Decizia nr. 1054/2017
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 13 octombrie 2011, sub nr. x/3/2011, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâții D. , Primăria Municipiului București prin primar general și E. , solicitând:
1) obligarea Primăriei Municipiului București prin primarul general și a E. la achitarea sumei de 550.000 lei - estimare provizorie, reprezentând valoarea de piață actualizată a imobilului situat în București, sector 1, ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 05 februarie 1997;
2) obligarea pârâtei D. la plata despăgubirilor reprezentând sporul de valoare adus prin îmbunătățirile necesare și utile efectuate în imobil, în valoare de 107.195 lei (echivalentul sumei de 24.929 euro) - estimare provizorie;
3) obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâta D. a formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei calității sale procesuale pasive pe capătul 2 de cerere. Totodată, a formulat și cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamanților-pârâți A., B. și C. la plata sumei de 100.000 lei (evaluare provizorie), cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul constând în lipsa de folosință a imobilului în litigiu, pentru perioada 13 iunie 2009-24 noiembrie 2011, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâtul E. a formulat întâmpinare la acțiunea principală, invocând excepția lipsei calității sale procesuale pasive.
Reclamanții A., B. și C. au formulat întâmpinare la cererea reconvențională a pârâtei-reclamante D. , solicitând, în principal, anularea cererii ca netimbrată, iar în subsidiar, respingerea cererii ca neîntemeiată.
Prin încheierea de ședință din 23 octombrie 2012, constatând că rezolvarea excepțiilor lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâta D. și de pârâtul E. , presupun implicit antamarea unor probleme de fond, legate fie de acțiunea principală, fie de cererea reconvențională, instanța a unit cele două excepții cu fondul cauzei.
Prin sentința civilă nr. 87 din 23 ianuarie 2015, Tribunalul București, secția V-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâta-decedată D. și însușită de pârâta-moștenitoare F., precum și de pârâtul E. ; a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamanților A., B. și C. îndreptată împotriva Municipiului București prin primar general; a admis, în parte, cererea principală a reclamanților A. și B. împotriva pârâtului E. , pe care l-a obligat să plătească reclamanților prețul de 35.566.100 lei și dobânda de 28.989.584 lei, plătite conform contractului de vânzare-din 05 februarie 1997, actualizate cu indicele de creștere a prețurilor de consum, începând cu data plății acestor sume și până la plata efectivă și integrală a debitelor; a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamanților de acordare a valorii de piață a imobilului; a admis, în parte, cererea reclamanților împotriva pârâtei-moștenitoare F., pe care a obligat-o la 4000 lei despăgubiri către reclamanți, reprezentând cheltuieli necesare și utile efectuate de aceștia la imobilul pârâtei; a admis cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă decedată D. și însușită de moștenitoarea F.,sens în care a obligat pe reclamanții-pârâți A., B. și C., în solidar, la 91.551 lei către pârâta-reclamantă F., reprezentând lipsa de folosință a imobilului pentru perioada 13 iunie 2009-24 noiembrie 2011, precum și la 3.615 lei, în solidar, cheltuieli de judecată către aceeași parte.
La data de 23 septembrie 2015, petenta F. a formulat cerere de lămurire, completare și îndreptare eroare materială privind sentința civilă nr. 87 din 23 ianuarie 2015 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.
Prin sentința civilă nr. 1318 din 03 noiembrie 2015, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, cererile de lămurire și completare a dispozitivului sentinței civile nr. 87 din 23 ianuarie 2015 și a admis cererea de îndreptare eroare materială, dispunând îndreptarea erorii materiale strecurate în practicaua, considerentele și dispozitivul sentinței civile nr. 87 din 23 ianuarie 2015 cu privire la numele pârâtei-reclamante, în sensul că în loc de „F."se va înțelege corect „F."
Împotriva sentinței de fond nr. 87 din 23 ianuarie 2015 au declarat apel reclamanții A. ,B., C. și pârâtul E.
Pârâta-reclamantă F. a formulat cerere de aderare la apelul reclamanților, solicitând schimbarea, în parte, a sentinței de fond, prin admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive pe capătul de cerere din acțiunea principală vizând acordarea de despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului prin cheltuielile necesare și utile, cu consecința respingerii acestui capăt de cerere ca fiind îndreptat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, respectiv obligarea reclamanților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata în fond, reprezentând onorariul expertului judiciar; cu cheltuieli de judecată în apel.
Prin Decizia civilă nr. 701/A din 26 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a IIl-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanții-pârâți A., B. și C. și de pârâtul E.; a admis cererea de aderare la apel formulată de pârâta-reclamantă F. și, consecință, a schimbat, în parte, sentința de fond, în sensul că suma la plata căreia sunt obligați reclamanții-pârâți A., B. și C. către pârâta-reclamantă F. este de 4.618 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată; a menținut restul dispozițiilor sentinței.
Pentru a decide astfel, Curtea a reținut următoarele:
1. Cu privire la apelul reclamanților-pârâți A. și B.:
O primă critică se referă la nelegala înlăturare, de către prima instanță, a răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului Municipiul București, cu atât mai mult cu cât reaua-credință a acestuia a fost stabilită irevocabil prin hotărârea care a consfințit evicțiunea. Critica este ne fondată, întrucât dispozițiile art. 1344 C. civ. nu sunt incidente în cauză.
Pe de o parte, dispozițiile art. 1344 C. civ. reglementează unul dintre efectele răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, care intervine în cazul în care, deși contractul de vânzare-cumpărare se află în ființă, acesta nefiind anulat sau constatat nul, cumpărătorul este tulburat în exercitarea prerogativelor dreptului dobândit prin acel contract.
În cauză nu sunt îndeplinite aceste cerințe, întrucât contractul de vânzare-cumpărare din n05 februarie 1997 a fost declarat nul prin Decizia civilă nr. 2306 din 30 noiembrie 2004, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 105 din 22 ianuarie 2008, astfel că obligațiile părților sunt guvernate de principiul repunerii în situația anterioară încheierii actului juridic.
Pe de altă parte, prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001 reprezintă dispoziții speciale de reglementare fie a răspunderii pentru evicțiune, fie a principiului repunerii în situația anterioară încheierii actului juridic anulat/declarat nul și, astfel cum corect a reținut prima instanță, acestea vor beneficia de regimul juridic instituit de regula de drept conform căreia, Specialia generalibus derogant", aplicându-se cu prioritate față de normele cu caracter general.
De altfel, în întâmpinarea formulată la apelul pârâtului E., chiar apelanții-reclamanți-pârâți susțin legalitatea soluției tribunalului, arătând că „(...) în astfel de situații este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare, potrivit unei reguli de interpretare general acceptate, ce nu poate fi înlăturată decât în ipoteza unor acte juridice care nu au forța juridică egală, norma generală, în speță dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune, (...) instanța a reținut în mod corect faptul că, în speță, nu este vorba despre o răspundere contractuală bazată pe culpă, dispozițiile de drept comun invocate de E. nefiind incidente în cauză".
A doua critică se referă la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, apelanții invocând ignorarea, de către prima instanță, a încheierii contractului lor de vânzare-cumpărare cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Critica este nefondată.
Conform art. 501 din Legea nr. 10/2001, „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare".
În interpretarea teleologică a acestui text legal, prin raportare la scopul urmărit de legiuitor la momentul edictării dispoziției, dezlegarea problemei de drept a modului de încheiere a contractului se realizează prin raportare la statuările cuprinse în cadrul hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile privind actul juridic bilateral în discuție.
Această concluzie are la bază prevederile art. 1201 C. civ., conform cărora „este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate".
În esență, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea pronunțată este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre. Fundamentul lucrului judecat rezidă în necesitatea de a da eficiență hotărârii judecătorești și de a evita o nouă judecată asupra aceleiași chestiuni litigioase.
Printre efectele lucrului judecat este și obligativitatea, conform căreia părțile trebuie să se supună hotărârii judecătorești, în timp ce terților hotărârea li se impune cu valoarea unui fapt juridic și a unui mijloc de probă. Raportat la acest efect al puterii de lucru judecat, se admite că prezintă relevanță nu numai dispozitivul hotărârii, ci și considerentele care explică dispozitivul și se reflectă în el. Pe cale de consecință, existența unei hotărâri judecătorești anterioare irevocabile va putea fi invocată în cadrul unui alt proces, inclusiv în referire la considerentele care explicitează dispozitivul, cu putere de lucru judecat, fără ca în cel de-al doilea proces să fie neapărat aceleași părți, să se discute același obiect sau aceeași cauză. Concluzia expusă este impusă cu evidență de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cadrul jurisprudenței sale (Amurăriței împotriva României, Brumărescu împotriva României, Bemd împotriva României etc).
Prin raportare la aceste considerente, Curtea a apreciat că, în mod legal, prima instanță a reținut că prin Decizia civilă nr. 2306 din 30 noiembrie 2004, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 105 din 22 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, s-a constatat cu putere de lucru judecat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 05 februarie 1997, ca urmare a faptului că acest contract a fost încheiat cu încălcarea și de către cumpărători a Legii nr. 112/1995, astfel că nu mai pot fi rediscutate motivele de desființare a contractului în prezentul cadru procesual.
Apelanții au criticat și soluția dată de prima instanță capătului de cerere vizând obligarea pârâtei F. la plata despăgubirilor reprezentând sporul de valoare adus prin îmbunătățirile necesare și utile efectuate la imobil. Și aceste critici sunt nefondate.
În primul rând, se impune a se constata superflue criticile referitoare la existența și temeiurile legale ale obligației proprietarului imobilului, căruia i s-a reconstituit dreptul de proprietate, de a achita contravaloarea îmbunătățirilor necesare și utile aduse imobilului. In condițiile în care prima instanță a reținut calitatea procesuală pasivă a pârâtei-reclamante F., astfel de critici ale reclamanților-pârâți sunt inutile, putând constitui numai apărări împotriva cererii de aderare la apel.
Contrar susținerilor apelanților, prima instanță nu a apreciat că anumite lucrări pretinse de aceștia nu ar fi necesare sau utile pentru că nu ar exista facturi, chitanțe etc, ci, în mod corect, tribunalul a considerat că în lipsa unor astfel de înscrisuri pot fi avute în vedere numai constatările expertului tehnic judiciar desemnat în cauză, făcute cu prilejul cercetării imobilului.
Nu pot fi primite susținerile apelanților în sensul că existența lucrărilor pretinse de aceștia a fost constatată de propriul expert consilier, în cadrul raportului de expertiză extrajudiciară depus la dosar. Raportul menționat nu are forță probatorie, fiind realizat fără respectarea dispozițiilor art. 201 și urm. C. proc. civ., menite să asigure și cu prilejul administrării probelor respectarea principiilor contradictorialității și dreptului de apărare care guvernează întregul proces civil.
Examinând procesul-verbal întocmit de expertul tehnic judiciar desemnat de tribunal și semnat de reprezentanții reclamanților-pârâți și pârâtei-reclamante, care constituie anexa 2 a raportului de expertiză tehnică judiciară, se constată ca apartamentul în discuție se găsea mai degrabă în stare de degradare, nefiind identificată nicio lucrare realizată de reclamanții-pârâți pentru consolidarea acestuia după cutremurul din 1977 sau pentru înlăturarea riscului seismic, instalațiile electrice și sanitare fiind învechite, caloriferele vechi, din fontă, faianța fiind veche, iar în baie aplicată aproximativ în anul 1990, pardoselile vechi și nefinisate, tâmplăria din lemn fiind vopsită în interior și exfoliată la exterior, zugrăveala simplă fiind realizată în anul 1995, dar purtând urme de infiltrații la debara și Ia intrare, balcoanele fiind nefinisate, iar unul având urme de infiltrații.
În condițiile arătate, nu pot fi primite susținerile apelanților referitoare la numeroasele cheltuieli necesare și utile făcute și a căror contravaloare ar trebui să fie restituită de către pârâta-reclamantă. în acord cu opinia tribunalului, Curtea a apreciat că anumite lucrări realizate în apartament în perioada 1980-1995 au servit exclusiv folosinței exercitate de reclamanta-pârâtă A. și soțul său asupra apartamentului, iar prin vechimea lor nu aduc nici un plus de valoare acestuia. Soluția are la bază opinia de specialitate a expertului tehnic judiciar, care nu a evaluat lucrările a căror durată de serviciu a considerat-o depășită. însă chiar și asupra lucrărilor evaluate de expert, tribunalul a apreciat în mod corect că faianța aplicată cu 20 de ani înaintea predării imobilului către pârâta-reclamantă, vopsirea tâmplăriei cu peste 5 ani în urmă și schimbarea ușii de lemn de la intrarea în apartament, fără a face dovada că ușa anterioară devenise inutilizabilă, nu pot fi imputate pârâtei-reclamante.
În raport cu cele arătate, Curtea a constatat nefondate și obiecțiunile aduse de reclamanții-pârâți raportului de expertiză, reiterate ca motive de apel.
