiunii principale, însemnând că se impune ca acesta să nu se afle în eroare asupra caracterului penal al faptei săvârșite.
De asemenea, a mai arătat că simpla existență a unor transferuri de bani între societățile controlate de inculpații din prezenta cauză, nu poate atrage în mod automat concluzia că acestea au vizat un scop ilicit de disimulare a provenienței banilor și să îmbrace astfel forma infracțiunii de spălare de bani.
Toate transferurile bancare au avut la bază documente justificative în acord cu legislația europeană: plată preț acțiuni, plată dividente, finanțări, împrumuturi, documente tară de care băncile cipriote nu ar fi efectuat plățile, dar pe care organele de urmărire penală române nu le-au avut în vedere la stabilirea stării de fapt, etichetând ab initio, ca ilegală întreaga activitate pe care a desfășurat-o în calitate de furnizor de servicii corporatiste tip holding.
Pentru aceste aspecte, a solicitat achitarea inculpatului, întrucât sub aspectul laturii obiective acesta nu a acționat cu forma de vinovăție prevăzută de lege.
Cu privire la cel de-al doilea caz de casare invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. „s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", a arătat că instanța de apel nu a aplicat dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, deși din adresa nr. 38/P/2016 din data de 22 iunie 2016 emisă de Direcția Națională Anticorupție, Secția de Combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, rezultă că inculpatul a formulat un denunț și a fost audiat în calitate de martor în Dosarul nr. x/P/2016, având o atitudine cooperantă, declarațiile și documentele depuse de acesta putând servi la identificarea tuturor participanților și la aflarea adevărului, în cauză fiind dispusă începerea urmăririi penale pentru săvârșirea unor infracțiuni de corupție.
A susținut că denunțul formulat de inculpat a servit la identificarea tuturor participanților și la aflarea adevărului, iar acest aspect rezultă și din comunicatul Direcției Naționale Anticorupție din data de 29 iulie 2016, care menționează „procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție au dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și reținerea pentru 24 de ore, începând cu data de 29 iulie 2016 a inculpatului H., la data faptei președinte al Camerei Deputaților, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență."
Astfel, la 7 zile de la momentul pronunțării Deciziei nr. 1182/A de Curtea de Apel București, secția I penală, declarațiile de martor și documentele depuse de inculpat au condus la reținerea și arestarea inculpatului H.
Cu privire la cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A., acesta a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală."
A arătat că, în mod greșit instanța de apel a pus în discuția părților schimbarea încadrării juridice a faptei de delapidare în infracțiunea de abuz în serviciu, având în vedere și considerentele Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 pronunțată de Curtea Constituțională „Curtea statuează că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuțiile de serviciu reglementate expres prin legislația primară, legi și ordonanțe ale Guvernului."
În speță, acuzația adusă prin actul de sesizare a instanței nu evocă nicio lege sau ordonanță de urgență ce ar fi fost încălcată.
În ceea ce privește schimbarea încadrării juridice din forma autoratului în forma instigării, a precizat că trebuie analizate faptele de care este acuzat inculpatul; instanța de apel nu putea reține vreo formă de participație, nici măcar în forma participației improprii, în raport de celelalte achiziții ce formează obiectul cauzei, pentru că instanța era ținută de limitele cauzei stabilite prin rechizitoriu, sub aspectul faptelor cu care a fost sesizată. Or, în ceea ce îl privește pe inculpatul A., instanța nu a fost sesizată decât în privința celor două hotărâri ale Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor la datele de 18 septembrie 2007 și 24 septembrie 2008, în baza cărora persoana vătămată a achiziționat acțiuni emise de I. din Republica Moldova.
A mai arătat că instanța de apel trebuia să analizeze calitatea și modul în care au fost efectuate aceste investiții la momentul efectuării lor, iar nu în raport de factori ulteriori ce nu puteau fi anticipați nici de inculpați. Astfel, în ceea ce privește achiziția băncii I., momentul ce interesează este chiar cel al Adunării Acționarilor. Nu poate fi imputat inculpatului faptul că din motive externe voinței sau cunoștinței acestuia la momentul votului în Adunarea Generală Extraordinară a Acționarilor, ulterior, banca nu a mai putut produce profit pentru SC G. SA.
Față de aceste aspecte, a subliniat că faptele pentru care a fost trimis în judecată inculpatul nu sunt prevăzute de legea penală.
Cu privire la cererea de recurs în casație formulată de inculpatul C., acesta a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală."
A arătat că, în raport de probele avute în vedere de către organele de urmărire penală și de instanța de judecata rezultă că, în condițiile în care inculpatul a avizat pozitiv propunerile făcute în cadrul ședințelor consiliului de administrație în sensul că prețul de achiziție a acțiunilor să fie stabilit exclusiv în baza unor rapoarte de evaluare întocmite de evaluatori autorizați, în sarcina inculpatului nu poate fi reținută o culpă în executarea mandatului de administrator.
