A. Incompatibilitatea. Condiții pentru incidenta dispozițiilor art. 24 alin. 1 C. proc. civ. din 1865. B. Dreptul de administrare. Drept real. Proprietate publică
Cuprins pe materii: Drept procesual civil
Index alfabetic: -incompatibilitate
-hotărâre de Guvern
-drept de administrare
- drept real
C. proc. civ. din 1865, art. 24 alin. 1
NCC, art. 6 alin. 6 art.867 alin. 1, art. 868 alin. 2
Legea nr. 213/1998
H.G. 399/2006
A.Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. 1 C. proc. civ., “judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casare”.
Teza finală a dispoziţiilor legale anterior evocate instituie un caz de incompatibilitate numai în situaţia în care completul de judecată care soluţionează fondului cauzei în primul ciclu procesual este învestit cu soluţionarea aceleiaşi cauze, în urma casării cu trimitere spre rejudecare. Se presupune că o persoană care şi-a exprimat părerea asupra fondului raportului juridic dedus judecăţii, cu greu şi-o va mai schimba, motiv pentru care nu îi este permis să ia parte din nou la judecarea acestuia.
În cazul în care în primul ciclu procesual cauza a fost soluţionată în baza unui incident procedural care, prin ipoteză, presupune neexaminarea fondului pretenţiilor deduse judecăţii, dispoziţiile art. 24 alin. 1 C. proc. civ. nu sunt incidente, întrucât neexistând o dezlegare asupra fondului cauzei, înseamnă că judecătorul nu şi-a exprimat anterior opinia asupra acestui aspect, putând soluţiona cauza în fond după casarea cu trimitere spre rejudecare
B.Potrivit dispoziţiilor art. 867 alin. 1 noul C. civ., “dreptul de administrare se constituie prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean sau, după caz, a consiliului local”, iar potrivit dispoziţiilor art. 868 alin. 2 noul C. civ., “titularul dreptului de administrare poate folosi şi dispune de bunul dat în administrare în condiţiile stabilite de lege şi, dacă este cazul, de actul de constituire”.
Normele de drept intertemporal prevăzute la art. 6 alin. 6 noul C. civ. prevăd că dispoziţiile legii noi sunt, de asemenea, aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din regimul general al bunurilor, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.
Din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 867 alin. 1 şi art. 868 alin. 2 noul C. civ., rezultă că dreptul de administrare, ca drept real corespunzător proprietăţii publice, poate lua naştere prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean sau a consiliului local, permitând titularului său să folosească şi să dispună material de bunul primit în administrare în condiţiile stabilite de lege sau de actul de constituire.
Astfel, prin hotărâre de Guvern, care reprezintă actul de constituire a dreptului de administrare, se stabileşte unilateral conţinutul acestui drept real, inclusiv în privinţa întinderii sale.Având în vedere că determinarea conţinutului dreptului de administrare este în atribuţia exclusivă a celui care îl constituie, rezultă că acest drept real poate viza un bun, în materialitatea sa, fie integral, fie parţial.
Sectia a II- a civilă, Decizia nr. 724 din 13 aprilie 2017
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorul 2 Bucureşti, sub nr. x/300/2012, reclamanta AGENŢIA DE PLĂŢI ŞI INTERVENŢIE PENTRU AGRICULTURĂ, în contradictoriu cu pârâţii MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, MINISTERUL AGRICULTURII ŞI DEZVOLTĂRII RURALE şi STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, a solicitat să se constate că imobilul situat în Bucureşti, sector 2 are, în fapt, o suprafaţă mai mare decât cea înscrisă în documentele oficiale, cu înscrierea şi intabularea acesteia în cartea funciară.
Prin sentinţa civilă nr. 3034 din 26 februarie 2013 a Judecătoriei Sectorul 2 Bucureşti, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă, cauza a fost înregistrată sub nr.x/3/2013, la 01 aprilie 2013 și precizată, ulterior, la 09 noiembrie 2013 și 20 ianuarie 2014.
Prin sentinţa civilă nr. 183 din 21 februarie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii formulării cererii de chemare în judecată, invocată din oficiu şi a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de AGENŢIA DE PLĂŢI ŞI INTERVENŢIE PENTRU AGRICULTURĂ, în contradictoriu cu pârâţii MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, MINISTERUL AGRICULTURII ŞI DEZVOLTĂRII RURALE şi STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta AGENŢIA DE PLĂŢI ŞI INTERVENŢIE PENTRU AGRICULTURĂ, solicitând admiterea apelului, astfel cum a fost formulat.
