Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Raportul dintre răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală. Consecințe. Secret comercial. Condiţii. Principiul general al bunei credinţe.

Cuprins pe materii: Drept comercial. Alte materii

Index alfabetic: conduită contractuală

                - uzanţe cinstite

                                                                                        

                                                                                                                        Legea nr. 11/1991

Raportul dintre răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală este cel de la general la special, în sensul că răspunderea delictuală alcătuieşte dreptul comun al răspunderii civile; de aceea,dacă într-o situaţie dată nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, în măsura în care s-a produs un fapt ilicit culpabil, operează răspunderea delictuală pentru repararea prejudiciului.

Aprecierea caracterului ilicit al unei conduite contractuale intră în sfera de aplicare a răspunderii civile contractuale, nu a celei delictuale.

Secretul comercial este definit de Legea nr.11/1991 ca fiind „orice informaţie care, total sau parţial, nu este în general cunoscută sau nu este uşor accesibilă persoanelor din mediul care se ocupă în mod obişnuit cu acest gen de informaţie şi care dobândeşte o valoare comercială prin faptul că este secretă, pentru care deţinătorul legitim a luat măsuri rezonabile ţinând seama de circumstanţe, pentru a fi menţinută în regim de secret, protecţia secretului comercial operează atât timp cât condiţiile enunţate anterior sunt îndeplinite în mod cumulativ”.

Săvârşirea unor fapte care nu se circumscriu notiunii de „secret” comercial nu are aptitudinea de a antrena raspunderea civilă a autoruilui acestuia.

 

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 125 din 30 ianuarie 2017

 

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, SC A. SRL a chemat în judecată pârâta SC B. SRL pentru ca prin sentinţa ce se va pronunţa să fie obligată să:

- respecte obligaţiile asumate prin Acordul de distribuţie încheiat între părţi la data de 7 noiembrie 2008 şi să înceteze orice acţiuni de concurenţă neloială în sensul înlăturării SC A. SRL ca distribuitor pe segmentul Clienţi-cheie (prevăzuţi în Anexa nr.9 la Acord) începând cu data de 14 februarie 2013; înceteze orice acţiune ilicită având ca scop preluarea de către pârâtă, prin mijloace anticoncurenţiale sub forma extinderii distribuţiei directe sau a unor terţi - societăţi ce sunt distribuitori autorizaţi B. în teritoriu, a clienţilor cu care SC A. SRL are încheiate contracte de furnizare mărfuri în baza Acordului de distribuţie din data de 7 noiembrie 2008;

- să înceteze imediat acţiunea de atragere a personalului A. prin utilizarea de mijloace anticoncurenţiale;

- să respecte confidenţialitatea contractului în sensul interzicerii divulgării informaţiilor confidenţiale sau folosirii lor în alt scop decât acela al executării Acordului de distribuţie încheiat între părţi.

La data de 13 martie 2014 reclamanta a depus precizare la acţiune, prin care solicită ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună:

- obligarea pârâtei să înceteze vânzările de produse de îngheţată C. şi D. către Clienţii-cheie, definiţi prin Anexa 9 şi la Acordul de distribuţie încheiat la data de 7 noiembrie 2008 până la data de 31 decembrie 2013 data expirării datei contractuale.

- obligarea pârâtei să înceteze vânzările directe sau prin alţi distribuitori autorizaţi B. de produse de îngheţată C. şi E. pe teritoriul României către clienţii de retail (tradiţional) cu care reclamanta A. are deja încheiate contracte de furnizare de mărfuri în baza acordului de distribuţie încheiat la data de 7 noiembrie 2008 conform acordului de distribuţie.

