Recurs. Invocarea necompetenței materiale a primei instanțe în cuprinsul motivelor de casare. Neîndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile noului Cod de procedură civilă
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Recursul
Index alfabetic : necompetență materială
- motive de casare
- primul termen de judecată
NCPC, art. 130, art. 488
Din coroborarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 cu cele cuprinse în alin. (2) al art. 130 din Codul de procedură civilă, reiese că necompetenţa materială poate constitui motiv de casare numai dacă a fost invocată în condiţiile legii, adică de părţi sau de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt citate în faţa primei instanţe.
Or, câtă vreme la judecata în fond, la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate, pârâtul nu a invocat excepţia de necompetenţă materială a instanţei de judecată raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, iar tribunalul a apreciat că este competent să soluţioneze acţiunea, eventuala necompetenţă a instanţei sesizate se acoperă definitiv, iar instanţa astfel învestită devine competentă să soluţioneze cauza tocmai ca efect implicit al dispoziţiilor care limitează în timp posibilitatea de a invoca excepţia de necompetenţă. În măsura în care pârâtul ar fi susţinut, în condiţiile legii, excepţia de necompetenţă materială, iar tribunalul ar fi respins-o, partea în cauză avea la dispoziţie calea de atac a apelului, prin care ar fi putut să formuleze critici sub acest aspect, respectiv să invoce drept motiv de apel necompetenţa materială a primei instanţe.
Secția I civilă, decizia nr.986 din 9 iunie 2017
Prin sentinţa civilă nr. 407 din 10.07.2015, Tribunalul Cluj a admis acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanta Arhiepiscopia A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului cu nr. top. x2, în suprafaţă de 1 jug. şi 1257 st.p. şi nr. top. x3, în suprafaţă de 288 st.p., în baza contractului de donaţiune din data de 30.01.1923, încheiat cu pârâtul, intabulat iniţial în CF nr. x8 Cluj; a dispus rectificarea înscrierilor din CF nr. x0 Cluj-Napoca (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. x3), în sensul radierii dreptului de proprietate înscris în favoarea Municipiului Cluj-Napoca; a dispus sistarea CF nr. x0 Cluj-Napoca (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. x3), din lipsă de imobil; a respins cererea reconvenţională formulată de pârât, ca neîntemeiată, iar precizarea la cererea reconvenţională, ca lipsită de interes.
Prin decizia nr. 1601/A din 17.06.2016, Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul-reclamant Municipiul Cluj-Napoca împotriva sentinţei civile nr. 407/2015 a Tribunalului Cluj.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul-pârât-reclamant Municipiul Cluj-Napoca, solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa competentă.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 şi 8 C.proc.civ.
Prin criticile formulate, recurentul-pârât-reclamant a susţinut că hotărârea atacată este nelegală, întrucât instanţa de apel nu a dat eficienţă rolului său activ.
Astfel, a arătat că aceasta, la primul termen de judecată, respectiv 5.02.2016, prin raportare la minuta întâlnirii profesionale trimestriale III 2015 privind problemele de practică judiciară neunitară discutate de judecătorii secţiilor civile ale instanţelor din circumscripţia Curţii de Apel Cluj, din data de 10.09.2015, potrivit căreia acţiunea în rectificare de CF este de competenţa de primă instanţă a judecătoriei, avea obligaţia, pornind de la dispoziţiile art. 22, art. 479 alin. (1) şi art. 131 alin. (1) C.proc.civ., de a pune în discuţie, din oficiu, excepţia necompetenţei primei instanţe, ca excepţie de ordine publică.
În situaţia în care instanţa de apel ar fi procedat în acest sens, se impunea a fi analizată şi încheierea din data de 09.01.2015, pronunţată de Tribunalul Cluj la primul termen de judecată, din care rezultă faptul că au fost încălcate prevederile instituite de art. 131 alin. (1) C.proc.civ., deoarece tribunalul, ca primă instanţă, nu şi-a verificat din oficiu competenţa generală, materială şi teritorială privind judecarea pricinii, fapt care atrage nulitatea hotărârii, aceasta fiind dată cu încălcarea normelor de procedură.
Recurentul-pârât-reclamant a menţionat faptul că nu a avut posibilitatea de a invoca prin apel excepţia necompetenţei materiale raportat la minuta susmenţionată, întrucât a luat la cunoştinţă despre cele statuate în cuprinsul acesteia după data declarării apelului şi a primului termen de judecată, depunând note scrise în acest sens la 02.03.2016.