Prin decizia civilă nr. 513/A din 8 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă AGENŢIA DE PLĂŢI ŞI INTERVENŢIE PENTRU AGRICULTURĂ împotriva sentinţei civile nr. 183 din 21 februarie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă în dosarul nr. x/3/2013, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, MINISTERUL AGRICULTURII ŞI DEZVOLTĂRII RURALE şi MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta AGENŢIA DE PLĂŢI ŞI INTERVENŢIE PENTRU AGRICULTURĂ BUCUREŞTI, iar prin decizia nr. 2467 din 26 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a Civilă a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reţinut că atât instanţa de apel, cât şi prima instanţă au calificat în mod greşit natura cererii formulate de către recurenta-reclamantă.
Astfel, s-a apreciat că deşi, aparent, reclamanta a formulat o acţiune prin care solicita constatarea unei situaţii de fapt, în realitate, cererea sa trebuia interpretată ca o cerere în constatarea unei situaţii de drept, respectiv constatarea adevăratei întinderi a dreptului subiectiv de proprietate al statului, relativ la imobilul construcţie şi teren, situat în Bucureşti, sector 2, respectiv a adevăratei întinderi a dreptului de administrare al reclamantei asupra acestui imobil.
Totodată, s-a constatat că recurenta-reclamantă a prezentat pe parcursul judecăţii atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel, acte din care rezultă că întinderea dreptului de proprietate al statului, respectiv întinderea dreptului de administrare al reclamantei asupra imobilului este mai mare decât cea rezultată din cuprinsul H.G. nr. 399 din 29 martie 2006, astfel încât cererea introductivă poate fi analizată în temeiul dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ.
Cum prima instanţă şi instanţa de apel au calificat, în mod greşit, cererea introductivă ca fiind una în constatarea unei stări de fapt, când în realitate se solicita constatarea întinderii unui drept subiectiv, aceasta echivala cu încadrarea greşită a acţiunii introductive şi necercetarea fondului cauzei deduse judecăţii, astfel încât în baza art. 312 alin. 1, alin. 3 şi alin. 5 raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a fost admis recursul, a fost casată decizia recurată şi cauza trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, urmând ca aceasta să procedeze în concordanţă cu cele reţinute mai sus.
În rejudecarea apelului, ulterior casării, prin decizia civilă nr. 626A din 26 septembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV - a Civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă AGENŢIA DE PLĂŢI ŞI INTERVENŢIE PENTRU AGRICULTURĂ, a fost anulată sentinţa civilă nr. 183 din 21 februarie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă şi, în urma evocării fondului, a fost respinsă acţiunea, ca neîntemeiată, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, MINISTERUL AGRICULTURII ŞI DEZVOLTĂRII RURALE şi MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE.
În motivarea acestei decizii, s-a reţinut că prin cererea de chemare în judecată au fost formulate două capete de cerere.
Prin primul capăt de cerere reclamanta a solicitat să se constate că întinderea dreptului său de administrare asupra imobilului proprietate publică de stat, compus din construcţie şi teren, situat în Bucureşti, sector 2, este mai mare decât cea atribuită de titularul dreptului de proprietate publică prin H.G. nr. 399 din 29 martie 2006 către reclamantă, respectiv că se întinde asupra imobilului alcătuit din construcția compusă din subsol, parter, 3 etaje, în suprafaţă (amprenta la sol) de 1175 mp şi din terenul în suprafată de 1359 mp, în loc de construcția alcătuită din: subsol, parter, 3 etaje, în suprafaţă construită de 838 mp, suprafaţă desfăşurată de 4.649 mp şi teren în suprafaţă de 100 mp.
Prin al doilea capăt de cerere reclamanta a solicitat să se dispună intabularea şi înscrierea în cartea funciară a dreptului său de administrare asupra întregului imobil.