Astfel, contrar susținerilor reclamanților-pârâți, expertul tehnic judiciar desemnat de tribunal a identificat și descris în procesul-verbal ce constituie anexa raportului toate componentele apartamentului în litigiu care aveau legătură cu pretinsele lucrări invocate de reclamanții-pârâți. împrejurarea că nu au putut fi identificate efectiv lucrările afirmate în cererea de chemare în judecată nu poate fi imputată expertului.
Pe de altă parte, evaluarea lucrărilor pretinse de reclamanții-pârâți era atât inutilă, cât și imposibilă, câtă vreme acestea nu au fost identificate în imobil sau dovedite prin intermediul unor înscrisuri. Așa cum s-a arătat, expertul chiar a evaluat anumite lucrări, deși această evaluare nu este utilă cauzei, față de vechimea constatată în cadrul expertizei.
În ceea ce privește punctul de vedere al părților, Curtea a apreciat că acesta ar putea fi consemnat în cuprinsul raportului de expertiză numai în cazul în care expertul a considerat necesar să le solicite anumite lămuriri, iar constatările și explicațiile expertului, evidențiate în raport, au legătură cu respectivele lămuriri. în cauză, raportul nu face vreo referire la o astfel de solicitare a expertului, astfel că nu se impunea consemnarea în cuprinsul raportului a punctului de vedere al pârâtei-reclamante. Totuși, consemnarea s-a făcut în mod distinct de constatările și concluziile expertului, al căror conținut este clar evidențiat, rară nicio posibilitate de confuzie.
Așadar, în mod temeinic și legal prima instanța a reținut în sentința atacată faptul că singura lucrare utilă este cea de introducere a gazului metan în bucătărie, lucrare evaluată de expert la suma de 4.000 lei.
Apelanții au mai criticat hotărârea tribunalului pentru greșita soluționare a cererii reconvenționale, afirmând că prima instanță nu a luat în considerare faptul că ocuparea imobilului după pronunțarea Deciziei definitive și irevocabile nr. 105 din 22 ianuarie 2008 a Curții de Apel București nu a fost abuzivă, ci legală, întemeiată pe întârzierea autoarei pârâtei-reclamante în a solicita executarea silită și pe hotărâri ale instanțelor de judecată.
Curtea a considerat nefondate și aceste critici, observând că dispozițiile art. 3711 alin. (1) C. proc. civ. consacră regula potrivit căreia obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe se aduce la îndeplinire de bunăvoie. Excepția este consacrată de al doilea alineat al acestui text legal, care prevede că, în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită.
Așadar, autoarea pârâtei-reclamante avea dreptul și nu obligația de a porni executarea silită, singura sancțiune prevăzută de lege fiind prescripția reglementată de art. 405 C. proc. civ. Pretinsa „pasivitate" a acesteia nu a înlăturat nici măcar temporar obligația reclamanților-pârâți de a preda imobilul, obligație stabilită prin Decizia civilă nr. 2306 din 30 noiembrie 2004, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 105 din 22 ianuarie 2008.
Or, încălcarea unei obligații prevăzute de lege constituie o faptă ilicită în sensul dispozițiilor art. 998-999 C. civ., a căror incidență a constatat-o tribunalul în mod corect.
Pe de altă parte, hotărârile judecătorești invocate de apelanți reprezintă încheieri de suspendare provizorie sau suspendare a executării silite până la soluționarea contestației la executare, pronunțate de instanțele judecătorești în temeiul dispozițiilor art. 403 C. proc. civ. Chiar dacă legiuitorul a pus la dispoziția părților din contestația la executare procedura suspendării provizorii și a suspendării executării silite până la soluționarea acestei acțiuni, eventuala admitere a cererii de suspendare nu înlătură dreptul creditorului de a pretinde repararea daunelor produse prin întârzierea executării. Această concluzie rezultă cu claritate din prevederile art. 403 și art. 7231 C. proc. civ., care reglementează cauțiunea ca garanție pentru repararea eventualelor prejudicii și posibilitatea părții adverse de a solicita plata, din cauțiune, a despăgubirii cuvenite. Chiar și în ipoteza în care partea prejudiciată prin întârzierea cauzată de suspendarea executării nu a formulat cererea prevăzută de art. 723 C. proc. civ., aceasta își păstrează dreptul de a obține repararea prejudiciului înăuntrul termenului general de prescripție.
Nefondate sunt și criticile aduse în raport cu modalitatea de evaluare a prejudiciului suferit de pârâta-reclamantă.
Spre deosebire de alte materii (ex. exproprierea reglementată de Legea nr. 33/1994), în ipoteza existentă în speță nu există un text legal care să impună folosirea, în cadrul evaluării prejudiciului, a unor convenții efectiv încheiate.
Pe de altă parte, astfel de convenții puteau fi valorificate în cauză, în măsura în care existența lor ar fi fost dovedită. Se observă însă că reclamanții-pârâți nu au depus la dosarul cauzei nici un astfel de contract și nu au solicitat nici primei instanțe, nici instanței de apel efectuarea unor demersuri pentru verificarea existenței acestora.
În condițiile arătate, expertul a aplicat corect metoda comparației, realizând evaluarea lipsei de folosință prin raportare la ofertele de închiriere publicate pe site-urile de specialitate, aplicând indicii de corecție sub forma unui „coeficient de prudență și negociere" de 10%.
II. Cu privire la apelul pârâtului E.:
Toate criticile formulate de apelantul-pârât se referă la lipsa calității sale procesuale pasive, susținută prin lipsa calității sale de parte în contractul de vânzare-cumpărare din 05 februarie 1997, relativitatea efectelor contractului, principiul repunerii părților în situația anterioară, ca efect al constatării nulității contractului și obligația de garanție pentru evicțiune ce revine vânzătorului în temeiul dispozițiilor art. 1344 C. civ.
Astfel cum s-a arătat în cadrul analizei apelului formulat de reclamanții-pârâți, dispozițiile art. 1344 C. civ. nu sunt incidente în cauză, întrucât răspunderea vânzătorului pentru evicțiune intervine în cazul în care, deși contractul de vânzare-cumpărare se află în ființă, cumpărătorul este tulburat în exercitarea prerogativelor dreptului dobândit prin acel contract.
Or, în cauză, este aplicabil principiul repunerii părților în situația anterioară încheierii actului juridic, întrucât contractul de vânzare-cumpărare din 05 februarie 1997 a fost declarat nul prin Decizia civilă nr. 2306 din 30 noiembrie 2004, irevocabilă.
Contractul de vânzare-cumpărare din 05 februarie 1997 nu a fost încheiat de Primăria Municipiului București în temeiul libertății contractuale, ci în calitate de reprezentant desemnat prin Legea nr. 112/1995, în vederea vânzării unor bunuri ale statului. în condițiile arătate, prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001 reprezintă dispoziții speciale de reglementare, pentru ipoteza de față, a principiului repunerii în situația anterioară încheierii actului juridic declarat nul și, astfel cum a reținut prima instanță, acestea vor fi aplicate cu prioritate față de normele cu caracter general invocate de apelantul-pârât.
III. Cu privire la cererea de aderare la apel formulată de pârâta-reclamantă:
Primele critici formulate de pârâta-reclamantă se referă la respingerea de către prima instanță a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, invocată în ceea ce privește capătul de cerere prin care reclamanții-pârâți au solicitat despăgubiri pentru cheltuielile necesare și utile făcute cu imobilul. Criticile pârâtei îmbracă două aspecte: nemotivarea soluției și nelegalitatea acesteia.
Sub primul aspect, critica este fondată, întrucât motivele pe care tribunalul și-a întemeiat această soluție sunt concentrate într-o singură frază, care enunță numai regula generală ce fundamentează calitatea procesuală pasivă, fără a răspunde argumentelor ridicate de parte.
Totuși, această constatare nu este de natură să conducă la schimbarea soluției, întrucât aceasta este corectă, instanța de apel urmând a complini lipsa de motivare a tribunalului.
În acest sens, Curtea a reținut ca întemeiate susținerile apelantei-pârâte-reclamante, în sensul că anterior modificării aduse prin Legea nr. 1/2009, dispozițiile art. 48 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 10/2001 aveau următorul conținut: „(1) Chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile. (2) în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat cu titlu valabil, obligația de despăgubire prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptățite. (3) în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire revine statului sau unității deținătoare".
Textul alin. (3) consacra o excepție de la regulile ce guvernează restituirea îmbogățirii fără justă cauză, stabilind că în cazul preluării fără titlu a imobilelor de către stat, obligația de despăgubire a chiriașilor pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile nu revine proprietarului căruia aceste îmbunătățiri îi profită, ci statului sau unității deținătoare. Era instituită astfel o formă suplimentară de reparație în favoarea proprietarilor cărora li se restituiau imobile preluate de stat fără titlu valabil, iar reparația consta în preluarea de către stat a unei obligații a acestor proprietari.
Totuși, autoritățile naționale beneficiază de o amplă marjă de apreciere, recunoscută și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (ex. hotărârea pilot în cauza Atanasiu împotriva României - par. 172-175) în alegerea măsurilor care vizează reglementarea raporturilor de proprietate în țară, inclusiv prin reducerea, chiar semnificativă, a nivelurilor de despăgubire prin mijloace legislative.
În cadrul acestei libertăți de apreciere, legiuitorul român a intervenit prin Legea nr. 1/2009 asupra textului art. 48 din Legea nr. 10/2001, abrogând dispozițiile alin. (3) și prevăzând în alin. (2) că „Indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligația despăgubirii prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptățite".
Contrar susținerilor pârâtei-reclamante, Curtea a apreciat că dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 nu puteau fi aplicate în mod ipotetic, la data rămânerii definitive sau irevocabile a hotărârii judecătorești prin care imobilul i-a fost restituit în proprietate, ci numai în cadrul unui litigiu concret, prin care foștii chiriași să urmărească valorificarea dreptului lor la despăgubiri. Or, în cadrul unui astfel de litigiu, aplicabilă este legea în vigoare la momentul declanșării sale, neputându-se recunoaște ultraactivitatea unei norme deja abrogate.
În lumina acestor considerații, este corectă soluția dată de tribunal excepției lipsei calității procesuale pasive, întrucât are la bază dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data sesizării instanței.
A doua critică a apelantei-pârâte-reclamante se referă la soluția dată de tribunal cererii sale accesorii privind cheltuielile de judecată.
Prioritar, Curtea a apreciat ca fiind nefondate susținerile apelanților-reclamanți-pârâți în sensul inadmisibilității formulării acestei critici pe calea apelului.
Astfel, pârâta-reclamantă a învestit tribunalul cu o cerere de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 87 din 32 ianuarie 2015, dar și de completare a acestui dispozitiv, ambele solicitări referindu-se la includerea în cuantumul cheltuielilor de judecată acordate pârâtei-reclamante și a onorariului achitat pentru efectuarea expertizei tehnice judiciare, în cuantum de 1.003 lei. Prin sentința civilă nr. 1318 d in 03 noiembrie 2015, ambele cereri au fost respinse ca neîntemeiate, tribunalul argumentându-și soluția în sensul că dispozitivul sentinței civile nr. 87 din 32 ianuarie 2015 nu necesită lămuriri sau completări, iar susținerile pârâtei-reclamante privesc eventual o greșeală de judecată, ce poate fi corectată în căile ordinare de atac prevăzute de lege. Sentința civilă nr. 1318 din 03 noiembrie 2015 a devenit definitivă și irevocabilă prin neexercitarea în termenul legal a apelului, iar soluția dispusă și considerentele pe care se sprijină au intrat în puterea lucrului judecat. Or, numai cu încălcarea acestui principiu s-ar putea considera inadmisibile, în prezentul apel, criticile în discuție.
Criticile sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:
Deși nu a fost consemnată în încheierea de amânare a pronunțării, împrejurarea că pârâta-reclamantă a solicitat în cadrul dezbaterilor asupra fondului, purtate în fața primei instanțe, obligarea reclamanți lor-pârâți la plata cheltuielilor de judecată aferente cererii reconvenționale rezultă din soluția dată acestei cereri prin sentința civilă nr. 87 din 23 ianuarie 2015, dar și din considerentele sentinței civile nr. 1318 din 03 noiembrie 2015.
Tribunalul a reținut în mod greșit că suma de 3.615 lei a fost achitată de pârâta-reclamantă cu titlu de taxă judiciară de timbru, onorariu avocațial și onorariu de expert. In realitate, conform chitanței din 18 septembrie 2012, respectiva sumă a reprezentat numai taxa judiciară de timbru achitată de pârâta-reclamantă pentru cererea reconvențională. în afara acestei taxe, pârâta-reclamantă a suportat și parte din onorariul stabilit prin încheierea din 11 decembrie 2012, achitând în acest sens suma de 1.003 lei, conform chitanței din 05 februarie 2013. Astfel cum rezultă din încheierea din 11 decembrie 2012, obligația de plată a acestei părți a onorariului aferent expertizei a fost stabilită de tribunal în sarcina pârâtei-reclamante, ca urmare a încuviințării obiectivelor propuse de această parte în susținerea pretențiilor formulate pe cale reconvențională.