- obligarea pârâtei B. la plata de daune materiale estimate provizoriu la valoarea de 500.000 Ron pentru prejudiciul cauzat prin preluarea unor clienţi ai A., cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 3582 din 6 noiembrie 2014, Tribunalul Prahova a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâta SC B. SRL, ca neîntemeiată, a respins excepţia lipsei de interes invocată de pârâta SC B. SRL, ca neîntemeiată, a respins acţiunea precizată formulată de reclamanta SC A. SRL, ca neîntemeiată şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 34.584,50 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Instanţa a reţinut că, în cauză, calificarea în concret a naturii celor două noi capete de cerere ca fiind de esenţa unei acţiuni în constatarea sau în realizarea dreptului nu poate fi disociată a priori de fondul cauzei, cu atât mai mult cu cât prin ajungerea la termen a Acordului pe baza căruia sunt fundamentate raporturile contractuale dintre părţi, reclamanta este în imposibilitate să mai solicite ca pârâta să înceteze anumite fapte întrucât nu mai este ţinută de respectivul contract.

În analiza interesului de a formula acţiunea, instanţa s-a raportat la data  de 13 februarie 2013, data promovării acţiunii, când în mod evident reclamanta urmărea ca folos practic realizarea de beneficii ca efect al respectării obligaţiilor comerciale asumate de pârâtă prin respectivul acord de distribuţie încheiat între părţi, ceea ce o legitima din punct de vedere procesual să promoveze respectiva acţiune.

Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut în esenţă următoarele:

Pârâta, în calitate de furnizor şi reclamanta, în calitate de distribuitor, au încheiat Contractul de distribuţie neexclusivă denumit, ”Acord” pe o durată iniţială de 3 ani de la data de 1 ianuarie 2009. În temeiul acestui contract, A. s-a angajat să promoveze şi să vândă produsele B., reclamanta acţionând în nume propriu în sensul că vânzarea de către A. a produselor B. urma a fi organizată şi încheiată de Distribuitor în nume propriu, în  virtutea calităţii sale de distribuitor al produselor B.

Prin notificarea nr. 132 din 11 octombrie 2011, B. a transmis A. în baza art.3.1 (3) din Acord intenţia sa de a prelua şi demara serviciile de vânzare direct către clienţii Cheie, urmând ca A. să înceteze prestarea acestui serviciu începând cu 1 ianuarie 2012.

 Între părţi au avut loc mai multe negocieri, iar A. a considerat că reluarea discuţiilor privind posibilitatea B. de a prelua vânzările directe către Clienţii-cheie pe anii 2012-2013 este lipsită de temei legal şi se impune ca B. să îşi execute în continuare obligaţiile asumate prin Acord, în vederea rezolvării problemelor apărute în executarea celor două contracte încheiate între părţi.

În ce priveşte capetele de cerere prin care se solicită să se constate săvârşirea de către pârâtă a faptei de concurenţă neloială constând în folosirea datelor şi a informaţiilor confidenţiale obţinute de la reclamantă în temeiul Acordului de distribuţie din data de 7 noiembrie 2008, precum şi să se constate săvârşirea actelor de concurenţă neloială constând în atragerea de personal dintre angajaţii A., instanţa a reţinut următoarele:

În temeiul raporturilor contractuale dintre părţi se derula o activitate de schimb de informaţii între reprezentanţii departamentelor de vânzări, fiind raportate de către reclamantă către pârâtă volumul de vânzări pe categorii de produse, pe categorii de clienţi, la nivel de judeţ şi la nivel naţional, situaţie atestată explicit şi în cuprinsul declaraţiei martorului reclamantei, F., ori acest schimb de informaţii era circumscris obligaţiilor contractuale şi mecanismului  de distribuţie şi vânzare a produselor pârâtei.

În temeiul art.3.1 din Acord, A. nu a fost niciodată distribuitorul exclusiv al produselor B., acest aspect fiind reglementat de părţi chiar prin contractul de distribuţie ne-exclusivă, astfel încât pârâta şi-a rezervat contractual atât dreptul de a vinde produsele sale prin alţi distribuitori către clienţii la care A. a vândut deja astfel de produse, aşa cum şi-a rezervat şi dreptul de a vinde direct către Clienţii-cheie, cu condiţia unei notificări prealabile adresate reclamantei.