În ceea ce privește situația juridică a imobilului, instanţa de apel a constatat că prin H.G. nr. 399 din 29 martie 2006 s-a aprobat transmiterea imobilului, proprietate publică a statului, format din construcţie şi terenul aferent, situat în municipiul Bucureşti, sectorul 2, cu următoarele date de identificare: subsol, parter, 3 etaje, suprafaţă construită de 838 mp, suprafaţă desfăşurată de 4.649 mp şi o suprafaţă a terenului de 100 mp, având număr de identificare 107.503, atribuit de MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, din administrarea MINISTERULUI AGRICULTURII, PĂDURILOR ŞI DEZVOLTĂRII RURALE în administrarea AGENŢIEI DE PLĂŢI ŞI INTERVENŢIE PENTRU AGRICULTURĂ.
S-a constatat că, anterior transmiterii imobilului în administrarea reclamantei, la nivelul anilor 2004-2006, când se afla în administrarea Ministerului Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului, imobilul a făcut obiectul unor lucrări de extindere și modificare a construcțiilor în baza autorizaţiei de construire nr. 977/112.C din 19 august 2004 şi autorizaţiei de desfiinţare nr. 1056/112.C din 01 septembrie 2004, desfiinţându-se parţial corpul marcat pe planul de situaţie între axele F şi D, situat pe limita dreaptă a incintei, iar construcţia realizată din zidărie portantă, de formă triunghiulară în plan, s-a reconstruit extinzându-se etajul 3 înspre Teatrul National.
Prin memoriul tehnic refăcut pentru intabularea şi înscrierea în cartea funciară a imobilului situat în Bucureşti, sector 2, transmis în administrarea AGENŢIEI DE PLĂŢI ŞI INTERVENŢIE PENTRU AGRICULTURĂ prin H.G. nr. 399 din 29 martie 2006, s-au reţinut următoarele: suprafața reală a imobilului este mai mare decât cea înscrisă în actele de proprietate, astfel că imobilul construcţie având ca proprietar STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE – cota parte de 1/1 – act de proprietate – H.G. nr. 399 din 29 martie 2006 şi protocolul nr. 8239 din 22 mai 2006 are o suprafaţă de 838 mp potrivit actului oficial și o suprafaţa reală rezultată din măsurători de 1175 mp; clădirea este destinată desfăşurării activităţilor administrative și formează un singur corp cu aria construită de 1175 mp, iar cea desfăşurată de 5120 mp (fără pod); că imobilul teren proprietatea STATULUI ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE - cota parte de 1/1 – are o suprafaţă potrivit actului oficial de 938 mp și o suprafaţă reală rezultată din măsurători de 1359 mp.
Instanţa de apel a apreciat că menționatele lucrări de extindere și modificare a construcțiilor aflate în proprietatea publică a STATULUI ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, potrivit poziției nr. 29 din anexa Legii nr. 213/1998, nu au nicio relevanță în privința întinderii dreptului său de administrare, deoarece au fost realizate de titularul dreptului de proprietate anterior momentului când imobilul i-a fost dat în administrare, astfel încât prin actul juridic administrativ ce constituie manifestarea sa de voință, autoritatea publică care l-a constituit a înțeles să acorde reclamantei dreptul de administrare doar asupra unei suprafețe construite de 838 mp şi doar asupra unei suprafețe a terenului de 100 mp, în condițiile în care nefiind modificat de la nivelul anului 1986, imobilul oricum figura înscris chiar anterior modificărilor, cu construcţii in suprafaţă de 1165 mp și cu un teren în suprafaţă de 1323 mp.
În acest sens, s-a reţinut că reclamanta a solicitat ca dreptul său de administrare asupra imobilului construcție pentru care cere intabularea împotriva titularului dreptului de proprietate să poarte asupra unei suprafeţe de 1175 mp în loc de 838 mp cât i-a fost acordat în anul 2006 (din 1165 mp existenți la nivelul anului 2006, moment la care suprafața construită de 1165 mp fusese și extinsă potrivit autorizaţiilor de construire nr. 977/112.C din 19 august 2004 şi de desfiinţare nr. 1056/112.C din 01 septembrie 2004), iar suprafața terenului asupra căreia să fie înscris dreptul său de administrare să fie de 1359 mp în loc de 100 mp.
În privința terenului, s-a apreciat că mărirea cu 1259 mp nu poate fi justificată de măsurarea terenului de către expert, de actele de proprietate ale titularului dreptului și de lucrările de extindere ale construcțiilor.
