Recurs în casaţie. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Fals intelectual
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casaţie
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- recurs în casaţie
C. pen., art. 321
C. proc. pen., art. 438 alin. (1) pct. 7
În ipoteza abrogării unei norme de incriminare, verificarea incidenţei dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 se realizează în cadrul cazului de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Abrogarea dispoziţiilor art. 43 din Legea nr. 82/1991 nu are ca efect dezincriminarea, iar fapta persoanei care are calitatea de funcţionar public, în accepţiunea art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., de a efectua înregistrări fictive sau inexacte în documentele contabile ale unei companii naţionale cu capital integral de stat constituie infracţiunea de fals intelectual prevăzută în art. 321 C. pen., fiind incidente dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 53/RC din 10 februarie 2017
Prin sentinţa penală nr. 133 din 14 aprilie 2015 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, între altele, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., art. 41 din Legea nr. 187/2012 şi art. 4 C. pen., a fost achitată inculpata A. pentru infracţiunea prevăzută în art. 43 din Legea nr. 82/1991, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior.
Prin decizia nr. 876 din 5 iulie 2016 a Curţii de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, au fost admise apelurile declarate, între alţii, de procuror şi de inculpata A. împotriva sentinţei penale nr. 133 din 14 aprilie 2015 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, s-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală atacată, iar în rejudecare, s-a înlăturat soluţia de achitarea inculpatei A. dispusă în baza art. 4 C. pen. raportat la art. 41 din Legea nr. 187/2012, pentru comiterea infracţiunii prevăzute în art. 43 din Legea nr. 82/1991, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior.
În baza dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 321 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatei A. pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual în formă continuată (fost art. 43 din Legea nr. 82/1991, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. anterior), la pedeapsa principală de 1 an şi 6 luni închisoare.
Împotriva deciziei din apel nr. 876 din 5 iulie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs în casaţie, între alţii, inculpata A.
Cu prilejul examinării admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie cu care a fost învestită, prin încheierea nr. 538/RC din data de 9 decembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru argumentele expuse în cuprinsul încheierii respective, a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de recurenta inculpată A. şi a dispus trimiterea cauzei în vederea judecării acesteia completului competent, pentru judecarea pe fond a recursului în casaţie, conform dispoziţiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.
Analizând recursul în casaţie formulat de inculpata A., în limitele prevăzute în art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
În cauză, prin decizia atacată, inculpata A. a fost condamnată, între altele, pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual în formă continuată (fost art. 43 din Legea nr. 82/1991, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. anterior), la pedeapsa principală de 1 an şi 6 luni închisoare.
Inculpata A. a formulat recurs în casaţie întemeiat pe cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Potrivit acestor dispoziţii legale, hotărârile sunt supuse casării în cazul în care „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.”
În esenţă, prin motivele de recurs în casaţie, apărarea a susţinut că inculpata A. a fost condamnată în apel pentru infracţiunea de fals intelectual, prevăzută în art. 321 C. pen., ca urmare a recalificării infracţiunii pentru care a fost trimisă în judecată - efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate, având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare, precum şi a elementelor de activ şi de pasiv, ce se reflectă în bilanţ, prevăzută în art. 43 din Legea nr. 82/1991, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior.
Or, a susţinut apărarea că această faptă a fost dezincriminată prin art. 41 din Legea nr. 187/2012, situaţie care se circumscrie aşadar ipotezei condamnării pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
Totodată, prin recursul în casaţie formulat, apărarea inculpatei a arătat că instanţa de fond a dispus achitarea inculpatei sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute în art. 43 din Legea nr. 82/1991, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, ca efect al dispoziţiilor art. 41 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 4 C. pen., care prevăd că legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă.
Însă, recurenta inculpată consideră că, urmare a abrogării art. 43 din Legea nr. 82/1991, instanţa de apel în mod greşit a considerat că infracţiunea prevăzută în art. 43 din Legea nr. 82/1991 constituie infracţiunea de fals intelectual prevăzută în art. 321 C. pen., dispunând condamnarea inculpatei pentru această din urmă infracţiune.
În concluzie, prin motivele de recurs în casaţie, inculpata a susţinut că soluţia instanţei de apel de „recalificare a infracţiunii dezincriminate într-o altă infracţiune (care exista şi în Codul penal anterior) este atât netemeinică, cât şi nelegală şi reprezintă şi o încălcare a dreptului la apărare prevăzut în art. 6 din CEDO.”
Examinând decizia pronunţată în apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută în art. 43 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, pentru care s-a dispus condamnarea recurentei inculpate A., au fost reţinute următoarele:
Potrivit art. 43 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate, având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare, precum şi a elementelor de activ şi de pasiv, ce se reflectă în bilanţ, constituie infracţiunea de fals intelectual şi se pedepseşte conform legii.
Textul de lege anterior menţionat a fost abrogat expres prin art. 41 din Legea nr. 187/2012, însă, potrivit art. 4 C. pen., legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. Totodată, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, dispoziţiile art. 4 C. pen. nu se aplică în situaţia în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire.
Ca atare, efectuând examenul amănunţit al aspectelor de ordin legislativ incidente sub acest aspect, instanţa de apel a constatat că infracţiunea prevăzută prin dispoziţiile art. 43 din Legea contabilităţii nr. 82/1991 reprezintă, de fapt, o specie a infracţiunii de fals intelectual, denumire inserată chiar de legiuitor în cadrul incriminării legale iniţiale.