Pârâta a adus la cunoştinţă A. faptul că distribuţia directă urmează a fi extinsă începând cu sezonul 2013 în judeţele: Cluj, Alba, Sălaj, Satu Mare, Maramureş, Bistriţa Năsăud, Bihor, Bucureşti, Ilfov, Prahova, Dâmboviţa, Ialomiţa, Călăraşi şi Constanţa. De asemenea, B. a informat A. că începând cu data de 14 februarie 2013 B. va prelua serviciile de vânzare directă către Clienţii-cheie în temeiul art. 3.1 (3) din Acord, urmând ca A. să înceteze prestarea acestui serviciu de la această dată.

Deşi reclamanta a invocat pretinsa nerespectare a relaţiilor contractuale dintre părţi, aceasta nu a dovedit că pârâta ar fi încălcat dispoziţiile Legii nr.11/1991, câtă vreme pârâta a probat că a acţionat în limitele contractelor încheiate de părţi.

Instanţa nu a putut reţine exclusiv în temeiul corespondenţei electronice dintre părţi că s-ar fi modificat Acordul dintre părţi în sensul acordării exclusivităţii A. la vânzarea produselor specifice către Clienţii-cheie, în lipsa unui act adiţional la Acord, act însuşit de ambele părţi.

Reclamanta nu a dovedit deţinerea unor secrete comerciale în sensul definit de art.11 din Legea nr.11/1991 întrucât informaţiile referitoare la clienţii deserviţi de A. îi erau cunoscute pârâtei, fiind de esenţa colaborării între părţi aşa cum a fost convenită prin Acord.

Reclamanta a invocat folosirea informaţiilor dobândite în cursul executării Acordului de către pârâtă în folosul propriu pentru a-şi extinde propria reţea de distribuţie, respectiv abordarea de către pârâtă a clienţilor cu care A. a încheiat relaţii comerciale în vederea executării Acordului şi nu furnizarea  acestor informaţii către terţi, ceea ce în mod evident excede textului legal invocat în lumina raporturilor contractuale dintre părţi.

În ceea ce priveşte Clienţii-cheie, instanţa a constatat că relaţiile comerciale cu mulţi dintre aceştia au fost stabilite anterior acordului cu reclamanta de către pârâta B., deoarece aceasta nu produce doar produse de îngheţată, ci o serie de alte produse extrem de cunoscute şi apreciate de consumatori.

Câtă vreme părţile au prevăzut în Acordul semnat posibilitatea ca B. să preia distribuţia către Clienţii-cheie şi să numească şi alţi distribuitori, acţiunile B. făcute conform Acordului nu pot avea caracterul ilicit prevăzut de art. 2 din Legea nr. 11/1991, neconstituind acte de concurenţă neloială.

Instanţa a constatat că acţiunea B. de a informa agenţii economici care activau pe piaţa de profil, cu privire la faptul că intenţionează să extindă reţeaua de distribuţie proprie nu constituie o activitate ilicită de concurenţă neloială.

Faptele pretinse de reclamantă că au fost săvârşite de pârâtă sub aspectul racolării de personal nu pot fi disociate de distribuirea de către pârâtă de informaţii în piaţă cu privire la faptul că B. intenţiona să extindă reţeaua de distribuţie proprie, acţiune ilicită care ar fi stat la baza pretinsei racolări de personal.

Cererile foştilor angajaţi A. adresate pârâtei de a se alătura echipei B. au reflectat în principal tendinţa naturală de reorientare către un angajator care continua să aibă în obiectul său de activitate distribuţia produselor cu care respectivii angajaţi se ocupau în precedent, cu atât mai mult cu cât acesta le era într-o măsura apreciabilă cunoscut în calitate de partener contractual al fostului angajator.