De asemenea, a mai precizat că fapta reținută în sarcina inculpatului nu este prevăzută de legea penală, pe de o parte deoarece prejudiciul nu există în sensul în care să fie prevăzut de normele de drept penal, iar pe de altă parte acțiunea subsemnatului de a semna cele patru hotărâri în ședințele Curții de Apel, nu se încadrează în niciuna dintre cele trei modalități de comitere a faptei de delapidare, prevăzută și sancționată de art. 295 C. pen., respectiv însușirea, folosirea sau traficarea.
A susținut că a acționat cu bună credință, în interesul societății E., neurmărind obținerea vreunui folos material sau de orice altă natură pentru sine sau pentru altul.
În opinia inculpatului, din toate probele dosarului rezultă în mod neîndoielnic că investiția în societățile comerciale din Republica Moldova a fost o deciziei strict de afaceri, având în vedere că în cadrul societății a intrat o anumită sumă de bani care trebuia valorificată în vederea dezvoltării și diversificării activității companiei.
Prin încheierea pronunțată la data de 31 martie 2017 în Dosarul nr. x/3/2012, Înalta Curte a admis, în principiu, cererile de recurs în casație formulate de inculpații C., D., A. și B. împotriva Deciziei penale nr. 1182 din 22 iulie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.
Analizând cererile de recurs în casație formulate de inculpații C., D., A. și B., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Recursul în casație, în reglementarea C. proc. pen., este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, într-un sistem guvernat de dublu grad de jurisdicție, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție în care părțile pot solicita conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen.
Având în vedere specificul acestei căi extraordinare de atac, legiuitorul a prevăzut condiții stricte cu privire la hotărârile ce pot fi atacate, termenul de declarare, cuprinsul și motivarea cererii de recurs în casație, cazurile pentru care se poate formula această cale de atac și titularii căii de atac, în scopul asigurării unei rigori și discipline procesuale și al evitării introducerii, în mod abuziv, a recursurilor care nu se încadrează în motivele prevăzute de lege.
Potrivit dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. motivele de recurs în casație sunt limitate la nerespectarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente (pct. 1); condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală (pct. 7); încetarea, mod greșit, a procesului penal (pct. 8); lipsa constatării grațierii sau constatarea în mod greșit că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată (pct. 1. 1); aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege (pct. 12).
Deși recursul în casație presupune o judecată a cauzei, aceasta este însă limitată la persoana care a declarat și la care se referă declarația de recurs, calitatea recurentului și, nu în ultimul rând, numai la motivele de casare prevăzute la art. 438 C. proc. pen., invocate în cererea de recurs în casație și pentru care s-a admis în principiu această cale de atac.
Or, limitarea obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanțiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.
Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.
Totodată, se reține că, în conformitate cu prevederile art. 447 alin. (2) C. proc. pen., la judecarea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, pe baza actelor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a înscrisurilor anexate cererii de recurs în casație și care au fost invocate în motivarea acesteia și, de asemenea, este obligată să se pronunțe asupra tuturor cazurilor de recurs în casație invocate de părți sau procuror.
Se mai reține că, în cazul admiterii recursului în casație, potrivit dispozițiilor art. 448 C. proc. pen., instanța poate pronunța o soluție de achitare a inculpatului, încetarea procesului penal ori înlăturarea greșitei aplicări a legii, precum și rejudecarea cauzei de către instanța de apel ori instanța competentă material sau după calitatea persoanei, dacă sunt incidente cazurile de casare prev. de art. 438 C. proc. pen.
Prin motivele de recurs în casație formulate de inculpați a fost invocată incidența cazurilor de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (pentru inculpații C., D., A. și B.), potrivit cărora hotărârile sunt supuse casării dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală ori au fost aplicate pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege și de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.(pentru inculpatul D.), potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.
În considerarea aspectelor teoretice relevate, se constată că, în cauză, inculpații au formulat critici subsumate, în esență, greșitei încadrări juridice a faptelor reținute în sarcina lor și neîndeplinirea elementelor constitutive ale infracțiunilor, din perspectiva elementului material, a laturilor obiectivă și subiectivă, a mobilului ori a legăturii de cauzalitate.
Astfel, prin motivele invocate inculpatul B. a arătat că nu există niciun element probatoriu care să răstoarne prezumția de bună credință a acțiunilor sale, că nu este îndeplinită latura obiectivă a faptei reținută în sarcina sa, întrucât nu a cunoscut planul infracțional pus la cale de ceilalți inculpați și nu a putut prefigura un eventual prejudiciu, precum și că faptele reținute nu au fost săvârșite de inculpat cu forma de vinovăție prevăzută de legea penală.
De asemenea, inculpatul D. a susținut că din probele administrate rezultă că nu a acționat cu intenția de a comite vreo infracțiune, desfășurându-și activitatea doar în calitate de profesionist al domeniului financiar-bancar și că nu sunt îndeplinite condițiile de tipicitate ale infracțiunilor de complicitate la delapidare în formă continuată și ale infracțiunii de spălare a banilor în formă continuată.