În considerarea acestor împrejurări de fapt și făcând aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., care sancționează culpa procesuală, Curtea a constatat întemeiată cererea pârâtei-reclamante de obligare a reclamanților-pârâți la plata sumei de 4618 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente soluționării în primă instanță a cererii reconvenționale.
În raport de toate aceste considerente și făcând aplicarea dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., Curtea a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanți-pârâți A. și B. și de pârâtul E. și a admis cererea de aderare la apel formulată de pârâtă-reclamantă, dispunând schimbarea, în parte, a sentinței apelate sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată la care sunt obligați reclamanții-pârâți către pârâta-reclamantă F., care este de 4.618 lei.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 01 martie 2017, petenta F. a solicitat, în temeiul art. 2812 alin. (1) C. proc. civ., completarea Deciziei civile nr. 701/A din 26 octombrie 2016 a acestei instanțe, în sensul pronunțării asupra capătului accesoriu al cererii de aderare la apel, prin care s-a solicitat obligarea apelanților-reclamanți-pârâți A. și B. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de faza procesuală a apelului, în cuantum de 9.954,98 lei.
Prin Decizia civilă nr. 329/A din 05 aprilie 2017, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis cererea formulată de petenta F. și a completat dispozitivul Deciziei civile nr. 701/A din 26 octombrie 2016, în sensul că a obligat pe apelanții-reclamanți-pârâți A., B. și C. la plata către apelanta-pârâtă-reclamantă F. a sumei de 2.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată aferente apelului.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a reținut că atât prin cererea de aderare la apel formulată, cât și cu ocazia dezbaterilor orale, apelanta-pârâtă-reclamantă F. a solicitat cheltuieli de judecată aferente fazei apelului, dar că dispozitivul Deciziei civile nr. 701/A din 26 octombrie 2016 cuprinde statuări numai cu privire la soluția dată apelurilor formulate de părți, fără a face vreo referire la cererea apel antei-pârâte-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată din apel, astfel că sunt întrunite condițiile impuse de art. 2812 alin. (1) C. proc. civ., privind omisiunea instanței de a soluționa un capăt de cerere.
Sub aspectul fondului pretențiilor, Curtea a reținut că în raporturile de drept procesual stabilite între apelanții-reclamanți-pârâți și apelanta-pârâtă-reclamantă în cadrul judecării apelurilor, celor dintâi le revine culpa procesuală pentru respingerea propriului apel și pentru admiterea în parte a pretențiilor formulate prin apelul incident, în timp ce pârâtei-reclamante îi revine culpa procesuală pentru partea din apelul incident ce nu a fost considerată fondată. O astfel de situație cade sub incidența dispozițiilor art. 276 C. proc. civ., în raport de care apelanta-pârâtă-reclamantă nu este îndreptățită la recuperarea integrală a cheltuielilor făcute în această fază procesuală.
Pe de altă parte, Curtea a considerat întemeiate apărările apelanților-reclamanți-pârâți, cu privire la cuantumul excesiv al onorariului avocațial solicitat de apelanta-pârâtă-reclamantă. Astfel, natura obiectului pretențiilor cărora li s-a dat curs prin admiterea apelului incident (cheltuieli de judecată), cât și valoarea acestora (1.003 lei), conferă o miză redusă acestui petit. Pe de altă parte, deși creanța contestată prin apelul reclamanților-pârâți are o valoare considerabilă (91.551 lei), combaterea în apel a acestei contestări nu a impus o activitate de mare dificultate, fiind reluate apărările validate de prima instanță. De asemenea, judecata apelului s-a finalizat pe parcursul a două termene de judecată. Toate aceste împrejurări impun aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. privind cenzurarea onorariului avocațial.
În raport de considerentele expuse, constatând întrunite condițiile impuse de art. 281" C. proc. civ., dar și incidența concurentă a două cauze de reducere a onorariului avocațial ce va fi imputat apelanților-reclamanți-pârâți cu titlu de cheltuieli de judecată, Curtea a admis cererea de completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 701/A din 26 octombrie 2016, pe care 1-a completat în sensul obligării apelanților-reclamanți-pârâți la plata către apelanta-pârâtă-reclamantă a sumei de 2.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată aferente apelului.
Împotriva Deciziei civile nr. 701/A din 26 octombrie 2016, au declarat recurs, în termen legal, reclamanții-părâți B., C., A., pârâta-reclamantă F. și pârâtul E.
Împotriva Deciziei de completare nr. 329/A din 05 aprilie 2017, a declarat recurs, în termen legal, pârâta-reclamantă F.
Recursurile împotriva Deciziei civile nr. 701/A din 26 octombrie 2016:
Recurenții-reclamanți-părăți B., C., A. critică această decizie pentru următoarele motive:
1. În mod greșit instanța de apel le-a respins cererea de efectuare a unei noi expertize, solicitată pentru a determina:
- pe de o parte, contravaloarea lipsei de folosință a imobilului (ce formează obiectul cererii reconvenționale), având în vedere faptul că raportul de expertiză tehnică judiciară omologat de prima instanță a fost întocmit exclusiv prin raportare la 5 oferte de închiriere publicate pe internet, iar nu prin raportare la tranzacții efectiv încheiate, aceasta din urmă fiind singura modalitate pentru a determina o valoare corectă, iar nu una ipotetică;
- pe de altă parte, contravaloarea lucrărilor necesare și utile executate în imobil, având în vedere despăgubirile infime acordate de prima instanță, în cuantum de 4.000 lei, în ciuda faptul că în raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză au fost identificate lucrări necesare și utile în cuantum de numai 6.960 lei, iar în raportul de expertiză extrajudiciară au fost identificate lucrări necesare și utile în cuantum de 107.195 lei, echivalentul sumei de 24.929 euro.
Sub aspectul determinării contravalorii lipsei de folosință a imobilului, instanța de apel a reținut greșit că nu se impune efectuarea unei noi expertize față de împrejurarea că reclamanții nu ar fi depus la dosarul cauzei contracte de închiriere care să poată fi avute în vedere în evaluare.
Astfel, nu reclamanții, ci expertul este cel care avea obligația de a cerceta încheierea efectivă a unor contracte de închiriere care să reflecte situația reală a pieței și care să poată fi avute în vedere la determinarea, în mod corect, a contravalorii lipsei de folosință a imobilului, obligație neîndeplinită de expertul care a efectuat expertiza dispusă în cauză.
Cercetarea de către expert a situației reale a pieței este inerentă activității sale, reprezentând o condiție fără de care nu ar putea ajunge la un rezultat corect, reclamanții nefiind în acest context ținuți de vreo obligație în sensul efectuării unor diligente în vederea obținerii unor astfel de tranzacții efectiv încheiate.
Practic, a accepta raționamentul instanței de apel ar însemna golirea de conținut a rolului expertului în efectuarea expertizei, respectiv substituirea nejustificată a reclamanților în atribuțiile acestuia, fiind în sarcina expertului diligente precum emiterea de adrese către instituțiile abilitate unde au fost înregistrare astfel de tranzacții, în vederea obținerii unei evaluări corecte a pieței.
Or, în prezenta cauză, expertul s-a raportat la 5 oferte de închiriere publicate pe internet pentru apartamente de 3 camere situate în zona amplasamentului imobilului de evaluat, care nu reflectă realitatea pieței, ci speranțele de închiriere ale unor particulari.
Așadar, în cauză, se impune efectuarea unei contraexpertize pentru stabilirea contravalorii lipsei de folosință a imobilului prin utilizarea criteriului chiriei lunare percepute în baza unor tranzacții efectiv încheiate, întrucât intențiile de închiriere ale unor particulari nu pot servi ca suport probator relevant pentru obligarea reclamanților la plata unor sume exagerate și disproporționate.
Cât privește determinarea sporului de valoare adus imobilului prin efectuarea lucrărilor necesare și utile, în mod greșit instanța de apel a reținut că singurul argument al reclamanților ar consta în cuantumul scăzut al sumei acordate drept contravaloare a acestor lucrări, fără a aduce critici raționamentului expertului cu privire la acest aspect.
Astfel, prin cererea de apel formulată, reclamanții au învederat că în raportul de expertiză întocmit în cauză, expertul a identificat și evaluat în mod greșit lucrări necesare și utile în cuantum de numai 6.960 lei (echivalentul a 1.555 euro), în contextul în care acesta:
- nu a înțeles să identifice punctual lucrările necesare și utile executate în acest imobil;
- nu a pornit de la aceste valori pentru a le stabili valoarea actualizată până în ziua depunerii acțiunii, scăzându-se gradul de uzură al îmbunătățirilor în raport cu durata normală a acestora;
- și-a bazat concluziile prin raportare doar la punctul de vedere al intimatei, consemnat în procesul-verbal din data de 14 aprilie 2013, deși reclamanții au fost deopotrivă asistați de expert consilier și au depus la dosar un raport de expertiză extrajudiciară, din care rezultau toate lucrările necesare și utile.
Mai mult, reclamanții au învederat instanței de apel că deși au formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, care s-au admis de prima instanță prin încheierea din data 07 octombrie 2014, prin răspunsul depus la acestea expertul și-a menținut nemotivat aceeași concluzie, constituind pentru prima instanță o probă suficientă pentru a le acorda despăgubiri infime în cuantum de 4.000 lei, chiar dacă la dosar exista și un raport de expertiză extrajudiciară prin care s-au identificat lucrări necesare și utile în cuantum de 107.195 lei, echivalentul sumei de 24.929 euro.
Așadar, în cauză se impune efectuarea unei contraexpertize prin care să se identifice și să evalueze în mod temeinic lucrările necesare și utile executate de reclamanți în imobil.
Prin urmare, întrucât instanța de apel a respins în mod neîntemeiat solicitarea reclamanților de încuviințare a unei contraexpertize, în lipsa căreia cauza nu ar putea fi soluționată în mod corect, astfel cum s-a detaliat mai sus, în speță este incident cazul prevăzut de dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. referitor la necesitatea administrării unor noi probe, pe temeiul căruia se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel pentru administrarea probei menționate.
2. În mod nelegal instanța de apel a admis în parte cererea de aderare la apel formulată de pârâta-reclamantă F.(art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Astfel, instanța de apel a reținut, în mod neîntemeiat, că cererea de aderare la apel, pe aspectul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de expert, este admisibilă având în vedere că în hotărârea prin care a fost soluționată cererea de lămurire/completare a sentinței de fond se arată că susținerile intimatei F. privesc o eroare de judecată ce poate fi corectată în căile ordinare de atac.
Raționamentul instanței de apel este eronat, deoarece intimata, la momentul la care a constatat că unul din capetele de cerere ar fi rămas nesoluționat, avea posibilitatea de a alege între calea de atac a apelului împotriva sentinței de fond și cererea de completare a dispozitivului acestei sentințe.
Prin faptul că a ales cererea de completare, iar sentința nouă este dată la rândul ei cu drept de apel, intimata nu mai poate solicita pe calea aderării la apel la prima sentință, pe care o consideră minus petita, obligarea reclamanților la plata onorariului de expert în cuantum de 1.003 lei.
Intimata avea posibilitatea de a formula apel separat împotriva sentinței prin care s-a soluționat cererea de lămurire/completare a sentinței de fond dacă era nemulțumită de soluția dată cererii de completare a dispozitivului. În caz contrar, ar însemna că ar avea de două ori dreptul la apel împotriva aceleiași sentințe.
În consecință, soluția instanței de apel de respingere a excepției inadmisibilității cererii de aderare la apel formulată de intimata F., sub aspectul cheltuielilor de judecată constând în onorariu de expert în cuantum de 1.003 lei, este nelegală.
Totodată, în mod greșit instanța de apel a considerat întemeiată cererea de obligare a reclamanților la plata sumei totale de 4.618 lei, constând în taxă judiciară de timbru (3.615 lei) și onorariu expert (1.003 lei), motivat de faptul că intimata, pe lângă taxa judiciară de timbru în cuantum de 3.615 lei, a suportat și parte din onorariul de expert, în cuantum de 1.003 lei, astfel încât în temeiul culpei procesuale s-ar impune obligarea reclamanților la plata acestor sume de bani.
Obligarea reclamanților la plata sumei de 1.003 lei este nelegală, în contextul în care, la termenul din 06 ianuarie 2015, cu ocazia dezbaterilor asupra fondului cauzei, intimata, prin avocat, a solicitat admiterea cererii reconvenționale, arătând că își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, astfel cum s-a reținut în încheierea din 06 ianuarie 2015.
Totodată, prin concluziile scrise depuse în fața primei instanțe, F. nu ar fi putut să-și modifice cererea, solicitând, după închiderea dezbaterilor, chestiuni suplimentare, respectiv obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, odată ce în cadrul dezbaterilor a arătat faptul că își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată în mod generic, fără a particulariza și individualiza care dintre cheltuielile de judecată efectuate vor fi solicitate printr-o nouă acțiune.