Angajarea de către pârâtă a foştilor angajaţi ai reclamantei nu se circumscrie faptelor de concurenţă neloială invocate de reclamantă în baza Legii nr.11/1991, având în vedere faptul că iniţiativa le-a aparţinut în contextul de piaţă detaliat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC A. SRL, solicitând admiterea acestuia şi, în principal, să se caseze hotărârea atacată şi să se trimită cauza spre rejudecare primei instanţe, iar în subsidiar, să se modifice în parte sentinţa în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată formulată de A., astfel cum a fost precizată.

La data de 3 iunie 2015, pârâta SC B. SA a formulat apel incident (cerere de aderare la apelul formulat de SC A. SRL) prin care a solicitat modificarea sentinţei apelate în sensul admiterii excepţiilor invocate în faţa instanţei de fond, anume: excepţia tardivităţii formulării cererii precizatoare depuse de A. în şedinţa publică din 30 aprilie 2014, excepţia inadmisibilităţii celor două noi capete de cerere formulate prin cea de-a doua cerere precizatoare depusă de A. la termenul din 30 aprilie 2014, excepţia lipsei de interes a reclamantei, şi respingerea cererii de chemare în judecată formulată de SC A. SRL drept efect al admiterii acestor excepţii şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

Prin decizia civilă nr.658 din 15 octombrie 2015, Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal a respins apelurile ca nefondate.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut în esenţă următoarele:

În mod corect instanţa de fond a constatat că în temeiul art. 3-1 din Acord, A. nu a fost niciodată distribuitorul exclusiv al produselor B. şi că, în ceea ce priveşte însă preluarea unora dintre clienţii A. pe baza acestor informaţii de către reprezentanţii pârâtei, prin alţi distribuitori, acest aspect a fost reglementat de părţi chiar prin contractul de distribuţie ne-exclusivă. Mai mult pârâta avea dreptul de a vinde produsele sale prin alţi distribuitori către clienţii la care A. a vândut deja astfel de produse, rezervându-şi totodată şi dreptul de a vinde direct către Clienţii-cheie, cu condiţia unei notificări prealabile adresate reclamantei.

Deşi reclamanta a invocat pretinsa nerespectare a relaţiilor contractuale, nu a dovedit încălcarea dispoziţiilor Legii nr.11/1991 de către pârâtă, aceasta dovedind că nu a trecut de limitele contractelor.

Nu s-a dovedit de către apelanta-reclamantă deţinerea unor secrete comerciale în sensul definit de art. 11 din Legea nr.11/1991, informaţiile referitoare la clienţii deserviţi de A. îi erau cunoscute pârâtei, conform Acordului.

Tribunalul în mod legal a constatat, că pârâta nu a încălcat obligaţia de confidenţialitate reglementată de art. 23.2 din Acord.

În ce priveşte utilizarea informaţiilor de către apelanta-pârâtă, atât prin folosirea a altor distribuitori în teritoriu pentru clienţii deja identificaţi în baza Acordului, cât şi prin vânzarea directă către Clienţii-cheie, erau aspecte reglementate contractual şi cunoscute de reclamantă şi de aceea nu pot avea caracterul ilicit prevăzut de art. 2 din Legea nr.11/1991, neconstituind acte de concurenţă neloială.

Concurenţa pe piaţa de vânzare a produselor C. şi D. s-a purtat între A. şi ceilalţi distribuitori ai B. pe aceste produse, iar nu între reclamantă şi pârâtă, în lipsa unui cadru concurenţial, neexistând fapte de concurenţă în mod direct, adică prin vânzare directă către Clienţii-cheie şi/sau tradiţionali, aceasta efectuându-se prin intermediul distribuitorilor pârâtei apelante.

A. a distribuit produse de îngheţată C. şi D. până la încetarea Acordului de distribuţie, adică la data de 31 decembrie 2014, iar B. a onorat toate comenzile de produse primite din partea A. deşi avea posibilitatea potrivit Acordului să nu onoreze în integralitate comenzile reclamantei.

Deşi s-a susţinut că B. a înlăturat reclamanta-apelantă din piaţă în mod abuziv prin preluarea clienţilor din teritoriu, susţinând că relaţia comercială cu aceştia îi aparţinea, din acte a rezultat o altă situaţie de fapt.