Astfel, instanţa de apel a constatat că reclamanta înțelege să opună titularului dreptului de proprietate un drept de administrare având o întindere substanțial mai mare decît cea care i-a fost acordată expres prin actul administrativ de atribuire, iar nu să solicite a se constata că întinderea dreptului său de administrare se întinde asupra unei suprafețe diferite a imobilului.
Totodată, au fost evocate dispoziţiile art. 866 noul Cod civil potrivit cărora, “drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice sunt dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă cu titlu gratuit”, dispoziţiile art. 885 alin. 1 noul Cod civil conform cărora, “sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea”, dispoziţiile art. 886 noul Cod civil, conform cărora, “modificarea unui drept real imobiliar se face potrivit regulilor stabilite pentru dobândirea sau stingerea drepturilor reale, dacă prin lege nu se dispune altfel”, precum şi dispoziţiile art. 888 noul Cod civil, conform cărora, “înscrierea în cartea funciară se efectuează în baza înscrisului autentic notarial, a hotărârii judecătoreşti rămase definitive, a certificatului de moştenitor sau în baza unui alt act emis de autorităţile administrative, în cazurile în care legea prevede aceasta”.
În raport de aceste texte de lege, instanţa de apel a concluzionat că înscrierea în cartea funciară a întinderii dreptului de administrare al reclamantei nu se poate face decât prin justificarea întinderii dreptului de proprietate al titularului dreptului, respectiv al STATULUI ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, iar nu ca o consecință a constatării unei întinderi reale diferite a suprafeţei imobilului rezultate din măsurători.
Împotriva deciziei civile nr. 626A din 26 septembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV- a Civilă a declarat recurs reclamanta AGENŢIA DE PLĂŢI ŞI INTERVENŢIE PENTRU AGRICULTURĂ, solicitând admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.
În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că la primul termen din rejudecarea apelului reclamanta a sesizat că dosarul a fost repartizat aceluiaşi complet de judecată care anterior a respins cererea de apel, complet format din doamnele judecător A. şi B. , motiv pentru care a formulat cerere de recuzare.
În legătură cu acest aspect, recurenta-reclamantă a învederat că situaţia creată este anormală, întrucât nu este firesc ca acelaşi complet să se pronunţe în cadrul aceluiaşi dosar atât în apel, cât şi în rejudecare.
Faţă de soluţia de respingere atât a cererii de recuzare, cât şi a cererii de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a apreciat că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi interpretarea greşită a legii.
Prin cererea de recurs s-a mai învederat că, potrivit dispoziţiilor art. 551 şi art. 866 – 870 noul Cod civil raportat la dispoziţiile H.G. nr. 399 din 29 martie 2006, AGENŢIA DE PLĂŢI ŞI INTERVENŢIE PENTRU AGRICULTURĂ are un drept real, corespunzător proprietăţii publice, de administrare asupra întregului imobil situat în Bucureşti, sector 2.
Cum suprafeţele înscrise în titlu sunt mult mai mici decât cele reale ale imobilului, pentru a putea intabula dreptul de administrare asupra imobilului, aflat în proprietatea publică a statului, recurenta-reclamantă a solicitat instanţei de judecată să constate această împrejurare de fapt şi să dispună intabularea şi înscrierea acestuia în cartea funciară cu suprafeţele reale rezultate din măsurători. Totodată, aceasta a arătat că o acţiune judiciară prin care să se constate dreptul de administrare şi asupra diferenţei de suprafaţă care nu este înscrisă în titlu (H.G. nr. 399 din 29 martie 2006) ar fi inadmisibilă, motivat de faptul că dreptul de administrare al unui imobil aflat în domeniul public al statului se constituie/transmite prin act normativ (hotărâre de guvern) şi nu prin hotărâre judecătorească.
Totodată, au fost invocate dispoziţiile art. 25 alin. 1 din Regulamentul privind conţinutul, modul de întocmire şi recepţie a documentelor cadastrale în vederea înscrierii în cartea funciară, aprobat prin Ordinul nr. 634/2006 al Ministerului Administraţiei şi Internelor – Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară.
În cuprinsul cererii de recurs nu au fost indicate motivele de recurs prevăzute la art. 304 Cod procedură civilă pe care se întemeiază.