Prin urmare, a constatat că a fost abrogată numai o normă specială cu caracter penal care reprezenta o variantă normativă sau o specie a falsului intelectual, devenind aplicabile, prin urmare, dispoziţiile legii generale, adică ale Codului penal.
În consecinţă, a apreciat că, deşi a fost abrogată norma penală specială ce sancţionează efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate, având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare, precum şi a elementelor de activ şi de pasiv ce se reflectă în bilanţ, fapta inculpatei este în continuare incriminată şi sancţionată în dispoziţiile Codului penal care definesc şi sancţionează infracţiunea de fals intelectual, respectiv art. 321 C. pen.
Or, potrivit textului de lege menţionat, falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Examinând criticile formulate de recurenta inculpată prin raportare la considerentele deciziei atacate, menţionate anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
Un prim aspect ce se impune a fi clarificat vizează raportul dintre dispoziţiile art. 43 din Legea contabilităţii nr. 82/1991 şi cele ale art. 289 C. pen. anterior, în vigoare la data comiterii faptei.
Din interpretarea literală a dispoziţiilor art. 43 din Legea contabilităţii rezultă că prin utilizarea sintagmei „constituie infracţiunea de fals intelectual” legiuitorul, anterior intrării în vigoare a noului Cod penal, a lămurit raportul dintre cele două norme, în sensul că dispoziţiile art. 289 C. pen. anterior reprezentau o calificare generală, iar cea prevăzută în art. 43 din Legea contabilităţii, una specială.
De altfel, din examinarea conţinutului juridic al celor două texte de lege rezultă că norma de incriminare din Codul penal anterior avea un caracter general şi subsidiar în raport cu cea din Legea contabilităţii, care era o normă de incriminare specifică, însă ambele, sub aspectul elementului material al laturii obiective, incriminau fapta funcţionarului public de a falsifica un înscris oficial prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări.
Aşadar, anterior abrogării art. 43 din Legea contabilităţii, când această normă coexista cu dispoziţia din Codul penal, respectiv cu art. 289 C. pen. anterior, dacă urmarea imediată specifică nu se producea, fapta constituia infracţiunea de fals intelectual, fiind exclus, totodată, concursul de infracţiuni ori de câte ori era vorba de acelaşi element material şi aceeaşi urmare imediată.
Totodată, se constată că dispoziţiile art. 289 C. pen. anterior au fost preluate, fără modificări, sub aspectul condiţiilor de incriminare, în art. 321 din Codul penal în vigoare, existând, aşadar, o continuitate a incriminării faptei de fals intelectual.
Un al doilea aspect ce se impune a fi lămurit este dacă abrogarea unei norme de incriminare înseamnă întotdeauna că fapta respectivă nu mai constituie infracţiune, fiind dezincriminată.
Sub acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reaminteşte că dezincriminarea unei fapte şi abrogarea textului de incriminare sunt chestiuni diferite, aşa încât abrogarea normei nu conduce, în mod automat, la dezincriminarea faptei.
Astfel, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, dispoziţiile art. 4 C. pen. referitoare la legea de dezincriminare nu se aplică în situaţia în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire.
Aşadar, nu există dezincriminare atunci când, deşi norma de incriminare din legea veche nu se mai regăseşte în legea nouă, conţinutul ei a fost preluat de o altă normă din Codul penal sau din legislaţia specială ori este acoperit de o incriminare generală existentă.
Or, o analiză in abstracto conduce la concluzia că, deşi dispoziţia din legea specială a fost abrogată, conţinutul ei este acoperit, ca şi anterior intrării în vigoare a noului Cod penal, de incriminarea generală, art. 321 C. pen.
În final, se impune a fi efectuată o analiză in concreto, respectiv trebuie verificată corespondenţa dintre fapta concretă, astfel cum a fost descrisă în considerentele deciziei din apel şi model legal de incriminare, şi anume cel prevăzut în art. 321 C. pen.
Sub acest aspect se constată că, prin decizia atacată, s-a reţinut, între altele, că recurenta inculpată A., în perioada 1 ianuarie 2009 - 31 mai 2010, în calitate de casieră în cadrul Companiei Naţionale Loteria Română S.A., în mod repetat, a efectuat înregistrări fictive sau inexacte în documentele contabile. Totodată, s-a reţinut că inculpata, la momentul comiterii faptelor, era funcţionar public, în condiţiile art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., deoarece a exercitat atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate în cadrul Companiei Naţionale Loteria Română S.A. Regimul său juridic este acela al unei companii în care statul român prin Ministerul Finanţelor deţine 100% din acţiuni şi care organizează şi exploatează, în calitate de unic organizator, pe întreg teritoriul ţării, jocuri loto şi pariuri mutuale.
Aşadar, instanţa de apel a constatat că prin abrogarea normei de incriminare din legea specială fapta inculpatei de a efectua înregistrări fictive sau inexacte în documentele contabile nu a devenit licită, adică permisă de ordinea juridică, ci, dimpotrivă, constituie infracţiunea de fals intelectual.
Analizând fapta concretă, astfel cum a fost descrisă în considerentele deciziei din apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta are corespondent în conţinutul juridic al infracţiunii prevăzute în art. 321 C. pen.
Prin urmare, neexistând o dezincriminare a faptei de fals intelectual pentru care recurenta inculpată A. a fost condamnată, rezultă că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile inculpatei sunt neîntemeiate.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de recurenta inculpată A. împotriva deciziei nr. 876 din 5 iulie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.