A. nu a fost niciodată distribuitorul exclusiv al produselor B. şi astfel, orice date sau informaţii cu privire la clienţi nu aparţine apelantei reclamante, baza de clientelă fiind deja formată la momentul în care a intrat în relaţii de distribuţie cu pârâta.

Instanţa de fond a constatat în mod corect că plecarea celor 9 angajaţi de la apelanta-reclamantă la apelanta-pârâtă şi invers s-a datorat exclusiv tendinţei naturale de reorientare profesională, B. neracolând personalul A.

Cererea depusă la data de 18 martie 2013, nu reprezintă o modificare a acţiunii principale, în sensul dispoziţiilor art.132 alin.(1) C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 132 alin. (2) pct. 4 teza finala C. proc. civ., se putea transforma capătul 2 de cerere, într-o acţiune în constatare şi astfel, prima instanţă a reţinut corect că, în cauză „calificarea în concret a naturii celor două noi capete de cerere ca fiind de esenţa unei acţiuni în constatarea sau în realizarea dreptului nu poate fi disociată a priori de fondul cauzei, cu atât mai mult cu cât prin ajungerea la termen a Acordului pe baza căruia sunt fundamentate raporturi contractuale dintre părţi, reclamanta este în imposibilitate să mai solicite ca pârâta să înceteze anumite fapte, întrucât nu este ţinută de respectivul contract”.

În ce priveşte lipsa de interes judecătorul fondului a dispus respingerea excepţiei lipsei de interes, întrucât încetarea Acordului de distribuţie prin ajungerea la termen poate avea relevanţă doar asupra solicitării apelantei reclamante de obligare a B. să înceteze vânzarea directă şi/sau indirectă de produse de îngheţată C. şi D. către clienţii G. şi H. ai A. - cu condiţia ca aceştia să nu fie preluaţi prin intermediul personalului atras de la A.- aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

Decizia recurată este nemotivată, astfel încât instanţa de apel nu a cercetat fondul apelului formulat de A. – art.304 pct.7 C. proc. civ.

Instanţa de apel a preluat inclusiv din greşelile de interpretare ale primei instanţe fără a analiza sau cenzura în vreun fel argumentele invocate de A.

Prin cererea de chemare în judecată, recurenta a solicitat să se constate că, prin folosirea informaţiilor confidenţiale furnizate de A. în temeiul Acordului de distribuţie încheiat între părţi, B. a preluat parte din clienţii G. şi H. ai recurentei, iar nu Clienţii-cheie aşa cum în mod eronat reţin instanţele de fond, faptă ilicită, de concurenţă neloială sancţionată de dispoziţiile art.4 alin.1 lit.b din Legea nr.11/1991.

Similar hotărârii primei instanţe, decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii.

Acţiunea ce face obiectul prezentului dosar este o acţiune în concurenţă neloială ce tinde la antrenarea răspunderii civile delictuale în sarcina B. pentru săvârşirea faptelor de concurenţă neloială prevăzute şi sancţionate de dispoziţiile Legii nr.11/1991, astfel încât este irelevantă existenţa unui cadru contractual prestabilit între părţi.

Decizia recurată este rezultatul interpretării şi aplicării eronate a dispoziţiilor Legii nr.11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale – art.304 pct.9 C. proc. civ.

Contrar raţionamentului instanţei de apel, B. se face vinovată de folosirea datelor şi informaţiilor obţinute de la A. într-un mod contrar uzanţelor cinstite, fapta de concurenţă neloială prevăzută şi sancţionată de dispoziţiile art.4 alin.1 lit.b din Legea nr.11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale.

Împrejurarea că B. nu a divulgat informaţiile confidenţiale către terţi nefăcându-se vinovată de încălcarea prevederilor art.23.2 din Acordul de distribuţie nu echivalează cu exonerarea acesteia de răspundere pentru faptele ilicite sancţionate de lege.

