Decizia nr. 178/A/2017
Deliberând asupra apelului de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 18 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, în temeiul art. 29 al. 5 din Legea nr. 47/1992, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de inculpatul A., cu privire la sesizarea Curții Constituționale în legătură cu neconstituționalitatea art. 305 alin. (1) C. proc. pen. și art. 311 alin. (1) teza I C. proc. pen.
Pentru a dispune astfel, Curtea a reținut, în esență, că, prin cererea formulată, inculpatul A., prin apărător ales, a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 305 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora „Când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege și se constată că nu există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1) organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă,” și art. 311 alin. (1) teza I C. proc. pen., potrivit cărora „în cazul în care, după începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală constată fapte noi”.
S-a considerat că prevederile legale criticate contravin dispozițiilor art. 16 din Constituție, participanții în procesul penal trebuind să beneficieze de egalitate în drepturile procesuale fără privilegii, art. 21 alin. (3) din Constituție, care evocă dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (1) din Constituție care consacră dreptul la libertate individuală, art. 24 din Constituție care constituie o garanție a principiului egalității și dreptului la apărare, și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în măsura în care acestea permit dispunerea începerii urmăririi penale in rem, respectiv extinderea urmăririi penale în cazul în care după începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală constată fapte noi, și cu privire la o infracțiune autonomă de complicitate la o faptă.
S-a reamintit că, potrivit art. 305 alin. (1) C. proc. pen., când actul de sesizare îndeplinește condițiile esențiale prevăzute de lege, organul de cercetare penală sau procurorul dispune prin ordonanță începerea urmăririi penale cu privire la faptă (săvârșită sau a cărei săvârșire se pregătește).
Așadar, în opinia inculpatului, urmărirea penală ar trebui să înceapă cu privire la o faptă așa cum este ea descrisă și sancționată într-o lege penală și nu ar trebui să înceapă cu privire la o infracțiune, respectiv cum a fost aceasta începută în cazul inculpaților prin Ordonanța din 13 martie 2015 cu privire la săvârșirea unei infracțiuni autonome de complicitate la o faptă, anume pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 48 C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 ce reprezintă un act de participație, în forma complicității, la săvârșirea unei fapte.
S-a citat din lucrarea autorului Mihail Udroiu, “Procedura penală. Partea Specială” la Capitolul Urmărirea penală, pag. 37, scrie că urmărirea penală se începe in rem chiar dacă în actul de sesizare este indicat autorul faptei sau acesta este cunoscut; așadar, potrivit N.C.P.P., urmărirea penală poate fi începută numai in rem (cu privire la faptă).; organul de urmărire penală se va raporta la fapta concretă privită din perspectiva autorului fără a descrie elementele de fapt ce țin de contribuția eventualilor participanți, acestea urmând a fi avute în vedere la dispunerea continuării urmăririi penale față de suspecți, când procurorul sau, după caz organul de cercetare penală va trebui să detalieze activitatea infracțională concretă a fiecărui participant.
Se continuă parafrazarea aceluiași autor care scrie că extinderea urmăririi penale se poate dispune după începerea urmăririi penale (în cazul de față Parchetul întocmind Ordonanța din 13 martie 2015) și înainte de dispunerea efectuării în continuare a urmăririi penale față de suspect (în cazul de față Parchetul a întocmit la data de 2 octombrie 2015 Ordonanța de efectuare în continuare a urmăririi penale față de A. în calitate de suspect) numai cu privire la o altă faptă sau alte fapte.
În opinia inculpatului, întrucât dispozițiile cuprinse în art. 305 alin. (1) C. proc. pen. și art. 311 alin. (1) teza I C. proc. pen. „ în cazul în care, după începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală constată fapte noi”, au permis Parchetului să înceapă urmărirea penală cu privire la o infracțiune - infracțiune autonomă de complicitate la o faptă, inculpatul consideră că i s-a luat în mod irevocabil posibilitatea de a beneficia de un proces penal cu privire la însăși fapta prevăzută de legea penală, acel in rem, săvârșită de autorul faptei, cu toate etapele lui - urmărirea penală a faptei săvârșită de autor și judecata faptei împreună cu autorul faptei la care se presupune că a participat ca și complice.
S-a mai argumentat că, în măsura în care articolele menționate permit începerea urmăririi penale cu privire la un act de complicitate la o faptă ca și infracțiune autonomă, acestea sunt neconstituționale, întrucât inculpatului i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil cu egalitate de arme cu privire la însăși fapta săvârșită de autor despre care să știe și în care să se poată apăra.