Prin întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, a fost invocată excepţia nulităţii cererii de recurs pentru neindicarea motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază, iar, în subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând cu prioritate excepţia nulităţii cererii de recurs invocată în prezenta cauză, prin raportare la dispoziţiile art. 137 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că excepţia invocată este nefondată pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 303 alin. 1 C. proc. civ., “recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs”, iar potrivit dispoziţiilor art. 306 alin. 3 C. proc. civ. “indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304”.
Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior menţionate, rezultă că în cazul în care cererea de recurs, formulată în termenul legal, cuprinde critici ce pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. nu este incidentă sancţiunea nulităţii cererii de recurs chiar dacă recurentul nu a indicat sau a indicat în mod greşit motivele de recurs.
În prezenta cauză, se constată că, în cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a prezentat în mod amplu istoricul litigiului dintre părţi, în toate fazele procesuale.
În condiţiile în care susţinerele făcute în legătură cu acest istoric nu au natura unor veritabile critici ale deciziei pronunţate în apel, acestea nu vor fi evocate şi analizate prin prezenta hotărâre, întrucât exced cadrului procesual al căii extraordinare de atac a recursului.
Totodată, se constată că, deşi cea mai parte a criticilor din cererea de recurs nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute la art. 304 C. proc. civ., totuşi în cuprinsul cererii de recurs au fost formulate critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 1 şi pct. 9 C. proc. civ. care vor fi analizate cu ocazia examinării pe fond a recursului.
Astfel, dând eficienţă dispoziţiilor art. 303 alin. 1 prin raportare la dispoziţiile art. 306 alin. 3 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge excepţia nulităţii cererii de recurs invocată de intimatul-pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE.
Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a constatat că recursul declarat de recurenta-reclamantă AGENŢIA DE PLĂŢI ŞI INTERVENŢIE PENTRU AGRICULTURĂ este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu privire la critica în sensul că nu este firesc ca acelaşi complet de judecată să se pronunţe în cadrul aceluiaşi dosar atât în apelul din primul ciclu procesual, cât şi în rejudecarea apelului din al doilea ciclu procesual, motiv pentru care soluţia de respingere a cererii de recuzare şi a cererii de chemare în judecată a fost dată cu încălcarea şi interpretarea greşită a legii, se reţine că aceasta critică poate fi subsumată motivului de casare prevăzut la art. 304 pct. 1 C. proc. civ., urmând a fi analizată prin raportare la acest motiv.
Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 1 C. proc. civ., poate fi cerută casarea unei hotărâri atunci când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale.
Acest motiv de recurs se referă la situaţia în care hotărârea a fost pronunţată de un complet care nu a fost compus cu numărul de judecători prevăzut de lege ori de un complet care nu a fost constituit cu toate organele şi persoanele cerute de lege pentru judecarea pricinii respective.
Totodată, acest motiv vizează şi ipoteza în care judecătorii din completul care a pronunţat hotărârea nu aveau dreptul să facă parte din respectivul complet, întrucât subzista un motiv de incompatibilitate în privinţa lor.
Din conţinutul criticii formulate de recurenta-reclamantă, rezultă că aceasta se referă la ipoteza vizând incompatibilitatea judecătorilor care au făcut parte din completul de judecată care pronunţat decizia din apel.
Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. 1 C. proc. civ., “judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casare”.
Teza finală a dispoziţiilor legale anterior evocate instituie un caz de incompatibilitate numai în situaţia în care completul de judecată care soluţionează fondului cauzei în primul ciclu procesual este învestit cu soluţionarea aceleiaşi cauze, în urma casării cu trimitere spre rejudecare.
Soluţia se explică prin aceea că se presupune că o persoană care şi-a exprimat părerea asupra fondului raportului juridic dedus judecăţii, cu greu şi-o va mai schimba, motiv pentru care nu îi este permis să ia parte din nou la judecarea acestuia.
Totuşi, în cazul în care în primul ciclu procesual cauza a fost soluţionată în baza unui incident procedural care, prin ipoteză, presupune neexaminarea fondului pretenţiilor deduse judecăţii, dispoziţiile art. 24 alin. 1 C. proc. civ. nu sunt incidente, întrucât neexistând o dezlegare asupra fondului cauzei, înseamnă că judecătorul nu şi-a exprimat anterior opinia asupra acestui aspect, putând soluţiona cauza în fond după casarea cu trimitere spre rejudecare.