Pe fondul cauzei, cu privire la excepţia nulităţii absolute a contractului de donaţie încheiat la data de 30.01.1923, recurentul-pârât-reclamant a învederat că hotărârea atacată nu este legală faţă de împrejurarea că, aşa cum rezultă din considerente, instanţa de apel a analizat valabilitatea contractului de donaţie din perspectiva formei, constatând că această cerinţă este îndeplinită, fără a reţine că actul contestat conţine corecturi, modificări olografe, deşi a fost redactat la maşina de scris, iar corecturile sau modificările nu sunt confirmate prin semnătură de partea de la care emană actul. Or, potrivit art. 291 C.proc.civ., „ştersăturile, radierile, corecturile şi orice alte modificări, menţiuni sau adăugiri, făcute într-un înscris, nu vor fi luate în considerare decât dacă au fost constatate sub semnătură de cel competent să îl întocmească sau de partea de la care emană înscrisul, după caz”.
De asemenea, recurentul-pârât-reclamant a apreciat că, faţă de menţiunile din deciziunea Judecătoriei de Ocol Urbană Cluj, secţia c.f. nr. 1874/1923 cf, reiese în mod evident că numerele topografice şi suprafeţele care fac obiectul acesteia nu coincid cu cele din contractul de donaţie.
Totodată, a arătat că instanţa de apel nu a avut în vedere nici adresa Primăriei Municipiului Cluj-Napoca nr. 6064/1922, din care rezultă că obiectul donaţiei îl reprezintă doar terenul cu nr. top x3, destinat catedralei, restul rămânând pentru parc public, în favoarea Municipiului Cluj-Napoca.
Recurentul-pârât-reclamant a criticat hotărârea şi din perspectiva faptului că în mod greşit instanţa de apel a respins obiecţiunile la suplimentul la raportul de expertiză întocmit în cauză de către expertul tehnic B., formulate de acesta.
Intimata-reclamantă-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil, iar, în subsidiar, ca nefondat, cu obligarea recurentului-pârât-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.
A arătat că hotărârea Curţii de Apel Cluj nu a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică, prin urmare instanţa nu a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare să atragă sancţiunea nulităţii. A susţinut că pretinsa necompetenţă materială de care se prevalează recurentul trebuia invocată în faţa Curţii de Apel Cluj la primul termen de judecată, respectiv la data de 5.02.2016. Alte motive de fapt sau de drept susţinute ulterior cererii de apel prin note scrise sau în alt mod sunt sancţionate, în conformitate cu prevederile art. 470 alin. (3) C.proc.civ., cu decăderea, după cum a arătat şi instanţa de apel prin încheierea de şedinţa din data de 4.03.2016. În egală măsură, inclusiv invocarea minutei întâlnirii profesionale trimestriale III 2015 privind problemele de practică judiciară neunitară discutate de judecătorii secţiilor civile ale instanţelor din circumscripţia Curţii de Apel Cluj, din data de 10.09.2015, este o chestiune care nu are niciun fel de relevanţă în cauză, datorită împrejurării că dosarul de faţă a fost înregistrat în anul 2014, dată la care nu exista niciun fel de minută.
De asemenea, intimata-reclamantă-pârâtă a menţionat că instanţa de apel şi-a exercitat rolul activ, cerând explicații suplimentare apelantului, însă acesta nu a avut niciun reprezentat legal la dezbateri (nici la fond şi nici în apel). Aşadar, în mod nelegal a fost criticată decizia civilă nr. 1601/2016, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, întrucât instanţa a analizat şi dispus în consecinţă, punând în discuţie toate aspectele speţei, inclusiv cele procedurale, cu atât mai mult cu cât legea care guvernează contractul de donaţiune din anul 1923 a fost Codul civil austriac.
În cauză s-a procedat la întocmirea raportului cu privire la admisibilitatea în principiu a recursului formulat de recurentul-pârât-reclamant Municipiul Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 1601/A/2016, pronunţată de Curtea de Apel Cluj.
În opinia raportorului, faţă de conţinutul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 şi 8 C.proc.civ., recursul a fost apreciat drept admisibil în principiu.
Conform rezoluţiei din 14.03.2017, s-a dispus comunicarea raportului, ulterior fiind formulat un punct de vedere de către intimata-reclamantă-pârâtă.
La data de 19.05.2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis, în principiu, recursul declarat de recurentul-pârât-reclamant Municipiul Cluj-Napoca împotriva deciziei nr. 1601/A/2016, pronunţată de Curtea de Apel Cluj.
Examinând criticile formulate, cu referire la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 şi 8 C.proc.civ., Înalta Curte reține următoarele:
Potrivit art. 488 alin. (1) C.proc.civ., casarea unei hotărâri „se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: … 3. când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii; … 5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii;… 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.
Aşadar, pct. 3 al art. 488 alin. (1) C.proc.civ. are în vedere ipoteza în care hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.
Conform art. 130 alin. (2) C.proc.civ., necompetenţa materială trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.