Prin cererea de recurs în casație, inculpatul A. a invocat greșita schimbare de încadrare juridică din forma autoratului în forma instigării, având în vedere că în opinia sa, nu se putea reține nicio formă de participație, nici măcar improprie.
Referitor la cererea de recurs în casație formulată de inculpatul C., instanța constată că aspectele învederate se referă la împrejurarea că în raport de probele administrate atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată, în sarcina inculpatului nu poate fi reținută vreo culpă în executarea mandatului de administrator.
Înalta Curte notează că, prin criticile aduse deciziei atacate prezentate în motivele de recurs în casație formulate de inculpați, în realitate, nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel cu titlu definitiv pe baza materialului probator administrat și care să conducă la o soluție favorabilă inculpaților, motive ce nu pot fi circumscrise cazurilor de casare expres și limitativ prevăzute de dispozițiile legale în materie, respectiv art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
Or, Înalta Curte apreciază că starea de fapt reținută in cauză, concordanța acesteia cu probele administrate, modul de apreciere al probatoriului, neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunilor și vinovăția inculpaților nu mai pot fi analizate de către instanța de recurs în casație.
Pornind de la scopul recursului în casație impus prin dispozițiile art. 433 C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casație se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanța a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluționării cauzei prin aplicarea și interpretarea corectă a legii, Înalta Curte poate cenzura situația de fapt într-o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel.
Prin urmare, critica inculpaților excede analizei instanței de recurs în casație, aspectul neputând fi valorificat în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen., legiuitorul statuând asupra analizei nelegalităților comise de instanțele de fond.
Din analiza deciziei penale atacate și din actele dosarului, rezultă că instanțele de fond și de apel au făcut o corectă aplicare a legii, infracțiunile reținute în sarcina inculpaților sunt prevăzute în C. pen., constatându-se că ansamblul probator administrat în cauză a demonstrat că faptele există și că au fost săvârșite de inculpați cu forma de vinovăție cerută de lege, iar din această perspectivă criticile acestora sunt neîntemeiate.
Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., invocat de inculpatul D. motivat de împrejurarea că instanța de apel nu a aplicat dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, deși din adresa nr. 38/P/2016 din data de 22 iunie 2016 emisă de Direcția Națională Anticorupție rezultă că inculpatul a formulat un denunț și a fost audiat în calitate de martor în Dosarul nr. x/P/2016, declarație în raport de care poate fi atrasă răspunderea penală a unor persoane, Înalta Curte amintește că, pot fi încadrate în dispozițiile legale prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. erorile care se produc în legătură cu aplicarea pedepsei de către instanța de apel.
În speță, Înalta Curte constată că inculpatul a invocat aplicabilitatea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, în sensul reducerii la jumătate a limitelor de pedeapsă, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, respectiv în calea de atac extraordinară a recursului în casație, or din interpretarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 rezultă fără echivoc că reținerea sau nu a cauzei legale de reducere a pedepsei este o chestiune de apreciere a instanței de fond sau de apel, acestea fiind singurele în măsură să stabilească dacă un inculpat a denunțat și a facilitat sau nu identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni.
Astfel, Înalta Curte apreciază că aspectele invocate de inculpat în susținerea cererii de recurs în casație nu pot fi circumscrise cazului de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., întrucât nu permite Înaltei Curți să cenzureze reținerea sau nereținerea unei cauze de reducere a pedepsei prin hotărârea definitivă de condamnare, ci numai dacă pedeapsa aplicată se situează în limitele rezultate ca efect al incidenței unei cauze de reducere a pedepsei, în ipoteza în care prin hotărârea definitivă de condamnare a fost reținută o astfel de cauză. (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Decizia penală nr. 23/RC din 19 ianuarie 2017).
În același context argumentativ, Înalta Curte apreciază că recurentul inculpat are la dispoziție alte remedii procesuale, motivele concrete invocate prin cererea de recurs în casație formulată s-ar putea subsuma unui caz de contestație la executare, fiind vorba despre o cauză de micșorare e pedepsei, în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
Pentru considerente anterior expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile în casație declarate de inculpații D., B., C. și A. împotriva Deciziei penale nr. 1182/A din data de 22 iulie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile în casație declarate de inculpații D., B., C. și A. împotriva Deciziei penale nr. 1182/A din data de 22 iulie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.
Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 400 de lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariile parțiale cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu pentru inculpații D., C., A. și B., în sumă de câte 65 lei fiecare, rămân în sarcina statului.
Onorariile cuvenite apărătorilor din oficiu desemnați pentru intimații inculpați J., K., L., M., N., O., în sumă de câte 260 lei, rămân în sarcina statului.
Onorariile parțiale cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu pentru intimații inculpați P., F., în sumă de câte 65 de lei rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 mai 2017.