În opinia inculpatului, în măsura în care articolele menționate permit începerea urmăririi penale cu privire la un act de complicitate la o faptă ca și infracțiune autonomă, acestea sunt neconstituționale, întrucât înfrâng caracterul indivizibil al acțiunii penale, conform căruia acțiunea penală trebuie să fie exercitată împotriva tuturor participanților la săvârșirea infracțiunii.
S-a mai susținut faptul că, în măsura în care articolele menționate permit începerea urmăririi penale cu privire la o infracțiune autonomă de complicitate la o faptă, acestea sunt neconstituționale întrucât înfrâng instituția unității de infracțiune și a participației penale consacrate în legislația penală română conform cu care, în aceste situații, se va exercita o singură acțiune penală.
S-a precizat faptul că, în măsura în care articolele menționate permit începerea urmăririi penale cu privire la o infracțiune autonomă de complicitate la o faptă, acestea sunt neconstituționale întrucât înfrâng dreptul complicelui de a avea un proces penal cu privire la fapta la care a participat în care să se poată analiza în egală măsură cauze de încetare a procesului penal cu efecte in rem reglementate de art. 16 C. proc. pen.
Conform autorului excepției, în măsura în care articolele menționate permit începerea urmăririi penale cu privire la un act de complicitate la o faptă ca și infracțiune autonomă, acestea înfrâng concepția participației ca unitate infracțională consacrată în legislația națională, conform căreia activitățile participanților nu au individualitate juridică distinctă, ci se integrează în fapta unică, ce atribuie semnificație penală tuturor actelor de participație; unitatea infracțională reprezintă elementul de legătură dintre participanți; actele de participație nu pot fi privite ca entități autonome deoarece ele sunt dependente de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
S-a reamintit faptul că în legislația noastră penală este consacrată concepția participației ca unitate infracțională. Activitățile participanților nu au individualitate juridică distinctă, ci se integrează în fapta unică, acel in rem, ce atribuie semnificație penală tuturor actelor de participație. Unitatea infracțională reprezintă elementul de legătură dintre participanți. Actele de participație nu pot fi privite ca entități autonome prin începerea urmăririi penale pe însuși actul de participație al complicității la o faptă, deoarece ele sunt dependente de săvârșirea faptei. Potrivit opiniei majoritare în domeniu nu numai dispozițiile în materie (art. 23, 27, 30 din V.C.P.; art. 46-49 N.C.P.), dar și întregul sistem de sancționare a acesteia (art. 50 N.C.P.) consacră concepția unității infracțiunii în caz de participație.
Deliberând asupra excepției invocate, Curtea a constatat că aceasta este inadmisibilă, întrucât potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, instanța de contencios constituțional decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului. De asemenea, potrivit alin. (3) al aceluiași articol, nu pot face obiectul excepției prevederile constatate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții.
Prin urmare, s-a arătat că în dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, sunt prevăzute condițiile de admisibilitate a unei excepții de neconstituționalitate, iar cauzele de inadmisibilitate a excepției de neconstituționalitate la care face trimitere art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, sunt cele prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din legea organică a Curții, în prezența cărora instanța de judecată sau de arbitraj comercial au obligația de a respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.
Astfel, s-a arătat că prin Decizia nr. 688/2008 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (1), (2), (3) și (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Curtea a statuat că textele de lege care prevăd posibilitatea instanțelor de a respinge ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate „sunt norme de procedură pe care instanța care a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate este obligată să le aplice în vederea selectării doar a acelor excepții care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, unica autoritate de jurisdicție constituțională. Această procedură nu face însă posibilă respingerea sau admiterea excepției de neconstituționalitate de către instanța judecătorească, ci doar pronunțarea, în situațiile date, asupra oportunității sesizării Curții Constituționale. Instanța de judecată are rol de filtru al excepției de neconstituționalitate ridicate de părți, având obligația de a le respinge ca inadmisibile pe cele care nu îndeplinesc cerințele legii".
Cu privire la prima condiție de admisibilitate, Curtea a considerat că aceasta este îndeplinită, având în vedere că excepția a fost invocată de către apărătorul ales al inculpatului A. la termenul din data de 10 aprilie 2017 în cadrul soluționării Dosarului nr. x/102/2016 aflat pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, având ca obiect infracțiunea de complicitate la trafic de droguri presupus a fi săvârșită de inculpat.
De asemenea, s-a reținut că excepția ridicată are ca obiect prevederile art. 305 alin. (1) C. proc. pen. și art. 311 alin. (1) teza I C. proc. pen., în vigoare la data soluționării excepției.