În acest sens, în aplicarea principiului disponibilității și respectarea principiului contradictorialității, instanța era obligată să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut de părți. Or, în cauză, nu se regăsește ipoteza în care prima instanță a acordat mai puțin decât s-a cerut, deoarece intimata nu a solicitat în fața primei instanțe obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
În acest context, în mod nelegal instanța de apel a înțeles să dea curs solicitărilor intimatei în sensul obligării reclamanților la plata de cheltuieli de judecată în cuantum de 4.618 lei, respectiv 3.615 lei taxă judiciară de timbru și 1.003 lei onorariu expert, atâta vreme cât prima instanță nu a fost învestită cu o astfel de cerere până la momentul închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.
Pe de altă parte, în ceea ce privește pretențiile intimatei în sensul obligării reclamanților la plata onorariului de expert în cuantum de 1.003 lei, este de observat că, în cadrul litigiului tranșat în primă instanță, culpa procesuală nu a fost stabilită doar în sarcina reclamanților.
Astfel, prin încheierea din 11 decembrie 2012, instanța a încuviințat pentru ambele părți proba cu expertiza tehnică evaluatorie, stabilind în sarcina fiecăreia dintre părți onorariu provizoriu în cuantum de 1.000 lei, iar prin sentința de fond nr. 87 din 23 ianuarie 2015, instanța a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, obligând-o pe pârâta-reclamantă F. la plata de despăgubiri în cuantum de 4.000 lei, reprezentând cheltuieli necesare și utile efectuate de reclamanți cu privire la imobil.
Prin urmare, prima instanță nu a stabilit culpa procesuală în sarcina reclamanților în integralitate.
Deoarece li s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, reclamanții nu puteau fi obligați la plata unor cheltuieli de judecată pentru care culpa procesuală nu le aparține, contrar raționamentului instanței de apel, care a motivat soluția făcând referire la aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., articol ce sancționează culpa procesuală.
Oricum, în ceea ce privește cheltuielile de judecată, prima instanță a dispus în mod greșit obligarea reclamanților la plata sumei de 3.615 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru, având în vedere precizarea intimatei din ședința de la 06 ianuarie 2015, în sensul că își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, fără a detalia despre ce categorie de cheltuieli este vorba, renunțând practic la recuperarea cheltuielilor de judecată în cadrul dosarului în care au fost efectuate.
3. În mod nelegal, instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe de respingere a cererii de chemare în judecată îndreptată împotriva Primăriei Municipiului București (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Contrar celor reținute de instanța de apel, în sensul că Primăria Municipiului București nu ar datora reclamanților valoarea de piață a imobilului, motivat de faptul că în cauză nu ar fi incidente dispozițiile art. 1344 C. civ., recurenții susțin că se impune obligarea în solidar a Primăriei Municipiului București și a E. la achitarea sumei de 517.178 lei, reprezentând valoarea de piață, actualizată a imobilului, câtă vreme în cauză a fost stabilită în mod neechivoc reaua-credință a Primăriei Municipiului București, care consimțise la vânzarea-cumpărarea imobilului (prin mandatarul său, SC G. SA), deși în dosarul administrativ exista cererea de retrocedare în natură, formulată de D. și referate în privința acestei cereri, întocmite chiar de către mandatarul Primăriei Municipiului București.
În ciuda existenței acestor referate, Primăria Municipiului București a procedat la vânzarea imobilului, inducând în eroare și cumpărătorii în legătură cu situația juridică reală a apartamentului, prin mențiunile înscrise pe cererea de cumpărare a imobilului revendicat.
În acest context, eventuala culpă concurentă a cumpărătorilor, care nu ar fi trebuit să se încreadă numai în mențiunile autorităților statului, nu exclude sau diminuează în niciun fel culpa Primăriei Municipiului București, care în considerarea calității sale de autoritate publică abilitată cu punerea în executare a dispozițiilor legilor de reparație, le-a încălcat flagrant, fapt reținut prin hotărârea judecătorească irevocabilă pronunțată în recurs.
În considerarea acestei calități, rezultă obligația Primăriei Municipiului București de plată a valorii de piață, actualizate a imobilului, obligație instituită de prevederile art. 1337 C. civ., care se aplică în cauză tocmai având în vedere situația specială a cumpărătorilor care încheie un contract de vânzare cu o autoritate a statului. Așadar, conform prevederilor legale generale din materia vânzării cumpărării, obligația de garanție pentru evicțiune aparține vânzătorului (art. 1337-1351 C. civ.).
Deposedarea reclamanților de apartamentul în cauză, în urma admiterii acțiunii în revendicare, constituie o tulburare de drept a cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar, care a condus la pierderea de către reclamanții cumpărători a proprietății lucrului, de natură să angajeze răspunderea contractuală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului București, pentru evicțiune totală, situație în care intimata trebuia să suporte contravaloarea despăgubirilor raportată de prețul de piață, actualizat al apartamentului.
4. În mod nelegal, instanța de apel a respins solicitarea reclamanților privind obligarea E. la plata prețului de piață al apartamentului, motivat de faptul că s-a constatat deja, cu putere de lucru judecat, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 05 decembrie 1997, fără a mai fi posibilă rediscutarea motivelor de desființare a contractului (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Contrar considerentelor instanței de apel, recurenții susțin că nu au contestat soluția privind desființarea contractului de vânzare-cumpărare, constatată într-adevăr cu putere de lucru judecat, ci au solicitat aplicarea prevederilor pct. 50.3 din Normele metodologice, conform cărora restituirea prețului de piață și/sau actualizat se face în toate cazurile de către E. , prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene și a municipiului București, indiferent dacă actele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea sau cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Astfel, din punctul de vedere al cumpărătorilor, care s-au încrezut în mențiunile autorităților statului, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, situație în care cumpărătorii au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, conform dispozițiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Față de respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 din punctul de vedere al cumpărătorilor, obligația Statului prin E., de plată a valorii de piață a apartamentului ce face obiectul prezentei acțiuni, instituită de prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, este de necontestat.
Practic, prin dispozițiile art. 50 alin. (3), legiuitorul a subrogat în obligațiile vânzătorului E., ca reprezentat al Statului (care a acționat cu rea-credință prin unitățile aflate în subordine, recte Municipiul București).
Deposedarea reclamanților de apartamentul în cauză, în urma admiterii acțiunii în revendicare, constituie o tulburare de drept a cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar, care a condus la pierderea de către reclamanții cumpărători a proprietății lucrului, de natură să angajeze răspunderea E., situație în care acesta trebuie să suporte contravaloarea despăgubirilor raportată de prețul de piață al apartamentului (517.178 lei, conform expertizei efectuate în cauză), iar nu doar la prețul din contract actualizat cu indicele prețului de consum, cum greșit a reținut instanța de apel.
5. În mod nelegal, instanța de apel nu a admis solicitarea reclamanților privind obligarea intimatei F. la plata despăgubirilor reprezentând sporul de valoare adus prin îmbunătățirile necesare și utile efectuate în imobil, în valoare de 107.195 lei (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Prin decizia recurată, instanța de apel a confirmat, în mod nejustificat, soluția primei instanțe, potrivit căreia reclamanții sunt îndreptățiți exclusiv la despăgubiri în cuantum de 4.000 lei, constând în contravaloarea singurei lucrări luate în considere, respectiv lucrarea de introducere a gazului metan în bucătăria imobilului.
În temeiul dispozițiilor art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, obligația de plată a despăgubirilor pentru cheltuielile necesare și utile revine persoanei îndreptățite, indiferent dacă imobilul a fost preluat cu sau fără titlu valabil.
Or, pe lângă lucrarea pe care prima instanță și instanța de apel au reținut-o ca fiind necesară și utilă, reclamanta A. a efectuat în plus lucrări din ambele categorii, pe care însă prima instanță, în mod netemeinic, le-a considerat ca nefiind necesare și utile, luând în considerare constatările expertului tehnic judiciar desemnat în cauză, făcute cu prilejul cercetării imobilului.
În literatura de specialitate s-a subliniat că sunt necesare cheltuielile tăcute pentru însăși conservarea bunului (pentru reparații capitale), iar cele utile sunt cheltuielile care conduc la sporirea valorii acestuia (de ex., cele făcute cu racordarea la sistemele de gaze naturale, apă și canalizare).
În speță, lucrările necesare, prin care s-a asigurat conservarea apartamentului, au constat în: lucrări de consolidare a apartamentului urmare a cutremurului din anul 1977; consolidarea pereților și a plafonului în toate camerele; schimbarea instalației electrice de câteva ori; schimbarea instalațiilor de apă și de încălzire.
Referitor la lucrările utile, acestea au constat în: recondiționarea pardoselilor din parchet prin rașchetare și protejare cu soluție palux; revizuirea și recondiționarea tâmplăriei interioare și exterioare din lemn și înlocuirea ușii de acces în apartament; placarea pereților cu faianță la baie, grup sanitar, bucătărie și oficiu; refacerea placajelor din faianță la pereții de la bucătărie, baie, grup sanitar și oficiu; izolarea unuia dintre balcoanele apartamentului; înlocuirea obiectelor sanitare de la baie și bucătărie; revizuirea instalației de încălzire și înlocuirea unui radiator din fontă cu radiator din tablă.
Realizarea efectivă a tuturor acestor amenajări a fost constatată prin raportul de expertiză extrajudiciară întocmit în septembrie 2011, depus la dosarul cauzei, raport prin care valoarea actualizată a respectivelor lucrări necesare și utile a fost stabilită la suma de 107.195 lei, echivalentul sumei de 24.929 euro.
Cu toate acestea, în raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză, expertul tehnic judiciar a identificat și evaluat lucrări necesare și utile în cuantum de numai 6.960 lei (echivalentul a 1.555 euro).
Ca atare, față de discrepanța uriașă dintre valorile reținute în cuprinsul celor două rapoarte de expertiză, se impune efectuarea unei contraexpertize prin care să se identifice și să se evalueze în mod temeinic lucrările necesare și utile executate de reclamanți în imobil, urmând ca instanța să aprecieze care dintre cele două probe egale ca valoare, expertiza efectuată în fața primei instanțe sau contraexpertiza, stabilesc cât mai aproape de adevăr valoarea lucrările necesare și utile executate în imobil.
În subsidiar, în măsura în care instanța de recurs nu va încuviința administrarea unei contraexpertize, recurenții solicită reanalizarea probatoriul administrat și obligarea intimatei F. la plata sumei de 107.195 lei (echivalentul sumei de 24.929 euro), reprezentând sporul de valoare adus prin îmbunătățirile necesare și utile efectuate în imobil, astfel cum a fost stabilită în raportul de expertiză extrajudiciară depus la dosarul cauzei.
6. În mod nelegal, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe de admitere a cererii reconvenționale formulate în cauză, motivat de faptul că eventuala admitere a cererii de suspendare nu înlătură dreptul creditorului de a pretinde repararea daunelor produse prin întârzierea executării (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Contrar argumentelor reținute în decizia recurată, ocuparea imobilului după pronunțarea Deciziei definitive și irevocabile nr. 105 din 22 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, în litigiul în care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 05 februarie 1997, nu a fost abuzivă, ci legală.
Practic, după pronunțarea Deciziei civile nr. 105 din 22 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, autoarea intimatei, după o perioadă de pasivitate imputabilă exclusiv acesteia, a demarat executarea silită împotriva reclamanților în cadrul Dosarului de executare nr. x/2009.
Împotriva executării silite, reclamanții au formulat contestație la executare, acțiune în cadrul căreia au solicitat și suspendarea executării silite (Dosar nr. x/299/2009 Jud. sector 1 București). Mai mult, au formulat și cerere de suspendare provizorie a executării silite până la soluționarea cererii de suspendare a executării silite formulate în cadrul contestației la executare. Ambele cereri de suspendare au fost admise.
Deși intimata avea posibilitatea de a recura încheierea de suspendare a executării silite, a preferat să rămână în pasivitate și să achieseze implicit dispozițiilor instanței prin care era „privată" de folosința bunului, în ciuda faptului că, în calitate de proprietar, trebuia sa se comporte față de bunul său cu diligentă, pentru a preîntâmpina pretinsa folosință abuzivă și crearea unor prejudicii în patrimoniul său.
În data de 07 octombrie 2011, în Dosarul nr. x/299/2009, aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1, s-a dispus respingerea contestației la executare.
După respingerea contestației la executare, în data de 24 noiembrie 2011 imobilul a fost predat în deplină proprietate și liniștită posesie de bună voie pârâtei-reclamante, așa cum rezultă din procesul verbal de punere în posesie încheiat în Dosarul de executare nr. x/2009.
Așadar, cererea reconvențională prin care s-a solicitat obligarea reclamanților la plata sumei de 91.551 lei (echivalentul sumei de 20.452 euro), cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul constând în lipsa de folosință a imobilului, pentru perioada 13 iunie 2009 - 24 noiembrie 2011, este neîntemeiată, având în vedere că:
- lipsa de folosință pentru perioada arătată este justificată de existența unor hotărâri judecătorești prin care instanța acorda posibilitatea reclamanților de a rămâne în casă până la lămurirea chestiunii prejudiciale a încheierii unui contract de închiriere, chestiune ce forma obiectul contestației la executare;
- intimata nu a atacat cu recurs respectiva hotărâre, achiesând implicit la decizia instanței;
- la scurt timp după finalizarea contestației la executare, încheiată cu o soluție nefavorabilă reclamanților, aceștia au lăsat spațiul în bună stare, neexercitând nicio opoziție, după cum rezultă din procesul verbal de punere în posesie.