Independent de mecanismul de funcţionare al raporturilor comerciale tripartite, prin modul de implementare al strategiei privind preluarea distribuţiei de către pârâta B., în judeţele care deţin, conform dovezilor administrate ponderea cea mai mare a vânzărilor de îngheţată C. şi D. de către A., rezultă fără putinţă de tăgadă că B. s-a folosit de informaţiile confidenţiale furnizate de recurentă cu scopul de a leza interesele comerciale ale A., contrar înţelegerii contractuale şi uzanţelor cinstite, împrejurare care constituie o faptă de concurenţă neloială de natură a prejudicia grav interesele şi poziţia de piaţă a A.

Demisia agenţilor de vânzări ai recurentei, concomitent cu angajarea acestora în cadrul B. pe aceeaşi poziţie ca cea deţinută în cadrul A. denotă împrejurarea că, în realitate, a avut loc o captare a salariaţilor recurentei şi o preocupare pentru atragerea acestora de către B.  O astfel de migrare de personal nu poate fi decât rodul unor manopere concertate de atragere a acestora şi nicidecum nu reflectă o decizie arbitrară a unui salariat de a se plasa pe piaţă în cadrul unei alte companii.

În materia legii care guvernează concurenţa neloială, prezumţiile presupun că din materialul probator administrat, instanţa poate deduce pe calea prezumţiei simple existenţa/săvârşirea unui act de concurenţă dintre cele menţionate în lege sau, în sens mai larg, existenţa unui act contrar uzanţelor comerciale cinstite.

Intimata  SC B. SA a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat şi a fost respins pentru următoarele considerente:

În esenţă, recurenta critică decizia pentru faptul că instanţa s-a raportat în mod greşit la conduita contractuală a B. câtă vreme, reclamanta recurentă şi-ar fi întemeiat acţiunea pe răspunderea civilă delictuală. De asemenea, se arată că în mod greşit s-a reţinut faptul că A. nu a dovedit faptele ilicite ale B. care atrag răspunderea civilă delictuală a SC A., respectiv: folosirea de către B. a informaţiilor confidenţiale primite de la A. şi atragerea personalului A., adică angajarea de către B. a 9 dintre angajaţii reclamantei.

Raportul dintre răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală este cel de la general la special, în sensul că răspunderea delictuală alcătuieşte dreptul comun al răspunderii civile, astfel că dacă într-o situaţie dată nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, în măsura în care s-a produs un fapt ilicit culpabil, operează răspunderea delictuală pentru repararea prejudiciului.

Aprecierea caracterului ilicit al unei conduite contractuale intră în sfera de aplicare a răspunderii civile contractuale, nu a celei delictuale.

Instanţa a motivat hotărârea recurată, analizând toate argumentele părţilor, probele administrate şi a respins argumentat excepţiile invocate de pârâtă şi apelurile formulate în cauză. Aşa fiind, hotărârea cuprinde motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora instanţa şi-a format convingerea, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Faptul că instanţa a preluat unele dintre argumentele unei părţi pe care le-a considerat pertinente nu duce la concluzia că instanţa nu a făcut o apreciere proprie a susţinerilor părţilor şi o analiză a probelor administrate. Astfel, în considerente, instanţa a analizat probele administrate, a stabilit situaţia de fapt şi a evocat normele de drept incidente pe care le-a aplicat în speţa dedusă judecăţii. Faptul că au fost respinse apelurile, menţinându-se soluţia instanţei de fond nu înseamnă că hotărârea este nemotivată.

Nu se poate reţine că odată ce nu se analizează răspunderea civilă contractuală, respectarea obligaţiilor asumate contractual de către părţi nu are nicio relevanţă în a aprecia caracterul ilicit al faptelor B. legate de executarea Acordului de distribuţie.