În prezenta cauză se constată că, în primul ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 183 din 21 februarie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, invocată din oficiu, soluţie menţinută şi în apel prin decizia civilă nr. 513A din 8 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă.
În al doilea ciclu procesual, în urma casării deciziei civile nr. 513A din 8 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, prin decizia civilă nr. 626A din 26 septembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV, a Civilă, a fost admis apelul declarat în cauză, a fost anulată sentinţa civilă nr. 183 din 21 februarie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă şi, în urma evocării fondului, a fost respinsă acţiunea, ca neîntemeiată.
Astfel, se constată că, în primul ciclu procesual, cauza a fost soluţionată prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, iar judecata din apel a fost limitată la analiza legalităţii acestei soluţii, fără să fi fost examinat fondul raportului juridic dedus judecăţii de către completul în privinţa căruia a fost invocată cauza de incompatibilitate.
Prin urmare, chiar dacă în urma casării cu trimitere spre rejudecare, cauza a fost repartizată către acelaşi complet de judecată, nu subzistă motivul de incompatibilitate prevăzut la art. 24 alin. 1 C. proc. civ., întrucât cauza a fost soluţionată pe fond pentru prima oară în rejudecare.
Mai mult decât atât, se constată că în cursul judecăţii din apel recurenta-reclamantă a formulat o cerere de recuzare a completului de judecată, întemeiată pe acest motiv, cerere care însă a fost respinsă prin încheierea de şedinţă din 17 mai 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă.
În legătură cu acest aspect, se constată că potrivit dispoziţiilor art. 34 alin. 2 C. proc. civ., “încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai odată cu fondul”.
Din dispoziţiile legale anterior menţionate, rezultă că în cazul în care cererea de recuzare este respinsă în cursul judecăţii printr-o încheiere, aceasta din urmă poate fi atacată cu recurs odată cu fondul.
Fiind vorba de o încheiere prin care se soluţionează un incident procedural, este necesară formularea căii de atac prevăzute de lege atât împotriva deciziei prin care a fost soluţionat fondul cauzei, cât şi împotriva încheierii respective, în considerarea principiului disponibilităţii, aplicabil şi în materia căilor de atac.
Altfel spus, exercitarea căii de atac împotriva hotărârii pronunţate asupra fondului cauzei nu se consideră a fi făcută, în mod implicit, şi împotriva încheierilor premergătoare prin care au fost soluţionate diferite incidente procedurale în cursul judecăţii, înainte de soluţionarea cauzei prin hotărârea finală.
Prin urmare, se constată că, deşi recurenta-reclamantă invocă ca motiv de recurs un caz de incompatibilitate a completului de judecată care a pronunţat hotărârea din apel, totuşi, prin cererea de recurs aceasta a înţeles să exercite calea de atac numai împotriva deciziei civile nr. 626A din 26 septembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV- a Civilă, nu şi împotriva încheierii din 17 mai 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă, prin care a fost respinsă cererea de recuzare a completului de judecată.
Având în vedere aceste considerente, criticile din cererea de recurs care au fost încadrate în motivul de casare prevăzut la art. 304 pct. 1 C. proc. civ., vor fi înlăturate, ca nefondate.
Cu privire la criticile recurentei-reclamante prin care, invocând prevederile art. 551 şi art. 866 – 870 noul C. civ., a susţinut că are un drept real de administrare asupra întregului imobil situat în Bucureşti, sector 2 şi că ar trebui să i se recunoască acest drept asupra suprafeţelor reale rezultate din măsurători care sunt mai mari decât cele înscrise în titlu (H.G. nr. 399 din 29 martie 2006) pentru a putea intabula dreptul de administrare asupra întregului imobil, se constată că aceste critici pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât se invocă încălcarea şi aplicarea greşită a unor norme de drept material.
Potrivit dispoziţiilor art. 867 alin. 1 noul C. civ., “dreptul de administrare se constituie prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean sau, după caz, a consiliului local”, iar potrivit dispoziţiilor art. 868 alin. 2 noul C. civ., “titularul dreptului de administrare poate folosi şi dispune de bunul dat în administrare în condiţiile stabilite de lege şi, dacă este cazul, de actul de constituire”.