În aceste condiții, soluția primei instanțe a fost confirmată în mod nelegal de către instanța de apel, atât timp cât reaua credință vădită a intimatei rezultă din faptul că, deși încheierile Judecătoriei sectorului 1 de suspendare a executării silite demarate în cadrul Dosarului nr. x/2009 i-au fost opozabile, totuși aceasta solicită acordarea de despăgubiri pentru o perioadă de timp în care a fost lipsită de folosință în mod justificat și legal, în baza unor hotărâri judecătorești.
În ceea ce privește criticile aduse de reclamanți cu privire la modalitatea de evaluare a prejudiciului suferit de intimata F., în mod neîntemeiat instanța de apel a reținut că nu există un text legal care să impună folosirea, în cadrul evaluării prejudiciului, a unor convenții efectiv încheiat, respectiv faptul că asemenea convenții ar fi putut fi valorificate în cauza doar în măsura în care existența lor ar fi fost dovedită.
Doar în subsidiar evaluarea prejudiciului ar fi putut fi efectuată și prin raportare la oferte de închiriere publicate în anunțuri pe internet, în contextul în care nu ar exista convenții efective suficiente privind imobile similare sau când datele obținute din convenții efectuate nu sunt credibile și/sau nu pot fi verificate pentru evaluare.
În acest sens sunt dispozițiile din materia evaluării imobiliare, aplicabile prin analogie și evaluării lipsei de folosințe a unui imobil, respectiv:
- pct. 9.2.1.1 din Standardele Profesionale Internaționale de Evaluare IVSC - Abordarea prin comparația vânzărilor, care prevede că;
- Această abordare comparativă ia în considerare vânzările proprietăților similare sau substituibile și informațiile referitoare la piață și stabilește o estimare a valorii prin procese de comparație. In general, proprietatea evaluată este comparată cu proprietăți similare vândute, tranzacționate pe o piață deschisă. Pot fi luate în considerare, de asemenea, cotațiile și ofertele de vânzare."
- Ghidul Metodologic de Evaluare GME 1 - Evaluarea terenului, intrat în vigoare la 1 ianuarie 2012, potrivit căruia „Abordarea prin piață sau comparația directă se utilizează pentru evaluarea terenurilor libere sau care sunt considerate a fi libere pentru scopul evaluării. Valoarea de piață a terenului se obține din dovezile de piață ale prețurilor tranzacționate ale unor terenuri similare, respectiv valoarea de piață poate fi obținută în urma analizei prețurilor de piață ale terenurilor libere comparabile, din aceeași arie de piață, care au fost tranzacționate la o dată apropiată de data evaluării.
Când nu există tranzacții efective suficiente cu terenuri libere comparabile sau când datele obținute din tranzacțiile efectuate nu sunt credibile și/sau nu pot fi verificate pentru evaluare, se pot folosi și prețurile cerute prin ofertele de vânzare sau prețurile oferite prin cererile de cumpărare de terenuri comparabile."
Prin urmare, este evident că cele 5 oferte de închiriere publicate pe internet, pentru apartamente de 3 camere situate în zona amplasamentului imobilului de evaluat, nu reflectă realitatea pieței, ci speranțele de închiriere ale unor particulari.
Așadar, soluția instanței este netemeinică cu atât mai mult cu cât expertiza nu a avut în vedere convenții efective, care să reflecte situația reală a pieței, ci numai intenții de închiriere ale unor particulari, sens în care este evident că metoda comparațiilor directe a fost folosită în mod nelegal, iar valoarea stabilită a fost supraevaluată.
Cât privește constatarea instanței conform căreia convențiile efective ar fi putut fi valorificate în cauză doar în măsura dovedirii existenței lor, aceasta este profund neîntemeiată, în contextul în care nu se afla în sarcina reclamanților dovada existenței unor astfel de convenții, ci a expertului care a efectuat expertiza în cauză și care nu a înțeles să indice ca ar fi întreprins vreun demers pentru a încerca obținerea unor astfel de date.
Recurentul-părât E. critică această decizie în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
Astfel, în mod greșit instanța a respins apelul E., fără a avea în vedere faptul că, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.
Prin "calitate procesuală" se înțelege titlul sau modul în care o persoană participă în raportul juridic, îndreptățind-o să fie parte în proces. Calitatea procesuală pasivă presupune existența identității între persoana pârâtului și cel obligat în cadrul aceluiași raport juridic.
Sub acest aspect, deși în practica instanțelor și chiar a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a conturat și opinia conform căreia obligația de plată ar fi întemeiată pe răspunderea vânzătorului pentru evicțiune (Decizia civilă nr. 4929 din 29 octombrie 2001 a Consiliului Școlar Județean), în condiții anulării contractului de vânzare-cumpărare și constatării relei-credințe a cumpărătorilor în momentul încheierii contractului nu este justă o astfel de interpretare a dispozițiilor art. 1337 și urmat. C. civ., întrucât obligația de restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiul efectelor nulității actelor juridice, anume al retroactivității, astfel încât părțile raportului juridic trebuie să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la bază și regula îmbogățirii fără justă cauză, fapt ce conduce la concluzia că restituirea trebuie să aibă în vedere prețul actualizat, văzând și dispozițiile art. 970 C. civ.
Fiind lămurit acest aspect de drept substanțial, pe plan procesual calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare, în speță Municipiul București, nicidecum E. , atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecații, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului constatat nul, cât și pentru argumentele pornite de la aceeași premisă juridică:
a) ne aflam în fața unui raport juridic de drept privat având la bază un contract, or statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană (instituție) răspunzătoare;
b) prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă E. într-adevăr, în cadrul Legii nr. 10/2001 legiuitorul a intervenit în acest sens, când a considerat necesar, instituind prevederile cu caracter procesual, caracter ce rezultă clar din formularea textului și, în plus, referindu-se numai la efecte ale faptului juridic licit (îmbogățirea fără justa cauză), ci nu ale unui act juridic (contractul fiind, conform art. 969 C. civ., "legea părților", neputându-se interveni peste voința contractanților, indiferent că este vorba de repunerea părților în situația anterioară în urma constatării nulității contractului).
Prin modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 184/2002) s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanții din prezenta cauză, fără însă ca prin aceasta să se creeze un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea prețului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentința judecătorească și E., care nu mai administrează fondul cu această destinație.
c) pentru a reține opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesual pasivă a E. în astfel de acțiuni în justiție, ar însemna că prin lege s-ar realiza o novațiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ. Or, în acest caz novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului (art. 1132 C. civ.) și, în plus, novațiunea nu se prezumă, voința - animus donandi - de a o face trebuind să rezulte evident din act (art. 1130 C. civ.). Legiuitorul a procedat, în alte situații, când a urmărit, în interes general, schimbarea unui debitor prin novațiune, la respectarea normelor dreptului comun, prevăzând expres, în actul normativ respectiv, novațiunea.
Prin urmare, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.
Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu, mai ales în situația în care contractul a fost desființat cu reținerea, în cazul cumpărătorilor, a relei-credințe în momentul încheierii contractului.
Nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a E. și să îi acorde acestuia calitate procesuală pasivă, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.
Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.
Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București, față de pretențiile privind restituirea prețului pentru imobilul în cauză.
Nicidecum nu poate fi antrenată răspunderea E., având în vedere că în prezenta speță nu există culpa acestei instituții.
Prin urmare, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 1344 C. civ., potrivit cărora: "Dacă lucrul vândut se afla, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul (Municipiul București) este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii".
Recurenta-pârâtă-reclamantă F. critică această decizie în baza art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, sub aspectul menținerii soluției primei instanțe de respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive pe capătul de cerere în despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului prin cheltuielile necesare și utile.
În acest sens, arată că, prin motivarea soluției de respingere a acestei excepții pe dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, forma în vigoare la data declanșării prezentului litigiu, instanța de apel a pronunțat o decizie cu aplicarea greșită a legii, ignorând că legea civilă nu poate retroactiva.
Astfel, recurenta susține că îi sunt aplicabile dispozițiile legii în vigoare la momentul producerii evicțiunii - momentul pierderii dreptului de proprietate de către reclamanții A. și B., și anume cele în vigoare de la momentul pronunțării, de către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a Deciziei nr. 2306 din 30 noiembrie 2004, în Dosarul nr. x/2004, respectiv cel mai târziu de la momentul rămânerii irevocabile a acesteia, data de 22 ianuarie 2008.
Principiul neretroactivității legii civile noi este consacrat de art. 1 al C. civ. și de art. 15 din Constituția României, fiind unanim recunoscut faptul că o situație juridică poate avea doar acele efecte prevăzute de legea civilă în vigoare la momentul producerii ei.
Legea nr. 10/2001, forma în vigoare până la modificarea prin Legea nr. 1/2009, a guvernat cauza ce a format mai întâi obiectul Dosarului nr. x/2004, soluționat definitiv de către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, iar apoi obiectul Dosarului nr. x/1/2005, soluționat irevocabil de către Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, dreptul la despăgubire al intimaților-reclamanți pentru sporul de valoare adus prin îmbunătățirile necesare și utile efectuate în imobil născându-se în temeiul acestei decizii.
Faptul că intimații-reclamanți au optat să-și materializeze acest drept la un moment la care dispozițiile art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu mai plasau obligația de despăgubire în sarcina Statului Român sau a unității deținătoare, ci alternativ, persoana îndreptățită sau unitatea deținătoare, în funcție de titlul cu care fusese preluat imobilul - valabil sau nu, nu poate reprezenta o ingerință în dreptul recurentei de a beneficia de cadrul legislativ ce a dat naștere dreptului acestora.
Într-o astfel de modalitate s-ar înfrânge chiar și autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 2306 din 30 noiembrie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2004, care se întinde și asupra fazei executării drepturilor dobândite, prezentul litigiu reprezentând încercarea intimaților de a-și materializa dreptul la despăgubire (dacă există prejudiciu), dobândit în temeiul acestei decizii,
Ampla marjă de apreciere a autorităților naționale în alegerea măsurilor care vizează reglementarea raporturilor de proprietate în țară, inclusiv prin reducerea, chiar semnificativă, a nivelurilor de despăgubire prin mijloace legislative, reținută de instanța de apel în motivarea respingerii, în parte, a cererii de aderare la apel, cu trimitere la hotărârea pilot Atanasiu împotriva României, nu este incidență în cauză, problema juridică nefiind reprezentată de recunoașterea unui drept, ci de materializarea acestuia, respectiv persoana care urmează să repare un eventual prejudiciu.
Recursul împotriva Deciziei civile nr. 329/A din 05 aprilie 2017:
Recurenta-părătă-reclamantă F. critică această decizie pentru următoarele motive:
1. Hotărârea este nemotivată din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 276 C. proc. civ. (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Recurenta arată că, pentru a dispune obligarea apelanților A. și B. la plata, în solidar, a cheltuielilor de judecată ocazionate de faza procesuală a apelului, în cuantum de 2.000 lei, instanța de apel a avut în vedere două elemente:
- admiterea în parte a cererii sale de aderare la apelul reclamanților A. și B., soluție pe fondul apelului ce atrage incidența dispozițiilor art. 276 C. proc. civ., privind raportul culpei procesuale;
- cuantumul excesiv al onorariului avocațial solicitat, ce atrage incidența dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Instanța a făcut o interpretare nelegală a dispozițiilor art. 276 coroborat cu art. 274 alin. (3) C. proc. civ., pretențiile privind cheltuielile de judecată fiind, în mod nelegal, cenzurate din două perspective.
Astfel, din perspectiva dispozițiilor art. 276 C. proc. civ., este adevărat că nu este îndreptățită la recuperarea integrală a onorariului avocațial achitat în faza procesuală a apelului. Admiterea în parte a cererii de aderare la apel, din punct de vedere procesual, intră sub incidența dispozițiilor art. 276 C. proc. civ., această normă având ca efect cenzurarea cuantumului onorariului solicitat.
Din această perspectivă, instanța este cea care apreciază în ce măsură culpa procesuală, atrasă de admiterea în parte a cererii de aderare la apel, conduce la cenzurarea onorariului avocațial solicitat.
Față de acest criteriu legal de cenzură, instanța nu a evidențiat ponderea din onorariu ce este afectată de acesta, rezumându-se doar la a enunța principiul care atrage aplicarea acestei măsuri. Astfel, hotărârea apare ca nemotivată, considerentele acesteia neevidențiind "impactul", din punct de vedere material, pe care incidența art. 276 C. proc. civ. îl produce față de cuantumul pretențiilor.