Societatea recurentă nu deţinea informaţii confidenţiale privind identitatea clienţilor pe care i-a deservit pe parcursul executării Acordului. Instanţa s-a pronunţat cu privire la încălcarea de către B. a dispoziţiilor Legii nr.11/1991 şi a incidenţei răspunderii civile delictuale şi a analizat dacă acţiunile B. sunt acte de concurenţă neloială. Aşa fiind, instanţa a analizat incidenţa răspunderii civile atât în raport cu Legea nr.11/1991 cât şi în raport cu Acordul de distribuţie încheiat de părţi.

În cauză nu sunt întrunite cerinţele art.304 pct.7 C. proc. civ., hotărârea recurată răspunde exigenţelor art.261 pct.5 C. proc. civ. şi nu cuprinde motive străine de natura pricinii.

Instanţa a reţinut în mod corect că recurenta nu a dovedit existenţa unor clienţi proprii. Astfel, s-a reţinut: „Din acte a rezultat că, clienţii care au încheiat cu B. contract de comodat şi cărora A. le distribuie îngheţată D. şi C., au avut iniţial relaţii contractuale cu B.

Societatea recurentă nu a adus nicio dovadă că a identificat în piaţă clienţi necunoscuţi de pârâta-intimată şi a transmis datele de contact ale acestora către B.

Pe de altă parte, societatea A. a avut calitatea de distribuitor ne-exclusiv, contractul dintre părţi fiind denumit „Acord de distribuţie ne-exclusivă”. Aşadar, există şi alţi distribuitori de îngheţată C. şi D., ceea ce nu contravine prevederilor legale, iar pârâta-intimată nu a săvârşit fapte de concurenţă neloială.

Secretul comercial este definit de Legea nr.11/1991 ca fiind „orice informaţie care, total sau parţial, nu este în general cunoscută sau nu este uşor accesibilă persoanelor din mediul care se ocupă în mod obişnuit cu acest gen de informaţie şi care dobândeşte o valoare comercială prin faptul că este secretă, pentru care deţinătorul legitim a luat măsuri rezonabile ţinând seama de circumstanţe, pentru a fi menţinută în regim de secret, protecţia secretului comercial operează atât timp cât condiţiile enunţate anterior sunt îndeplinite în mod cumulativ”.

În speţă, nu sunt întrunite cerinţele legii cu privire la secretul comercial.

Recurenta susţine că B. a folosit secretele comerciale ale A. în vederea preluării distribuţiei de produse C. şi D. către clienţii acesteia.

Odată ce recurenta nu a dovedit existenţa unor clienţi proprii, nu poate exista fapta de a prelua clienţii proprii ai recurentei.

Informaţiile privind clienţii deserviţi de A. erau accesibile pârâtei-intimate având în vedere mecanismul contractual pe baza căruia s-au desfăşurat relaţiile dintre părţi. Aceste informaţii nu au caracter de secret comercial astfel cum este definit prin lege.

Instanţa a reţinut în mod corect faptul că intimata-pârâtă nu a racolat personalul A.

B. nu a desfăşurat o companie de racolare a agenţilor de vânzări ai A.  Dimpotrivă, agenţii de vânzări s-au adresat societăţii pârâte datorită faptului că 2013 era ultimul an contractual în care recurenta activa ca distribuitor al produselor de îngheţată B.

În motivarea recursului se arată că „în materia legii care guvernează concurenţa neloială, prezumţiile presupun ca din materialul probator administrat, instanţa poate deduce pe calea prezumţiei simple existenţa/săvârşirea unui act de concurenţă dintre cele menţionate în lege sau, în sens mai larg, existenţa unui act contrar uzanţelor comerciale cinstite”.

Aceasta înseamnă însă a se analiza probatoriile administrate şi situaţia de fapt, ceea ce nu se încadrează în motivele de nelegalitate din perspectiva cărora poate fi analizată decizia în cadrul recursului.

În cauză nu sunt întrunite cerinţele art.304 pct.9 C. proc. civ., hotărârea recurată nu este lipsită de temei legal şi nici nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că recursul este nefondat şi pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art.312 alin.1 C. proc. civ., acesta a fost respins.