Cu privire la cea de-a treia condiție de admisibilitate, s-a apreciat că aceasta nu este însă îndeplinită, întrucât relevanța excepției de neconstituționalitate, exprimată în condiția ca textul de lege sau de ordonanță criticat pentru neconstituționalitate să aibă legătură cu soluționarea cauzei, așa cum prevede art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, pune în evidență raportul dintre activitatea judecătorului a quo și cea a judecătorului a quem. În lipsa acestei legături, excepția de neconstituționalitate este irelevantă, iar în lipsa pertinenței excepției de neconstituționalitate, s-ar eluda dispoziția constituțională care impune ridicarea excepției de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele în fața instanțelor judecătorești, în cadrul unui proces pendinte. Or, rațiunea instituirii acestui tip de control al constituționalității nu se justifică decât în situația în care problema incidentă de constituționalitate are un caracter “serios”, este realmente utilă pentru soluționarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată. În opinia primei instanțe, decizia Curții Constituționale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfășurării procesului, cerința relevanței fiind expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părți.
În speță, s-a apreciat că prevederile legale criticate reglementează desfășurarea urmăririi penale. În condițiile în care a fost finalizată etapa urmăririi penale și a camerei preliminare, fiind menținute ca legale și temeinice toate actele efectuate de organele de urmărire penală, Curtea a apreciat că problema incidentă nu este utilă pentru soluționarea litigiului în calea de atac, astfel că cea de-a treia condiție nu este îndeplinită.
Împotriva încheierii din data de 18 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș a formulat apel inculpatul A., care a solicitat, în esență, desființarea încheierii atacate și admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale așa cum aceasta a fost formulată, apreciind că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de lege.
Analizând apelul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cuprinsă în încheierea de ședință din data de 18 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Preparator, verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de apelantul inculpat A., Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești (…) privind neconstituționalitatea (…) unei dispoziții dintr-o lege (…) în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.
Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată.
Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
În prezenta cauză, după cum a reținut și curtea de apel, este incontestabil faptul că excepția a fost invocată de către apelantul inculpat A., prin apărător ales, în fața unei instanțe judecătorești și vizează dispoziții din legi în vigoare, care nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
Admisibilitatea cererii impune însă îndeplinirea cumulativă și a cerinței ca excepția invocată să aibă legătură cu soluționarea cauzei, legătură ce trebuie să aibă semnificație cu privire la soluția ce ar putea fi dată fondului litigiului inclusiv din perspectiva interesului pe care partea îl justifică, condiție care nu este îndeplinită în cauză.
Așadar, scopul invocării excepției de neconstituționalitate nu poate fi doar acela de a supune controlului de constituționalitate o dispoziție legală care reglementează măsuri sau activități vizând desfășurarea procesului penal.
Înalta Curte notează că sintagma „legătura cu soluționarea cauzei” privește incidența dispoziției legale a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată, în privința soluției ce se va pronunța în procesul aflat pe rolul instanței de judecată. Altfel spus, decizia Curții Constituționale, în soluționarea excepției, trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul penal, ceea ce presupune existenta unei legături directe între norma legală contestată și soluția ce urmează a se da în cauză.
Or, având în vedere cadrul procesual, soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată de către apelantul inculpat A. cu referire la modul în care s-a desfășurat urmărirea penală, nu poate avea o înrâurire cu privire la soluția ce se pronunță în cauză, câtă vreme, în cauză, a fost parcursă etapa urmăririi penale și a camerei preliminare, fiind menținute ca legale și temeinice toate actele efectuate de organele de urmărire penală, iar excepția de neconstituționalitate susținută de parte vizează aspecte care reglementează proceduri ce intră într-un al cadru juridic ce ține de domeniul de activitate a procurorului.
Prin urmare, instanța de control judiciar constată că, în mod judicios, instanța de fond a apreciat că excepția de neconstituționalitate invocată nu are legătură cu situația juridică a apelantului inculpat A., ci doar urmărește o modificare a unui cadru legislativ, ceea ce determină, o dată în plus, aprecierea că aceasta nu are legătură cu cauza pendinte.
Pe de altă parte, criticile invocate de inculpat privind neconstituționalitatea textelor de lege cuprinse în conținutul art. 305 și art. 311 C. proc. pen. reprezintă, de fapt, critici aduse modalității în care aceste dispoziții legale au fost aplicate de către organul de urmărire penală în cauză, prin ordonanțele din data de 13 mai 2015 și 02 octombrie 2015.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cuprinsă în încheierea de ședință din data de 18 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/102/2016.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelantul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. 6 onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 130 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cuprinsă în încheierea de ședință din data de 18 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/102/2016.
Obligă apelantul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 130 lei, se plătește din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 mai 2017.