Coroborând aceste dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că necompetenţa materială poate constitui motiv de casare numai dacă a fost invocată în condiţiile legii, adică de părţi sau de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt citate în faţa primei instanţe, iar reclamantul este nemulţumit de soluţia dată.
Art. 130 alin. (2) C.proc.civ. impune, din punct de vedere conceptual, ca atât instanţa, cât şi părţile să examineze întâi respectarea regulilor de competenţă – şi a aspectelor de fond necesare pentru determinarea instanţei competente – şi abia apoi fondul pretenţiilor şi apărărilor formulate în cauză. Respectarea în practică a obligaţiei de verificare cu prioritate a competenţei este asigurată de dispoziţiile art. 131 C.proc.civ., care obligă instanţa să-şi verifice competenţa la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.
Înalta Curte constată că, în speţa dedusă judecăţii, la judecata în fond, la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate – 9.01.2015, pârâtul nu a invocat excepţia de necompetenţă materială a instanţei de judecată raportat la obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta Arhiepiscopia A., iar Tribunalul Cluj nu a apreciat că nu este instanţă competentă să soluţioneze acţiunea pendinte.
În acest context, în măsura în care pârâtul ar fi susţinut, în condiţiile legii, excepţia de necompetenţă materială, iar instanţa de judecată ar fi respins-o, partea în cauză avea la dispoziţie calea de atac a apelului, prin care ar fi putut să formuleze critici sub acest aspect, respectiv să invoce drept motiv de apel necompetenţa materială a primei instanţe.
Ca atare, dacă excepţia de necompetenţă nu a fost invocată în aceste condiţii, atunci eventuala necompetenţă a instanţei sesizate se acoperă definitiv, iar instanţa astfel învestită devine competentă să soluţioneze cauza tocmai ca efect implicit al dispoziţiilor care limitează în timp posibilitatea de a invoca excepţia de necompetenţă.
În consecinţă, instanţa de control judiciar (care examinează motivul necompetenţei de ordine publică a primei instanţe) nu are posibilitatea de a invoca din oficiu această necompetenţă, iar dispoziţiile legale referitoare la efectul devolutiv al apelului, în speţă prevederile art. 497 alin. (1) C.proc.civ., nu pot conduce la altă concluzie, cât timp excepţia de necompetenţă materială beneficiază de o reglementare legală expresă, derogatorie.
Înalta Curte, faţă de considerentele prezentate anterior, apreciază că, raportat la dispoziţiile art. 497 alin. (1) C.proc.civ., care prevăd că „instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă” nu era obligată ca, din oficiu, să pună în discuţia părţilor şi să analizeze excepţia de necompetenţă materială a primei instanţe, date fiind limitele stabilite de apelant prin cererea de apel (în cauza pendinte pârâtul nu a invocat, ca motiv de apel, necompetenţa materială a primei instanţe), Or, instanţa de apel, chiar în condiţiile în care ar fi dat eficienţă dispoziţiilor art. 22 C.proc.civ., care reglementează „rolul judecătorului în aflarea adevărului”, nu putea depăşi cadrul fixat prin cererea de apel, necompetenţa materială nefiind un motiv de ordine publică care să poată fi invocat din oficiu în acest stadiu procesual.
Împrejurarea potrivit căreia pârâtul-reclamant nu a avut posibilitatea de a invoca prin cererea de apel chestiuni legate de necompetența materială a primei instanţe, în condiţiile în care acesta a luat cunoştinţă de minuta întâlnirii profesionale a judecătorilor secțiilor civile ale instanţelor din raza de competenţă a Curţii de Apel Cluj după momentul la care a declarat şi motivat apelul, nu are relevanţă juridică în cauză, întrucât această minută nu se constituie într-o normă legală/hotărâre judecătorească/decizie pronunţată în condiţiile art.514 şi urm. C.proc.civ., respectiv art.519 şi urm. C.proc.civ., general obligatorie şi nerespectată de instanţa de judecată.
Înalta Curte constată, astfel, că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ., hotărârea recurată nefiind dată cu încălcarea competenţei materiale a altei instanţe de judecată.
De asemenea, apreciază că în speţă nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., care vizează situaţia în care instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Recurentul-pârât-reclamant a invocat încălcarea principiului enunţat de dispoziţiile art. 22 C.proc.civ., însă Înalta Curte reţine că nu se poate imputa instanţei de judecată, în apel, lipsa de rol activ. Nu se poate dispune casarea hotărârii recurate pentru că, din oficiu, instanţa de apel nu a invocat necompetenţa materială a primei instanţe, întrucât o astfel de obligaţie nu este reglementată de legiuitor.