Se constată că dispoziţiile legale anterior menţionate sunt aplicabile în prezenta cauză în considerarea normelor de drept intertemporal prevăzute la art. 6 alin. 6 noul C. civ. care prevăd că dispoziţiile legii noi sunt, de asemenea, aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din regimul general al bunurilor, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.
Din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 867 alin. 1 şi art. 868 alin. 2 noul C. civ., rezultă că dreptul de administrare, ca drept real corespunzător proprietăţii publice, poate lua naştere prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean sau a consiliului local, permitând titularului său să folosească şi să dispună material de bunul primit în administrare în condiţiile stabilite de lege sau de actul de constituire.
Astfel, prin hotărâre de Guvern, care reprezintă actul de constituire a dreptului de administrare, se stabileşte unilateral conţinutul acestui drept real, inclusiv în privinţa întinderii sale.
Având în vedere că determinarea conţinutului dreptului de administrare este în atribuţia exclusivă a celui care îl constituie, rezultă că acest drept real poate viza un bun, în materialitatea sa, fie integral, fie parţial.
Prin raportare la aceste considerente, se constată că recurenta-reclamantă urmăreşte să i se recunoască prin demersul său judiciar o suprafaţă mai mare decât cea care i-a fost atribuită prin H.G. nr. 399 din 29 martie 2006, cu motivarea că suprafeţele reale rezultate din măsurători sunt mai mari decât cele înscrise în titlul său.
Or, această motivare, care nici măcar nu a fost formulată sub forma unei critici împotriva considerentelor deciziei instanţei de apel, nesocoteşte dispoziţiile legale anterior evocate care reglementează conţinutul dreptului de administrare.
În condiţiile în care prin H.G. nr. 399 din 29 martie 2006, recurentei-reclamante i-a fost dat în administrare imobilul din prezenta cauză, rezultă că aceasta este titulara unui drept de administrare al cărui conţinut, inclusiv în privinţa întinderii sale, a fost stabilit prin respectivul titlu.
Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel că lucrările de extindere și modificare a construcțiilor aflate în proprietatea publică a STATULUI ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, potrivit poziției nr. 29 din anexa Legii nr. 213/1998, nu au nicio relevanță în privința întinderii dreptului de administrare al reclamantei, deoarece au fost realizate de către titularul dreptului de proprietate anterior momentului când imobilul i-a fost dat în administrare, astfel încât prin actul juridic administrativ ce constituie manifestarea sa de voință, autoritatea publică care l-a constituit a înțeles să acorde reclamantei dreptul de administrare doar asupra unei suprafețe construite de 838 mp şi doar asupra unei suprafețe a terenului de 100 mp, în condițiile în care nefiind modificat de la nivelul anului 1986, imobilul oricum figura înscris chiar anterior modificărilor, cu construcţii in suprafaţă de 1165 mp și cu un teren în suprafaţa de 1323 mp.
Prin urmare, recurenta-reclamantă nu poate opune titularului dreptului de proprietate publică un drept de administrare avand o întindere mai mare decât cea care i-a fost acordată în mod expres prin actul administrativ de atribuire reprezentat de H.G. nr. 399 din 29 martie 2006, întrucât întinderea dreptului de administrare a fost stabilită prin chiar actul administrativ respectiv.
Având în vedere că de soluţia dată capătului de cerere privitor la constatarea unei întinderii diferite a dreptului de administrare faţă cea atribuită prin actul administrativ depindea şi soluţia dată capătului de cerere prin care s-a solicitat intabularea şi înscrierea în cartea funciară a dreptului său de administrare asupra întregului imobil, iar criticile în legătură cu soluţia dată primului capăt de cerere au fost înlăturate, ca nefondate, în temeiul principiului accessorium sequitur principale, urmează a fi înlăturate şi criticile din cererea de recurs care vizează soluţia de respingere a capătului de cerere accesoriu.
Pentru toate aceste considerente, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute la art. 304 pct. 1 şi pct. 9 Cod procedură civilă, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. 1 teza a II-a Cod procedură civilă, Înalta Curte a respins recursul declarat de recurenta-reclamantă AGENŢIA DE PLĂŢI ŞI INTERVENŢIE PENTRU AGRICULTURĂ, ca nefondat.