Obligativitatea indicării cuantumului din onorariu afectat de această cauză de reducere rezidă din natura distinctă a acesteia față de cea prevăzută de dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Concret, dacă dispozițiile art. 276 reprezintă o cauză de reducere determinată de întinderea culpei procesuale, art. 274 alin. (3) stabilește foarte clar că aplicarea lui dă dreptul judecătorului de a cenzura cuantumul onorariului în ipoteza în care apreciază că acesta este nepotrivit față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
2. Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Astfel, art. 274 alin. (3) C. proc. civ. stabilește două criterii în raport de care judecătorul poate cenzura cuantumul onorariului avocațial: valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat.
Instanța a reținut aceste criterii, însă a validat și unul în plus - judecarea apelului pe parcursul a două termene, criteriu neprevăzut de lege.
Prin urmare, prin atribuirea unui caracter legal acestui criteriu, instanța a nesocotit dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Mai mult, în mod nelegal au fost reținute în cauză motivele de cenzură ale onorariului, prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în condițiile în care, pentru executarea mandatului, avocații recurentei au procedat la:
- analiza sentinței civile nr. 87/23 ianuarie 2015 pronunțată în cauză în primă instanță, alături de actele dosarului, în vederea formulării apelului și a întâmpinării;
- analiza motivelor de apel formulate de reclamanții A. și B., în vederea stabilirii strategiei procesuale și a redactării întâmpinării și cererii de aderare la apel;
- analiza motivelor de apel formulate de Statul Român prin E., în vederea stabilirii strategiei procesuale și eventual a redactării întâmpinării;
- redactarea întâmpinării în combaterea apelului formulat de reclamanții A. și B.;
- redactarea cererii de aderare la apelul formulat de reclamanții A. și B.;
- pregătirea dosarului aflat pe rolul instanței de apel, în vederea reprezentării intereselor clientului la termenele de judecată din datele de 22 iunie 2016 și 19 octombrie 2016;
- reprezentarea intereselor clientului în dosarul de apel, la termenele de judecată din datele de 22 iunie 2016 și 19 octombrie 2016.
În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii de completare atacate și, în consecință, admiterea pretențiilor solicitate cu titlu de onorariu avocațial, cu aplicarea exclusiv a cauzei de reducere a onorariului avocațial prevăzută de dispozițiile art. 276 C. proc. civ.
Recurenții-reclamanți-pârâți au depus întâmpinări la recursurile părților adverse, solicitând respingerea acestora ca neîntemeiate.
Examinând recursurile exercitate în cauză în ordinea în care desfășurarea judecății o impune, în raport de criticile formulate, înalta Curte reține următoarele:
I. Cu privire la recursul pârâtului E. împotriva Deciziei civile nr. 701/A din 26 octombrie 2016:
Criticile dezvoltate în cadrul acestui recurs vizează lipsa calității procesuale pasive a E. în raportul juridic dedus judecății.
Aceste critici nu sunt fondate, instanța de apel apreciind corect că pârâtul E. justifică legitimare procesuală pasivă în cauza în raport de dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001.
Astfel, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) (prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) și 21 (prețul de piață al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) se face de către H., în prezent E. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Se instituie, așadar, ex lege, obligația E. de dezdăunare a cumpărătorului pe Legea nr. 112/1995, indiferent de ipoteza legală în care acesta se plasează și, implicit, calitatea procesuală pasiva a acestei instituții în astfel de litigii.
Susținerile recurentului în sensul că, în absența îndeplinirii condițiilor de drept comun ale novațiunii de debitor, nu se poate reține ex lege calitatea procesuală pasivă a E., nu pot fi primite, întrucât aceasta ar însemna ca instanța să adauge la lege, ceea ce este inadmisibil, instanța fiind chemată să aplice legea astfel cum a fost edictată.
Obligația de plată a prețului actualizat revine recurentului în temeiul dispoziției legale sus-enunțate, astfel încât nu prezintă relevanță persoana care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, în numele statului, cu chiriașul cumpărător.
Nu acesteia din urmă îi revine obligația de plată, deoarece această obligație nu are la bază raporturile contractuale stabilite între părțile actului juridic perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci voința legiuitorului, care a înțeles să o stabilească în sarcina E., în condițiile arătate mai sus. Ca atare, nu interesează nici aspectul culpei la încheierea actului juridic în discuție.
Nici principiul relativității efectelor actului juridic nu poate constitui temei pentru reținerea lipsei calității procesuale pasive a E., din moment ce nu relațiile contractuale stau la baza obligației de restituire a prețului actualizat.
Cât privește susținerile recurentului privind lipsa calității sale procesuale pasive în raport de normele de drept comun în materie de evicțiune (art. 1337 și urmat. C. civ.), acestea nu pot fi primite, deoarece el nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicțiune potrivit dreptului comun, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii speciale, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
Prin derogare de la dreptul comun, modalitatea și condițiile de despăgubire a persoanelor care au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt reglementate prin art. 50 și art. 50' din Legea nr. 10/2001. Aceste dispoziții ale Legii nr. 10/2001 au caracter special față de dispozițiile de drept comun în materie de evicțiune, prevăzute de art. 1337 și urmat. C. civ. și, ca atare, ele se aplică prioritar, înlăturând de la aplicare normele de drept comun ale C. civ., conform principiului de drept „specialia generalibus derogant".
Or, față de dispozițiile legii speciale, aplicabilă în cauză, pârâtul E. are calitate procesuală pasivă, potrivit celor deja arătate.
Referitor la natura normei instituită prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aceasta stabilește, în mod clar, calitatea procesuală pasivă a E., în cererile de restituire a prețului actualizat plătit sau, după caz, a prețului de piață al imobilului. Această dispoziție are caracter procesual, legiuitorul nerezumându-se doar la identificarea sursei din care se va face plata, contrar susținerilor recurentului.
În raport de aceste considerente, urmează a se constata că pârâtul E. justifică legitimare procesuală pasivă în cauză, sens în care corect a apreciat și curtea de apel.
Așa fiind, recursul pârâtului E. apare ca nefondat, urmând ca în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. să fie respins ca atare, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
II. Cu privire la recursul pârâtei-reclamante F. împotriva Deciziei civile nr. 701/A din 26 octombrie 2016:
Criticile din cadrul acestui recurs vizează nelegalitatea menținerii în apel a soluției primei instanțe de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei-recurente pe capătul de cerere din acțiunea principală privind sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile necesare și utile, ca urmare a aplicării greșite a legii în vigoare la data sesizării instanței; în opinia recurentei, este aplicabilă legea în vigoare la momentul producerii evicțiunii, respectiv cea de la data rămânerii definitive sau irevocabile a hotărârii judecătorești prin care reclamanții au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului (Decizia civilă nr. 2306 din 30 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 105 din 22 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, secția a Ill-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie), hotărâre în temeiul căreia s-a născut dreptul acestora la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile necesare și utile.
Contrar susținerilor recurentei, reținând ca incidente în cauză dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, în vigoare la data sesizării instanței și validând, pe acest temei, soluția fondului de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei F. pe cererea privind sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile necesare și utile, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a legii incidente cauzei.
Procedând în acest mod, instanța de apel a dat o dezlegare corectă problemei aplicării în timp a legii civile, generată de succesiunea normelor legale de reglementare a obligației de despăgubire a chiriașilor pentru sporul de valoare adus, prin îmbunătățirile necesare și utile, imobilelor restituite persoanei îndreptățite.
Astfel, în reglementarea inițială a Legii nr. 10/2001, art. 48 prevedea, la alin. (2), că această obligație de despăgubire revine persoanei îndreptățite, în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat cu titlu valabil, iar la alin. (3), că respectiva obligație revine statului sau unității deținătoare, în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil.
Prin Legea nr. 1/2009, alin. (3) al art. 48 din Legea nr. 10/2001 a fost abrogat, iar alin. (2) al aceluiași articol a fost modificat, în sensul instituirii obligației de despăgubire în discuție în sarcina persoanei îndreptățite, indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu.
În speță, acțiunea principală, prin care foștii chiriași reclamă despăgubiri pentru sporul de valoare adus, prin îmbunătățirile necesare și utile, imobilului restituit persoanei îndreptățite, a fost formulată la data de 13 octombrie 2011, după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, astfel că aplicarea, în cauză, a dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 1/2009, dă eficiență principiului aplicării imediate a legii civile noi, care guvernează aplicarea legii în timp, principiu potrivit cu care, de îndată de a fost adoptată, legea noua se aplică tuturor situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii vechi.
Aplicarea, în cauză, a legii în vigoare la data sesizării instanței nu echivalează cu încălcarea principiului neretroactivității legii civile noi, cum neîntemeiat pretinde recurenta, ci este în concordanță cu principiul activității legii civile. In acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale, potrivit căreia legea nouă este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea legii vechi.
Astfel, dispozițiile Legii nr. 1/2009, care au modificat art. 48 din Legea nr. 10/2001, sunt norme de drept civil de imediată aplicare, care se impun a fi analizate în toate cazurile în care, ulterior intrării lor în vigoare, instanța de judecată este sesizată cu o cerere de acordare de despăgubiri pentru sporul de valoare adus, prin îmbunătățirile necesare și utile, imobilelor restituire foștilor proprietari. Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, nu prezintă relevanță, sub aspectul în discuție, data pierderii dreptului de proprietate de către foștii chiriași, respectiv data rămânerii definitive sau irevocabile a Deciziei civile nr. 2306 din 30 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ci data valorificării, pe calea acțiunii în justiție, a dreptului la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile necesare și utile.
Cum, în speță, instanța a fost sesizată cu cererea foștilor chiriași de acordare de despăgubiri pentru sporul de valoare adus, prin îmbunătățirile necesare și utile, imobilului restituit fostului proprietar, respectiv autoarei recurentei, după modificarea art. 48 din Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, legea modificată este cea aplicabilă cauzei, iar în raport de dispozițiile neechivoce ale acesteia, redate mai sus, în mod corect instanța de apel a menținut soluția primei instanțe de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei-recurente.
Cât privește susținerea recurentei în sensul că, prin aplicarea în cauză a dispozițiilor modificate ale art. 48 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data sesizării instanței, s-ar înfrânge autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 2306 din 30 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, aceasta nu poate fi primită. Conform art. 1201 C. civ., există lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, or prezentul litigiu nu are același obiect și aceeași cauză cu cel finalizat prin decizia civilă evocată de recurentă, în care instanța a fost învestită cu o acțiune în nulitate contract de vânzare-cumpărare și revendicare, astfel ca nu se pune problema încălcării autorității de lucru judecat a acestei decizii.
Nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia greșit instanța de apel a făcut trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în legătură cu ampla marjă de apreciere a autorităților naționale în alegerea măsurilor care vizează reglementarea raporturilor de proprietate, inclusiv prin reducerea, chiar semnificativă, a nivelurilor de despăgubire prin mijloace legislative. Argumentul instanței de apel se plasează în contextul analizei referitoare la modificarea art. 48 din Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 și vine să sublinieze că modificarea legislativă operată prin Legea nr. 1/2009 este conformă principiilor degajate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, înscriindu-se în cadrul libertății de apreciere recunoscută autorităților naționale, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în ceea ce privește alegerea măsurilor care vizează reglementarea raporturilor de proprietate.
Față de considerentele prezentate, recursul pârâtei-reclamante F. apare ca nefondat, urmând ca în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. să fie respins ca atare, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
III. Cu privire la recursul reclamanților-pârâți împotriva Deciziei civile nr. 701/A din 26 octombrie 2016:
1. Recurenții critică respingerea, de către instanța de apel, a cererii lor de efectuare a unei noi expertize, pentru determinarea contravalorii lipsei de folosință a imobilului și a contravalorii lucrărilor necesare și utile executate în imobil, reiterând argumentele invocate în fața instanței de apel pentru încuviințarea probei și susținând, în raport de acestea, necesitatea administrării în cauză a probei solicitate în faza apelului.
Criticile astfel formulate nu pun în discuție legalitatea măsurii curții de apel în legătură cu cererea de probe, nefiind invocată încălcarea vreunei prevederi legale în materia probelor.
În realitate, criticile recurenților pun în discuție concludenta și utilitatea administrării probei solicitate de ei în apel.
Concludenta și utilitatea administrării unei probe țin strict de aprecierea probelor și reprezintă atributul exclusiv al instanței în fața căreia se solicită proba respectivă, ce nu poate fi cenzurat de instanța de recurs, neîncadrându-se în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., singurele care pot fi invocate și cercetare în această fază procesuală.
Astfel, față de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., reformarea unei hotărâri în recurs se poate face numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, fiind abrogat la data de 02 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000.
Cum s-a arătat deja, evaluarea necesității administrării probei revine doar instanței învestite cu cererea de încuviințare a probei și nu poate fi cenzurată în recurs, așa încât criticile vizând greșita respingere, de către instanța de apel, a cererii de încuviințare a unei noi expertize și necesitatea administrării în cauză a acestei probe nu pot fi analizate de instanța de recurs, neîncadrându-se în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
2. Recurenții critică admiterea, în parte, a cererii de aderare la apel formulată de pârâta-reclamantă F., susținând, pe de o parte, că cererea de aderare la apel, sub aspectul solicitării cheltuielilor de judecată constând în onorariu de expert în cuantum de 1003 lei, este inadmisibilă, iar, pe de altă parte, că este nelegală obligarea lor la plata sumei de 1003 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Criticile vizând inadmisibilitatea cererii de aderare la apel nu sunt fondate.
Contrar susținerilor recurenților, faptul că pârâta-reclamantă și-a valorificat nemulțumirea legată de neacordarea integrală a cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu cererea reconvențională pe calea cererii de completare a dispozitivului sentinței de fond, nu îi închide calea apelului împotriva sentinței de fond pentru valorificarea aceleiași nemulțumiri.
Astfel, neacordarea integrală a cheltuielilor de judecată nu echivalează cu omisiunea instanței de a se pronunța asupra cererii accesorii de cheltuieli de judecată, ci configurează o eventuală greșeală de judecată, susceptibilă de a fi remediată numai în căile de atac, iar nu în procedura completării hotărârii judecătorești, deschisă de art. 281 C. proc. civ. exclusiv atunci când instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt principal sau accesoriu - lăsându-l complet nesoluționat - ori asupra unei cereri conexe sau incidente - lăsând-o complet nesoluționată. Acesta este și motivul reținut de prima instanță pentru respingerea cererii de completare a dispozitivului sentinței de fond, formulată de pârâta-reclamantă.
Așadar, calea procedurală recunoscută părții pentru a pune în discuție legalitatea ori temeinicia admiterii doar în parte a pretențiilor sale nu este aceea a completării hotărârii, în condițiile art. 2812 C. proc. civ., ci a exercitării căilor de atac recunoscute de lege, respectiv apelul sau, după caz. recursul.
Așa fiind, în condițiile în care cererea pârâtei-reclamante de completare a hotărârii de fond, motivată pe neacordarea integrală a cheltuielilor de judecată, a fost respinsă de prima instanță, prin sentința civilă nr. 1318 din 03 noiembrie 2015, tocmai pe considerentul că pretențiile părții pun în discuție o eventuală greșeală de judecată, care nu poate fi remediată în procedura prevăzută de art. 281" C. proc. civ., ci numai în căile de atac prevăzute de lege, nu se poate reține că, uzând de calea completării hotărârii de fond, greșit aleasă, pârâta-reclamantă nu ar mai avea deschisă calea apelului împotriva hotărârii de fond pentru valorificarea nemulțumirii legată de neacordarea integrală a cheltuielilor de judecată și că astfel cererea sa de aderare la apelul reclamanților ar fi inadmisibilă, cum greșit pretind recurenții. Aceasta deoarece, alegerea unei căi procedurale greșite pentru valorificarea unui drept nu închide părții interesate calea recunoscută de lege pentru valorificarea acelui drept.
Față de aceste considerente, care complinesc, în parte, motivarea instanței de apel, în mod corect această instanță a respins excepția inadmisibilității cererii de aderare la apel, invocată în apărare de către apelanții-reclamanți-pârâți.
Nici criticile referitoare la soluția dată pe fond cererii de aderare la apel nu sunt fondate.
Urmare a admiterii cererii de aderare la apel formulată de pârâta-reclamantă F., sentința de fond a fost schimbată în partea referitoare la soluția dată cererii accesorii privind cheltuielile de judecată aferente cererii reconvenționale. Astfel, cheltuielile de judecată acordate în primă instanță pârâtei-reclamante au fost majorate cu suma de 1.003 lei, reprezentând onorariu de expert aferent cererii reconvenționale, sumă pusă în sarcina reclamanților-pârâți.
Recurenții susțin, în mod neîntemeiat, că prin obligarea lor la plata sumei de 1.003 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, față de faptul că prima instanță nu a fost învestită de pârâta-reclamantă cu o cerere de acordare a cheltuielilor de judecată până la închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei.
Este adevărat că la termenul de dezbatere a cauzei pe fond din 06 ianuarie 2015, pârâta-reclamantă, prin avocat, a arătat că își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, numai că o asemenea susținere nu poate privi cererea reconvențională, din moment ce ea a fost făcută după concluziile puse pe acțiunea principală a reclamanților, fiind puse apoi concluzii pe cererea reconvențională, neurmate de vreo mențiune privind cheltuielile de judecată aferente acestei cereri.
Prin cererea reconvențională, pârâta-reclamantă solicitase însă, în mod expres, obligarea reclamanților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată, mențiune care se regăsește pe ultima pagină a cererii reconvenționale (fila 69 dosar tribunal, vol. I).
Or, în condițiile în care, la cuvântul pe fond, pârâta-reclamantă nu și-a exprimat poziția procesuală cu privire la cheltuielile de judecată aferente cererii reconvenționale, dar le-a solicitat prin cererea reconvențională, nu se poate reține că instanța nu ar fi fost legal învestită cu o cerere de acordare a cheltuielilor de judecată aferente cererii reconvenționale. Pronunțarea instanței asupra cheltuielilor de judecată aferente cererii reconvenționale se înscrie, așadar, în limitele legalei sale învestiri, astfel că din acest punct de vedere este legală soluția de admitere a cererii de aderare la apel formulată de pârâta-reclamantă, sub aspectul cheltuielilor de judecată.
Pe de altă parte, recurenții susțin, tot în mod neîntemeiat, că obligarea lor la plata onorariului de expert în cuantum de 1.003 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, ar fi greșită, întrucât în cadrul litigiului tranșat în primă instanță culpa procesuală nu ar fi fost stabilită doar în sarcina lor, cât timp și acțiunea principală formulată de ei împotriva pârâtei-reclamante a fost admisă în parte, dispunându-se obligarea pârâtei-reclamante la plata de despăgubiri în cuantum de 4.000 lei, reprezentând cheltuieli necesare și utile la imobil.
Reclamanții-pârâți nu au solicitat, însă, cheltuieli de judecată aferente acțiunii lor principale, din încheierea de dezbateri asupra fondului cauzei, de la termenul din 06 ianuarie 2015, rezultând că reclamanții-pârâți, prin avocat, după ce au pus concluzii de admitere a acțiunii principale, au arătat că își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Cheltuielile de judecată acordate la fond sunt aferente cererii reconvenționale formulate de pârâta-reclamantă F., parte care a solicitat cheltuielile de judecată ocazionate de soluționarea acestei cereri, potrivit celor arătate mai sus.
Or, față de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce interesa în soluționarea cererii de cheltuieli de judecată formulată de pârâta-reclamantă, era exclusiv culpa procesuală stabilită în raport de soluția dată cererii reconvenționale. Prin admiterea cererii reconvenționale împotriva reclamanților-pârâți, aceștia se află în culpă procesuală, întrucât au căzut în pretenții față de pârâta-reclamantă. Pretențiile pârâtei-reclamante fiind admise în tot, această parte este îndreptățită la recuperarea integrală a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cererii reconvenționale, de la părțile căzute în pretenții, aflate în culpă procesuală, respectiv reclamanții-pârâți.
Prin urmare, în mod corect s-a admis cererea de aderare la apel formulată de pârâta-reclamantă, incluzându-se în cheltuielile de judecată datorate de reclamanții-pârâți, urmare a admiterii cererii reconvenționale a pârâtei-reclamante, și a sumei de 1.003 lei, reprezentând onorariu de expert suportat de pârâta-reclamantă în legătură cu pretențiile din cererea reconvențională.
Cât privește criticile vizând greșita obligare a recurenților la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.615 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru, cheltuieli puse în sarcina lor prin sentința de fond, acestea nu pot fi analizate, fiind formulate omisso medio, direct în recurs, ceea ce este inadmisibil. Astfel, reclamanții-pârâți, obligați în primă instanță la 3.615 lei cheltuieli de judecată către pârâta-reclamantă, nu au formulat apel pe acest aspect, în cererea lor de motivare a apelului exercitat împotriva sentinței de fond, aflată la filele 9-20 dosar apel, neregăsindu-se nicio critică referitoare la cheltuielile de judecată puse în sarcina lor de prima instanță.
3. Criticile vizând greșita confirmare, în apel, a soluției primei instanțe de respingere a cererii de chemare în judecată îndreptată împotriva Primăriei Municipiului București sunt nefondate.
Recurenții impută instanței de apel că nu a obligat Primăria Municipiului București, în solidar cu E. , la plata valorii de piață a imobilului, pe temeiul dispozițiilor art. 1337 și urmat. C. civ., referitoare la obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune.
Contrar susținerilor recurenților, în cauză nu sunt incidente dispozițiile de drept comun ale C. civ. privind garanția pentru evicțiune.
Prin derogare de la dreptul comun, modalitatea și condițiile de despăgubire a persoanelor care au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt reglementate prin dispozițiile art. 50 și art. 501 din Legea nr. 10/2001. Aceste dispoziții ale Legii nr. 10/2001 au caracter special față de dispozițiile de drept comun în materie de evicțiune, prevăzute de art. 1337 și urmat. C. civ. și, ca atare, ele se aplică prioritar, înlăturând de la aplicare normele de drept comun ale C. civ., conform principiului de drept „specialia generalibus derogant".
Prin urmare, în mod corect instanța de apel a reținut aplicabilitatea, în cauză, a dispozițiilor legii speciale, Legea nr. 10/2001, iar nu a dispozițiilor de drept comun privind garanția pentru evicțiune, soluție ce își are fundamentul juridic în principiul „specialia generalibus derogant".
Pe cale de consecință, dat fiindcă legea aplicabilă raportului juridic dedus judecății este Legea nr. 10/2001, dezvoltările recurenților referitoare la angajarea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune în raport de normele de drept comun nu pot fi primite.
4. Criticile privind îndeplinirea, în cauză, a condițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru obligarea E. la plata prețului de piață al imobilului sunt nefondate.
Potrivit dispozițiilor art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
Rezultă că legiuitorul condiționează restituirea prețului de piață al imobilelor, către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, de încheierea respectivelor contracte cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ceea ce nu este cazul în speță.
Contrar susținerilor recurenților, în verificarea îndeplinirii acestei condiții, în mod corect instanța de apel s-a raportat la hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 05 februarie 1997, încheiat de soții A. și B. în baza Legii nr. 112/1995, respectiv Decizia civilă nr. 2306 din 30 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 105 din 22 ianuarie 2008 a aceleiași curți de apel.
În considerentele acestei hotărâri irevocabile s-a reținut încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 05 februarie 1997 cu încălcarea și de către cumpărători a prevederile Legii nr. 112/1995.
Or, asemenea considerente, determinante, care au fundamentat soluția de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare, se bucură de autoritate de lucru judecat ca și dispozitivul, impunându-se unei judecăți ulterioare care, chiar și de o manieră incidentală, readuce judecății același aspect.
Este vorba despre efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, care presupune că ceea ce a stabilit o instanță nu poate fi nesocotit sau contrazis de o instanță ulterioară.
Așa fiind, în actualul litigiu vizând pretențiile derivate din admiterea acțiunii în nulitate, reclamanții nu pot pretinde că achiziționarea imobilului s-a făcut cu respectarea, de către cumpărători, a prevederilor Legii nr. 112/1995, iar instanța nu ar putea reaprecia asupra acestui aspect altfel decât a făcut-o judecata anterioară, pentru că ar nesocoti funcția normativă și efectul pozitiv al lucrului deja judecat (art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.).
De aceea, toate susținerile recurenților-reclamanți în legătură cu respectarea, de către cumpărători, a prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului vin să ignore verificarea jurisdicțională realizată deja.
Fundamentându-și soluția pe ceea ce s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat în litigiul anterior, instanța de apel a tras consecințele juridice care se impuneau la speță.
Astfel, potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți, prezumția lucrului judecat are caracter absolut, ceea ce înseamnă că ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat.
Cum în litigiul anterior de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare din 05 februarie 1997, în care reclamanții din prezenta cauză au fost parte, s-a statuat în mod irevocabil că încheierea contractului s-a făcut prin înfrângerea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, această statuare se impune în prezenta cauză cu valoarea unei prezumții absolute de adevăr, nemaiputând fi combătută.
Altfel spus, având în vedere puterea de lucru judecat a hotărârii pronunțate în acțiunea în nulitate, reclamanții nu mai pot repune în discuție în prezenta cauză problema respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, criticile formulate pe acest aspect neputând fi astfel primite.
În concluzie, față de elementele expuse anterior, rezultă că instanța de apel a stabilit corect, ținând seama de statuările jurisdicționale anterioare, că încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 05 februarie 1997 s-a făcut cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
În consecință, reclamanții nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001 pentru obținerea prețului de piață al imobilului. Față de încheierea contractului cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, reclamanții sunt îndreptățiți numai la restituirea prețului actualizat plătit, conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, sens în care corect s-a apreciat în cauză.
5. Recurenții invocă greșita confirmare, de către instanța de apel, a soluției date în primă instanță capătului de cerere din acțiunea lor principală îndreptat împotriva pârâtei-reclamante F., vizând plata de despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului prin cheltuielile necesare și utile.
Dezvoltând acest motiv de recurs, recurenții evocă dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, care stabilesc în sarcina persoanei îndreptățite obligația de despăgubire pentru îmbunătățirile necesare și utile efectuate la imobil, indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu sau fără titlu și susțin că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că ei sunt îndreptățiți la despăgubiri pentru îmbunătățiri necesare și utile în valoare de numai 4.000 lei, sens în care impută acestei instanțe că s-a raportat greșit la expertiza judiciară administrată în cauză, ignorând discrepanța dintre constatările acesteia și cele ale expertizei extrajudiciare depusă de ei la dosar, care atestă efectuarea de lucrări necesare și utile în valoare de 107.195 lei, ceea ce ar fi impus efectuarea unei contraexpertize.
Evocarea dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, în justificarea obligației ce revine persoanei îndreptățite de a achita contravaloarea îmbunătățirilor necesare și utile aduse imobilului, nu reprezintă, însă, o critică de nelegalitate, în condițiile în care recurenții nu arată în ce mod dispozițiile legale evocate au fost încălcate sau aplicate greșit, raportat la hotărârea recurată, prin care s-a reținut, pe temeiul acestor dispoziții, calitatea pârâtei-reclamante de a-i despăgubi pentru sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile necesare și utile.
În realitate, criticile formulate de recurenți aduc în discuție chestiuni de fapt, legate de aprecierea probelor și stabilirea, în raport de acestea, a situației de fapt cu privire la îmbunătățirile necesare și utile aduse imobilului.
Or, modul de apreciere a probelor este atributul exclusiv al instanțelor de fond, neputând fi cenzurat în recurs, față de actuala structură a acestei căi extraordinare de atac.
În actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmăresc în realitate recurenții, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.
Ca atare, criticile subsumate motivului de recurs vizând soluția dată cererii în despăgubiri pentru îmbunătățirile necesare și utile nu pot fi analizare, deoarece nu se încadrează în cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru realizarea controlului judiciar în recurs, vizând exclusiv temeinicia hotărârii atacate, iar nu legalitatea ei.
6. Recurenții invocă greșita admitere a cererii reconvenționale, susținând, în primul rând, că nu puteau fi obligați la despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului, întrucât ocuparea imobilului după rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare și s-a dispus obligarea lor la restituirea imobilului către autoarea pârâtei-reclamante nu a fost una abuzivă, ci legală, întemeiată pe întârzierea autoarei pârâtei-reclamante în a solicita executarea silită și pe hotărârile judecătorești de suspendare a executării silite.
Aceste critici sunt nefondate.
Contrar susținerilor recurenților, nu se poate imputa autoarei pârâtei-reclamante vreo culpă decurgând din faptul că a lăsat să treacă o perioadă de timp până a cerut executarea silită a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus obligarea lor la restituirea imobilului obiect al contractului de vânzare-cumpărare constatat nul.
Sub acest aspect, în mod corect instanța de apel s-a raportat la dispozițiile art. 371 C. proc. civ., care prevăd că obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie, iar în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită.
Întrucât, potrivit acestui text de lege, debitorul are obligația executării voluntare a titlului executoriu, executarea silită fiind lăsată la latitudinea creditorului în caz de neexecutare benevolă de către debitor, recurenții nu pot justifica legalitatea ocupării imobilului după rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești prin care s-a stabilit obligația lor de restituire a imobilul, sub motiv că, creditoarea a lăsat să treacă o perioadă de timp până a cerut executarea silită a titlului executoriu.
Creditorul are dreptul, iar nu obligația de a cere executarea silită a titlului executoriu, debitorul fiind cel care are obligația de a executa de bunăvoie titlul executoriu.
Ca atare, în mod corect instanța de apel a reținut că pretinsa „pasivitate" a autoarei pârâtei-reclamante în a cere executarea silită nu a înlăturat nici măcar temporar obligația reclamanților-pârâți de a preda imobilul, stabilită prin Decizia civilă nr. 2306 din 30 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 105 din 22 ianuarie 2008 a aceleiași curți de apel.
Încălcarea unei obligații prevăzute de lege constituie o faptă ilicită în sensul dispozițiilor art. 998-999 C. civ., corect avute în vedere de instanțele anterioare în fundamentarea soluției de admitere a cererii reconvenționale.
Cât privește încheierile de suspendare provizorie, respectiv de suspendare a executării silite până la soluționarea contestației la executare, contrar susținerilor recurenților, nici acestea nu înlătură dreptul creditorului de a obține repararea prejudiciului cauzat prin întârzierea executării.
Așa cum corect a reținut și instanța de apel, această concluzie rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 403 și art. 7231 C. proc. civ.
Astfel, dispozițiile art. 403 C. proc. civ. instituie condiția plății unei cauțiuni pentru suspendarea executării silite până la soluționarea contestației la executare, iar potrivit dispozițiilor art. 7231 alin. (3) C. proc. civ., „Cauțiunea se eliberează celui care a depus-o în măsura în care cel îndreptățit în cauză nu a formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite, până la împlinirea termenului de 30 de zile de la data la care, prin hotărâre irevocabilă, s-a soluționat fondul cauzei. Cu toate acestea, cauțiunea se eliberează de îndată, dacă partea interesată declară în mod expres că nu urmărește obligarea părții adverse la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate."
Așadar, cauțiunea datorată pentru suspendarea executării silite până la soluționarea contestației la executare constituie o garanție în favoarea creditorului, pentru acoperirea eventualelor daune suferite ca urmare a întârzierii executării silite, prin efectul suspendării acesteia.
Devreme ce creditorul are dreptul de a solicita plata, din cauțiune, a despăgubirii cuvenite pentru prejudiciul suferit ca urmare a întârzierii executării silite, prin efectul suspendării acesteia, este evident că admiterea cererii debitorului de suspendare a executării silite nu înlătură dreptul creditorului de a obține repararea daunelor produse prin întârzierea executării.
Așa fiind, faptul că recurenții au obținut suspendarea provizorie, respectiv suspendarea executării silite până la soluționarea contestației la executare (contestația la executare fiind respinsă) nu înlătură răspunderea lor pentru prejudiciul cauzat pârâtei-reclamante prin lipsirea de folosința imobilului proprietatea sa, la a cărui predare era îndreptățită din anul 2008, de la rămânerea irevocabilă a Deciziei civile nr. 2306 din 30 noiembrie 2004 a Curții de Apel București.
Tot în legătură cu cererea reconvențională, recurenții critică și modalitatea de evaluare a prejudiciului suferit de pârâta-reclamantă, în opinia lor contravaloarea lipsei de folosință a imobilului fiind greșit determinată prin raportare la oferte de închiriere, iar nu la tranzacții efectiv încheiate.
Contrar susținerilor recurenților, instanța de apel a reținut corect că, spre deosebire de alte materii, cum ar fi exproprierea reglementată de Legea nr. 33/1994, în ipoteza dedusă judecății nu există un text legal care să impună folosirea, în cadrul evaluării prejudiciului, a unor convenții efectiv încheiate.
Sub acest aspect, sunt irelevante trimiterile făcute de recurenți la Standardele Profesionale Internaționale de Evaluare IVSC - Abordarea prin comparația vânzărilor și Ghidul Metodologic de Evaluare GME1 Evaluarea terenurilor, deoarece acestea reglementează metode de evaluare imobiliară, nefiind norme legale care să instituie criterii de evaluare a prejudiciului în materia ce face obiectul cauzei.
Cât privește argumentul instanței de apel, pe care, de asemenea, îl contestă recurenții, referitor la faptul că tranzacții efectiv încheiate puteau fi valorificate în cauză numai în măsura în care existența lor ar fi fost dovedită de partea interesată, astfel că în absența depunerii unor asemenea contracte de către reclamanții-pârâți, expertul a aplicat corect metoda comparației, realizând evaluarea lipsei de folosință prin raportare la oferte de închiriere, cu aplicarea corespunzătoare a indicilor de corecție, acesta reflectă modul de apreciere a probelor de către instanța de apel.
Or, față de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, modul de apreciere a probelor de către instanța anterioară nu poate fi cenzurat în recurs, așa cum urmăresc în realitate recurenții.
Ca atare, criticile în discuție nu pot fi analizate de prezenta instanță, deoarece nu se încadrează în cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, vizând temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate.
Față de considerentele prezentate, urmează ca recursul declarat de reci amanții-pârâți să fie respins ca nefondat în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
IV. Cu privire la recursul pârâtei-reclamante F. împotriva Deciziei civile nr. 329/A din 05 aprilie 2017:
Critica vizând nemotivarea hotărârii atacate, din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 276 C. proc. civ., este nefondată, nefiind întrunite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Astfel, din examinarea hotărârii de completare pronunțată în apel, rezultă că aceasta cuprinde motivele pentru care instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ. în soluționarea cererii recurentei de acordare a cheltuielilor de judecată aferente fazei apelului. în acest sens, instanța de apel s-a raportat la culpa procesuală dedusă din soluțiile date cererilor de apel cu care a fost învestită, reținând că în raporturile de drept procesual stabilite între apelanții-reclamanți-pârâți și apelanta-pârâtă reclamantă, celor dintâi le revine culpa procesuală pentru respingerea propriului apel și pentru admiterea în parte a pretențiilor formulate prin apelul incident, iar apelantei-pârâte-reclamante îi revine culpa procesuală pentru partea din apelul incident ce nu a fost considerată fondată, situație care cade sub incidența dispozițiilor art. 276 C. proc. civ., în raport de care apelanta-pârâtă-reclamantă nu este îndreptățită la recuperarea integrală a cheltuielilor de judecată efectuate în faza apelului.
Recurenta pretinde, în mod neîntemeiat, că hotărârea de completare nu este motivată, din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 276 C. proc. civ., întrucât instanța nu ar fi evidențiat ponderea din onorariul avocațial afectată de culpa procesuală, ceea ce s-ar fi impus în contextul în care a reținut și incidența dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Pe de o parte, este de observat că aplicarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ. se întemeiază pe culpa procesuală a părților, or, așa cum s-a arătat deja, instanța de apel s-a raportat la acest element în soluționarea cererii privind cheltuielile de judecată, ceea ce echivalează cu motivarea hotărârii din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 276 C. proc. civ. Pe de altă parte, reținând două cauze concurente pentru care recurenta nu este îndreptățită la recuperarea integrală a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial - culpa procesuală, raportat la dispozițiile art. 276 C. proc. civ. și cuantumul excesiv al onorariului avocațial, raportat la dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel avea posibilitatea să aprecieze global asupra măsurii în care aceste două cauze afectează onorariul avocațial, sens în care a și procedat, stabilind, prin raportare la ambele cauze, suma de 2.000 lei ca fiind cuvenită recurentei din onorariul avocațial suportat în faza apelului, hotărârea fiind astfel motivată sub aspectul ponderii din onorariul avocațial afectată de cauzele de reducere reținute ca incidente în speță.
Dintre criticile referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. numai cea prin care se impută instanței de apel că a redus onorariul avocațial în temeiul unui criteriu pe care art. 274 alin. (3) C. proc. civ. nu îl prevede, respectiv judecarea apelului pe parcursul a două termene.
Această critică este nefondată.
Împrejurarea că apelul a fost judecat pe parcursul a două termene, avută în vedere de instanța de apel la reducerea onorariului avocațial inclus în cheltuielile de judecată, se înscrie în criteriile legale de reducere a onorariului avocațial, prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., și anume în cel referitor la munca îndeplinită de avocat.
Criteriul legal referitor la munca îndeplinită de avocat nu poate fi aplicat decât prin raportare la elemente concrete care să circumstanțieze volumul și dificultatea activității prestate de avocat în proces, or durata procesului este unul dintre acestea, cum corect a reținut și instanța de apel.
Prin urmare, sub aspectul criteriilor de reducere a onorariului avocațial, hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., nefiind astfel întrunite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta a susținut și faptul că, în mod nelegal, au fost reținute, în cauză, motivele de cenzură ale onorariului avocațial, prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., raportat la activitatea efectuată de avocații săi pentru executarea mandatului primit.
Aceste susțineri nu se constituie, însă, în critici de nelegalitate susceptibile de încadrare în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât chestiunea pe care o pun în discuție, aceea a proporționalității onorariul avocațial cu munca prestată de avocat, nu vizează legalitatea hotărârii atacate, ci temeinicia acesteia.
Astfel, stabilirea proporționalității onorariului avocațial cu munca prestată de avocat, pe care o contestă în realitate recurenta, reprezintă o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanței învestită cu cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, prin raportare la criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Fiind vorba despre o chestiune de fapt, ea nu poate fi cenzurată în recurs, cale extraordinară de atac în care cenzura instanței se poate face, conform art. 304 C. proc. civ., exclusiv sub aspectul legalității, nu și al temeiniciei hotărârii atacate și, ca atare, criticile în discuție nu pot fi analizate.
Față de considerentele prezentate, urmează ca recursul declarat de pârâta-reclamantă F. împotriva deciziei de completare să fie respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții-pârâți B., C., A., de pârâta-reclamantă F. și de pârâtul E. împotriva Deciziei nr. 701/A din 26 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta-reclamantă F. împotriva Deciziei nr. 329/A din 5 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2017.