Rolul activ al instanţei, prevăzut de dispoziţiile art. 22 C.proc.civ., nu poate constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a unei părți şi în apărarea acesteia. Judecătorul poate invoca din oficiu încălcarea normelor de ordine publică privind competenţa numai în condiţiile legii, or, în cauză, prevederile art. 130 alin. (2) C.proc.civ. sunt de strictă interpretare. Aşadar, în exercitarea rolului activ, judecătorul este ţinut de aceste condiţii restrictive.
Înalta Curte, pentru argumentele expuse anterior, consideră că nu poate face nici aplicarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., text de lege care implică încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de apel.
În situaţia de faţă, recurentul-pârât-reclamant a invocat încălcarea unor norme de procedură, iar nu de drept material, pentru care instanţa de recurs să poată cenzura, din această perspectivă, hotărârea atacată.
Cât priveşte critica relativă în neanalizarea valabilităţii contractului de donaţie, Înalta Curte reţine că instanţele de fond au fost învestite doar cu soluţionarea excepţiei de nulitate a acestui act juridic din perspectiva lipsei formei autentice la momentul încheierii convenţiei – 30.01.1923. Atât prin cererile deduse judecăţii la instanţa de fond, cât şi prin motivele de apel, pârâtul-reclamant a susţinut că nu s-au respectat dispoziţiile art. 813 Cod civil de la 1865, în sensul că actul de donaţie nu a fost încheiat în formă autentică.
Prin recursul de faţă, recurentul-pârât-reclamant a invocat alte cauze de nulitate a contractului de donaţie, cu referire la încălcarea prevederilor art. 291 C.proc.civ., în sensul că actul contestat conţine corecturi, modificări olografe, care nu sunt confirmate prin semnătură de partea de la care emană acesta.
Înalta Curte constată că, potrivit art. 483 alin. (3) C.proc.civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Aşadar, prin intermediul recursului se realizează doar un control de legalitate, de aplicare a regulilor de drept, dar şi aceasta în limitele stabilite de lege.
În speţă, instanţa de apel a analizat în mod corect valabilitatea contractului de donaţie din perspectiva formei, constatând că această cerinţă este îndeplinită. Pentru a statua în acest sens, cu respectarea dispoziţiilor art. 479 alin. (1) teza I C.proc.civ., Curtea de Apel Cluj a reţinut motivul de nulitate cu care a fost învestită instanţa de fond în privinţa actului contestat şi a apreciat asupra situaţiei de fapt şi de drept aplicabile cauzei în limitele deduse judecăţii.
Înalta Curte reţine că, potrivit art. 494 C.proc.civ. raportat la art. 478 alin. (3) C.proc.civ., în recurs nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi. Instanţa de recurs, fiind chemată să controleze numai ceea ce a judecat instanţa de apel (care realizează, la rândul său, un control de temeinicie şi legalitate asupra hotărârii instanţei de fond), înseamnă că în recurs (ca, de altfel, şi în apel) nu este posibil nici să se modifice elementele stabilite la prima instanţă şi nici să se formuleze cereri noi.
Încălcarea normelor în cauză atrage aplicarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., însă, în speţă, o astfel de situaţie nu este incidentă.
Referitor la nevalorificarea menţiunilor din deciziunea Judecătoriei de Ocol Urbană Cluj, secţia c.f. nr.1874/1923 cf, respectiv din adresa nr. 6064/1922 emisă de Primăria Municipiului Cluj-Napoca, Înalta Curte constată că aceste critici vizează netemeinicia hotărârii recurate, iar, din perspectiva art. 488 C.proc.civ., o astfel de analiză excede recursului, care reglementează cazuri de casare a deciziei atacate numai atunci când se invocă motive de nelegalitate.
În speţă, recurentul-pârât-reclamant a criticat decizia pronunţată de instanţa de apel şi din perspectiva faptului că, în mod greşit, aceasta a respins obiecţiunile formulate la suplimentul la raportul de expertiză întocmit de către expertul tehnic B.
Înalta Curte reţine că, potrivit art. 337 C.proc.civ., dacă este nevoie de lămurirea sau completarea raportului de expertiză ori dacă există o contradicţie între părerile experţilor, instanţa, din oficiu sau la cererea părţilor, poate solicita experţilor, la primul termen după depunerea raportului, să îl lămurească sau să îl completeze.
În speţă, după depunerea raportului de expertiză şi a suplimentului la raportul de expertiză, pârâtul-reclamant a formulat obiecţiuni, pe care instanţa de apel le-a respins motivat.
Or, aprecierea asupra necesităţii încuviinţării acestor obiecţiuni este atributul suveran al instanţei de apel, astfel că, prin respingerea motivată a acestora de către Curtea de Apel Cluj, nu se poate susţine că s-a produs vreo vătămare părţii recurente, de natură a atrage aplicarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.
În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte, conform art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul-reclamant împotriva deciziei nr. 1601/A/2016, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă.